Rugaciunea lui Iisus In spiritualitatea ortodoxa, rugaciunea lui Iisus ocupa un loc deosebit.

Ea marcheaza renuntarea vadita la grijile lumesti pentru a castiga pe Dumnezeu prin intermediul rugaciunii. Invocarea numelui lui Iisus constituie un element fiintial al vietii monahilor ca si pentru orice alta straduinta si incercare de viata crestina. Rugaciunea inimii a fost practicata din vechime in Orient si prin intermediul rugaciunii neincetate a anahoretilor egipteni, ea urca in traditia spiritualitatii ortodoxe pana la timpul Apostolilor. Rugaciunea, contemplatia, isihia sunt un serviciu divin pe care pietatea ortodoxa il aduce neintrerupt lui Dumnezeu. Pentru realizarea unei adevarate atmosfere interioare de rugaciune este necesara puterea de separare fata de lucrurile exterioare. Cel ce se roaga se reculege, se intoarce spre sine insusi, in inima sa pentru a putea sa inlature tot ceea ce l-ar putea deranja de la diagolul sau cu Dumnezeu. Dupa ce a reusit sa ajunga la linistea interioara, cel ce se roaga se straduieste, prin intermediul catorva cuvinte adresate lui Iisus sa se concentreze. Prin cuvintele "Doamne Iisuse" si repetarea lor, dupa Diadoh al Foticeii, se poate obtine concentrarea gandului si pastrarea in memorie a numelui lui Iisus. Mai tarziu s-au adaugat acestor cuvinte altele si s-a ajuns la urmatorul text : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine pacatosul". In privinta textului rugaciunii "exista in spiritualitatea ortodoxa o anumita libertate. Cel ce se roaga poate reduce textul rugaciunii la cuvintele "Doamne Iisuse" sau simplu la pomenirea repetata a numelui lui Iisus. Unii au aratat o anumita preferinta pentru formula "Doamne Iisuse Hristoase, milueste-ma". Totul a fost redus la cateva cuvinte si se gaseste in conformitate cu indemnul Sf. Ap. Pavel : "in biserica doresc sa vorbesc mai bine cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi" (1 Cor. 14, 19). Parintii spirituali amintesc insa ca rugaciunea lui Iisus poate si sa inceteze si totul sa culmineze in tacerea extazului. Aceeasi libertate domneste si in privinta ritmului, cat si a locului si a duratei rugaciunii. Fiecare se roaga atat cat poate, cand, cum si unde poate. Din cauza acestei libertati, traditia rugaciunii lui Iisus nu poseda o metoda absoluta, o cheie a succesului ce poate fi garantat dinainte. Spiritualitatea ortodoxa cunoaste insa procedee care ne pot conduce primii pasi, dar nici acestea nu ne pot oferi in mod automat succesul. Totul depinde de noi, de angajamentul nostru si nu de

vreun procedeu la care noi putem renunta, pentru ca rugaciunea, care devine a noastra si metoda se pot adapta la locul, timpul si straduinta noastra. Indemnul la rugaciune, crestinii l-au primit de la Iisus insusi : "Tu insa cand te rogi intra in camara ta, inchide usa si roaga-te Tatalui" (Matei 6, 6). Staruinta in rugaciune a fost indicata prin exemplul propriu : "A doua zi foarte de dimineata, Iisus, sculanduse, a iesit si s-a dus intr-un loc pustiu si se ruga acolo" (Matei 1, 35). Prin cuvant si fapta suntem indemnati sa ne retragem in noi insine si aici, prin rugaciune si asceza, sa ne gasim linistea. Sf. Ap. Pavel ne indeamna sa ne rugam neincetat (1 Tes. 5, 17), pentru ca rugaciunea trebuie sa hraneasca viata noastra spirituala. "Cine isi orienteaza intreaga lui stradanie spre interior, acela este curat si nu numai curat, el sa cufundat in Dumnezeu, vede pe Dumnezeu si-L propovaduieste. Acela se roaga" . Dar nu numai indemnul spre rugaciune a fost luat din Scriptura, ci insasi rugaciunile au fost influentate de textul inspirat sau au fost imprumutate din textele biblice. Rugaciunea vamesului : "Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului" (Luca 18, 13) sau cea a orbului din Ierihon : "Iisuse, Fiul lui David, fie-ti mila de mine" (Luca 18, 38) sunt cuprinse in textul rugaciunii inimii : "Doamne Iisuse Hristoase, milueste-ma pe mine pacatosul". Baza biblica a rugaciunii lui Iisus este in afara de orice indoiala si nici nu putea