Sunteți pe pagina 1din 22

Epistemologie-cursuri

Profesor Nicolae Bujdoiu Obiectul si problematica epistemologiei 1.Epistemologia ramura a metastiintei, filosofie a cunoasterii stiintifice Enciclopedia Universalis, Paris 1970 - se precizeaza ca epistemologia ca discurs al stiintei a aparut in forme embrionare in cadrul gandirii antice dezvoltandu-se concomitent cu stiinta si filosofia. In acceasi lucrare se arata ca termenul de epistemologie a venit tardiv sa desemneze o foarte veche forma de cunoastere, contemporana cu practica primiilor savanti. Folosirea termenuui de epistemologie este data recent fiindca nu este intalnit decat incepand cu sec XIX in vocabularul specializat al filosofiei. Creatorul termenului este Huxley Etimologic episteme(stiinta)+logos(teorie, metoda) Epistemologia cerceteaza originea, structura, metodele si validitatea cunoasterii stiintifice.Unii autori o mai numesc criteriologie sau teoria certitudinii. Sarcina epistemologiei este sa stabileasca conditiile, valorile si limitele cunoasterii stiintifice, sa precizeze gradul de indoiala si de certitudine pe care il comporta stiinta dobandita precum si metodele princare se poate atenua indoiala si spori certitudinea. Un univers al stiintei despre stiinta=epistemologie Metastiinta, scientologia=termeni noi Corpul unei stiinte il constituie legile (formulari lingvistice care surprind regularitatile unui domeniu de procese si fenomene) Fiecare generatie traieste intr-o lume incomplet si imperfect cunoscuta - cunoasterea stiintifica ramane o obligatie permanenta a omenirii, atat a mediului cat si a cunoasterii de sine a omului. Omul trebuie sa se orienteze in lume, el trebuie sa conserve, sa transforme lumea si sa elaboreze scopurile si mijloacele de a le atinge. Cunoasterea lumii este necesara iar cunoasterea lui insusi ca fiinta individuala si colectiva de asemenea. Cunoasterea obtinuta din aceste doua procese atunci cand ating stadiul cel mai elaborat, se supune unui examen critic (originea, felul in care s-au format, validitatea, functiile) A cunoaste un lucru inseamna a-l identifica, a-l delimita de ceea ce nu este el, a-l situa in spatiu si timp. Trebuie sa cunoastem lumea dar si cunoastera acestei cunoasteri Stiinta ----------------epistemologia Analiza stiintei este diferita de analiza stiintifica. Analiza stiintifica a obiectului este facuta de stiinta insasi. Analiza stiintei genereaza o teorie care difera de oricare alta ramura a stiintei si de intreaga stiinta careia i se atribuie. Metastiinta-teorie elaborata pentru analiza stiintei. Stiinta poate fi investigata din unghiuri diferite: 1) Cercetarea activitatii stiintifice in evolutia ei temporala - perspectiva diacronica - istoria stiintei 2) Studierea dependentei muncii stiintifice, a randamentului ei, de insusirile individuale ale cercetatorilor stiintifici psihologia stiintei 3) Descrierea cailor urmate in cercetarea stiintifica, a strategiilor,a metodelor, tehnicilor si procedeelor, inovatii intelectuale euristica sau metodologia creatiei stiintifice 4) Cercetarea corelatiei dintre situatia stiintei si realitatile sociale,cercetarea dependentei stiintei de structura societatii,a rolului cunoasterii stiintifice si al reprezentantilor sai in viata sociala sociologia cunoasterii sociale 1

5) Studiul modalitatilor de expresie, de comunicare, de respandire si aplicare a cunoasterii stiintifice, cercetarea tendintelor difeditelor capitole si ramuri ale stiintei- scientica 6) Studierea stiintei ca un sistem de cunoastere dobandita, in acest caz produsele sau rezulatele stiintei sunt analiate fara a se considera cine le-a ovtinut, in ce conditii sociale, psihologiece, in ce scop. Aceasta analiza se face si ea din doua unghiuri diferite: a. Sintaxa logica - stiinta este considerata exclusiv sub forma expersiilor in care consta ea pentru a se releva modul de constructie, de formare si transformare a acestor expresii, astfel se realizeaza un studiu inchis asupra formei, deci analiza ca sintaxa se concentreaza exclusiv formal urmarind analiza limbajului stiintific cu scopul de a determina conditiile de corectitudine formala, de compatibilitate a enunturilor stiintifice, de consistenta a teoriilor b. Semantica logica - enunturile din care este alcatuita stiinta sunt analizate ignorandu-se in continuare laturile psihologice si sociale ale limbajului, dar cu considerarea nu numai a formei expresiilor lingvistice ci si a continutului lor, a semnificatiei elementelor limbajului urmarindu-se cunoasterea relatiilor de desemnare. Deci, problema aceasta a relatiilor de desemnare din semantica logica introduce si problema valorii adevarului ca raport al enunturilor obiectului material sau ideal al universului extralingvistic. Reprezentanti: R. Carnopp si Ch. Morris 2.Raporturile epistemologiei cu ale stiinte socio-umane Raportul cu gnoseologia Gnoseologia - teoria generala a cunoasterii, este acel domeniu al filosofiei care studiaza natura si intinderea cunoasterii, presupozitiile si fundamentele acesteia. Deci, are in vedere orice tip de raport reflexiv intre subiect si obiect, in timp ce epistemologia este teoria filosofica a cunoasterii stiintifice. Actionand ca fiinta ganditoare, omul executa in mod spontan un anumit discernamant numit bunsimt, ceea ce il ajuta sa faca diferenta dintre real si fantastic, fals si adevar, dar, desi este o conditie necesara pentru claritatea gandirii si eficacitatea actiunii, nu este si suficienta. Este nevoie deci de un examen mai elaborat, cu teorii, proceduri, metode ce tin de metateorii ale cunoasterii. Omul de stiinta stabileste caile cunoasterii obtinute.Discursul critic este tocmai epistemologic. Epistemologia este o disciplina cu dubla dependenta, apartine in acelasi timp si metastiintei si filosofiei.( R. Blanch ) Ea trebuie sa verifice valoarea tuturor operatilor intelectuale, sa stabileasca principiile si regulile de cunoastere in genere, conditii fundamentale ale cunoasterii, functionarea acesteia si procedeele pentru a construi stiinta. Kant- critica ratiunii pure- apriorism eamen critic al cunoasterii Raportul dintre epistemologie si gnoseologie este in principiu un raport ca intre speie si gen. G.Bachelard-neorationalist-sustinea ca nu exista nici o legatura Raportul cu psihologia gandirii Cunoasterea este obiectul comun dar fiecare o studiaza prin caractere specifice. Psihologia gandirii prezinta cunoasterea asa cum procedeaza si cu afectivitatea, vointa, ca pe ceva trait de subiect. Dezvaluie geneza proceselor psihice cognitive, natura lor specifica, etapele dezvoltarii acestora. Psihologia gandirii se ocupa de fenomenul real, de cunoastere asa cum apare ea ca act al subiectului. Investigarea psihologica a cunoasterii nu se opreste asupra continutului, asupra obiectului ei decat in masura in care aceasta serveste la caracterizarea procesului cognitiv asa cum se prezinta el in realitate. Ea studiaza cunoasterea in starea ei de fapt si nu in starea ei de drept, nu se ocupa de

valorile cunoasterii, nu isi pune probleme daca rezultatele cunoasterii valoreaza ceva si daca se verifica. Aceste aspecte apartin cunoasterii de drept, logicii cat si epistemologiei.

Raportul cu logica Ambele examineaza sub un unghi diferit valoarea cunoasterii. Logica se multumeste cu o apreciere intrinseca a continutului gandirii, nu se preocupa decat de conditiile de validitate a continutului gandirii, veghind la corectitudinea functiei acesteia. Raportul datelor abstracte ale gandirii cu obiectele lor nu este cercetat de logica, nu este avut in vedere, cu mici exceptii in cazul kantianismului. Epistemologia cauta in plus fata de logica sa stabileasca valorile cunoasterii. Studiaza aspectul conformitatii universului cunostintelor, real, cu scopul de a releva masura in care cunoasterea, stiinta pot modela obiectul lor. Obiectul epistemologiei este adevarul, ea cerceteazaa valoarea de adevar a cunoasterii stiintifice care nu este unica insusire dar este cea mai inalta intrucat subsumeaza alte insusiri ale cunoasterii cum sunt simplitatea, coerenta, eficacitatea. De asemenea, epistemologia releva certitudinea, cunoasterea faptului de a contine adevarul. Raportul acesta a fost abordat din perspectiva psihogenetica de catre J.Piaget, din perspectiva structurii si aformei in vederea cunoasterii valabile. Din unghiul din care priveste cunoasterea, logica stabileste validitatea sub aspectul corectitudinii - are ca obiect rationamentul pentru ca gandirea este obligata sa treaca de la un continut la altul intro anumita ordine. Obiectul epistemologiei este judecata pentru ca in primul rand ea este o operatie esentiala a gandirii(kant a gandi=a judeca) si pentru ca in legatura cu judecata e pune in primul rand problema adevarului. Judecatile si conceptele realizeaza o cunoastere abstracta si mediata, modeleaza abstractizat si generalizat obiectul, de aici apare posibilitatea unei nonconformitati, a unui dezacord intre continut si existenta reala a enuntului, adica posibilitatea erorii. 3.Specificul demersului epistemologic Sarcina epistemologiei comporta dificultati in relizare pentru ca epistemologia cere gandirii sa se pronunte asupra propriilor ei demersuri si sa ramana in acelasi timp competenta si impartiala. Anliza epistemologica are un specific aparte fata de analiza din alte domenii. Aprecierea randamentului unui mecanism se poate face in mod riguros si fara dificultati pentru ca se enunta o judecata de valoare asupra unui obiect exterior judecatii. Insa pentru investigarea gandirii nu se dispune de un alt mijloc dact gandirea insasi a carei valoare este supusa cercetarii. Epistemologul se gaseste in cazul special de a intrebuinta ca instrument de cercetare tocmai obiectul de cercetat, ori aceasta genereaza riscul de a prejudeca tocmai ceea ce trebuie stabilit. De aici decurge exigenta eliminarii din epistemologie a oricaror presupozitii sau prezumptii. In acest context, prin presupozitie sau prejudecata intelegem nu o conditie ci o idee luata drept adevarata fara verificare, fara justificare, fara fundamentare. Deci, din cerinta inlaturarii presupozitiilor din demersul epistemologic rezulta neadoptarea de idei pe baza autoritatii adica acceptarea lor fara a le supune verificarii sau in general criticii.

