SARA PE DEAL

de Mihai Eminescu NATURA SI IUBIREA IN LIRICA EMINESCIANA. Cele doua teme fuzioneaza, prima fiind prin excelenta romantica, intrucat romanticii descopera natura ca loc de refugiu dintr-o lume rece, ostila (Lamartine, Schiller, Heine, Byron, Puskin). Si iubirea poate deveni un astfel de loc de refugiu, putandu-se distinge trei etape in abordarea acestei teme: -etapa iubirii juvenile, adolescentine, in care iubita este un idol, avand ca atribut misterul: Inger si demon, Venera si Madonna. Antiteza subliniaza dubla infatisare a acesteia, cea de femeie ideala, pentru care sentimentul nutrit este cel platonic, si femeia ale carei insusiri sunt caracteristice erotismului pur, ce il poate initia pe poet in tainele iubirii (demon, venera); -etapa iubirii impartasite reciproc este cea mai pregnanta in lirica sa, gama sentimentelor fiind complexa: dorinta revederii si freamatul asteptarii, jocul erotic in sine si transcederea intr-un plan spiritual: Sara pe deal, Floare albastra, Lacul, Dorinta, Fat-Frumos din tei etc; -etapa misoginismului, rezultat al tradarii iubirii: Luceafarul, Antropomorfism, Scrisorile IV si V etc. Eminescu parcurge intreaga experienta a omenirii reflectata in cultura: iubirea semnifica, in civilizatia orientala, o clipa a placerilor oferite barbatului pe care chiar il va insoti dincolo de moarte, ca sclava a acestuia. In unele creatii, Eminescu reproseaza iubitei incapacitatea de a-l intelege si de a-si intelege aceasta menire. In alte poezii, femeia esta data omului ca destin si blestem: Pe langa plopii fara sot. Natura eminesciana este una senina, solara, in cadrul careia George Calinescu identifica macro- si microcosmosul. Opera lui Mihai Eminescu propune descifrarea unor simboluri in elementele naturii, fie ele vegetale, fie acvatice. Teiul simbolizeaza arborele ce-i protejeaza pe indragostiti, mirosul florilor de tei fiind o parte a unui Eden perceput olfactiv: Flori de tei deasupra noastra or sa cada randuri, randuri. Eminescu construieste prototipul unei fiinte ideale, printre protagonstele inspiratiei sale numerandu-se Veronica Micle si Mitte Kremnitz. 1. Sara pe deal buciumul sun cu jale, Turmele-l urc, stele le scapr-n cale, Apele plng, clar izvornd n fntne; Sub un salcm, drag, m-atepi tu pe mine. 2. Luna pe cer trece-aa sfnt i clar, Ochii ti mari caut-n frunza cea rar, Stelele nasc umezi pe bolta senin, Pieptul de dor, fruntea de gnduri i-e plin. 3. Nourii curg, raze-a lor iruri despic, Streine vechi casele-n lun ridic. Scrie-n vnt cumpna de la fntn, Valea-i n fum, fluiere murmur-n stn. 4. i ostenii oameni cu coasa-n spinare Vin de la cmp, toaca rsun mai tare, Clopotul vechi mple cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. 5. Ah! n curnd satul n vale-amuete; Ah! n curnd pasu-mi spre tine grbete; Lng salcm sta-vom noi noaptea ntreag, Ore ntregi spune-ti-voi ct mi eti drag! 6. Ne-om rzima capetele-unul de altul i surznd vom adormi sub naltul, Vechiul salcm. Astfel de noapte bogat Cine pe ea n-ar da viaa lui toat?

Iubirea este perceputa de poet ca o posibilitate de coborare la starea de poesis, o stare de inceputuri, de existenta a marilor spete, la care creatorul are acces prin intuitie. La poesis se poate ajunge si prin intermediul visului, al somnului. Chemarile erotice eminesciene au drept scop refacerea cuplului initial, cifra doi avand semnificatia armoniei, a idealului unitatii, a ansamblului. Poezia Sara pe deal a aparut la 1 iulie 1885, in revista Convorbiri literare, desi poetul a elaborat parti din aceasta creatie inca din perioada vieneza. Ulterior, dupa 1875, a desavarsit-o si a incorporat-o in postuma Eco, inclusa in poemul Ondine, in care tanarul indragostit canta, invitandu-si iubita sa paraseasca salonul si sa se piarda cu el in mijlocul unei naturi salbatice, nealterate de prezenta omului. Ca specie literara, este o idila, apartinand, dupa cum se stie, liricii peisagistice, alaturi de pastel si pastorala. STRUCTURA. Deci, idila presupune doua teme fundamentale: cea a iubirii si cea a naturii. Ea este structurata in sase catrene. Primele patru strofe fixeaza un cadru rustic, intalnit ca tablou de natura si in proza La curtea cuconului Vasile Creanga.

