Hrana este deficitar pentru cerb n perioada iernii, ca de altfel pentru toate cervidele.

Iarna hrana cerbului se compune din lujeri, muguri i uneori scoar de copac, frunze verzi rmase sub zpad, diferite frunze i ierburi uscate, precum i plante verzi din terenurile cultivate agricol. Ghinda i jirul constituie hrana de baz. Accept i reacioneaz bine la hrana administrat complementar de om: fn, frunzare (frunze uscate servind ca aternut sau nutre pentru vite), suculente (nutreuri provenite din plante cu tuberculi i din rdcinoase) i concentrate. Invidiosii spun uneori, adresandu-se vanatorilor, ca, de la o anumita varsta, coarnele devin contagioase. Desigur, acele guri rele se refera la trofeele de cerb, caprior, lopatar, capra neagra sau muflon, pe care pasionatii adoratori ai zeitei Artemis le aduna pe peretii locuintelor in care vietuiesc. Lasand gluma la o parte, in colectiile vanatoresti, trofeele de cerb carpatin sunt cele mai impozante. Masivitatea, deschiderea, bogatia de ramuri, dau acel sentiment de forta si grandoare care copleseste. Forma arcuita a prajinilor, cupele amintind uneori de o coroana princiara, robustetea, iar uneori aspectul ciudat atrag privirile intocmai unui giuvaer de invidiat. Trofeele de cerb isi au fiecare frumusetea lor, chiar si cele cu anomalii prezentand interes pentru unii colectionari. Ba chiar si coarnele lepadate primavara si gasite intamplator atrag colectionarul de astfel de podoabe. Cand se analizeaza calitatile unor asemenea trofee se poate vorbi despre valoarea lor cinegetica, despre valoarea estetica, dar si despre valoarea sentimentala, fiecare avandu-si importanta sa indiscutabila. Chiar daca multi vanatori cunosc bine modul de formare a coarnelor de cerb, poate ca nu va fi luata in nume de rau intentia de a pune in evidenta unele aspecte mai putin dezbatute despre influenta mediului asupra trofeelor. Pe la varsta de 7-8 luni, pe crestetele puilor de cerb apar mugurii viitorilor cilindri frontali, suporturile ravnitelor trofee de mai tarziu. Abia la varsta de un an, prin luna mai, incep sa se dezvolte primele coarne, in fapt niste gateje scurte, de 20-40 cm, care sunt inca departe de viguroasele prajini pe care le poarta adultii. Cresterea acestor prime cornite se finalizeaza in luna septembrie. In al doilea an, tot in luna mai, acestea cad, iar pe cilindrii frontali incep sa se dezvolte prajini de asta data avand si doua, trei ramuri, care pot da indicii despre valoarea trofeelor din viitor ale fiecarui exemplar.

Aceste noi coarne se curata de pielea care le protejeaza in luna august, indiciu foarte important pentru a deosebi cerbii de un an de cei care au trecut deja de al doilea an. De acum incolo coarnele vor cadea in fiecare primavara, in intervalul de la finele lunii februarie pana prin aprilie. Imediat pe cilindrii frontali va incepe regenerarea coarnelor, care dureaza 120-130 de zile, astfel incat in luna august se va produce curatirea si colorarea lor. Aceste aspecte sunt, fara dubii, foarte cunoscute. Poate mai putin se stie despre modul in care coarnele isi capata culoarea. La iesirea din teaca de piele care le-a protejat si le-a favorizat devoltarea pana la sfarsitul perioadei de regenerare, coarnele au o culoare albicioasa, nu prea placuta ochiului. Cum se explica faptul ca trofeele au culori cuprinse intre brun deschis si negru, cele mai apreciate fiind cele de culoare neagra, putem intelege cercetand cateva aspecte de etologie. Responsabile de colorarea coarnelor de cerb sun anumite plante. Se stie ca alimentatia cervidelor include un bogat sortiment de frunze provenind de la diferite specii forestiere. Din acest motiv se spune ca padurile pure de rasinoase nu sunt ideale pentru cervide, potentialul lor trofic fiind redus. Este de dorit prezenta foioaselor, cu arbori si arbusti care sa asigure un aport mai ridicat de hrana. Dintre speciile mai des utilizate in hrana cervidelor se desprind zmeurul, murul, salcia capreasca, plopul tremurator, mesteacanul, paltinul, ulmul, socul si scorusul, cu lujeri, frunze si uneori scoarta apreciate de cerb. Chiar daca aceste specii nu sunt deosebite, multe dintre ele fiind specii pioniere, analizandu-le mai indeaproape vom descoperi ca salcia, socul, mesteacanul si scorusul au proprietati tinctoriale. In popor din aceste specii se preparau pe vremuri substante colorante, vopsele naturale, utilizate pentru colorarea lanii sau a tesaturilor. Din varfurile ramurilor tinere de salcie, din frunze ori din scoarta jupuita se preparau vopsele de culoare galbena, crem sau portocalie. Florile, fructele si scoarta de soc serveau pentru obtinerea unor vopsele galbene ori negre. Cu fructele de scorus se vopseau fibrele in negru. Facand legatura intre preferintele de hrana ale cerbului si culoarea coarnelor se poate deduce usor ca in fondul de vanatoare este de dorit prezenta acestor arbusti care au proprietatea de a creste valoarea trofeelor. Cu cat exista mai mult soc, scorus, mesteacan sau salcie, cu atat sansa ca trofeele sa aiba o culoare

mai inchisa este mai mare. Obiceiul cerbului de a-si freca podoaba capilara de trunchiurile unor arbori izolati are de asemenea un rol de efect in colorarea coarnelor. Este clar deci ca aceste specii forestiere cu valoare scazuta a lemnului din punct de vedere economic isi au utilitatea lor in arborete. Pe de o parte asigura o sursa de hrana pentru vanat, pe de alta pate au o importanta contributie in protectia si imbunatatirea calitatilor solului. Din punct de vedere cinegetic putem adauga si rolul pe care nu intamplator l-am evidentiat aici. Intr-o padure nu exista specii neimportante, indiferent daca vorbim despre plante sau animale. Fiecare isi are rolul sau bine definit, aducandu-si aportul la stabilitatea acestui imens complex de viata si materie. Iar efectele pe care le produce prezenta lor in angrenajul universal care este padurea nu pot fi negate decat in mod cu totul subiectiv de marele pacat omenesc ce se numeste ignoranta.