Cerinta epistemologica a renuntarii la prezumtii impune verificarea tuturor ideilor chiar si a celor fundamentale. Apare astfel o alta dificultate, un val de scepticism si punerea sub semnul indoielii a demersului epistemologic- regresul gandirii la infinit. Acesre observatii sunt juste numai dca intemeierea ideilor este redusa la demonstratie. Aristotel a surprins absurditatea pretenriei de a demonstra toate ideile. Orice demonstratie admite presupozitii intrucat in cadrul ei se considera deja stabilit adevarul premiselor. Aceste premise nu pot si nu trebuie sa fie intotdeauna demonstrate. Daca s-ar cere sa se demonstreze totul pe cale deductiva s-ar multiplica la infinit numarul verigilor intermediare dintre concluzie si premise, adica o imposibilitate. Seria de pasi intermediari in deductie nu este infinita. Aristotel spunea ca acolo unde aceasta serie inceteaza apare o cunostinta imediata, aceea a principiilor. La Aristotel principiile au dublu caracter: a) Nu pot fi demonstrate b) Nu au nevoie de demonstratie, ele fiind cunoscute cu o certitudine mai inalta decat tot ce se poate deduce din ele. Deci, demonstratia este doar un mod de derivare, de explicitare a adevarului judecatilor, in zone limitate ale stiintei presupuse sub forma fundamentului demonstratiei este foarte uzitata si foarte des intalnita. Ea se instituie pe calea postultelor prin construirea sistemelor deductive, inclusiv in forma axiomatica ori postulatele sunt presupuneri, ipoteze, propozitii luate ca fundament logic al argumentarii fara ca cel putin in momentul in care gandirea se sprijina pe ele sa existe asigurari cu privire la adevarul lor. Cel mai adesea, valoarea postulatelor se justifica prin rezultatele pe care le mijlocesc. Demonstratia este o metoda indispensabila si eficace in stiinta dar nu poate functiona in stiinta despre stiinta, in epistemologie. Concluzia este ca nu tot ce este valabil in stiinta este valabil si in teoria despre stiinta(metastiinta). Deci, este necesara o distinctie intre stiinta si teoria stiintei..............................liniara, araportului dintre idei. In cadrul acestei perspective se contureaza ideea rigida, mecanicista, a intemeierii absolute, definitive a ideilor pe principii care sa fundeze totul. Iesirea din aceasta perspectiva simplista a univocitatii este data de viziunea sistemica dupa care cunoasterea ese ansamblul de idei in interconexiune, este un sistem in care ideile depind unele de altele si se sustin reciproc, iar intemeierea poate sa nu fie absoluta ci provizorie, relativa, partiala, putandu-se atunci justifica prin idei. Cunoastere-eroare-opinie vezi xerox Valente ale cunoasterii comune a vietii sociale vezi xerox Tipologia adevarului Se poate realiza dupa criterii: 1.modalitati fundamentale ale cunoasterii: Stiintific Filosofic Cunoasterii comune Artistic Istoric 2. in cadrul cunoasterii stiintifice Adevar factual Adevar formal 3. dupa ramurile stiintei 4

Logic Matematic 4. daca aplicam un criteriu logic de analiza tuturor adevarurilor din stiinta deosebim adevaruri Analitice Sintetice 5. prin raportarea cunoasterii la experienta Apriori Aposteriori Adevarul formal se defineste in termeni de satisfacere sau demonstratie. Cu adevarul formal abstract s-a ocupat Alfred Torschi. Cu cel factual s-a ocupat Mario Bunge. K.Popper adevarul factual obiectiv ca o relatie de genul construct(enunt) lumea exterioara. Adevarul logic Quine empirismul logic- teoria lingvistica a devarului logic, astfel: un enunt este logic adevarat daca el este adevarat numai in virtutea structurii lui gramaticale. In aceasta acceptiune limbajul determina singur adevarul logic indiferent de natura lumii. Rudolf Carnap a dat cea mai sistematica interpretare a devarului logic: logica nu este o teorie adica un sistem de afirmatii asupra unor obiecte determinate si un limbaj adica un sistem de semne si de reguli pentru intrebuintarea acestor semne.

Controlul valorii de adevar- fals, eroare, opinie probabila si neverosimila.

Pe langa problemele semnificatiei si teoriei adevarului epistemologia si filosofia s eocupa si de criteriile adevarului. E justificat acest interes deoarece trebuie sa depasim prejudecata dupa care o data cu definirea unui concept noi rezolvam si problema criterilor de aplicare pe un obiect a acelui concept. Problema este mai complexa: invocam criterii ale adevarului pe langa proprietatea lui definitorie; trebuie sa distingem intru ce consta adevarul, care sunt definitiile si natura lui si care sunt criteriile adevarului, trebuie sa cercetam genuri de cunoastere care rezulta din cunoasterea intuitiva sau care redau proprietatile factuale sau ale logicii si matematicii. Din punct de vedere logic indiciul cel mai probabil al adevarului este verificarea. IN cunoasterea empirica proba verificarii se realizeaza efectiv si nemijlocit acceptand experienta drept instanta de verificare. Prin practica indreptam cunoasterea spre conditii exterioare ei. E o verificare experimentala a elborarilor empirice, lucruri constatabile, masurabile. ONeill vorbeste de un control direct care stabileste ca teoria este adevarata si de un control indirect experimental care arata ca teoria poate fi adevarata. In primul caz faptele favorabile verifica teoria iar in cel de al doilea caz doar o confirma. De regula teoriile sunt supuse controlului indirect mai laes azi ,cand sunt abstracte si complexe si care vizeaza obiecte necontestabile si nemasurabile sau care exista doar in sfera posibilului. De aceea asemenea cunostinte se pot verifica nu prin ceea ce enunta in mod explicit ci prin ceea ce implica prin consecintele lor. O teorie nu se poate controla in mod complet deoarece nu se poate stabili decat un numar limitat de situatii, oricat de mare,totusi limitat, care o satisfac. Aceasta proba este o confirmare. Confirmarea si verificarea sunt doua proceduri distincte, inconfundabile. Din punct de vedere logic verificarea este proba perentorie, cea mai tare. Confirmarea este argumentul aposteriorii, este

aplicabila constructiilor teoretice unde spre deosebire de cele empirice, apar elemente ipotetice si nu poate pretinde demonstrarea eunei corespondente perfecte, absolute a teoriei obiectului ei. Recurgerea la experienta in vederea verificarii adevarului ne ofera doar perspectiva generala a problemei criteriului adevarului. Insa trebuie sa avem in vedere stadiile cunoasterii, caile fundarii si legitimarii ei. De aceea e corect sa vorbim de o specificare a criteriilor adevarului in functie de modalitatile de recunoastere, disciplinele stiintifice, nivelul de elborare a cunostintelor. In cunostintele furnizate de cunosterea comuna criteriul furnizat il reprezinta concordanta cu datele empirice. In stiinta criteriul principal al acceptarii propozitiilor este concordanta cu datele observatiei. Singura concordanta nu este suficienta, trebuie completata cu coerenta si cu principii teoretice. In stiintele formale principalele proceduri de verificare sunt demonstratia, constructia unui model sau a unui contraexemplu. K.Popper teoria falsificabilitatii a vorbit despre eroarea utila. In aceasta teorie a dezvoltat ideea ca infirmarea experimentala nu trebuie calificata ca un esec absolut; ramane ceva din infirmare si anume experimentul insusi care a dus la infirmare. El a aratat ca fiecarei teorii ii corespunde un exemplu contrar, de accea teoriile sunt combatute. Teoriile stiintifice in termenii si enunturile lor nu au aceeasi precizie, sensul lor nu este definitiv ci se elaboreaza treptat.

