Sunteți pe pagina 1din 39

Studiu de caz Omul si destinul

DESTINUL CA SI CUPRINS AL VIETII OMULUI

Fiecare fiinta umana este unica prin ceea ce este sau prin cele ce le-ar putea efectua pe tot parcursul unei vieti in dimensiunea karmica. Cuprinsul ei, ca valoare in Creatie, poate aduce un echilibru sau dizarmonia peste locul unde traieste. Fiecare traire a omului este si ea unica in pasul sau, de aceea trebuie sa se respecte Liberul Arbitru al fiecarui om, caci doar prin aceasta el, omul, poate fi ceea ce-si doreste. Prin aceasta dorinta a lui, ca si valoare a unei hotarari personale, poate fi cu adevarat el, doar el, ca unicat in univers Cum nimic nu este intamplator, si cele ce pot veni fac sa se schimbe mari destine in fata omenirii, daca nu se gasesc noi cai de echilibru in situatiile cheie. Toate aceste situatii cheie trebuie analizate, iar hotararile luate trebuie sa cuprinda interesul tuturor, caci acestea pot fi hotaratoare in destinul unui popor sau chiar al unei rase umane..

Karma unui popor sau a unei rase umane poate fi schimbata prin cele ce se hotarasc de catre majoritatea oamenilor, iar uneori aceasta se poate realiza si prin vointa unui singur om. Fiecare hotarare luata de catre un om, poate aduce un sir de schimbari in destinul intregii omeniri. De aceea este bine sa se cunoasca cuprinsul Legii Universale, pentru ca nu cumva cei care trebuie sa ia decizii majore in anumite situatii hotaratoare pentru omenire sa greseasca. Fiecare greseala facuta voit sau din necunoastere schimba destinul omenirii. Acest aspect ce poate sa apara nu trebuie ignorat de catre nimeni. Valoarea trairii fiintei umane este maxima, doar daca se respecta libertatea fiecarui om, dar el, ca fiinta in univers, trebuie sa cunoasca ce este bine si ce nu aduce armonia in viata sa. Pentru a se respecta cele ce sunt cerute prin Legea Universala, trebuie sa vina cunoasterea in pasul fiecarui om.

Ea, cunoasterea, este valoarea Intelepciunii Cosmice, care trebuie cuprinsa de catre fiecare om in parte. Numai asa destinul omenirii poate cunoaste noul ca inceput si continuare a unei evolutii pe plan spiritual in dimensiunea karmica. Este bine sa se imbine viata spirituala cu cea a trairii in plan material, pentru ca doar asa echilibrul in dimensiunea karmica poate fi pastrat, iar omul poate evolua. [] Viata fiecarui om, de foarte multe ori, depinde de aproapele sau. Nu trebuie ignorat acest mare adevar!

Epopeea lui Ghilgames


Epopeea lui Ghilgames, prima capodopera a literaturii universale, depaseste cadrele unui poem eroic, cantand cu o rara intensitate lirica sentimentul unei devotate prietenii si aducand dramaticele momente ale cautarii vietii vesnice sau ale tainei lumii de dincolo. Intalnim aici repetate atacuri si invective surprinzator de indraznete la adresa zeitatilor. Iata pe scurt continutul acestei grandioase epopei ce ni s-a transmis in texte datand de la inceputul mileniului al treilea. Ghilgames, suveranul din Uruk, este un erou, inalt, puternic, curajos si de o frumusete tulburatoare. Supusii sai se plang zeitei Istar ca ii sileste la munci istovitoare si ca sa-l domoleasca, zeita trimite pe pamant pe Enkidu, erou puternic ca un leu si ager ca un vultur. In cele din urma, Enkidu ajunge la Uruk si este hotarat sa lupte cu Ghilgames, insa acesta il invinge si cei doi devin cei mai buni prieteni. Impreuna merg sa lupte impotriva elamitilor, intorcandu-se incarcati de glorie.

