Etnologie juridica Etnologia juridica poate fi definita ca acea ramura a etnologiei generale care t rateaza aspectele juridice ale

civilizatiei si culturii arhaice si populare, ca parti constitutive ale conceptiei despre existenta si lume si ale modurilor de o rganizare normativa a vietii; in alte cuvinte, etnologia juridica studiaza drept ul cutumiar al societatilor arhaice. Drepturile primitive se definesc prin mentalitate p relogica, mistica, magica, spre deosebire de drepturile moderne care se caracter izeaza prin rationalitate. Insa, fenomenele de drept arhaic nu pot fi considerat e ca fiind prea simple sau prea rigide ; ele sunt adesea de o subtilitate deconc ertata, iar pentru cei care le scruteaza atent apar ca ambigue, susceptibile de o interpretare atat utilitara cat si mistica. Cu studiul aspectelor juridice ale civilizatiei si culturii primitive se ocupa p artial si alte discipline: geografia juridica, antropologia juridica si sociolog ia juridica ; ele se mai numesc si discipline interferentiale seriale . Etnologia juridica urmareste sa redea izvoarele si formele specificului etn ic al civilizatiei traditionale si culturii populare romanesti. Ca stiinta auton oma a capatat contur stiintific abia la sfarsitul primei jumatati a sec. al XX-l ea. Ceea ce caracterizeaza etnologia juridica este faptul ca ea trateaza drepturile primitive, in sensul de arhaice. O regula sau institutie juridica este declarata arhaica in momentul in care ea traduce un stadiu de cultura pe care societatea noastra pare sa o fi depasit de foerte mult timp. Geografia juridica a fost conceputa ca o stiinta de contact intre studiul formelor de relief si cel al regulilor de drept; cu timpul a devenit o stiinta a raporturilor reciproce intre ecologie si legislatiei; o stiinta de filozofare c oncreta asupra legaturilor dintre modalitatile geografice si gandirea juridica p opulara. Unul din scopurile geografiei juridice il constituie transpunerea obieiurilor si traditiilor juridice ale unui popor, ale unui grup de popoare inrudite, pentru a incadra in spatiu un sistem juridic popular sau familii de sisteme juridice po pulare. Ren David, unul dintre intemeietorii geografiei j uridice (in Geographie juridique -; 1966) distinge dupa metoda cartografica trei mari familii de drepturi : a) -; framilii de drepturi cutumiare -; ale unor popoare ramase intr-un stadiu putin avansat de civilizatie si cultura ; b) -; familii de drepturi cu caract er mistico-religios ; c) -; familii de drepturi populare moderne ( familia romano-germanica, familia commonlaw si drepturile socialiste). Acest autor sustine ca aria fiecarei familii de drept se modifi ca in timp si spatiu prin adaptabilitate la mediul geografic, si ca difera de la o latitudine si longitudine la alta ; de asemenea, ea sufera modificari determi nate de gradul de interventie materiala a omului in peisajul si structura solulu i. Antropologia juridica ca ramura speciala a antropologiei gen erale incearca sa redea structura, functiunea si calitatea persoanei general-uma ne ca factor creator de ordine social-culturala; mai simplu spus, ea cerceteaza in planul vietii omului istoricitatea, limitarile lui bio-socio-culturale in sta bilirea unei ordini umane pe pamant. Inceputuri ale antropologiei juridice le gasim in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, o data cu intemeierea scolii antropologic e italiene, al carei reprezentant este Caesare Lombroso -; vestitul crimilonog. In rezumat, acesta sustine ca debilitatea psihica ( tarele fiziologice ) stau la baza Infractiunilor innascute ; deci el punea la baza infractiunilor numai factor ii biologici. Antropologia juridica va culmina cu lucrarile scolii antrop