Cunoasterea lucrurilor si cunoasterea adevarurilor Cand facem aceste asoiceri ajungem la ideea ca in cunoasterea adevarata apare un opus, eroarea. B.Russel eroarea intervine numai cand consideram obiectul imediat adica datul senzorial ca semn al unui obiect fizic. Deci eroarea intervine in cunoasterea de adevaruri nu de lucruri. Altfel spus, numai convingerile noastre se dovedesc eronate, nu si cunoasterea venit dintr-o experienta nemijlocita. Pentru a stii ce convingeri sunt adevarate si care false trebuie sa stim ce este adevarul si falsul. Adevarul si falsul depind de ceva din afara convigerii insasi, n u sunt proprietati ale convingerii. Adevarul si falsul depind intotdeauna de relatia enunturilor cu obiectul lor. Dezbate si conceptii de opinie probabila:conceptul de cunoastere nu este unul precis, se suprapune pe cel de opinie probabila. Ceea ce credem ferm si nu este nici cunoastere, nici eroare, se poate numi o opinie probabila, eroarea este situata cand ceea ce credem este fals. Coerenta poate fi invocata ca criteriu al opiniei probabile: daca elementele unui ansamblu de opinie sunt coerente laolalta, ele devin mai probabile decat oricare din ele luate separat. Probabilismul(doctrina verosimilitatii) a fost initiat de Carmeade si sustine ca exista o serie de grade de verosimilitate prin care gandirea se apropie de certitudine fara a o atinge vreodata. Cunoasterea, obtinerea si recunoasterea adevarurilor este un prces esentialmente deschis.

Rolul ipotezei, observatiei si experimentului in cercetarile sociologice Observatia directa sau indirecta a realitatii sociale poate da nastere unei ipoteze. Ea este o constructie mintala, imaginativa. Ipoteza este un obiect sau parte a stiintei si se realizeaza cu elemente logice dar si de infralogic. Cunoasterea stiintifica este de neconceput fara anasarea unor ipoteze care sa explice faptele empirice, sa depaseasca dificultatile teoriilor anterioare in explicarea noilor fapte decoperite. Serendipitate descoperirea unor fapte cu totul surprinzatoare, neasteptate. 6

Ipoteza este un element indispensabil al cercetarii de teren. Continutul ei exprima adevaruri probabile, are rol metodologic, praxiologic si valoare reflectorie.Ipotezele sunt supozitii preliminare asupra faptelor care nu preconizeaza concluzii prealabile cercetarii empirice si care pot fi confirmate dar si infirmate de fapte. Infirmarea ramane experimentul. Ipoteza in sociologie este un produs al problematizarii vietii sociale, ipotezele sunt interogatii adresate realitatii sub forma unor prezumptii anticipative. Ipoteza poate provenii din observatia directa sau indirecta a realitatii sociale, intamplator sau provocata, experimentala. Doua conditii deosebeste ipoteza de simpla speculatie asupra realului: Ipoteza trebuie sa vina in continuarea cunoasterii de pana acum Ipoteza trebuie sa contina in formularea ei sugestii realiste in vederea verificarii. Se deosebesc: ipoteze fundamentale - indirect testabile Ipoteze de lucru direct testabile O ipoteza este enuntul unei relatii cauzale intr-o forma care permite verificarea empirica. O ipoteza trebuie sa satisfaca doua exigente: 1. sa aiba consistenta interna, sa nu contina enunturi contradictorii, sa aiba si consistenta externa, sa nu contravina cu alte teorii, sa aiba plauzibilitate. 2. ipoteza sa aiba si testabilitate

Modalitati de formulare a ipotezelor Ipoteza este o relatie intre doua variabile, doua fapte.Formularea ipotezelor necesita concepte clare, corectitudine logica, precizie. Cele mai frecvent uzitate formulari: cu cat...cu atat si daca...atunci. Cu cat nivelul de dezorganizare al familiei este mai ridicat, cu atat mai mare este gradul de fapte antisociale ale membrilor lor si ale minorilor. Daca numarul abaterilor diciplinare intr-un colectiv de munca este mai redus, atunci este redus si numarul rebuturilor date de colectiv. Exista si alte formulari in care enuntul vizeaza tot o relatie intre doua variabile uramrind modul in care una o conditioneaza pe cealalta. O ipoteza se poate forma si prin propozitii de felul urmator: Reusita scolara este printre altele functie de caracteristicile mediului cultural, educogen in care traieste copilul. De la aceasta ipoteza vom putea aborda problematica construirii variabilelor adica a traducerii conceptelor si notiunilor in operatii de cercetare definite. Pot fi cercetate apriori sau pe baza anchetei si documentarii. Nu este recomandat sa formulam ipoteze numai pe intuitie afara de cazul cand aceasta opereaza ea insasi asupra unui material empiric destul de bogat si proaspat. Adesea este greu sa delimitam ipotezele apriori de cele aposteriori deoarece avem mereu nevoie de date si de informatii care sa ne sugereze idei si presupuneri. Formularea apriori corespunde unei activitati pur intelectuale a unui cercetator relativ izolat. Sociologul R.Boudon a formulat apriori faptul de a fi fost crescut intr-o familie autoritara compromite dezvoltarea si inflorirea personalitatii. Aceasta ipoteza, cel putin in anumite cazuri, o putem considera o ipoteza aposteriori construita in urma unor observatii recente in diferite grupuri scolare si familiale. Ipoteza posedarea unui tv are drept efect reducerea contactelor si relatiilor sociale poate fi in anumite cazuri o ipoteza apriori sau aposteriori.

De asemenea, ipotezele pot avea o forma explicita sau implicita. Intr-o ancheta despre imaginea societatii contemporane in constiinta adolescntilor, unele ipoteze sunt implicate in obiectivele propuse. Sunt adolescentii favorabili evolutiei societatii de azi? Vrem sa obtinem daca ei manifesta o atitudine pozitiva fata de aceasta evolutie. Obiectivul este direct iar ipoteza implicita. Sunt adolescenti interesati de problemele evolutiei societatii contemporane? Vrem sa vedem daca isi exprima atitudinile negative sau pozitive fata de probleme. Obiectivul este indirect iar ipoteza implicita. Ipotezele implicite pot fi descoperite in orice relatie sau raport urmarit intr-o investigatie. Studiind procesul urbanizarii ne putem ocupa de relatiite dintre frecventa lecturii si gradul de urbanizare presupunand ca exista o relatie si o ipoteza implicita. Daca decidem sa cercetam aceasta relatie in sate si mici orasele si sa excludem pe celelalte, aceasta inseamna ca pornim de la ipoteza ca existenta unei asemenea relatii doar in sate si mici orasele si a absentei acesteia in cazul celorlalte localitati sau ca totul este diferit acolo. Observatia sociologica Deschide si incheie un demers care mai cuprinde inductia, deductia, experimnetul, teoria si ipoteza intr-o unitate metodologica. G. Beneze orice cercetare incepe printr-o observatie relativ initiala care da nastere unei conjecturi *( parere bazata pe presupunere) transformata prin inductie in ipoteza, continua cu deductia formulandu-se previziuni pe care experimentul si observatia relativ finala le confirma sau infirma. Studiul stiintific urmeaza o traiectorie ciclica pentru ca procesul gandirii si actiunii este ireversibil, independent de rezultatele cercetarii, de confirmare sau infirmare a ipotezei, ciclul trebuie parcurs de mai multe ori. Numai dupa succese repetate considera ipoteza verificata. In ciuda unei anumite imprecizii, nesistematizarii si unor elemente contradictorii, volumul de date culese de pe teren constituie baza cercetarii si analizei sociologice. Pentru orice cercetator care isi fundamenteaza studile pe fapte, observatia este srsa indispensabila de fapte si proba decisiva a valorii si semnificatiei concluziilor la care se ajunge. Datele observatiei directe isi pastreaza valoarea de fapte numai in raport cu observatia care le-a inregistrat. Pentru toti ceilalti datele observatiei devin indirecte, cu o valoare documnetara care trebuie verificate si confruntate prin alte observatii directe. Observatia sociologica este o tehnica de lucru care face parte dintr-un set de tehnici practicate in investigatiile sociologice si totodata este un moment al demersului sociologic. Deci este o metoda de baza a sociologiei dar prea putin utilizata. Ea completeaza celelalte metode:experimnetul, interviul, metodele sociometrice. Observatia este metoda de investigatie ce permite obtinerea de date, informatii ca urmare a contactului direct, nemijlocit al observatiei cu obiectul observatiei. Obiect al observatiei socilogice il constituie predominant grupurile umane sub aspectul structurii, organizarii, actiunilor, activitatilor, atitudinior, comportamentelor. Pot fi obiecte ale observatie documente scrise sau cifrate asupra unui nivel de dezvoltare socioeconomic, culturla, stiintific, asupra unei colectivitati umane. Realizarea unor observatii stiintifice asupra unui fenomen social presupune definirea precisa a temei, obiectivelor si elaborarea unor ipoteze adecvate. Modul d eorganizare si de desfasurare a observatiei prezinta cele mai diverse aspecte si implicatii teoretice si epistemologice pe care nu le putem ignora fara mari riscuri pentru cercetare. De aceea se impune sa dlelimitam ca principale tipuri de observatie: cea stiintifica sau sistematica ce se realizeaza metodic, dupa un program cu concepte precise instructiuni adecvate si cea spontana,