Dupa aceasta victorie, zeita Istar se indragosteste de preafrumosul Ghilgames si ii propune sa fie sotul ei, dar eroul refuza deoarece nu vrea sa aiba soarta nenorocita a celorlalti fosti amanti ai zeitei, si o insulta, utilizand comparatii de o uimitoare plasticitate : Ca o ruina esti, ce nu da adapost omului pe vreme rea, Ca o usa dosnica esti, ce nu poate impiedica vantul si furtuna ; Ca un palat esti, despuiat si jefuit de talhari. Ca o cursa esti, ascunsa miseleste vederii ; Ca o amuleta esti, ce nu e in stare sa-l apere pe om ; Ca o sandala esti, ce roade piciorul drumetului!

Zeita se razbuna si ii trimite lui Enkidu o boala incurabila, care in 12 zile il doboara. Suferinta lui Ghilgames este de o rara intensitate emotionala, exprimata prin versuri in care predomina repetitia pentru a accentua sentimentele care il incearca pe erou. Groaza mi s-a facut de sfarsitul care l-a ajuns, m-am temut de moarte, de aceea am alergat pe campie. Soarta prietenului meu ma apasa greu, De aceea drum lung am alergat pe campie. Caci soarta lui Enkidu, prietenul meu, ma apasa greu. Cum mai pot sa tac, cum pot sa nu strig? Prietenul meu drag s-a facut pamant, Enkidu, prietenul meu drag, s-a facut pamant! Nu va trebui, oare, sa ma culc si eu ca el, Sa ma culc si sa nu ma mai scol in vecii vecilor?

Plangand deasupra corpului neinsufletit al prietenului sau, Ghilgames mediteaza asupra misterului mortii. Oare nu exista nici un mijloc de a scapa de moarte? Un singur om a reusit aceasta, Ut-Napishtim, stramosul sau; si fara sa mai stea pe ganduri, Ghilgames porneste intr-o calatorie plina de peripetii de-a lungul lumii, pentru a-l gasi. Stramosul il asculta, ii povesteste toata istoria potopului si ii da lui Ghilgames planta tineretii si a nemuririi, insa, la intoarcerea acasa, planta ii este furata de un sarpe. Ne putem intreba de ce eroul n-a mancat-o imediat dupa ce a cules-o, insa deducem faptul ca a vrut sa o pastreze pentru mai tarziu. Ghilgames n-a stiut sa profite de un dar nesperat, i-a lipsit intelepciunea de a fi in stare sa valorofice o sansa venita de la zei. Textul se termina abrupt: sosit la Uruk, Ghilgames il pune pe Ursanabi sa urce pe zidurile cetatii si sa-i admire cladirile. Se poate observa in Epopeea lui Ghilgames o ilustrare dramatica a conditiei umane, definita prin inevitabilitatea mortii. Totusi, prima capodopera a literaturii universale lasa de asemenea sa se inteleaga ca, fara ajutorul zeilor, unele fiinte ar fi susceptibile sa obtina nemurirea, cu conditia sa iasa victorioase din anumite probe initiatice. Vazuta din aceasta perspectiva legenda lui Ghilgames ar fi, mai degraba, povestea dramatizata a unei initieri ratate in care soarta omului ramane aceeasi supusa mortii si destinului implacabil al unei vieti sumbre duse in infern.

Zeita se razbuna si ii trimite lui Enkidu o boala incurabila, care in 12 zile il doboara. Suferinta lui Ghilgames este de o rara intensitate emotionala, exprimata prin versuri in care predomina repetitia pentru a accentua sentimentele care il incearca pe erou. Groaza mi s-a facut de sfarsitul care l-a ajuns, m-am temut de moarte, de aceea am alergat pe campie. Soarta prietenului meu ma apasa greu, De aceea drum lung am alergat pe campie. Caci soarta lui Enkidu, prietenul meu, ma apasa greu. Cum mai pot sa tac, cum pot sa nu strig? Prietenul meu drag s-a facut pamant, Enkidu, prietenul meu drag, s-a facut pamant! Nu va trebui, oare, sa ma culc si eu ca el, Sa ma culc si sa nu ma mai scol in vecii vecilor?