fi altfel. Teologia rugaciunii lui Iisus este una din cele mai profunde. Ea invoca pe Iisus si-L marturiseste ca Domn, Mantuitor si Fiu al lui Dumnezeu, Care a acceptat de buna voie intruparea, luand soarta noastra asupra Lui insusi. Prin lucrarea si crucea Sa, El s-a facut mantuitorul nostru. Rugaciunea lui Iisus cuprinde intreaga Scriptura, iar repetarea ei constienta ne conduce la o liturghie interioara, la o trezvie continua. In partea a doua a rugaciunii, noi ne recunoastem starea de pacatosenie si imploram milostivirea lui Dumnezeu. Prin aceasta rugaciune, omul se inalta cu toata puterea dragostei sale la cunoasterea lui Dumnezeu. Invocarea numelui lui Iisus in rugaciune universalizeaza harul intruparii Fiului lui Dumnezeu si actualizeaza prezenta lui Iisus in noi. Ingerul lui Dumnezeu, in care se gaseste numele lui Dumnezeu, (Exod 23, 21) devine pentru Israel purtatorul prezentei dumnezeiesti. In conceptia biblica, invocarea numelui lui Dumnezeu este insotita de prezenta lui Dumnezeu. Prin numele lui Iisus, Dumnezeu intra in lume, iar cel ce se roaga si-L invoca se bucura de o relatie speciala cu Dumnezeu, el devine purtator de Dumnezeu (teofor). "A rosti numele lui Iisus cu chibzuinta inseamna a

recunoaste ca Domnul nostru este totul" . Chemarea numelui lui Iisus trebuie sa-l faca viu, pentru ca numele este simbol si purtator al persoanei lui Iisus Hristos. Prin chemarea numelui lui Iisus se transmite puterea si curatenia Lui, dar si intentia noastra de a-L urma. Prin rugaciunea lui Iisus se subliniaza constiinta prezentei Sale, dar si cea a pacatoseniei noastre ca, de altfel, si dorinta noastra nemarginita dupa milostivire. Rugaciunea ne elibereaza, ne da liniste si ne intareste spiritual. "Cu numele lui Iisus, spune Sf. Ioan Scararul, alungi toate gandurile si pe toti dusmanii nevazuti ii biciuiesti" . Practica rugaciunii inimii este foarte veche in spiritualitatea ortodoxa. Unii dintre Parinti au lasat in scris, direct sau indirect, instructiuni pentru ucenicii lor, in care este prezentat felul cum trebuie sa se roage, pozitia la rugaciune, timpul si locul rugaciunii. Este vorba aici despre o experienta personala ce contine elemente generale si comune, dar si de multe aspecte specifice. Tocmai din acest motiv, noi spuneam ca nu exista o metoda absoluta, ci mai multe procedee, care se acomodeaza la noile imprejurari. In felul acesta, celui ce se roaga ii ramane libera alegerea formei si a timpului rugaciunii. Pentru ca nu exista o metoda absolut sigura care ne-ar putea garanta succesul, cel ce se roaga are nevoie de sfatul unui duhovnic experimentat, al unui parinte spiritual, care sa-l initieze si sa-l conduca in experienta rugaciunii. Prin intermediul duhovnicului initiat in rugaciunea inimii insa dispare metoda, iar posibilitatea pentru aparitia si formele proprii este evidenta. Metoda este deci ceva relativ, ea cuprinde elemente personale ale celui ce se roaga. Totul apare de asa maniera incat lasa impresia ca astfel de principii au existat totdeauna in spiritualitatea orientala, din care a retinut doar cateva. De altfel, descrierea practicii rugaciunii devine prin aceste testamente spirituale foarte relativa, pentru ca rugaciunea insasi este insotita de o mare discretie. Cel care a ajuns pe ultima treapta a rugaciunii se fereste sa devina cunoscut ca atare si nu divulga cu placere experienta sa mistica. In timpul isihasmului, metoda lui Nichifor Monahul s-a bucurat de o larga raspandire si o mare autoritate. Nichifor s-a nascut in Italia (1215), dar si-a gasit bucuria spirituala si marea liniste in Muntele Athos, unde a deprins rugaciunea lui Iisus pe care a facut-o cunoscuta si altora. Prin activitatea sa, Nichifor poate fi socotit ca initiatorul miscarii isihaste. El a lasat o metoda a rugaciunii pe care a deprins-o de la altii. Metoda lui Nichifor numita "Cuvant despre veghere si paza inimii" ne indeamna sa cautam comoara pierduta in adancul inimii, pentru ca in interiorul nostru noi gasim prezenta continua a lui Dumnezeu.