empirica , este vaga, fragmnetara, saraca in continut obiectiv fiind rezultat al simplului contact cognitiv al subiectului cu obiectul. Tipurile particulare ale observatiei: directa participativa participantul observator indirecta participativa masiva / nonparticipativa Cele mai multe observatii au caracter spontan, prezinta un interes pentru viata cotidiana dar sunt insuficiente pentru realizarea unor studii stiintifice. Principalele caracteristici ale observatiei spontane: 1. intamplatoare, neselectiva nesistematica, insuficient controlata critic fiecare individ observa ceea ce se intampla dar pentru un cercetator se impune sa stie sa priveasca lumea inconjuratoare pentru a patrunde in esenta si a desoperii ce este semnificativ si nesemnificativ. 2. este fragmentara deoarece, desi se incearca a se nota tot, observatia spontana nu retine decat cazuri izolate rupte din sistemul de fapte si din ansamblul de functii si procese sociale datorita insuficientei experiente personale a observatorilor si lipsei teoriei si ipotezaleo prealabile. 3. este vaga si imprecisa, deseori confuza deoarece se realizeaza sub presiunea afectelor si a primelor impresii exagerand unele detalii in dauna intregului, cele extrioare in dauna esentei. 4. este subiectiva sau partinitoare deoarece,nedispunand de un aparat teoretic conceptual corespunzator si de instrmente stiintifice de lucru, este dominata si ghidata de interesele si opiniile constiente sau nu ale observatorului. 5. este necritica si neprelucrata logic deoarece, nedispunand de un demers stiintific construit potrivit epistemologiei sociologice, nu poate fi repetata in aceleasi conditii, obiectul ei nu poate fi reconstruit in vederea unei refexii teoretice si logice. 6. nu este inregistrata la fata locului ci retinuta in memorie care, oricat de exersata ar fi pierde o parte din informatii, deformeaza sau selecteaza necritic. Observatia stiintifica 1. este fundamentata necritic, are la baza o conceptie stiintifica despre lumea inconjuratoare, valoarea unei observatii este functie de valoarea teoriei sociologice respective. 2. este sistematica si integrala, vizeaza fenomenul observat in totalitatea laturilor lui ca un sistem de elmente interdependente. 3. este analitica- pentru a putea fia stfel s eimpune mai intai analiza obiectului respectiv adica dezagregarea acestuia in elementele componente. 4. este metodica, condusa de anumite reguli stabilite pe baza teoriei epistemologice si teoriei adoptate. 5. este repetata si verificata pentru a sigura un grad cat ami mare de obiectivitate si pentru a depista tendintele dezvoltarii evolutiei obiectului studiat. Observatia interna, participativa, directa, presupune integrarea in grad diferit a observatorului in colectivitatea studiata. Este pregatita sirealizata de un specialist la fata locului in timp ce fenomenul este in desfasurare. Observatorul se integreaza si participa la intreaga activitate a grupului in calitate de membru al acestuia. Este greu se realizat, ea presupunand acceptarea observatorului de catre grup ca membru firesc al acestuia, greu de realizat in grupuri deschise. Are si avantaje: realizata din interior face posibila patrunderea la un nivel de profunzime adanc, surprinderea resorturilor intime ale actiunii grupului. 9

se poate realiza continuitate in timp indelungat si permite surprindera grupului in mai multe ipostaze. o mai clara distinctie intre aparenta si realitate. Dezavantaje: riscul perturbarii involuntare si necontrolate a comportamnetului grupului studiat. o identificare subiectiva prea mare a observatorului cu grupul studiat. Observatia directa, nonparticipativa presupune situatia cercetata in afara sistemului observat. Se face prin inregistrarea datelor de catre o alta persoana desemnata de specialist. Nivelele observatiei sociologice sunt: dupa profunzime : observatie extensiva care vizeaza un numar mare de aspecte ale realitatii sociale supuse investigatiei. Observatie intensivva ce vizeaza un numar redus, cu grija selsctat de aspecte observate constant, continuu si indelungat. Observatia se realizeaza cu ghidul sau indrumator si cu fisa de observatie. Conditiile increderii noastre legate de obsevatie. Datele de observatie trebuie sa apara ca marturiile mai multor cercetatori. Mai multi cercetatori trebuie sa ajunga la aceleasi date, sa respecte regula completitudinii, datele rezultate sunt prelucrate in mod obiectiv, nimic nu trebuie lasat in afara, orice observatie trebuie sa manifeste respect fata de fapte. Experimentul Este o observatie provocata si controlata de cercetator; acesta modifica un elemet al observatiei simple si urmareste si inregistreza consecintele. Experimnetul se realizeaza in mai multe etape, 3 principale: 1. observarea unei situatii initiale 2. modificarea acestei situatii 3. observarea si inregistrarea consecintelro modificarii Pentru a fi util experimentul trebuie sa ineplineasca minim 3 conditii. 1. sistuarea observatiei trebuie sa fie reprezentativa pentru o categorie distincta de situatii 2. reale. 3. nu trebuie sa introduca decat o modificare 4. pentru a asigura certitudinea ca toate consecintele observatiei sunt datorate modificarilor efectuate se procedeaza la o impartire a terenului de observatie i doua parti identice si nu se modifica decat una, cealalta fiind pastrata ca element de control sau martor. Dupa gradul de interventie al cercetatorului in manipularea variabileleor, se disting doua tipuri de experiment: 1. de laborator - este similar in esenta celui din stiintele naturale; el consta in crearea unei situatii artificiale care sa se asemene in unele aspecte naturii reale din viata sociala, dar sa se supuna si cerintelor care in mod normal nu sunt satisfacute ce acestea din urma. 2. de teren se desfasoara in cadrul situatie sociale reale, are diverse domenii de aplicare Sunt 4 principii fundamentale ale activitatii experimentale in situatia sociala: 1. respectul fata de oameni 2. sa nu daunezi deliberat sau involuntar 3. sa aduca beneficii semenilor 4. principiul justitiei Daca proiectele implica experiente pe animale se vor mentiona: 1. se recurge la stfel de experiente numai pentru ce alte metode nu au dat rezultat 2. se utilizeaza cel mai mic numar posibil de animale 10

3. s-au luat masuri corespunzatoare de siguranta si personalul a fost instruit pentru a utiliza cele mai blande metode posibile 4. este respectata legislatia in vigoare.

Problema stiintifica: Geneza si destinul problemei 1. Natura, geneza si specificul problemei stiintifice Analiza stiintei pune in evidenta locul si rolul foarte important al problemei in cunoasterea stiintifica, atat in aspectele sale dinamice ce tin de procesul achizitionarii de noi cunostinte cat si in aspectele statice, legate de structura teoriei stiintifice. Progresul cunoasterii trebuie apreciat nu numai dupa adevarul obtinut ci si dupa nr. Si valoarea problemelor formulate, dupa profunzimea lor si dupa perspectivele pe care le deschid pentru cercetarile viitoare. K.Popper spunea ca cea mai durabila contributie pe care o teorie o poate aduce la dezvoltarea cunoasterii stiintifice o constituie problemele noi pe care le suscita incat progresul cunoasterii consta in faptul ca pleaca intotdeauna de la probleme si ajunge mereu la probleme. M.Bunge sustine ca gradul de dezvoltare al uinei stiinte este masurat de profunzimea si complexitatea problemelor sale. In sensul cel mai general al cuvantului se poate spune ca problemele apar in cadrul raportului subiect-obiect si se caracterizeaza prin eforturile subiectului de insusiri practice ale obiectului. Desi pot fi studiate din mai multe pdv problemele sunt in esenta de natura gnoseologica. Aprecierea problemei este precedata de o stare speciala a situatie numita situatie problematica ce reprezinta corelatul obiectiv al problemei. Situatia problematica poate sa apara in cele mai diferite moduri si de aceea este greu de diferentiat. Ea este o dificultate aparuta in calea cunoasterii, un obstacol ce trebuie depasit. 1. cel mai frecvent situatia problemei se manifesta ca o contradictie intre cunostinte existente si anumite fapte noi ce nu pot fi explicate apeland la vechile cunostinte 2. situatia problematica poata sa apara si ca o contradictie intre doua sau mai multe explicatii alternative ale acelorasi fapte; ca o contradictie in cadrul unei teorii stiintifice date, ca lipsa de intemeiere sau insuficienta intemeiere logica sau faptica a unei idei sau teorii 3. situatia problematica poate aparea ca dificultate in extinderea anumitor rezultate ale cunoasterii la alte domenii decat cele pentru care se stie ca sunt valabile In toate aceste cazuri e vorba de nevoia de anumite cunostinte si de lipsa lor. Problema apare ca o constientizare a contradictiei dintre cunostintele existente, mai exact dintre limitele acestora si noile cunostinte sau necesitati cognitive ale oamenilor. De aceea problema se mai poate defini si ca cunoastere spre necunoastere. Problema nu reprezinta un vacuum gnoseologic total. Ea presupune pe deoparte anumite cunostinte anterioare elaborate si pe de alta parte este expresia induficientei acestora, aunui gol informational care tebuie inlaturat. Problema reprezinta o constatare a insuficientei cunostintelor obtinute pana la un anumit model si o expresie a necesitatii de a depasii limitele acestor cunostinte, de a dobandi altele noi. 2. Structura problemei Orice problema presupune mai intai o cunoastere anterioara numita cunoastere de fond, sau cunoastere probabila, formata din totalitatea cunostintelor despre domeniul considerat existent pana in acel moment. 11