Despre Orfeu:
Despre Orfeu se spune ca a trait in Tracia, dupa unele surse, probabil la sfarsitul secolului al IX-lea i.Hr., dar a inceput sa se vorbeasca despre el abia in secolul al VI-lea i.Hr. Este considerat personaj mitologic, semizeu si fondator al unei gnoze, poet si muzician care farmeca natura (imblanzea animalele si oamenii prin cantecul lirei sale). Intemeietor de initieri si de mistere (poate chiar misterele eleusine), vindecator si cantaret, fidel lui Apolo, dar slujind si lui Dionis, Orfeu a coborat in infern pentru a o readuce in lume pe sotia sa, Euridice; a incalcat, insa, interdictia de a se uita inapoi, zadarnicind intreaga incercare si pierzandu-si pentru totdeauna iubita. Dupa revenirea din infern, Orfeu moare sfasiat de fiare sau de femeile trace, a caror iubire o dispretuise, iar moartea sa constituie pretul platit pentru triumful sau asupra naturii dezlantuite.

Orfeu obtine dreptul de a o readuce din moarte pe Euridice, sotia sa. Coborarea lui in lumea mortii este o ispita, o chemare si o proba, asa cum chiar cantecul sau este pentru cei imblanziti; el se confrunta cu propria-i arma si se lasa ispitit; nu numai ca incalca o interdictie si refuza un ritual, dar traieste voluptatea seductiei si isi intoarce privirea spre Euridice; Orfeu este un invatator, dar care nu transmite cuvantul, ci sentimentul; el pledeaza pentru iubire si coboara in moarte in numele ei, pentru o singura fiinta si anume pentru fiinta iubita. El este un mantuitor care propune eliberarea omului prin iubire; muzica, arta, in general, reprezinta o cale de comunicare eliberatoare si de eros spiritual, in care se regasesc toate treptele devenirii, de la simpatie, la dor si deznadejde, coborare si inaltare, suferinta si moarte. Rasfoind Cartile lui Ovidiu,din multitudinea de personaje si mituri, mi-a atras atentia Orfeu, ''cantaretul ce schimba natura lucrurilor'' si sufera din iubire pentru nimfa Euridice,sotia sa.

Pentru inceput m-am documentat, apoi mi-am schitat idei de compozitie pe aceasta tema. Astfel am relizat 6 compozitii bidimensionale, avand ca suport hartie de culoare cafenie pentru a transmite o usoara tenta spre vechi, trecut, mit; realizate in tus cu penita, elementul principal de limbaj fiind linia, apoi pata dirijata. In prima compozitie, am incercat sa-l redau pe Orfeu cantand prin mijlocul naturii, in timp ce in urma lui se 'schimba natura lucrurilor', tratate decorativ, se pot distinge din imbinarea stilizata a coloanei ionice cu copacul stilizat si a unor fraze scrise din poezia lui ovidiu, cele din urma cu scopul de a exprima deschiderea unui ciclu de compozitii inspirate din carti pastrate de-a lungul timpului. Cea de a doua compozitie, reprezinta in viziunea mea, profilul lui Orfeu, ce e contopit cu fundalul, tratat prin valoratie in umbra si linii simple in lumina, cantand la lira si facand abstractie de ce se intampla in jurul lui. Compozitia cu numarul trei are ca centru de interes pe sotia lui Orfeu, Euridice, ce umbla prin iarba neatenta, calcand o vipera ce i va lua viata. Coltul din dreapta simbolizand moartea acesteia prin prisma lui orfeu, lumea pentru el va fi rasturnata.

Coborarea in infern a lui Orfeu, reprezinta a patra compozitie,in care coborarea este accentuata de scarile circulare, iar suferinta celor din infern se poate citi pe expresiile fetelor ce inconjoara aceste scari. Ultimile doua compozitii exprima tragicul sfarsit al lui Orfeu, ucis de femeile imbracate in piei de animale. Ultima lucrare fiind compozitie inchisa, ce inchide ciclul compozitiilor si tot odata al mitului. Deasemenea, am tratat aceeasi tema folosind doua tehnici ale gravurii. Am realizat profilul lui Orfeu si al Euridicei in linogravura, si un detaliu dintr-o compozitie in maniera acvaforte si acvtinta a gravurii in metal.