ologice engleze si americane in sec. al XX-lea, devenind o stiinta antropologica particulara care isi propune explicarea evolutiei biologice a omului, adica tre cerea de la legile biologice ale vietii la legile social-culturale. Sociologia juridica sau sociologia dreptului p oate fi definita ca o ramura a sociologiei generale care are ca obiect o varieta te a fenomenelor sociale, si anume fenomenele juridice. Bazele ei ca disciplina autonoma au fost puse in Franta de Auguste Comte, insa constituirea ei ca stiint a de interferente intre sociologie si drept, de Emil Durkheim, la sfarsitul sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea ( in teza lui de doctorat De la division du travail social -; 1895 ; si in lucrarile Le suicide -; 1897 ; La prohibition de lincest et ses origines -; 1898 ). Continuator al lui Durkheim a fost Ren Meunier. La noi in tara premizele sociologiei juridice si prefigurarea etnologiei juridic e au fost facute de Dimitrie Gusti ( profesor la Universitatea din Iasi si apoi la cea din Bucuresti, inca de la intemeierea lor ), iar studiile de sociologie j uridica au fost continuate de scoala sociologica din Bucuresti prin Tr. Herseni, H.H. Sthal, Em. Constantinescu. In Germania sociologia juridica est e intemeiata de Max Weber ; el stabileste distinctia intre drept, conventie, uz si obicei ( in Lucrarea Wirtschaft und Gesellschaft -; 1964 ). Ca stiinta etnologica particulara aceasta pezinta doua faze relativ distincte : a) folclorul juridic ; b) studiul specific al obiceiur ilor unei comunitati etnice in evolutia sa istorica ( adica etnologia juridica ) . Folclorul juridic, stiinta a culturii populare, anticipeaza etnologia ju ridica prin studiul modului de autoconducere al unei comunitati sociale dupa pro priile legi economico-culturale, prin cutume si institutii juridice populare. Determinarea continutului folclorului juridic incepe de la conotarea cutumei jur idice. Aceasta este stabilita in functie de raportul dintre dreptul popular si dreptul codurilor, legilor si decretelor . Andr Varagnac sustine ca este popular tot ce nu este oficial . Cutumele si traditiile juridice sunt in general produsul unei indelunga te experiente sociale ale unui popor ; sunt reguli de conduita statornicite de-a lungul vremii in practica vietii sociale si care tind uneori sa devina regula d e drept. In general ele s-au mentinut ca pravile nescrise in viata spirituala a poporului . Geneza cutumei este obscura si chiar misterioasa. S-a spus ca puterea sa de constrangere provine din convingerea ca practica pe ca re ea o impune a fost la origine un gest al unei divinitati sau al unui erou. In substanta lor cutumele reflecta o experienta juridica populara in miscar e al caror continut se poate schimba de la o generatie la alta. In acest sens folclorul juridic prezinta un dublu caracter formal; unul rural, a ltul urban ; unul traditional, altul contemporan. Prin continutul lui folclorul juridic se leaga de sat-oras, prin forma lui de tr aditie-inovatie. Culegerea si analiza folclorului juridic a constituit o preocupare stiintifica a multor carturari romani inca din sec. al XIX-lea dintre care ii amintim pe : B.P. Hasdeu, N. Densusianu, G. Popovici, E. Erlich s.a.; mai tarziu, D. Gusti, M ihail Kogalniceanu, A.D. Xenopol, Gr.I. Lahovari (magistrat), I. Nadejde, G. Fot ino etc. De la folclorul juridic la etnologia juridi ca : La inceputul sec. al XX-lea denumirea, structura si problematica folclorului jur idic nu mai corespundeau necesitatilor stiintifice crescande. Folclorul juridic devenise o disciplina cu un vadit caracter descriptiv care nu trecea dincolo de prezentarea cutumelor si traditiilor juridice reflectate in li teratura populara mai mult decat in cutume si traditii satesti.

