NUME: Jitaru PRENUME: Ana-Mihaela UNIVERSITATEA: Stefan cel Mare Suceava FACULTATEA: Istorie si Geografie CATEDRA: Filozofie SPECIALIZAREA:

Asistenta Sociala AN: II GRUPA: aII-a

REFERAT
Principiul nediscriminarii si egalitatea in drepturi

DISCIPLINA: Drepturile omului si strategii antidiscriminatorii PROFESOR: Mereuta Mihai

1. Principiul nediscriminarii
Principiul nediscriminarii a fost consacrat n Constitutia Romaniei prin art. 6 - Dreptul la identitate, art. 16 - Egalitate n drepturi, art. 32 - Dreptul la invatatura, art. 120 - Principii de baza, dar si n legea cadru a- Ordonantei Guvernamentale nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificarile si completarile ulterioare sau intr-o serie de legi speciale, si anume Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de sanse intre femei si barbati, Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale, Codul Muncii, din necesitatea asigurarii cadrului legislativ al garantarii egalitatii tuturor cetatenilor in fata legilor, al autoritatilor statului etc. Pe plan international, principiul nediscriminarii a fost reglementat prin diferite acte cum ar fi Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, Conventia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei, Conventia Organizatiei Internationale a Muncii. In legislatia romaneasca, discriminarea este definita in Ordonanta Guvernamentala nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctiunea tuturor formelor de discriminare care, in art. 2, prevede ca prin discriminare se intelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta, pe baza de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, varsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV sau apartenenta la o categorie defavorizata, care are ca scop sau efect restrangerea ori inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege n domeniul politic, economic, social si cultural sau n orice alte domenii ale vietii publice. Deasemenea, in materie de discriminare se prevede, prin art. 1 al. 3 din O.G. nr. 137/2000, ca exista discriminare atunci cand se aplica tratament diferit persoanelor aflate n situatii comparabile. Curtea Constitutionala insa, prin Decizia nr. 107/1995, a statuat ca principiul egalitatii nu inseamna uniformitate, asa incat, daca la situatii egale trebuie sa corespunda un tratament egal, la situaii diferite tratamentul juridic nu poate fi decat diferit. Aceasta inseamna ca in anumite situatii discriminarea poate sa nu fie ilegala. Violarea principiului egalitatii si nediscriminarii exista atunci cand se aplica tratament diferential unor cazuri egale, fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila, sau daca exista o disproportie intre scopul urmarit prin tratamentul inegal i mijloacele folosite. Principiul egalitatii nu interzice reguli specifice n cazul unei diferente de situatii. Inegalitatea reala, care rezulta din diferenta de situatii, poate justifica reguli distincte in functie de scopul legii. De aceea, principiul egalitatii conduce la sublinierea existentei unui drept fundamental, dreptul la diferenta, iar in masura in care egalitatea nu este naturala, a o impune constituie o discriminare. Prin aceasta interpretare data notiunii de discriminare, a fost suplinita lacuna legislativa privind existenta discriminarii si in cazul in care la situatii diferite tratamentul juridic nu este diferit.