Orfeu n mijlocul animalelor, mozaic roman din Museo archeologico regionale di Palermo, fotografie Giovanni Dall'Orto .

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte


Basmul este incarcat de semnificatii, implicand elemente din filozofia folclorica romaneasca; conceptia despre viata si moarte, locul si rostul omului in univers, sensul si limitele fericirii. Pornind de la definitia basmului (naratiune fantastica, cu personaje fabuloase, grupate dupa cele doua dimensiuni ale vietii: binele si raul), "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" face parte din acele basme care au ca motiv imparatul fara urmas. Astfel, se nareaza intamplari ale unui "imparat mare" si ale unei imparatese "amandoi tineri si frumosi" care insa nu puteau avea copii. "Un unchias dibaci" daruieste imparatului "ceva leacuri" pentru a aduce pe lume "un FatFrumos" dragastos, dar, spune batranul, "parte n-o sa aveti de el". Copilul nu intra insa in viata decat atunci cand i se promite "tinerete fara batranete si viata fara de moarte". Aceast promisiune neobisnuita devine laitmotivul basmului.

La implinirea varstei de 15 ani, nazdravanul flacau ii cere tatalui sau fagaduinta facuta la nastere. Imparatul, neputincios, este obligat sa refuze. Atunci fiul sau se simte "nevoit sa cutreiere toata lumea pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut". Dorinta, imposibil de implinit intr-o lume obisnuita, se transforma intr-o cautare a unui ideal superior, a nemuririi. Fat-Frumos isi alege calul "rapciugos si bubos si slab", dar si el nazdravan, care il invata ce trebuie sa faca pentru a deveni invincibil. Dupa ce respecta sfatul calului, si curata hainel si armele tatalui sau, calul "odata se scutura" si "toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi". Dupa trei zile cei doi pleaca in marea calatorie, ce ii va supune la numeroase probe de viata, cum au fost: invingerea Gheonoaiei si vindecarea ei, lupta cu Scorpia, sora cu Gheonoaia, ambele blestemate de parinti pentru rautatea lor si transformate din fete frumoase in "lighioi" si care "vor sa-si rapeasca una de la alta pamantul" .

A treia piedica este a fiarelor salbatice care pazesc palatul unde se gaseste "tinerete fara batranete si viata fara de moarte". "Cu dansele nu e chip de a te bate", dar ajutati si de "doamna palatului", cei doi razbesc din nou. Taramul in care patrunsese Fat-Frumos, un taram al fericirii, nu cunostea scurgerea timpului. Era oprit insa a intra in Valea Plangerii. Dar intr-o zi, "alergand dupa un iepure, depaseste hotarul interzis si deodata il apuca un dor de tat-sau si de mama-sa", pe care se hotaraste sa-i revada. In ciuda avertismentelor celor trei femei si ale calului, Fat-Frumos ia calea intoarcerii. Drumul inapoi insa este de nerecunoscut, iar Scorpia ramasese doar o poveste auzita din batrani. Locuitorii radeau de el ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iar FatFrumos nu observa ca barba si parul ii albisera". Ajuns in sfarsit in locul nasterii sale, calul se intoarse inapoi, in timp ce Fat-Frumos se simte dezorientat in mijlocul ruinelor palatului tatalui sau. Astfel eroul reintra in conditia sa umana, de fiinta muritoare, caci moartea nu poate fi depasita decat simbolic. Finalul inregistreaza moartea eroului si semnifica imposibilitatea omului de a-si schimba conditia existentiala..