Tonul in aceasta innoire il dau etnologii italieni urmati de cei francezi si apo i de cei germani si englezi. Dintre intemeietorii etnologiei juridice ii remarcam pe: Giuseppe Mazzarella, F. Maori, Raffaelo Corso si, mai recent, Renat o treves in Italia; K. Von Admira, C. von Schwerin, A. Baltl in Germania; H. LvyBruhl; M. Alliot si, mai apropape, Jean Poirier in Franta. CIVILIZATIA SI CULTURA TRADITIONALA ROMANEASCA In perioada feudala poporul roman, impartit in cele trei tari romanesti : Transi lvania, Moldova si Tara Romaneasca, poseda un stravechi sistem de drept popular bine inchegat care avea la baza : - o conceptie juridica obsteasca unitara, cu radacini adanci in activitate a etnico-sociala a autohtonilor numita in general drept taranesc, drept obisnuie lnic sau drept popular roman. In aceasta conceptie juridica intra ideea de omeni e, de dreptate, de randuiala ; - o legislatie taraneasca care reglementa viata comunitara printr-o lege a tarii s au obicei al pamantului. In Transilvania aflata sub dominatia Imperiului austro-ungar, aceasta legislatie a fost consemnata ca o concesie juridica acorda ta autohtonilor, sub diverse denumiri : Jus Valachicum, Ritus Valachiae, Lex Walachorum. In sec. XI-XII in Transilvania se aplica o pluralitate de sis teme de drept : vechiul drept romanesc, dreptul secuilor, dreptul sasilor si un drept consuetudinar maghiar. Nobilii detineau pe cale succesorala teritorii intin se; dar daca ei dadeau dovada de vitejie si devotament li se confereau noi paman turi prin donatii obtinute pe seama obstilor stravechi iar mai tarziu a infideli lor. Daca familia donatara devenea d eficitara, adica total s-a stins si nu a mai ramas nici un descendent, atunci ia rasi a trebuit sa se intoarca la Coroana, si din nou au fost donate de rege alto r indivizi nobili sau notabili care si-au castigat merit si aceste merite erau r asplatite prin donatiunea noua . Obstile satesti ale vechii populatii romanesti aveau, pe langa un teritoriu cu o organizare economica proprie, si o viata politico-juridica fondata pe cnezate s i voievodate locale ce-si pastrau libertatea economica si juridica. In dreptul cutumiar roman Legea tarii se individualizeaza prin : - organe de judecata sateasca care judecau toate categor iile de abateri de la legea tarii, pe toate treptele ierarhiei sociale. Aceste o rgane de judecata erau alcatuite din reprezentantii legali ai cetelor de neam in comunitatea sateasca. In Transilvania erau cnejii si juzii. Jurisdictia lor se intindea pe ceea ce se va numi mai tarziu judet. In Maramures, M-tii Apuseni, Retezat, Sibiu, Fagaras, Tara Barsei erau cetele de oameni zdraveni iar in Moldova si Valahia, cetele de oameni buni ; - judecata satului avea valoare deplina, de unde si numele de pravila ob- steasc a data judecatii ; - opinia justitiara a satului era cea care completa sistemul de drept popular ro man. Complexele de civilizatie si cultura la romani -; normele cutumiare : Legea tarii sau obiceiul pamantului este in esenta o forma locala de drept agrar ; ea imparte pe locuitorii satelor, targur ilor si cetatilor feudale in doua mari categorii: pamanteni si venetici. Se numeau pamanteni toti cei ce se trageau, neam de neam, din pamantul tarii rom anesti si venetici toti cei veniti din afara hotarelor tarii sau ale mosiilor sa testi. Pamantenii au fost toti locuitorii tarii organizati in cete de neam, unitati mar i genealogice care se confundau uneori cu populatia asezarii rurale de baza. Cet ele de neam erau compuse din spite de neam, adica din ramuri diferite ale unui n eam. Fiecare spita de neam convergea intr-o familie. Vene ticii erau considerati locuitorii tarii sau mosiei proveniti din mai multe soiur