Legiuitorul roman a creat o serie de prevederi legale specifice in ceea ce priveste domeniile de discriminare. Astfel, Ordonanta de Uurgenta a Guvernului nr. 137/2000 sanctioneaza faptele de discriminare in urmatoarele domenii: - egalitatea in activitatea economica si in materie de angajare si profesie; - accesul la serviciile publice administrative si juridice, de sanatate, la alte servicii, bunuri si facilitati; - accesul la educatie; - libertatea de circulatie, dreptul la libera alegere a domiciliului si accesul in locurile publice; - dreptul la demnitate personala. Legea nr. 202/2002 completeaza domeniile de discriminare prevazute de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 137/2000, cu noi domenii si anume egalitatea de sanse si tratament in ceea ce priveste accesul la cultura si informare si egalitate de sanse in ceea ce priveste participarea la luarea deciziei. Prin art. 4 din legea de mai sus mentionata se face distinctie intre discriminarea directa si indirecta. Prin discriminarea directa se intelege tratamentul mai putin favorabil aplicat unei persoane, decat este, a fost sau ar fi tratata o alta persoana intr-o situatie comparabila. Prin discriminarea indirecta se intelege situatia in care prevederi, criterii sau practici, aparent neutre, ar pune diferite persoane intr-un anumit dezavantaj, n comparatie cu alte persoane, cu exceptia cazului in care prevederea, criteriul sau practica se justifica in mod obiectiv printr-un scop legitim, iar mijloacele de atingere a scopului sunt adecvate si necesare. In aceste cazuri, nu exista prevederi legale prin care sa se impuna restrangerea drepturilor sau libertatilor pe anumite criterii, ci aceste restrangeri au la baza cutuma i regulile de convietuire sociala. Reglementarea egalitatii in drepturi in Romania are valoarea unui principiu consacrat de art. 16 din Constitutie. Legea romana acopera un numar de 15 criterii de discriminare, ceea ce o face cea mai completa lege din acest punct de vedere in Europa. Aceste criterii sunt: rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, statut social, convingeri, sex, orientare sexuala, dizabilitate, varsta, infectare HIV, boli cronice necontagioase, refugiati i azilanti. Aceste criterii prevazute limitativ n legislatia romaneasca intra in campul de aplicare al art.14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, daca avem in vedere caracterul indicativ si nu limitativ al enumerarii facute de textul Conventiei. Orice persoana care se considera discriminata poate apela la instanta de judecata, un proces echitabil in materia nediscriminarii presupune o inversare a sarcinii probei: persoana care se considera vatamata din cauza ca principiul egalitatii de tratament nu i s-a aplicat, trebuie sa prezinte fapte pe baza carora se prezuma ca n-a avut loc o discriminare si va fi obligatia paratului sa dovedeasca ca nu a avut loc nici o ncalcare a principiului egalitatii de tratament. In materie de proba, Curtea aplica criteriul mai presus de orice indoiala rezonabila, dar a precizat ca acest criteriu nu trebuie sa fie interpretat ca impunand un grad ridicat de probabilitate asa cum se intampla in materie penala. Ea a declarat ca proba poate sa rezulte dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumtii suficient de grave, precise si

concordante. Curtea nu a stablilit reguli stricte in materie de proba, ci a aderat la principiul liberei aprecieri a tuturor elementelor de proba. Conventia Europeana a Drepturilor Omului, n art 14 prevede ca exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de prezenta Conventie trebuie sa fie asigurata fara nici o discriminare bazata pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie, enumerarea din acest articol neavand un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ. Toate persoanele sunt egale in fata legii si au dreptul fara discriminari, la o egala protectie din partea legii. Legea trebuie sa interzica toate discriminarile si sa garanteze tuturor persoanelor o protectie egala si eficace contra tuturor discriminarilor. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in jurisprudenta sa ca o diferenta de tratament intre persoane plasate in situatii analoage sau compatibile este discriminatorie daca ea nu se bazeaza pe o justificare obiectiva si rezonabila, adica daca nu urmareste un scop legitim sau daca nu exista un raport rezonabil de proportionalitate ntre mijloacele utilizate si scopul urmarit. Jurisprudenta Curtii EDO evidentiaza faptul ca art. 14 din Conventie este incalcat nu numai in cazul in care statele aplica tratament diferit persoanelor care se afla in situatii analoage sau comparabile, ci si in cazul in care statele nu aplica un tratament diferit persoanelor ale caror situatii sunt substantial diferite. De asemenea, exista diferente intre legislatia romaneasca si Conventia EDO si sub aspectul criteriilor de discriminare, in sensul ca enumerarea din art. 14 din Conventie nu are un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ, pe cand in legislatia romaneasca se intalneste o limitare a criteriilor de discriminare.

2. Egalitatea in drepturi
Egalitatea in drepturi a cetatenilor este principiul Constitutional potrivit caruia, cetatenii romani fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie sau apartenenta politica, avere sau origine sociala, se pot folosi, in mod egal, de toate drepturile prevazute in Constitutie si legi pot participa in egala masura la viata politica, economica, sociala si culturala, fara privilegii si fara discriminari, sunt tratati in mod egal atat de de catre autoritatile publice cat si de catre ceilalti cetateni. Acest principiu este consacrat prin art. 16 alin.(1) si (3), precum si prin art. 4 alin. (2) din Constitutie. Daca examinam continutul acestui principiu, putem identifica trei aspecte si anume: egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii; egalitatea in drepturi a cetatenilor fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, avere sau origine sociala; egalitatea in drepturi a cetatenilor fara deosebire de religie, opinie sau apartenenta politica. Totodata, egalitatea in drepturi se manifesta in toate domeniile de activitate. Trebuie retinuta, de asemenea, regula ce rezulta din reglementarile internationale, potrivit careia nici o