Metoda lui Nichifor ca si cea atribuita Sf. Simeon accentueaza rolul parintelui spiritual, care vegheaza asupra dezvoltarii duhovnicesti, a ucenicului. "Caci sunt rari cei care deprind luarea aminte fara sa fie invatati prin silinta trairii sau prin caldura credintei dobandita de la Dumnezeu. Iar ceea ce este rar nu este lege. De aceea trebuie cautat un povatuitor neinselator, ca din invatatura si pilda aceluia sa invatam cele ce cad la dreapta si la stanga atentiei, adica ceea ce este prea putin si ce e prea mult, care vin de la cel rau, de care a patimit ei insusi, fiind ispitit. Scotandu-le pe acestea la iveala, el ne arata in chip neindoielnic calea duhovniceasca si asa vom strabate cu usurinta". Dar si aici libertatea spiritualitatii ortodoxe s-a facut remarcata, caci in cazul unei lipse a duhovnicului, Nichifor Monahul recomanda urmatorul procedeu : "Tu deci sezand si adunandu-ti mintea, impinge-o si sileste-o pe calea narilor pe care intra aerul in inima. Si intrand acolo nu-ti vor mai fi fara veselie si fara bucurie cele de dupa aceea. Si precum un barbat oarecare fiind calatorit de la casa sa, cand se intoarce nu mai stie ce sa faca de bucurie ca s-a invrednicit sa se intalneasca cu copiii si cu nevasta, asa si mintea cand se intalneste cu sufletul se umple de o bucurie si o veselie de negrait. Drept aceea foarte obisnuieste-ti mintea sa nu iasa degraba de acolo. Caci la incepult e nepasatoare poate, din pricina inchiderii inlauntru si a stramtorarii. Dupa aceea se obisnuieste, nu-i mai plac ratacirile de afara. Caci imparatia cerurilor este inlauntrul nostru (Luca 12, 21). Dar trebuie sa stii si aceasta ca, ajungand mintea acolo, nu trebuie sa taca si sa stea dupa aceea degeaba. Ci sa aiba ca lucru si indeletnicire neincetata rugaciunea : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma" ! Sa nu mai conteneasca niciodata din aceasta"... Si Nichifor ne conduce mai departe cu toata grija celui ce arde dupa rugaciune : "Iar daca ostenindu-te mult, o, frate, nu poti totusi intra in partile inimii, precum ti-am aratat, fa ceea ce-ti spun si cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauti. Stii ca partea cugetatoare a fiecarui om este in piept, caci inlauntrul pieptului tacand noi cu buzele, vorbim, ne sfatuim cu noi insine, dam rand rugaciunilor, psalmilor si altora. Da-i deci acestei cugetari, departand de la ea orice gand - si aceasta o poti face daca vrei - da-i deci pe : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma" si sileste-te ea in loc de orice alt gand sa strigi pururea in launtrul tau aceste cuvinte. Iar tinand aceasta mai multa vreme, ti se va deschide prin aceasta si intrarea inimii, precum ti-am scris, fara nici o indoiala, cum am cunoscut si noi prin cercare".