i de oameni: din straini, slobozi, bajenari, pribegi, calatori, limbota si nemer nici. Legea tarii sau obiceiul pamantului acorda toate drep turile pamantenilor si numai unele ingaduinte conditionate veneticilor. Drepturi le erau incluse in traditia orala sub numele de legi : legea asezarii, legea fam iliei, legea drumului, legea muntelui, legea padurii, legea apei etc.; ingaduint ele conditionate acordate veneticilor se numeau slobozenii. Legi ale pamantenilor si sloboze niile veneticilor : a) Alegerea u nui loc de asezare ( catun, sat, mosie, tara ) se efectua dupa indicatiile tradi tiei cu respectarea unui anumit ritual in care intrau elemente de ordin religios , politic si economic. Tehnica alegerii si edificarii asezarii este consemnata in asa numitele legende eponimice care spun ca eroul singur sau insotit de familia sau suita sa isi alege locul asezarii indeplinind ceremonialul ( ritul ) numit t rasul cu sulita, zvarlitul cu buzduga -VIInul, fuga unui cal etc., pentru a marca astfel inima sau vatra asezarii si perim etrul acesteia. In mijlocul locului astfel delimitat se implanta i.H. un stalp d e tipul unei coloane a cerului ; in era noastra o cruce de tip troitial. In juru l lor se stabilea piata cu constructiile mai importante. Spre aceasta piata conv ergeau toate drumurile din sat, intrarile sau iesirile din sat. Locul insemnat unede a fost edificat candv a un sat sau catun distrus din diferite cauze ( razboi, molima, cataclism etc. ) poarta numele de siliste ; aceasta nu trebuia tulburata nici de pamanteni, nici de venetici. b) Catun ul, satul, mosia satului. In conceptia juridica a poporului roman satul si catun ul sunt stransuri de case . Satul este o unitate economico-culturala mai mare, cu institutii social administrative proprii, cu capacitate juridica prin obstea lui. Catunul neavand obste sateasca se afla in dependenta fata de sat. Acesta d in urma este creator de catune prin roire. Satul se deosebeste de catun prin capacitatea lui juridica de a crea legi si al le aplica; catunul, ca anexa a satului, este lipsit de institutiile traditionale : biserica si cimitir, este retras de la drumul vecinal si depinde legal de obs tea sateasca. Sistemul de drepturi si datorii s atesti se bazeaza pe grupe de obiceiuri si traditii, practici si uzante create i n comunitatile familiale: cetele si spitele de neam. Institutia sfatului de batr ini ai satelor crea norme juridice in sat si se bucura de autoritate teritoriala asupra intregii mosii satesti; dar ea era totodata si organul de executie al pr opriilor legi. Cetelor de batrini ai unui sat le erau subordonate, asa cum vom vedea, toate cel elalte cete de varsta, sex si ocupatie. Alegerea mosiei satului se facea o data cu alegerea lo cului de asezare, intre sat si mosia lui neexistind, mai ales la munte, limite t ransante; satul se rasfira de multe ori pe cea mai mare parte a mosiei. Delimitarea mosiei satului se facea printr-un act intai nescris si mai apoi scris numit ocolnita care marca h otarele satesti rezultate din ocolul lor cu semne de hotar. Apoi mosia satului e ra impartita pe cete de neam si in cadrul acestora pe spite de familie. Aceasta era de fapt o impartire pe cote parti, mai intii neidentificate material , apoi identificate, asupra carora se exercita dreptul colectiv de posesie si ex ploatare si dreptul de neinstrainare ( protimisis ). In cadrul mosiei satului alegerea locului de munca ( pentru cules, vanatoare, ag ricultura etc. ) nu se facea la voia intamplarii. In pustietati ( locuri izolate, uneori lipsite de vegetatie si de populatie ) se patrundea mai usor. Acolo se aciuiau pustnicii, cei izgoniti din comunitatea sateasca, fugarii, pede psitii si netrebnicii care nu erau atinsi de obligatiile juridice comunitare. Dreptul de a sapa sau ara in pustietate sau parloaga, de a semana pe brazda in p oiana, de a desteleni faneata etc. putea fi a primului executant.