In studiile relativ evoluate ale cunoasterii stiintifice, cunoasterea de fond se prezinta ca o teorie stiintifica formata dintr-o multime de concepte si enunturi organizate logic. Existenta cunoasterii de fond determina caracterul sistemic al problemei, deci nu exista probleme izolate, care sa nu apartina unui sistem si care sa nu fie dependente de o cunoastere de fond. Existenta cunoasterii de fond face posibila aparitia si recunoasterea problemei, sugereaza directia in care trebuie cautata solutia, sugereaza reguli si procedee de solutionare. Cunoasterea de fond permite ca dupa descoperirea si formularea problemei sa se avanseze o ipoteza de lucru, care desi poate sa nu fie inca solutia completa, poate calauzi cercetarea in vederea obtinerii acesteia din urma si poate fi ulterior completata, verificate, corectata sau chiar abandonata pe masura acumularii unor date relevante sau a elaborarii unor noi teorii. Datorita cererii de informatii pe care o contine, orice problema se exprima printr-o intrebare. Facem o distinctie clara intre aspectul lingvistic si cel logic al intrebarii, deoarece intrebarea care e dictata de logica poate fi formulata si cu alte moduri lingvistice decat cel interogativ, iar pe de alta parte nu orice propozitie interogativa exprima o intrebare in sens epistemologic. Criteriul lingvistic nu este suficient pentru a determina clasa intrebarii de alte propozitii al limbajului stiintific; orice intrebare are anumite presupozitii care la randul lor apartin cunoasterii de fond si prin urmare acceptate ca adevarate. Ele sunt continute implicit in chiar formulare intrebarii, dar nu sunt supuse intrebarii; nu sunt puse la indoiala. Adevarul presupozitiilor este o conditie obligatorie pentru ca intrebarea si implicit problema sa aiba sens, sa poata avea un raspuns adevarat si in general sa exprime o cerere autentica de informare. Numarul presupozitiilor privind problema este foarte mare si greu de stabilit cu precizie. Nu exista presupozitii ultime si absolute, ci doar presupozitii relative, in sensul ca anumite presupozitii sunt indiscutabile intr-un context, dar pot fi puse sub semnul intrebarii in alte contexte. Din ansamblul presupozitiilor posibile ale unei probleme sunt acceptate doar cele care sunt considerate relevante de catre cercetator, intr-un context determinat. Presupozitia trebuie distinsa de alti componenti ai problemei; de dezideratul si de baza intrebarii. Dezideratul intrebarii consta in situatia epistemica pe care vrea sa o realizeze cel ce formuleaza probleme, deci si intrebarea. Baza intrebarii este acea parte a problemei ce apare in domeniul operatorului interogativ. In limbaj natural dinstinctia dintre deziderat, baza si presupozitie nu e intotdeauna usor de realizat; acest lucru devine posibil intr-un linbaj formalizat. Din structura problemei face parte si raspunsul: acel enunt care daca ar fi adevarat ar satisface cererea de informatie a subiectului cercetator. Forma raspunsului depinde de tipul intrebarii si de structura logica , dar in general consta in determinarea unei variabile, adica inlocuirea ei cu o constanta propozitionala, indicativa sau predicativa. In teoria problemei se fac diferenta intre raspunsul direct si raspunsul indirect, raspunsul complet/partial, raspunsul posibil/ propriu-zis. Raspunsul la intrebare reprezinta si solutia problemei. 3. Tipologia problemei Tipurile si criteriile de clasificare a problemei sunt diverse si sunt determinate de situatia cognitiva in care apar si se solutioneaza. 1. probleme stiintifice/ practice

12

Problemele practice vizeaza gasirea unor actiuni prin intermediul carora sa se poata transforma si controla o parte a realitatii sociale si naturale pentru producerea de valori materiale capabila sa satisfaca trebuintele oamenilor. Problemele stiintifice vizeaza depasirea unor dificultati de cunoastere, obtinerea unor cunostinte stiintifice noi sau ameliorarea celor vechi. Intre cele doua categorii de probleme granita este tot mai greu de trasat datorita intrepatrunderii puternice a teoriei cu practica si cresterea rolului stiintei in rezolvarea problemelor practice. 2. probleme stiintifice/didactice Problemele didactice apar in situatia de educare a unei generatii in procesul insusirii de catre noile generatii a unora dintre principalele rezultate ale cunoasterii existente pana atunci. Problemele didactice au ca specific faptul ca cel ce instruieste, cunoaste solutia sau pasii efectivi si succesiunea lor normala, care-i conduc la obtinerea solutiei. Cei ce se instruiesc nu cunosc aceste solutii. Solutionarea problemelor didactice nu sporeste informatia cognitiva a celui ce instruieste,ci doar pe a aceluia ce e instruit. Pentru problema stiintifica solutiile nu sunt cunoscute de nimeni, sau nu sunt cunoscute pentru cel ce rezolva problema. Ele trebuie cautate iar gasirea lor sporeste informatia cognitiva. 3. Problemele se clasifica in adrul problemei stiintifice: a) Probleme ce tin de descoperirea unor fenomene, evenimente, proprietati, relatii, dintre domeniul ce formeaza obiectul de cercetare al unei stiinte date: problema obiect. b) Probleme ce privesc analiza cailor, mijloacelor de cunoastere:metaproblema. Acestea apar de regula in momentul de rev. A stiintelro si sunt determinate indeosebi de neconcordanta dintre noile descoperiri si vechile metode de cercetare si modalitati de interpretare. a) si b) sunt strans legate, se influenteaza reciproc deoarece pe departe solutionarea problemelor metateoretice constituie o conditie necesara pentru solutionarea problemelor obiect, iar pe de alta parte cercetarea problemelor obiect genereaza continuu numeroase si profunde probleme metateoretice, logico-metodologice. 4. probleme stiintifice dupa gradul lor de profunzime Exista probleme ce nu afecteaza bazele teorie stiintifice din care fac parte: problemele normale, regulate si sunt probleme ce vizeaza trecerea de la o teorie stiintifica la alta( Th. Khun) prin revolutia stiintifica, probleme anomale. Problemele normale se rezolva in cadrul teoriei date cu mijloce si conform cu regulile acesteia, sunt delimitate si recunoscute ca atare, doar cu ajutorul teoriei stiintifice existente. Activitatea cu problemele normale nu urmareste schimbarea teoriilor stiintifice existente ci perfectionarea acesteia, eliminarea deazcordurilor sale interne si a celor dintre teorie si realitate. Problemele anomale nu se pot solutiona in cadrul teoriei date cu metode si reg. acceptate de comunitatea stiintifica ci prin trecerea la o noua teorie mai profunda, prin revolutia stiintifica. Activitatea cu probleme anomalii conduce la obtinerea unor noutati radicale, incompatibile cu vechea teorie. 5. in functie de natura stiintei considerate- probleme formale/ factuale Problemele formale sunt proprii stiintei logico-matematice si sunt dupa logicianul G. Polya probleme de aflat si probleme de demonstrat 6. Clasificare dupa natura intrebarilor lor Tipuri de intrebari utilizate in chestionarul sociologic. a) Dupa continut dupa natura informatiilor solicitate Intrebari factuale se refera la o stare de fapt usor sesizabila si verificabila: de

13

exemplu: Ati fost vreodata sanctionat din pdv legal? Acest tip de ? nu ridica probleme deosebite cu exceptia cazului in care vizeaza aspecte mai delicate ale comportamentului, pentru ca subiectii nu sunt dispusi sa vorbeasca despre ele. Ridica probleme si ? factuale care necesita memoria subiectului. O categorie distincta de intrebari factuale sunt cele personale sau de identificare. Acestea, in calitate de variabile independente, pot influenta raspunsul la alte intrebari care constituie variabile dependente. Intrebari de opinie- solicita parerea subiectului despre imprejurarile vietii naturale si sociale; ele detin ponderea cea mai mare in chestionar si ridica cele mai multe probleme in privinta aprecierii acuratetei lor, a grdului de concordanta intre opinia reala si cea exprimata in raspunsurile date. Nu exista raspunsuri bune sau rele ci sincere sau nesincere. In privinta sinceritatii se ridica probleme: o Subiectul are formata o opinie in problema care ne intereseaza si este dispus sa o exprime ca atare. o Subiectul nu si-a format din diverse motive nici o parere clara si este dispus sa recunoasca deschis aceasta. o Subiectul are o opinie formata dar fie ca nu este dispus sa recunoasca acest lucru si sa o exprime deschis, fie ca raspunsul dat reprezinta o opinie diferita de cea reala. o Subiectul nu are nici o opinie dar in principal din motive de prestigiu social nu recunoaste acest lucru si fabrica adhoc o opinie. Pentru verificarea sinceritatii raspunsurilor se recomanda doua proceduri: 1. analiza coerentei ce ar trebui sa existe in privinta raspunsului la intrebarari inrudite 2. utilizarea intrebarilor capcana ce reiau intocmai sau usor modificat ? puse anterior si analiza comparativa a raspunsurilor intrebari de motivatie solicita motivarea logica si psihologica a raspunsurilor. Se recomanda sa fie utilizate numai cand se considera absolut necesar fiindca pun in incurcatura pe subiecti sau poate exista o neconcordanta intre motivatia reala si cea invocata. Intrebari de cunostinte surptinderea nivelului de cunostinte al subiectului in problema cercetata. b) Dupa forma intrebarii/ modul in care este asteptat raspunsul din partea subiectului. Deschise: de exemplu: Ce v-a determinat sa va inscrieti la facultate? Subiectul are libertatea de a raspunde in forma dorita. O ? este deschisa daca multimea raspunsurilor sale posibile nu este determinata si nici nu exista o schema sau metoda de constructie a acestora. In acest caz nu se stie exact la ce se refera ? si nici ce forma trebuie sa aiba raspunsul. Inchise: daca multimea raspunsurilor sale posibile este complet determinata sau daca exista o schema sau metoda de constructie a tuturor raspunsurilor posibile, variantele de raspuns posibile sunt strict limitate la da, nu, nu stiu. Cu raspunsuri preformulate / evantai de raspunsuri sunt formulate ca ? deschise dar au prevazute o serie de variante de raspuns din are subiectul alege pe cel care se potriveste cel mai bine cu opinia si situatia sa. Trebuie ca variantele de raspuns sa se bazeze pe o buna cunoastere a populatiei investigate care sa permita identificarea acelor tipuri de raspunsuri ce cea mai mare probabil de a fi primite iar lista variantelor nu se poate epuiza niciodata de aceea ea va trebui inchisa cu o varianta alte situatii / raspunsuri. c) Pozitia in cadrul chestionarului ? de intoducere / demarare a temei ? de continut 14