Caracteristicile basmului, in general, deci si ale celui in discutie sunt: formulele de inceput, de incheiere si chiar de interior, cu rolul de a ne introduce in lumea fabulosului, pentru ca in final sa ne readuca la realitate. Peisajelor le lipsesc determinarile geografice precise; palatele, zanele sunt descrise prin trasaturi ce uimes, stralucesc, cu putine amanunte vestimentare. Exista fiinte -himerice- ce comunica cu omul dar nu sunt oameni, si care il ajuta pe viteazul din basm in depasirea incercarilor. Aceste fiinte au o mare forta fizica si un simt extraordinar, prevestind si preintampinand intamplarile nefavorabile eroului principal. Calul nazdravan este un alt protagonist al basmului care "strabate fulgerator spatiul". Este relevanta limba folosita, cu un pronuntat caracter oral dat de expresiile populare, proverbele, expresiile locutionale, interjectiile cu valoare onomatopeica, prezente in text. Se folosesc ca moduri de expunere: naratiunea, dialogul, descrierea, monologul interior. Semnele de punctuatie au valori expresive superioare. Basmul este deci, o creatie literara, avand o geneze speciala, oglindind viata in mod fabulos.

Semnificatiile textului, dealtfel numeroase, ni se pot dezvalui, urmarind evolutia narativa a basmului, structurata pe motive: 1. motivul imparatului fara urmas 2. motivul dorintei imposibile 3. motivul probelor depasite 4. motivul dorintei implinite 5. motivul dorului de parinti 6. motivul reintoarcerii la conditia umana

Sofocle,viata si opera
Daca Pericle a ridicat democratia sclavagista pe culmile ei cele mai inalte pe plan politic si militar, in opera lui Sofocle se desavarseste oglinda literara a acestui apogeu, se intrupeaza in chip fidel nazuintele politice, conceptiile morale, juridice, religioase, etc. ale democratiei sclavagiste. Ca un omagiu adus insemnatatii operei lui Sofocle, cetatenii Atenei l-au ales strateg (conducator militar), in aceasta calitate participand la expeditie impotriva insulei Lemnos. Sofocle (Greac veche - n. 496? .Hr. - d. 406 .Hr.) a fost un poet tragic grec. mpreun cu Eschil i Euripide, a pus bazele tragediei clasice greceti. Aduce nsemnate inovaii n tehnica teatral: renunarea la conexiunea trilogiei prin crearea de piese independente, mrirea numrului choreuilor de la 12 la 15, introducerea celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului, importana acordat decorului i costumelor. Opera marelui tragic, continuator al lui Eschil, cuprinde peste 120 de piese (dup diverse preri i izvoare, numrul pieselor e de 123, 130, 133, ba chiar i de 140), dintre care ne-au mai ramas n ntregime numai apte.

Adolescena, tinereea i maturitatea


La 16 ani fu ales de compatrioii si conductor al tinerilor nsrcinai a celebra prin cntri i jocuri aniversarea glorioas a Salaminei. Frumuseea-i contribuise, pe lng talentele sale, n a dobndi aceast cinste. N-avea ns o voce sonor, de aceea i fu scutit mai pe urma a se supune datinei, care cerea ca poetul dramatic s joace n propriile piese. A aprut numai o dat pe scen, n rolul lui Tamiris orbul. Sofocle a manifestat din tineree o puternic pasiune pentru literatur, cutnd cu nesa n operele homerice, n tragediile lui Eschil i n folclor rspuns la numeroasele probleme ale timpului su. Tragedia l-a atras nespus, nc de copil participnd n corul ce susinea reprezentrile pe scen ale pieselor naintailor si. n anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un concurs la Atena i a obinut pentru prima dat premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetii. n cei 60 de ani de creaie cetenii i-au mai aplaudat de nc 23 de ori victoria la ntrecerile dramatice, fr a avea prilejul s-i manifeste compasiunea pentru vreo nfrngere, al crei gust amar Sofocle nu l-a simit niciodat.