Rugaciunea nu este doar o repetare automata a cuvintelor si a unor exercitii de respiratie, care pot deveni mecanice. Rugaciunea inimii este si o meditatie asupra cuvintelor rostite si a intelesului lor, iar in faza rugaciunii mintale, cuvintele inceteaza, ramane doar sensul lor si acest fel de rugaciune devine neintrerupt si nu poate fi deranjat de nimeni si nimic. "M-am obisnuit in asa masura cu rugaciunea inimii incat o exersam neintrerupt ; si in sfarsit, am simtit ca rugaciunea lucra in mine fara nici o silinta din partea mea si lucra in duh si inima nu numai in stare treaza, ci chiar in somn tot asa lucra si nu era intrerupta de nimic, nici macar pentru un scurt moment, egal cat de mult as fi dorit sa o fac". Experienta rugaciunii si efectele ei binefacatoare sunt admirabil descrise de pelerinul rus : "Cam dupa trei saptamani am inceput sa simt in inima o durere, apoi o caldura placuta, o bucurie si o liniste in acelasi loc. Aceasta imi facea placere si ma indemna cu si mai multa ravna sa exersez rugaciunea, insa de asa maniera incat toate gandurile mele erau preocupate cu aceasta si simteam o bucurie mare... Din cand in cand se intampla ca simteam in inima un tremur fericit ; eram plin de usurare, de libertate si mangaiere, incat eram ca transfigurat... Din timp in timp, ochii mei erau invadati de la sine de lacrimi dulci de recunostinta catre Dumnezeu... Din cand in cand, ratacita mea pricepere se lumina in asa masura incat cu usurinta intelegeam lucruri la care mai inainte nici nu m-as fi putut gandi. Din cand in cand ma invada in intregime o caldura dulce a inimii si cu totul miscat simteam cea mai mare bucurie la invocarea numelui lui Iisus". Rugaciunea poate conduce la o noua intelegere a mediului inconjurator. Prin rugaciune, natura apare pelerinului intr-o deosebita situatie, urmand si ea urcusul duhovnicesc al celui ce se roaga. Deja Nichilfor Monahul ne-a prezentat doua feluri de rugaciune. Una mai severa, pentru cei avansati; si alta care sta la indemana oricui doreste sa progreseze in rugaciune. Acelasi lucru il gasim si la Pelerinul rus. Pentru care din cele doua forme trebuie optat depinde de o multime de factori. Hotararea va fi insotita insa si de sfatul duhovnicului, al unei persoane cu experienta in rugaciunea lui Iisus. Inclinarea spre rugaciune, hotararea duhovnicului si imprejurarile de viata imprima hotararea celui ce se roaga ca si drumul sau spiritual. Rugaciunea lui Iisus n-a ramas doar o preocupare a monahilor retrasi. Practicarea ei se continua si in afara manastirii. Cercuri tot mai largi de intelectuali si credinciosi se simt atrasi de linistea oferita de rugaciune. Ea a depasit granitele ortodoxiei si a starnit un viu interes in tarile dominate de o civilizatie tehnica avansata. Tot mai multi crestini apuseni manifesta interes pentru spiritualitatea ortodoxa si doresc sa se

initieze in tainele linistii oferite de rugaciunea inimii. Cartile aparute aici, ca si intrunirile dedicate acestei teme sunt o dovada a celor afirmate. Intr-o lume in care tot mai multi se plang de stres, rugaciunea inseamna o evadare, o reconfortare spirituala ce ne ajuta sa gasim solutii pentru invingerea fricii, a angoasei, a singuratatii, a individualismului. Ea ne sprijina sa evitam excesul, alcoolismul, sa rezistam ispitelor drogurilor si tot rugaciunea este cea care ne ofera regasirea echilibrului nostru spiritual. Rugaciunea ne deschide ochii pentru a putea sesiza transparenta lumii, pentru a putea descifra sensul duhovnicesc al lucrurilor si