masura luata in caz de pericol public, care ameninta existenta natiunii, nu poate duce la discriminari intemeiate numai pe rasa, religie, culoare, sex, limba sau origine sociala. Legea garanteaza ocrotirea egala a tuturor cetatenilor si sanctioneaza discriminarile. Egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii exprima realitatea ca femeile reprezinta jumatate din populatia tarii si ca in toate implinirile materiale si spirituale este incorporata si munca lor. De aceea femeile se bucura, in mod egal cu barbatii, de toate drepturile. Ele pot ocupa in conditii egale cu barbatii orice functii si demnitati (teza finala a alin. (3) al art.16 mentioneaza expres egalitatea de sanse intre femei si barbati in ocuparea unor functii si demnitati publice), iar la munca egala primesc un salariu egal cu al barbatilor. Egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii este garantata si prin ocrotirea deosebita ce se acorda femeii mame, prin ocrotirea si asistenta acordata familiei. Egalitatea in drepturi a cetatenilor fara deosebire de rasa, nationalitate sau origine etnica, limba, avere sau origine sociala, exprima la nivelul acestei institutii juridice, in principal, realitatea ca pe teritoriul Romaniei, in decursul dezvoltarii istorice, s-au asezat, au locuit, au muncit si au luptat cot la cot cu romanii si cetatenii de alta nationalitate (minoritati nationale) precum maghiari, romi, germani, sarbi, turci, evrei,armeni etc.In unitate cu romanii acesti cetateni au luptat pentru dreptate sociala, pentru libertate si democratie, pentru cucerirea si apararea independentei si suveranitatii Romaniei. Toti acesti cetateni se bucura in mod egal cu romanii de toate drepturile si libertatile si-si asuma,tot in mod egal,indatoririle fudamentale. Cetatenilor romani de alta nationalitate li se asigura folosirea limbii materne, carti, ziare, reviste, teatre, in limba materna, acces egal cu romanii la toate categoriile de munci si functii. Potrivit art. 6 alin. (1) din Constitutie, statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase. Egalitatea in drepturi a cetatenilor fara deosebire de religie, opinie sau apartenenta politica, este de fapt o prelungire a celorlalte doua aspecte mai inainte explicate, aici urmarindu-se ca optiunile politice sau religioase ale oamenilor sa nu fie speculate in sensul discriminarii in drepturi. Insa functiile si demnitatile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara Constitutia Romaniei stabileste prin art. 16 alin. (3) ca functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara. Aceasta regula este aplicabila nu numai pentru domeniul drepturilor si libertatilor cetatenesti, ci si pentru cel al accesului la autoritatile publice. Demnitatea publica exprima mai mult (si este prin excelenta) o categorie a dreptului constitutional, aceasta ramura principala a dreptului care se identifica in ansamblul sistemului dreptului nu numai prin obiectul sau de reglementare, ci si prin specificul notiunilor si categoriilor cu care opereaza. Cat priveste functiile publice este fara indoiala ca textul constitutional se refera la acelea care presupun exercitiul autoritatii statale, un statut aparte si mai ales (o conditie, care ni se pare, importanta) acelea pentru ocuparea carora depunerea juramantului, potrivit art. 54 din Constitutie este obligatorie. Desigur, ocuparea

unei functii sau demnitati publice se poate face numai de catre persoane care indeplinesc toate conditiile legale cerute (varsta, capacitatea, etc.), la care Constitutia impune doua conditii de maxima importanta si generalitate si anume : cetatenia romana si domicilierea pe teritoriul Romaniei. Cat priveste prima conditie, de a avea cetatenie romana, ea trebuie corelata cu dispozitiile legii romane care ingaduie dubla cetatenie. Revizuirea constitutionala din anul 2003 a eliminat conditia restrictiva a exclusivitati cetateniei romane pentru ocuparea functiilor publice si a consacrat posibilitatea detinerii unor astfel de functii si de catre persoane cu dubla cetatenie. Art. 54 din Constitutie, nu a suferit nici o modificare, in sensul carora una din indatoririle fundamentale ale cetatenilor este fidelitatea fata de tara, alin (2) precizand ca cetatenii carora le sunt incredintate functii publice, precum si militarii, raspund de indeplinirea cu credinta a obligatiilor ce le revin si, in acest scop, vor depune juramantul cerut de lege. Cea de a doua conditie, a domiciliului pe teritoriul tarii, este practicata in mai toate sistemele constitutionale, domiciliul fiind, alaturi de cetatenie, o garantie a atasamentului persoanei fata de tara la guvernarea careia participa ca demnitar sau functionar public.

Bibliografie

Gergely, Dezideriu .a - Implementarea legislaiei antidiscriminare n Romnia, p. 2 Jura Cristian - Jurisprudena Consiliului Naional de Ccombatere a Discriminrii, Ed. All, 2003, p.88 Corneliu Brsan - Convenia european a drepturilor omului, Ed. All Beck, 2005, Bucureti, p. 902