? de trecere - daca se abordeaza mai multe teme este necesar sa se marcheze trecerea de la o tema la alta in mod lin prin atfel de ? ? filtru filtreaza subiectii al caror raspuns depinde de punerea unor noi ? ? de control / capcana ? de incheiere de regula, la final, sunt prevazute intrebarile personale sau de identificare Alte tipuri de intrebari: daca, de ce?, care? Intrebarile daca intervin in situatiile de decizie cu privire la valoarea semantica a unor raspunsuri in situatiile de verificare si confirmare, in cele de alegere a unei ipoteze dintr-o mentiune de ipoteze alternative. Se caracterizeaza prin faptul ca baza lor este o proprietate care necesita o decizie cu privire la valoarea ei de adevar, prezinta o multime de alternative din care raspunsurile selecteaza o submultime. Sunt de 3 feluri: 1. cu alternativa unica cer ca raspuns sa selecteze una din alternativele prezentate, pe cea care este singura adevarata. 2. cu lista completa cer ca raspunsul sa selecteze toate alternativele adevarate, acestea fiind mai multe 3. nonexclusive care cer ca raspunsul sa selecteze o alternativa adevarata dintr-o multime care poate contine mai multe asemenea alternative. Intrebarile care apar in special in situatii de clasificare cand se cer sa se afle care obiect dintro clasa data are o anumita proprietate cunoscuta sau ce proprietate are un obiect nou si care este clasa careia ii apartine. Intrebarile de ce apar in situatii in care se cere explicarea unor fenomene, stabilirea unor legaturi cauzale, justificarea unei asertiuni date. Problema si pseudo problema In cunoasterea stiintifica apar permanent pe langa probleme reale si pseudo probleme care poarta diferite denumiri: Ireale, fictive, imaginare, aparente, fara sens, false. Posibilitatiel aparitiei pseudo problemei consta in natura contradictorie a raporturilor subiect cunoscut si obiect epistemologic, in lipsa identitatii intre cei doi termeni, in infinitatea obiectului cercetarii si caracterului inevitabil limitat al posibilitatilor de cunoastere al subiectului in orice moment dat, in capacitatea subiectului de a se detasa complet sau partial de obiectul cunoasterii si de a pierde legatura cu el. Pseudo problemele pot sa apara in mod necesar ca si cele reale. Se pot distinge doua categorii mai importante de pseudo probleme: relative si absolute. Cele relative apar in cunoasterea stiintifica in momentul unor transformari revolutionare, cand se realizeaza trecerea de la o teorie la alta mai profunda sau cel putin cand cunoasterea depaseste limitele vechii teorii fara sa fi ajuns la elaborarea sistematica a unei teorii noi. In aceste situatii se descopera fapte noi din afara domeniului teoriei stiintifice date dar in absenta mijloacelor si procedurilor adecvate de abordare, se folosesc mijloace, metode de rezolvare, interpretare, de limbaj, proprii vechii teorii. Ambele tipuri de pseudo probleme sunt strans legate de aparitia si cercetarea unor probleme reale. De exemplu incercarile nereusite de a rezolva problemele cuadraturii cercului au dus la dezvoltarea metodei algebrei si anlizei marimilor finite; alt exemplu este cel in care incercarile de a creea un perpetuum mobile au dus la intelegerea naturii energiei si la descoperirea folosirii energiei; ideea elixirului vietii si transformarea diferitelor substante in aur au contribuit la aparitia chimiei ca stiinta.

15

Pseudo problemele nu trebuie ignorate, nici supraapreciate, nici puse pe acelasi plan cu cele reale, ele fiind totusi situate intr-un plan secundar in raport cu problemele reale. Destinul problemei stiintifice Epistemologul fizician M. Bunge spunea ca cercetarea care incepe cu formularea problemelor, deci cu trecerea de la situatia problematica la problema propriu-zisa, se poate incheia cu : clarificarea, rezolvarea, dizolvarea, amanarea sau uitarea problemei. Rezultatul cel mai valoros si scopul fundamental al intregii activitati de cercetare, lucrul cu cu problemele, dar si cel mai greu de atins este rezolvarea problemei. Clarificarea este procesul de analiza complexa a acesteia prin care se urmareste dezvaluirea naturii si tipului acesteia, a componentelor sale principale si a relatiilor dintre ele; mai urmareste si punerea corecta a problemei, asigurarea, existenta unor metode si mijloace de solutionare adecavate. Cu cat o problema a fost mai bine clarificata si mai precis formulata cu atat creste posibilitatea solutionarii ei. Jh. Dewey spunea ca o problema bine formulata este pe jumatate rezolvata. Clarificare inseamna stabilirea tipului, relatiei dintre problema si cunoasterea prealabila, incantonarea problemei intr-un sistem de cunoastere, reanalizarea noilor date care au generat o dificultate in calea cunoasterii. In esenta, prin clarificare se asigura punerea unor probleme determinte si bine formulate. O problema este determinata daca mentioneaza explicit ori nu reise clar din context care sunt necunoscutele sale. Cu alte cuvinte generatorul problemei sa contina atatea variabie cate necunoscute are problema si sa fie prefixat cu atatia operatori interogativi cata variabile contine. O problema este bine formulata daca este determinata, deci exista sistem de cunoastere stiintifica sub forma de date, legi, teorii in care problema poate fi incadrata in mod adecvat si s-a stabilit ca presupozitiile ei sunt adevarate si s-a stabilit si tipul solutiei si modul de verificare. Rezolvarea consta in aflarea raspunsului adevarat si relevant la intrebarea continuta in problema si prin aceasta satisfacerea cererii de informatie, sporirea celei existente, eliminarea sau diminuarea incertitudinii si depasirea dificultatilor ivite in cunoastere.

Legea stiintifica

Dintre ipotezele care se contureaza in cadrul cercetarii stiintifice o importanta deosebita revin celor care vizeaza descoperirea in fenomenele si procesele naturale si sociale a unor raporturi constante, necesare care permit o intelegere mai profunda a unui domeniu al realitatii. Asemenea ipoteze daca se dovedesc viabile in urma unui proces complex al testarii sunt denumite legi stiintifice. Problema daca formularea de legi constituie scopul si modalitatea oricarei cunoasteri stiintifice este una dintre problemele controversate ale epistemologiei moderne. Spre deosebire de enunturile care inregistreaza evenimente sau stari de lucruri particulare, legile stiintifice formuleaza raporturi constante, repetabile intre proprietati sau procese din natura sau realitatea sociala. Enunturile legii se caracterizeaza printr-o anumita generalitate sesizabila de obicei direct, chiar in forma lor. Formularea lor verbala contine cuvinte sau expresii ca: orice, toti, ori de cate ori, care arata ca ele predica ceva despre clase intregi de obiecte sau fenomene. Cand o lege se exprima printr-o formula matematica, trasatura de generalitate este data de presupozitia ca aspectul redat prin formula este valabil pentru valori oarecare ale marimilor ce figureaza in ea. 16