evenimentelor istorice. Saracia noastra spirituala, prin multiplele preocupari si inclinari spre tehnica, lipsa de timp a omului modern sunt resimtite printr-o lipsa de comunicare si comuniune, prin izolare si apatie, prin refugiu in alcool, droguri sau secte exotice. In aceste momente de cautare spirituala, rugaciunea lui Iisus polarizeaza noi aderenti. Forma ei relativ libera atrage tot mai multi laici. Ea constituie un raspuns la noile forme si conditii de viata. Prea Sfintitul Kallistos Ware aminteste doua forme de intrebuintare a rugaciunii : libera si formala. Cei care se hotarasc pentru intrebuintarea libera rostesc rugaciunea cu prilejul diferitelor momente pe care le ofera timpul zilei. Ei se roaga in timpul lucrului, atunci cand acesta permite, in timpul plimbarii, la asteptarea autobuzului, in timpul calatoriei, in timp ce se creeaza stopuri de circulatie pe autostrada, inaintea unei convorbiri neplacute sau de mare insemnatate pentru noi, in situatii de tensiune, de disperare, de depresiune, in conditii speciale, insotite de privarea de libertate etc. Acest gen de rugaciune ne ajuta sa fim mereu in prezenta lui Dumnezeu, indiferent de imprejurarile sau situatiile in care ne gasim. Cei care practica acest fel de rugaciune nu fac deosebire intre timpul rugaciunii si cel al lucrului. Cei care s-au hotarat pentru maniera "formala" de rugaciune renunta pentru timpul rugaciunii la orice activitate. Ei cauta un moment de liniste, ferit de zbuciumul extern, de distragere a atentiei, pentru ca in meditatie sa rosteasca rugaciunea lui Iisus. Pozitia corpului e libera : sezand, in genunchi, in picioare sau culcat, pentru cei bolnavi si slabi, importanta este pentru acestia doar concentrarea asupra cuvintelor rugaciunii si meditatia asupra continutului ei. Rugaciunea poate fi facuta singur sau in grup, tare sau in liniste, in gand. Acest fel de rugaciune cere o concentrare mai mare, exclusiva si este privit ca o completare a primei forme, a celei libere. Astazi, rugaciunea lui Iisus a devenit o rugaciune pentru fiecare si pentru orice imprejurare. Pr. dr. Mircea Basarab

Catre un tanar care a intrebat despre " rugaciunea mintii " Iubitul meu frate intru Hristos, iti doresc sa fii bine.Astazi am intrat in posesia scrisorii tale si iti dau raspuns la toate cate imi scrii. Informatiile pe care mi le ceri nu cer nici timp si nici osteneala pentru a ti le oferi. Pentru mine, rugaciunea mintii este ca mestesugul fiecaruia ( ca meseria fiecaruia ), din moment ce o lucrez de mai bine de treizeci si sase de ani. Cand am venit eu la Sfantul Munte am cautat dintru inceput pe pustnicii care lucrau rugaciunea. Pe atunci - acum patruzeci de ani - erau multi care aveau viata inlauntrul lor. Oameni ai virtutii. Batranei plini de zile. Dintre acestia ne alegeam duhovnicul si pe ei ii aveam indrumatori. A lucra rugaciunea mintii inseamna a te sili pe tine insuti sa spui continuu rugaciunea cu gura. Fara intrerupere. La inceput repede; sa nu aiba timp mintea sa nasca ganduri trecatoare. Sa ai atentia concentrata numai asupra cuvintelor: " Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma ". Dupa mult timp se obisnuieste mintea si o spune de la sine. Si te indulcesti de ea ca si cand ai avea miere in gura. Si doresti sa o spui mereu ( sa o tot spui ). Daca o lasi, iti pare foarte rau. Cand mintea ajunge sa se obisnuiasca si sa se umple - sa o invete bine - atunci o trimite si in inima. Pentru ca mintea este cea care hraneste sufletul. Lucrarea ei este aceea de a cobora in