Sfritul vieii Sofocle s-a stins din via n anul 406 .Hr., la numai cteva luni dup contemporanul su mai tnr, Euripide. A fost nmormntat la Colonos, n pmntul su natal, cruia i-a adus laude i slav n ultima sa pies: Oedip la Colonos. La doi ani dup moartea sa, Atena a fost nfrnt de Sparta, ceea ce a nsemnat sfritul unei perioade de aproximativ o sut de ani de supremaie cultural atenian. Aflat n centrul vieii publice din Atena, Sofocle a fost trezorier imperial i diplomat, fiind ales de doua ori general[5]. i dup moarte, marele scriitor a continuat s domine scena greac, reprezentrile pieselor sale bucurndu-se de mare succes. Din iniiativa lui Licurg, dup 40 de ani de la moartea lui Sofocle, i s-a ridicat o statuie de bronz, iar numele su a intrat n rndul eroilor, alturi de Homer, Eschil i alii.

De Sofocle

Antigona
Antigona a fost fiica lui Oedip, regele cetii Teba, nscut din dragoste incestuoas a acestuia cu mama sa, Iocasta i sor cu Ismene, Eteocles i Polynices. Dup ce oracolul i-a dezvluit lui Oedip crima i incestul svrit, acesta s-a pedepsit scondu-i ochii i pornind orb n pribegie. Antigona i-a nsoit tatl, devenit ceretor. Dup moartea lui Oedip, s-a ntors la Teba, unde a aflat c cei doi frai muriser n lupt, ucigndu-se reciproc. nclcnd porunca tiranului Creon, care oprise ca Polynices s fie ngropat, Antigona presar pmnt peste trupul nensufleit al fratelui ei, ndeplinind ritualul nmormntrii. Pentru acest gest, Creon a ordonat s fie nchis i condamnat s fie ngropat de vie. Antigona se spnzur n nchisoare, iar Haemon, logodnicul ei (fiul lui Creon), se sinucide. Dintre cele mai celebre i mai desvrite piese a lui Sofocle (496-406 .C.) sunt tragediile Oedip Rege, Oedip la Colonos si Antigona.

Ca si Oedip rege, tragedia Antigona reprezinta una din cele mai pretioase creatii literare ale antichitatii. Antigona, cutezatoarea fiica a lui Oedip, asista la dezastrul provocat de lupta dintre fratii ei, Eteocle si Polinike. Amandoi au cazut in lupta, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune sa se organizeze cu pompa inmormantarea lui Eteocle, aparatorul cetatii. Pentru celalalt fiu al lui Oedip, Polinike-venit cu oaste straina sa cucereasca cetatea-, se interzice chiar simpla inmormantare. Impotriva asprului ordin regesc, infruntand pericolul pedepsei cu moartea, se ridica Antigona, sora celor doi luptatori. In mare taina, ea preda pamantului trupul lui Polinike, indeplinind astfel obligatia ce i-o reclama, potrivit obiceiului, legatura de sange cu cel mort. Fapta Antigonei a fost insa repede descoperita de Creon care o condamna la moarte. In discutia aprinsa dintre Creon si Antigona se dezvaluie o ciocnire ascutita de principii morale. Antigona, fecioara firava si gingasa, este inzestrata cu un caracter indraznet, cu un curaj demn de un luptator. Taria ei de a-l infrunta pe rege se trage din constiinta ca actioneaza in numele legilor strabune,nescrise, in care se sintetizeaza morala traditionala, adanc inradacinata in cetatile grecesti.

Antigona va pieri intemnitata, dar Creon, cel care a nesocotit vointa zeilor, va primi o crunta pedeapsa pierzandu-si fiul, pe Hemon (logodnicul Antigonei), si sotia, care se sinucide aruncand blesteme asupra trufasului si nechibzuitului ei sot. Desigur, piesa lui Sofocle are influente mitice conforme spiritului predominant al epocii sale, dar in acelasi timp ea condamna despotismul. Creon, cu vederile sale inguste, prin porniri arbitrare, nesocoteste justitia divina, devenita traditionala in cetate, si va fi pedepsit. Pentru a nu gresi, arata Sofocle, omul, asemenea Antigonei, trebuie sa respecte obiceiurile traditionale, sasi adapteze faptele si actiunile normelor incetatenite in viata colectivitatii. Cel ce se impotriveste va fi infrant, dupa cum a fost infrant Creon. In Antigona este puternic relevat caracterul luminos, curajul eroinei, dorinta ei nestramutata de a duce la indeplinire hotararea luata. Antigona apare ca intruchiparea inaltelor calitati morale si cetatenesti ale timpului.