Nu aceeasi era situatia in locurile care apartineau devalmasiei familial e sau satesti. In acest caz intrau in vigoare cutumele juridice restrictive care partajau formal locurile atribuindu-le dupa o ordine socotita din batrani, dupa c riterii ce reveneau posesorilor de drept si de fapt si a uzufructuarilor acestor a. c) Locul de casa se alegea de cel in cauza si se aprob a de comunitate careia apartinea ( familiala, sateasca sau vicinala ) dupa cum a vea nevoie de el. In comunitatea familiala locul de casa era preferat in vatra satului, in cadrul gospodariei din sat sau pe mosia satului. In gospodaria din sat copiilor li se fixa u locurile de casa in curtea gospodariei parintesti unde baiatul isi aducea neva sta si fetele isi aduceau sotul; in acest din urma caz, se spunea ca barbatul se ginerea ( in Oltenia ) sau insuratea ( in Moldova ). Casa de pe mosia satului se ridica uneori in deal sau in vale , intr-un loc socotit vechi sau nou , adica intr-o parte a mosiei amenajata special pentru a f i pupulata de tinerii insurati. d) Intrarile si iesirile din sat Intrarile si iesir ile din sat au fost reglementate dupa structura locului si nevoile economice ale localnicilor. Astfel, in satele rasfirate pe munti intrarea si iesirea nu era c ontrolota in momentele de acalmie sociala. Ideea acestei libertati de miscare este exprimata intr-un mod plastic : E satu lu i Cremene , adica un sat fara caini si jitari ( pazitori de semanaturi ). In caz de pericol satenii se constituiau in cete de paza care i i supravegheau de pe pozitii cheie din punct de vedere strategic ( de pe munti, coline, copaci inalti, varfuri de dealuri ) pe haiduci, invadatori, trupe inamic e. Satele adunate aveau intrari asezate pe drumurile de acces numite porti. Portile satului reglementau intrarile in sat atat ale oamenilor cat si ale animalelor c e veneau de la pasune sau din alte sate vecine. La portile satului se incasau si taxe minime, in bani sau echivalent in alimente , pentru a se acoperi astfel plata portarului care era totodata si jitar . Din recolta obtinuta in hotarele satului, deci in afara portilor satului, se las a o parte neculeasa care se cuvenea de drept si de fapt jitarului. Aceasta se nu mea jitarie. Nimeni nu avea voie sa se atinga de ea, chiar daca jitarul o lasa sa se prapadea sca pe ogor. e) Activitatea in gospodaria personala, fam iliala si obsteasca. O veche zicala romaneasca spu ne: Cate bordeie atatea obiceie iar alta extinde aceasta idee : Tot satu cu natu . In ce consta aceasta diversitate de obiceiuri ? Stalpii prispei si grinzile tindei s-au mentinut mult timp ca piese importante f olosite ca raboaje sau instrumente de calcul. Acestea erau mereu rabojite pentru a insemna obligatiile materiale ale capului d e familie ( barbat sau femeie ) fata de organele de stat, ecleziastice, boierest i sau obstesti si pentru a consemna dreptul de proprietate asupra locuintei edif icate de el. Organizarea interioara a casei urma legile gustu lui personal care trebuia pus in acord cu traditia juridica locala. Pe prispa se muncea vara si toamna la melitat, daracit, la razboiul de tesut, la desfacut st iuletii. Tot pe prispa vara numai barbatul avea voie sa doarma iar cand dormea s i femeia alaturi, barbatul se aseza astfel incat sa bareze intrarea. In tind a stapanea numai femeia. Ea trebaluia acolo toata ziua. Expresiile folosite de b arbat femeii lui cand depasea anumite limite erau clare : Nu te-ntinde decat cat ti-e tinda sau muiere, ai bagat tinda-n soba ( camera de dormit iarna ). Soba o arba, adica camera incalzita din tinda, era incaperea comuna intregii familii. A ici insa barbatul dormea in capul patului, femeia dupa el si apoi copiii in ordi ne descrescatoare. Daca copiii erau mari, baietii dormeau imediat dupa tata iar

fetele dupa mama, tot in ordine descrescatoare. ) Legi de ospitalitate