inima tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rau, deoarece in inima este centrul puterii spirituale si trupesti a omului, este tronul mintii. Deci, cand cel care se roaga isi pazeste mintea sa nu-si imagineze nimic si este atent numai la cerintele rugaciunii, atunci respira usor, cu oarecare efort si vointa, o coboara in inima si o tine inlauntru si spune cu ritm rugaciunea : " Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma ". La inceput spune de cateva ori rugaciunea si respira o data. Dupa aceea, cand mintea se obisnuieste sa stea in inima, spune la fiecare rtespiratie o data rugaciunea : " Doamne Iisuse Hristoase " inspirand, si : " miluieste-ma " expirand. Aceasta se face pana cand harul dumnezeiesc va umbri si va lucra in suflet. Dupa aceasta, totul este contemplatie ( vedere duhovniceasca ). Rugaciunea se spune peste tot; stand jos sau in picioare, culcat in pat sau mergand. " Neincetat rugati-va, dati multumire pentru toate " spune Apostolul. Nu numai inainte

de culcare trebuie sa te rogi. Este nevoie de multa stradanie. Cand obosesti, aseazate. Apoi iarasi ridica-te. Sa nu te ia somnul. Toate acestea se numesc " lucrare ". Tu arati lui Dumnezeu vointa ta. Apoi totul depinde de Acesta, daca iti va da sau nu. Dumnezeu este inceputul si sfarsitul. Harul Lui lucreaza totul. El este puterea mobilizatoare. Iar cum se intampla aceasta, cum lucreaza iubirea, stii. Trebuie sa pazesti poruncile. Cand te scoli noaptea si te rogi, cand vezi un bolnav si iti este mila de el, cand vezi pe vaduva sau pe orfan, pe batran si ai mila de ei, ajutandu-i, atunci te iubeste Dumnezeu. Mai intai Acela te iubeste si iti reaseaza harul Sau. Apoi noi daruim din ale Sale : " ale Tale dintru ale Tale ". Daca voiesti sa-L gasesti numai prin rugaciune, sa nu scoti nici o rasuflare fara rugaciune. Sa fii atent numai sa nu primesti nici un fel de naluciri. Deoarece Dumnezeu este fara forma de inchipuit, fara culoare. Este mai presus de orice inchipuire. Nu putem sa-L comparam cu nimic. Este prezent ca o dulce si abia perceptibila suflare in cugetele noastre. Starea de reculegere, de patrundere vine cand te gandesti la cat de mult L-ai suparat pe Dumnezeu. Care este atat de milostiv, atat de plin de iubire, care S-a rastignit si toate le-a indurat pentru noi. Toate aceste si multe altele cate a suferit Domnul, daca te gandesti la El, iti vor aduce starea de reculegere duhovniceasca. Daca vei putea sa spui rugaciunea neincetat si cu voce, in doua-trei luni o vei deprinde. Si te va umbri harul si te va racori binefacator. Numai sa poti sa o spui cu voce si fara intrerupere. Cand o va prelua mintea, atunci vei inceta sa o mai spui cu gura. Si iarasi, daca mintea o lasa, incepe de la sine a o spune gura. Toata stradania este necesara atunci cand o spui cu gura, pana cand se va deprinde, la inceput. Apoi, in toti anii vietii tale, o vei spune cu mintea fara osteneala. Cand ai sa vii la Sfantul Munte, dupa cum spui, sa vii sa ma vezi. Atunci insa vom vorbi despre alte lucruri. Nu-ti va mai ramane timp sa vorbim despre rugaciune. Rugaciunea ai sa o afli atunci cand mintea va fi linistita. Aici, trecand de la o manastire la alta, mintea iti va fi atrasa de cele ce vei vededa si vei auzi. Eu sunt sigur ca vei afla " rugaciunea ". Sa nu te indoiesti. Numai sa bati direct la usa milostivirii dumnezeiesti si Hristos iti va deschide. Cu neputinta sa nu-ti deschida. Iubeste-L mult ca sa primesti mult. In dragostea ta pentru El, multa sau putina, sta si darul, mult sau putin.