Ea, cutezatoarea, este totusi femeie, sensibila,indragostita de natura, de viata. Infruntand neinfricata moartea, plange insa dupa raza cea sfanta de soare pe care n-o va mai vedea , dupa tineretea ei neimplinita. Pe buna dreptate, dupa cum ne marturiseste si Aristotel, in felul in care a creat-o pe Antigona este vizibila dorinta lui Sofocle de a zugravi oamenii asa cum ar trebui sa fie . In Antigona gasim un minunat imn de slavire a omului, a geniului sau creator. In timp ce la Eschil oamenii primisera toate cunostintele de-a gata de la Prometeu, Sofocle ii infatiseaza pe acestia ca pe niste cautatori neobositi ai tainelor naturii, truditori harnici care, prin propria lor forta, schimba fata pamantului. In tragediile lui Sofocle, deznodamantul tragic al vietii eroilor se datoreste in primul rand greselilor lor, faptelor necugetate pe care le savarsesc.

Importanta tragediilor elene


Tragedia greaca din secolul al V-lea i.Hr. a reprezentat culmea creatiei dramatice a antichitatii. Atat ca structura si adancime a conflictului, cat si ca tehnica de reprezentare, ea a ramas in esenta neschimbata de-a lungul multor secole ce i-au urmat. Opera lui Eschil, Sofocle si Euripide a exercitat o puternica atractie si influenta asupra literaturii dramatice din epoca elenistica, a celei romane si alexandrine, ea constituind de asemenea un izvor de inspiratie pentru marii autori de tragedii ai Renasterii si ai epocii moderne.

Oedip Rege:
Antigona l conduce pe Oedip afar din Teba - pictur de Charles Francois Jalabert.

Tragedia Oedip Rege (Greac veche: Oo o) ncepe cu freamtul cetii Teba, care se afla n faa unui chin: plantele, animalele i femeile erau sterile iar ciuma fcea nenumrate victime. Tebanii vin s cear ajutorul lui Oedip, regele Tebei, care i-a scpat i de Sfinx, rspunznd corect la ghicitoarea acestuia. Creon, fratele soiei lui Oedip, este trimis la oracol s afle de ce sa abtut aceast nenorocire asupra Tebei. Oracolul motiveaz prin faptul c moartea lui Laios, predecesorul lui Oedip, nu a fost ispit. n scopul de a afla cine l-a omort pe Laios, Oedip cere s fie ntrebat Tiresias, btrnul profet orb. Tiresias i spune lui Oedip c el este ucigaul lui Laios. Creznd c Tiresias i Creon au complotat mpotriva lui, Oedip se ceart cu ei. Apare Iocasta, soia lui Oedip, care i spune c el nu putea s-l fi omort pe Laios, deoarece acestuia i-a fost prezis, de ctre oracol, c va muri de mna fiului su. Oedip rege a fost considerat de contemporani i de Aristotel drept cea mai desvrit tragedie din ntreaga Antichitate. Subiectul tragediei este cunoscut, cci i azi Oedip rege este tragedia cea mai jucat din tot teatrul grec[11]. n final, pentru a-i ispi ngrozitoarea-i crim, Oedip se pedepsete singur scondu-i ochii, apoi, orb i nenorocit, prsete Teba, dup ce i ia rmas bun de la fiicele sale .

Copile, unde suntei voi? Venii ncoace,Apropiai-v de aceste mini...freti, Care-au orbit, aa cum l vedei acum, Scnteietorii ochi de-alt' dat-ai tatlui. Pe-atunci, copile, fr's vd i fr's tiu V-am zmislit pe voi n ceea ce m-am nscut. V plng cu lacrimi, cci nu v mai pot vedea, Gndindu-m la ce via de amaruri Va trebui de-acum s ducei printre oameni (...) Pe voi, copile, dac-ai pricepe de pe-acuma Eu mult v-a sftui: rugai-v acum C oriiunde vei tri s-avei un trai Mai bun dect al tatlui ce v-a dat natere...