PRIMA STROFA propune un moment al inserarii campestre, intalnit in literatura romana si in balada Sburatorul a lui Ion Heliade Radulescu (Era in murgul serii si soarele sfintise), in creatiile cosbuciene Pastel si Noapte de vara, in cele ale lui Stefan Octavian Iosif (vol. I - Icoane din Carpati), in versurile lui Ion Pillat din ciclul Florica si in cea mai mareata oda inchinata taranului roman (T. Vianu), poezia Belsug de Tudor Arghezi. Prin enumeratie, identificam elementele constitutive ale satului autohton: dealul, buciumul, turmele, susurul izvoarelor in fantane si salcamul. In Opera lui Mihai Eminescu, volumul al doilea, de George Calinescu, marele critic identifica in salcam motivul singuratatii la margine de sat. Imaginile vizuale (stele, turme ce urc) sunt dublate de cele auditive (bucimul suna cu jale, apele plang). Aliteratia stele le scapara-n cale sugereaza, prin armonie imitativa, melancolia. Ca si in alte versuri de dragoste (Si daca, Somnoroase pasarele), in finalul catrenului poetul insereaza tema iubirii. Aici, prin apelativul in vocativ draga, indragostitul se adreseaza cu naturalete alesei inimii. STROFA A DOUA face trimitere la cadrul uranic prin intermediul lunii, motiv selenar ce sugereaza solemnitatea clipei: Luna pe cer trece-asa sfanta si clara stelele nasc umezi pe bolta senina. Epitetul umezi, incalcand regulile acordului gramatical, trimite mai degraba la imaginea astrilor. Ca in Miorita, portretul iubitei sale este punctat prin enumeratie, cu ajutorul ochilor care cauta-n frunza cea rara, al pieptului cuprins de dor si al fruntii, lacasul gandurilor. STROFA A TREIA reia imaginea cadrului uranic sau cosmic in care nourii curg, iar casele isi ridica stresinele lor vechi spre luna. Aici domina imaginile auditive, in care cumpenele scartaie, iar fluierele murmura. Cu STROFA A PATRA, acest cadru idilic este potentat, prin intermediul clopotului care imple cu glasul lui sara, precedat de sunetul de toaca. Versul al patrulea il integreaza pe poet in aceasta armonie universala, confesiunea fiind marturisita prin intermediul unei comparatii: Sufletul meu arde-n iubire ca para, trunchiere a expresiei populare, superlativ al intensitatii combustiei: ca para focului. Ultimele doua strofe fac trecerea de la planul concret al prezentului la planul posibilului, intrucat prezentul narativ face loc viitorului: Satul in vale-amuteste, pasu-mi spre tine grabeste, dar Langa salcam sta-vom, Ore intregi spune-ti-voi Suprema traire a asteptarii va fi cantata inegalabil de Tudor Arghezi, expectativa facand chiar sa paleasca implinirea prin iubire. Astfel, in aceasta PENULTIMA STROFA, exclamatia retorica Ah este urmata de complementul de timp in curand, in a caror repetare, la inceputul a doua versuri, recunoastem, de fapt, o anafora. ULTIMA STROFA prelungeste planul ireal, al viitorului, in cel al visului: Vom adormi sub inaltul,/Vechiul salcam (ingambament). Epitetul surazand sugereaza preluarea luminii din cadrul exterior al naturii in cadrul interior al sufletului celor dou indragostiti. Interogatia finala Astfel de noapte bogata,/Cine pe ea n-ar da viata lui toata?, desi contine un anacolut, face trimitere la un motiv clasic din literatura latina horatiana, continand indemnul Carpe diem (Traieste-ti clipa!) Lumina vine, in lirica eminesciana, mai putin din exterior, cat din interior, acolo unde focul iubirii arde intens. Un astfel de simbol va mai putea fi intalnit la Lucian Blaga, in volumul sau de debut (Poemele luminii, 1919), din care se remarca metafora Eu cu lumna mea sporesc a lumii taina (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), dar si metafora continuta in titlul poeziei Lumina raiului Maestru al inovatiilor formale, Mihai Eminescu valorifica mai multe forme de ritmuri in aceasta poezie. Dodecasilabul permite, asadar, combinarea coriambului cu metrul clasic, dominat de dactili: coriamb, dactil, dactil, troheu. Sara pe deal este o creatie unica in literatura romana, nu numai prin realizarea artistica, ci si prin forma de expresie. Impatimit de ritmurile iubirii, Eminescu le sesizeaza leganarea, amplificand armonia pana la nivelul universalitatii. Se adevereste, ca atare, valabilitatea aprecierii lui George Calinescu: universalitatea este o inima individuala puternica si sonora ale carei batai istorice se aud pe orice punct al globului, precum si in viitor
Profesor E.C.Ninu