In Moldova cand toti membrii fam iliei plecau vara la munca, lasau un bat sprijinit de usa ca semn ca stalpii cas ei lipsesc. Cel care dorea sa se abata prin sat la vreo ruda saucunostinta nu av ea dreptul sa intre nici in curte, cu atat mai mult in casa. Cel ce dadea batul la o parte si intra in casa risca sa fie aspru pedepsit. De aici si vorba : Lasa batul si vezi-ti de drum daca vrei sa fii linistit . Insa , aceasta nu insemna ca romanul nu era ospitalier. Uneori ospitalitatea se exerc ita si in absenta stapanului din gospodarie. De pilda, in viile din Gorj, pivnit ele din lemn construite la suprafata solului aveau usile lasate deschise pentru ca trecatorul sa poata intra si sa bea din vinul cel nou cat simtea nevoia, fie de pomana, fie in cinstea gazdei absente. Pentru acest lucru era lasata o cana de lut si uneori o coaja de mamaliga sau o bucata de pastrama. Insa ospitalitatea in lipsa gazdei era valabila numai cu res pectarea regulilor prestabilite. Daca trecatorul cauta sa ia cu el o cana de vin era pasibil de pedeapsa aspra insa in pivnita putea sa bea un butoi intreg fara a i se reprosa nimic. Legea ospitalitatii dicta primire a si ospitalitatea chiar a dusmanului la nevoie. Ranitii, fugarii, urmaritii de potera erau ingrijiti si apoi lasati sa plece in voia sortii, chiar cu riscul un or represiuni. Cel care incalca legea ospitalitatii era reprobat de intreaga comunitate sateasc a.. g) Viata conjugala si sexualitatea In familia si casa romaneasca a domnit dreptul patern. Uneori s-a impus si voint a materna in gospodariile conduse de vadane. Sexualitatea infantila a fost inconjurata de numeroase restrictii. De exemplu, f ecioara nu putea fi vazuta oricum, oricand si de oricine. Formele ei trebuiau sa fie acoperite cu discretie si impodobite cu gust pentru a o feri sa atraga si s a subjuge. Viata sexuala era permisa fecioarei si feciorului numai dupa efectuarea ritului stravechi intitulat intratul in hora care de fapt era o initiei sexuala proprie ma joratului fiziologic. Dupa acest rit desfasurat de obicei in timpul solstitiului de primavara, in fata intregii obsti satesti, cu toate cetele de varsta si sex, fecioarei si feciorul ui li se permitea sa-si aleaga partenerii si sa se cunune cu consimtamantul pari ntilor. Deflorarea inainte de intratul in hora era aspru pedepsita: la macedo-romani cu lapidarea in afara satului, la daco-romani cu linsarea la marginea satului. Defl orarea dupa acest rit atragea inevitabil casatoria celor in cauza. Pentru a fort a vointa parintilor se practica raptul fecioarei. Acesta putea fi public si ceremonios, cu alai de feciori calari, sau putea fi se cret numai in doi ( fuga celor in cauza ) . Fecioara furata era considerata defl orata chiar si atunci cand feciorul nu s-a atins de ea. Pentru a spala rusinea f amiliei era obligatorie casatoria. In actul casatoriei nasul a indeplinit mult timp rolul principal de initiator se xual in ritul casatoriei, de unde si expresii de tipul : nasul vede primul sau in aintea ginerelui trece nasul . In traditia unor sate romanesti din Carpatii Merid ionali, s-a pastrat pana la sfarsitul sec. al XIX-lea o practica juridica careia nu i se poate gasi un echivalent etic. Ginerele impotent recurgea la serviciile conjugale ale unui flacau in toate facultatile sexuale. Operatiunea era secreta pentru mireasa si pentru comunitatea sateasca. De ea ave a cunostinta numai moasa ginerelui, ginerele si substituentul. Dupa deflorarea a stfel efectuata, substituentul era obligat sa devina nasul primului copil care r ezulta din aceasta casatorie; deci, uneori nas al propriului copil. I n Transilvania in perioada feudala in casele iobagilor si in casele oamenilor sa raci, in conditiile lipsei de spatiu, a existat un pat cu polog care purta difer ite denumiri.

Acest pat servea mai ales tinerilor casatoriti pentru a-si desfasura viata sexua la dar putea servi si parintilor. Utilizarea acestui pat era respectata de toti membrii familiei. Abuzul de sexualitate ( adulterul indeosebi ) era pedepsit pana in sec. al XIX-l ea cu mutilarea punitiva a celui vinovat, barbat sau femeie. Alte coordonate ale vietii poporului sunt relevate de nenumaratele obiceiuri, da tini, traditii ce tin de opinia sateasca numita gura lumii sau gura satului.