Sofocle, Oedip Rege

De Jean Racine

Jean Racine:

S-a nscut ntr-o familie de mici funcionari. Orfan la 4 ani, mama sa murind n anul 1641 iar tatl su n 1643, el a fost crescut de bunicii si acas pn la moartea bunicului su n 1649. Cu bunica sa s-a mutat la mnstirea din Port Royal. Aceast serie de ntmplri nefericite i-a permis ns s primeasc o educaie aleas Jansenist (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfritul secolului, i care consta n relaia dintre liberul arbitru al omului i graia eficace promovat de biserica Calvinist. Apare i n opera Fedra: "Cretin care a nclcat graia...") care nu era permis n coli. A acumulat o cultur vast, incluznd literatura, i n special nvarea limbilor greac i latin.

Vrsta de 18 ani l gsete pe Racine orfan i srac, dar cu o cultur vast i cu o serie de relaii n rndul Janseitilor. A studiat filozofia n liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca un prim pas el ncearc s concilieze aspiraiile literare i cariera ecleziastic, dar n final, dup un eec n cariera ecleziastic, s-a devotat n ntregime literaturii. n 1664 a fost introdus curii regale, scriind un poem n care l luda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat ntr-o piesa de Molire, n acelasi an, nsa fr prea mare succes. n 1665 l-a jucat pe Alexandru cel Mare, care a fost primul su succes. Racine public dou pamflete mpotriva mnstirii din Port Royal, i n special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale. Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucat sub protectia Doamnei Henriette a Angliei i asigur reputaia lui Racine. Dup o singur comedie, "Aprtorii", n 1668, revine permanent la tragedii i scrie Britannicus (1669), Brnice (1670), Ifigenia (1674) si Fedra (1677).

Zdruncinat de critici, Racine renun la teatru, n ciuda succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei Franceze nca din 1673, Racine a fost naltat la rang de cavaler n 1690. Este deasemenea trezorier al Franei, funcie care i aduce venituri considerabile. Deasemenea este numit historiograf al regelui n 1677. Racine decide s se aeze la casa lui iar soia sa Catherine de Romanet i druiete 7 copii. nsa cstoria sa a fost una din interes. La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice Esthera (1689) i Athalia (1691). La acea vreme Racine era tot mpotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere pedagogice i poetice. Racine a murit n anul 1699 la Paris n urma unei tumori. La cererea sa, a fost nmormantat n Port Royal, dar dupa distrugerea localitaii, cenua sa a fost mutat la biserica Saint-Etienne-du-Mont din Paris.

Andromaca
de Jean Racine
n mitologia greac, Andromaca () este soia lui Hector, fiica lui Eetion i sora lui Podes. A fost nscut i crescut n cetatea Teba din Misia, unde tatl ei era rege. Numele ei ar putea nsemna "lupta unui om", deoarece s-a format prin contopirea cuvintelor (andros), al unui om i (mach), btlie, lupt. nainte de cel de-al noulea an al rzboiului troian, cetatea natal a Andromaci a fost devastat de Ahile, iar tatl i cei apte frai ai si au fost masacrai. mpreun cu Hector, Andromaca a avut doar un copil, Astianax. n timpul rzboiului mpotriva Troiei, ea i va pierde att soul (ucis de Ahile ntr-o lupt eroic) ct i fiul (aruncat de pe zidurile Troiei de Neoptolemus). Dup cderea Troiei, Andromaca va reveni lui Neoptolemus i va fi dus mpreun cu acesta i fratele lui Hector, Helenus, n Epir. Acolo, Andromaca i va drui lui Neoptolemus trei fii: Molosos, Pielos i Pergamos. n tragedia Andromaca de Euripide, eroina era pe cale s fie asasinat mpreun cu Molosos de Hermione, soia lui Neoptolemus i fiica Elenei. Dup moartea lui Neoptolemus, Andromaca se cstorete cu Helenus i devine regina Epirului.