Legile intervin im mod esential in construirea explicxatiilor stiintifice si a predictiilor. Capacitatea legilor de a servi in acest scop este legata de faptul ca clasa de fenomene la care se refera o lege, este mai larga decat cea a cazurilor in care s-a constatat existenta raportului enuntat in ea. Legile referitoare la un domeniu prezinta legatura intre ele, apar integrate in sisteme, atat in virtutea preocuparii pentru explicarea unor legi prin subsumare la legi mai cuprinzatoare cat si datorita faptului ca legile acceptate intervin la randul lor in mod esential in formularea si testarea de noi ipoteze, deci in descoperirea de noi legi. Exista o ierarhie in sistemul legilor dintr-un sector al cunoasterii stiintifice, in functie de profunzimea si de puterea lor de cuprindere: ierarhie dinamica supusa miscarii care poate suferii modificari. Legile se intemeiaza pe ideea de necesitate obiectiva: masura in care un enunt aproximeaza o structura obiectiva, un raport necesar, deci repetabil, se evidentiaza in eficacitatea lui cognitiva si in posibilitatile pe care le deschide actiunii practice, producerii controlate a efectelor dorite prin crearea conditiilor formulate in ele. Relatiile dintre legile stiintifice si structurile obiective cunoasterii cu ajutorul lor nu sunt unele de corespondenta simpla, atat conceptele care figureaza in enunturile legii cat si modul specific in care apar legate sunt creatii ale subiectului cunoscator, menite sa ofere o reconstructie ideala si inevitabila aproximativa a unor raporturi obiective. Enunturile legii sunt elaborate intr-un context conceptal si problematic prin exercitiul puterii creatoare a omului de stiinta, ele nu se gasesc in datele de observatie. 2.Diversitatea legilor stiintifice Caracterul complex si precis al cunoasterii se exprima si in diversitatea legilor formulate in diferite domenii ale stiintei. Dupa domeniul cunoasterii carora le apartin, distingem legi fizice, chimice, biologice, economice. Procesele complementare de specializare si integrare sunt caracteristice stiintei contemporane, ele redau raporturile intre fenomenele din domenii diferite.Deci se cerceteaza fenomene inrudite. Intre legile stiintifice se pot cunoaste diferente multiple: forma logica si precizia formularii, proprietati ale termenilor utilizati, nivelul de abstractizare atins in formulare, raportul in care se afla cu datele si procedurile experimentale, unele functii pe care la indeplinesc. In stiintele socioumane si in diferite domenii ale stiintei naturii au un rol proeminent legile statistice; ele se deosebesc de legile strict universale / dinamice. Legiel dinamice formuleaza raporturi constante intre anumite proprietati sau procese. Cele statistice exprima frecventa relativa cu care se repeta anumite proprietati in multimi sau serii mari de fenomene: moleculele dintr-un volum de gaz, organizarea biologica dintr-un areal, marfurile si preturile pe piata libera. Trasatura de generalitate proprie enunturilor legii este insa prezenta si in cazul legii statistice care formuleaza o regularitate tendentiala pentru toate colectivele de un anumit tip cand este formulata insa cu referire la fenomene individuale care compun seria, ansamblul, legea statistica are o forma probabilistica adica ea enunta atunci care este p% ca un fenomen individual din seria respectiva sa aiba o anumita proprietate. Aceasta particularitate a legilor statistice se manifesta in felul cum sunt utilizate ele in predictie. Pe baza unei legi statistice se poate infera in mod univoc distributia ei in acelasi ansamblu, la un moment ulterior. In schimb din starea fenomenului individual nu se pot prezice starile ulterioare in mod univoc ci doar in mod probabilistic. Se pot clasifica in legi cauzale si necauzale

17

a) Legile cauzale trasaturile in care legea enunta un raport constant sunt astfel incat, prezenta sau variatia uneia din ele determina prezenta sau variatia celeilalte(gravitatia, dilatarea metalelor) b) Legile necauzale sunt cele ce nu enunta intre doua variabile un raport de la cauza la efect(legea lui Kepler-corpuri ceresti) Se face distinctie intre legi experimentale / empirice si legi teoretice avand ca temei modul in cae se leaga legile cu datele de observatie si experimentele relevante. Termenii ce figureaza intr-o lege experimentala desemneaza trasaturi observabile ale obiectului si fenomenelor determinabile prin proceduri ce sunt independente de continutul ei. Legile empirice deci au intotdeauna instante directe, le corespund fenomene individuale recunoscute ca exemplificari ale legii. Legile teoretice contin termeni ce se refera la obiecte si proprietati inobservabile si a caror semnificatie este fixata tocmai de relatia exprimata in lege. Ele nu au instante directe si nu pot fi formulate prin simpla generalizare sau extrapolare pornind de la datele de observatie iar testarea lor are loc prin intermediul legilor experimentale ce pot fi derivate din ele. Desi fenomenele sociale pot fi complexe, nu este deloc cert ca ele sunt in general mai complexe decat fenomenele fizice si biologice pentru care exista legi strict universale. Mai mult, daca este adevarat ca raspunsurile la o situatie sociala data sunt mediate de interpretari de variabila pe care oamenii le confera, acest fapt in sine nu explica de ce nu exista legi universale care sa lege diversele interpretari ale unui anumit tip de stimul social, de o anumita forma de raspuns uman. Un aspect care atrage atentia in cercetarea domeniilor sociale este natura termenilor sau a disctinctiilor utilizate in formularea generalizarilor din cercetarile sociale empirice. Termenii utilizati de legile universale ale multor discipline stiintifice au de regula o semnificatie precisa si desemenaza in mod frecvent anumite caracteristici care sunt versiuni idealizate mai mult sau mai putin ale proprietatilor observatiei in mod real. Fiecare termen de acest gen desemneaza o anumita clasa de entitati care sunt.......in anumite privinte. Termenii utilizati in mod curent in cercetarea sociala empirica sunt in cea mai mare parte adaptari ale distinctiilor aplicate in discutiile cotidiene cu privire la problemele sociale.Acesti termeni sunt adesea utilizati pentru a formula generalizari empirice in care caz semnificatiile lor uzuale sufera modificari neinsemnate, asemenea termeni:morala, rol, sentiment de frustrare. In plus chiar si atunci cand semnificatia unui anumit termen este relativ precizata, aceasta precizare este rezultatul aplicarii unei proceduri statistice astfel ca entitatile desemnate prin definirea de termenul respectiv pot avea forme specifice diferite ale proprietatilor exprimate de acesta, de exemplu definirea termenului de familie cu structura autoritara contine pe langa alte elemente o referire la frecventa cu care paritnii aplica pedeapasa corporala si se amesteca in diverse activitati ale copiilor. Cercetatorii socioumani , pentru a putea sa stabileasca legi sociale strict universale, trebuie sa urmareasca elaborarea unor clasificari mai nuantate ale fenomenelor sociale. Ei ar putea gasi ce le este mai avantajos sa stabileasca anumite generalizari statistice in locul unora strict universale, daca cele dintai constituie mijloace mai eficiente decat ultimele in elucidarea intrebarilor pe care le punem in legatura cu fenomenele sociale. Stiintele sociumane reusesc nu numai sa stabileasca generalizari statistice ci uneori sa le si explice. Structura formala a explicatiilor din stiintele socioumane este deductiva, premisele unor astfel de explicatii contin la randul lor presupozitii statistice. Explicatiile legilor statistice au o structura uniform deductiva, cel putin una din premise in asemenea explicatii trebuie sa aiba o forma statistica.

18

Gradul de dependenta statistica asumata in cel putin una dintre premise trebuie sa fie superior gradului de dependenta enuntat de generalizarea pentru care est propusa explicatia respectiva.

3.Specificul enunturilor legi in stiintele socio-umane Enunturi cauzale si enunturi functionaliste. Faptele sociale pot fi privite din doua perspective distincte: una cauzala si una actionalista. Durkheim a formulat principiile perspectivei cauzale, anume: faptele sociale, considera el,trebuie privite ca lucruri similare cu faptele din primetrul tuturor stiintelor naturii. Cauza determinista a unui fapt social trebuie cautata printre faptele sociale care le-au precedat si nu in starile constiintei individuale. Perspectiva actionalista trateaza faptele sociale nu ca lucruri ci ca actiuni ale oamenilor, sau produse ale acestor actiuni. Ele trebuie explicate prin intentiile, scopurile autorilor lor,ca ceva constituit in virtutea unei anumite finalitati. In cercetarea socialului s-au promovat 3 scheme deterministe: 1. actionalist-subiectiva 2. cauzala 3. functionalista Actionalist subiectiva. Modul traditional de a gandi realitatea sociala este fundat pe schema aceasta, dupa care faptele sociale sunt considerate ca fapte umane. Oamenii pornind de la propriile lor aspiratii, idealuri, scopuri, isi imagineaza formele de organizare sociala a vietii lor. O asemenea perspectiva orienteaza cautarea explicatiilor in subiectivitatea autorilor, in reprezentarile, aspiratiile, interesele, intentiile acestora. Este schema care sta la baza tuturor utopiilor.pe baza schemei nu era posibila construirea stiintelor socioumane. Cauzala. Transferul schemei auzale din stiintele naturii in stiintele sociale a reprezentat o incercare de a solutiona aceasta dificultate, creeand posibilitatea constituirii stiintelor socioumane. Schema cauzala postuleaza existenta unei relatii de determinare, simpla, intre doua fenomene obiective. Schema cauzala a fost de la inceput extrem d eobiectiva si atractiva pentru sociologie, ca si pentru toate celelalte stiinte socioumane. Ea reorienta cautarea explicatiei faprtelor sociale de la subiectiv la obiectiv, si anume: un fapt social trebuie explicat prin alt fapt social, care il determina in mod obiectiv. Prin aceasta apelul la subiectivitate era eliminat din explicatie. Schema cauzalitatii postuleaza existenta unei relatii simple, usor de detectat empiric, respectiv relatia dintre un fenomen cauza si un fenomen efect. Se presupune, in teorie, in mod tacit, ca toti termenii explicatiei cauzale sunt dati in experienta principial identificabili empiric(norme, obiceiuri, tipuri de comportament, tehnologii). Cercetatorul care utilizeaza schema cauzala trebuie sa identifice diferitele fenomene sociale obiective si sa inregistreze relatia dintre ele. Testarea ipotezelor cauzale presupune prin inregistrarea coincidentelor absenta, prezenta celor doua fenomene presupuse a fi legate cauzal sau a variatiilor corelate. Exista insa o serie de limite importante ale aplicarii schemei cauzale la fenomenele sociale. 1. tratarea faptelro sociale ca fapte pozitive, similare cu cele naturale, desi a deschis largi perspective analizei de tip stiintific, induce totodata o anumita alienare de perspectiva naturala a omului, care este de tip actionalis. Pentru orice om un fapt social este in realitate un fapt uman, un produs al oamnenilor iar nu al altor fapte sociale. 19

2. limbajul cauzalitatii face completa abstractie de om ca autor al faptelro sociale. 3. schema cauzala nu ofera nici o indicatie cu privire la de ce?-urile relatiei cauzale. Lipsa potentelor explicative reprezinta un handicap al stiintelor sociale, echivalent cu lipsa unui dicurs euristic.In orice cercetare exista mereu o intrebare pe care cercetatorul si-o pune de la inceput. Avand de explicat un fapt x, in ce clasa de lte fapte il putem gasi pe y, care ii este cauza. O schema a cauzalitatii nu ofera nici o indicatie din acest punct de vedere. 4. stabilirea empirica a relatiei cauzale in cercetarea fenomenelor sociale s-a dovedit a fi dificila. Rareori s epoate stabili o relatie constanta intre doua fapte sociale. Aceasta relatie pare sa varieze foart mult in fucntie de o multime de alti factori. Insatisfactia generata de utilizarea schemei cauzale a condus la formularea unor scheme deterministe, mai adaptate specificului realitatii scoiale cu o putere explicativa si euristica mai ridiata, si anume schema functionalista, dezvoltata mai rapid in antropologia culturala si in sociologia de la sfarsitul sec .XIX, inceput de XX. Functionalista. Ideea fundamentala a schemei functionaliste este ca socialul reprezinta un sistem care se construieste pe el insusi dupa o anumita logica. Fiecare element component are un anumit rol in cadrul sistemului, isi aduce o contributie aspecifica, desemnata prin termenii de functie. Existenta unui fapt social, o institutie, o norma, un tip de comportament, se explica prin functia pe care acesta o indeplineste in societatea din care face parte. In acest fel schema se inscrie in perspectiva actionalista, in care faptele scoiale sunt creatii ale oamneilor. Ratiunea existentei oricarui fapt trebuie cautata mereu in funcntia actuala pe care o indeplineste. Schema functionalista e deosebeste de schema actionalist-subiectiva: subiectul activitatii nu mai e individul ci societatea finalitatea constituirii faptelor sociale nu este cautata in subiectivitatea agentilor, actorilor colectivi, ci in domeniul obiectivului, adica in functiile sale pe care un fapt social le are in cadrul unui sistem, in consecintele obiective ale acestuia, pentru sistemul din care face parte. Schema functionalista este mai complexa decat cea cauzala. Principalele elemente componente ale structurii schemei functionaliste sunt: 1. sistemul S. In orice analiza functionalista exista in mod necesar postulata existenta unui sistem oarecare, in raport cu care un anumit element are o funcite. Datorita acestui fapt, sistemul in cauza prin mecanisme specifice, constituie respectivul element, si / sau il mentine in existenta atata timp cat acesta indeplineste o fucntie. 2. elementul sistemului E. Orice fapt social poate fi considerat ca un element constituent al unui sistem social. Nu exista social care sa nu fie element component al unui sistem oarecare, chiar daca el nu este constituit de respectivul sistem, cu o finalitate functionalista determinata, prin insasi existenta sa are o semnificatie pentru aceasta. Daca aceasta semnificatie, respectiv consecintele sale, este pozitiva, respectivul element va fi conservat, daca ea este negativa, sistemul va reactiona eliminandu-l sau modificandu-l in sensul necesar bunei sale funcitonari. Aceasta idee este afirmata intr-un principiu cunoscut al analizei funcionaliste si anume: nu exista fapt social care sa nu aiba o functie actuala, deci din perspectiva functionalista, ratiunea exista in orice fapt trebuie cautata in functia actuala pe care o indeplineste. Daca el nu ar avea nici o funcite sau ar avea una negativa, sistemul l-ar modifica sau elimina. Acest principiu exclude orice alta explicatie a faptelor sociale. 3. starea G produsa de elementul E. Poate fi privita din doua perspective distincte: cea a sistemului S. Din perspectiva sistemului S, starea G este ceva necesar pentru existenta acestuia, pentru buna sa functionare si dezvoltare. cea a elemetului pe care o creeaza E. Din perspectiva elementului E, starea G este produsul functiei sale. 20

Pentru a desemna contributia pe care un element oarecare o aduce in cadrul unui sistem S se utilizeaza conceptul de functie F. Functia F a lui E reprezinta starea reala a sistemului S, rezultata in urma fucntionarii elemetului E. Un sistem S are doua stari cea de functionare F si cerinta functionala CF Cerinta functionala ( T.Parsosns)- preconditie functionala desemneaza starea G din pdv al sistemului S. Cerinta functionalista si functia pot coincide doar la limita. Simplificat, schema determinarii functionaliste este: CF(S)-> ECS O functie CS a unui sistem S determin aconstituirea si mentinerea unui element E, al sistemului in cauza S. In cadrul acestei scheme este posibila atat explicatia cat si predictia. Vom putea identifica in acesta un element a carui functie este satisfacerea respectivei cerinte fucntionale si invers. Schema fucntionalista este orientata spre DE CE? Schema functionlista reprezinta un element al unei teorii a sistemului social. Numai in cadrul unei asemenea teorii se pot formula schemele deterministe ale faptelor sociale. Sensul unei asemenea teorii generale este de a pune in evidenta mecanismele generale ale realatiei de determinare reciproca, dintre faptele sociale, precum si conexiunea dintre conditii si actiunile umane. Schema functionalista prezinta o serie de limite. 1. ea nu reuseste se explice varietatea faptelor sociale deoarece aceasi functie poate fi indeplinita de o larga varietate de fapte sociale. Care dintre acestea va fi selectata insa de un sistem social dat ramane in general putin determinat. 2. lipsa de operationalitate a enunturilor functionaliste, dificultatea de a le corela cu faptele empirice. Acest lucru e usor de inteles doar daca ne gandim la faptul ca factorul explicativ in acest tip de enunturi il constituie cerinta fuctionala. Identificarea empirica a cerintelor fuctionaliste nu se poate face direct, ci numai indirect, pe baza unui set de indicatoare ale starii sistemului. 3. enunturile funcitonaliste sunt de obicei inverificabile in conditiile stiintelor socioumane actuale. Nici functia unui lement nu este in mod curent o entitate observabila. Analiza functionalista presupune deci o cunoastere foarte buna a sistemului in cauza. Care sunt relatiile dintre enunturile cauzale si cele fucntionale? Reductibilitatea enunturilor functionaliste la cele cauzale. La fel ca schema cauzala si cea functionala afirma o relatie intre elementele in care unul il produce pe celelalt, fiindu-i anterior. Aceasta similitudine a dus la ideea ca enunturile functionaliste reprezinta o varietate a enunturilor cauzale. Cauza este cerinta functionala iar elemetul reprezinta efectul. Ne putem intreba daca ori de cate ori exista un enunt cauzal referitor la fapte sociale, el este in mod necesar de tip functionalist, cu alte cuvinte ori de cate ori de formuleaza o cauza a unui fapt social, aceasta se refera la o cerinta funcitonala. Daca analizam diferentele formularii cauzale din stiintele sociale, observam ca cele mai multe nu sunt de tip functionalist. De exemplu: productivitatea muncii determina stratificarea sociala In acest enunt productivitatea muncii reprezinta variabila cauzala, nu paote fi in nici un caz interpretata ca referindu-se la vreo cerinta functionala. Solutionarea alternativei cauzalitate-functionalitate ar putea fi o paradigma functionalista extinsa, care alaturi de relatiile functionaliste sa cuprinda si relatii cauzale nefunctionale. Extensia paradigmei functionaliste pentru a ingloba relatiile cauzale trebuie sa aiba loc in doua directii distincte, raspunzand la doua ? majore: Cum afecteaza diferite conditii functionarea unui sistem social, modificand cerintele functionale Cum afecteaza conditiile obiective alegerea diferitelor mijloace de satisfacere a cerintelor functionale ale unui sistem.

21

Sunt incluse aici doua ipoteze fundamnetale privind modul cum factorii de mediu determina dinamica unui sistem social. Ei afecteaza starea intregului sistem si prin aceasta modifica cerintele sale functionale Schema din mediu modifica posibilitatile de care sistemul dispune in vederea satisfacerii cerintelor sale functionale.

22

S-ar putea să vă placă și