Sunteți pe pagina 1din 6

Deportate in Siberia

La 28 iunie 1940, in urma tratatului


Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei si
ţinutul Herţei odata cu Basarabia sunt
alipite la URSS. La 7 februarie 1941 peste
300 de bucovineni din satul Lunca sunt
ucisi in timp ce incercau sa treaca granita
in Romania. La 13 iunie 1941, 13.000 de
familii de ţarani bucovineni sunt adunate
in gari, urcate in trenurile de vite si deportate
in Siberia.

Printre ele se numara si Ana (Anita) Cudla, (36 ani) taranca din satul Mahala, judeţul
Cernauţi, nascuta in 1904, impreuna cu soţul Chirica (47 ani) şi cei trei fii Dimitrie (18 ani),
Vasile (15 ani), Toader (12 ani). Sotul moare in martie 1942 intr-un lagar in Comi, in Urali, dar
Anita si cei 3 fii supraviatuiesc si se intorc in satul natal dupa 20 de ani.
La 21 iunie 1941, Blondina Gobjila (35 ani), nascuta la 24 feb 1906 in satul Gruşenţi –
Chelmeneşti din Basarabia, fiica de preot si invatatoare, casatorita cu inginerul silvic Gheorghe
Gobjila, este arestata si deporatata in Siberia. Sotul fusese arestat cu o luna inaintea ei si moare
dupa 1 an, in timp ce fiul, Vladislav ajunge sa fie crescut de niste rude din Romania. Pe 21 iunie
1949 este eliberata, dar i se impune domiciliu fortat in satul Camaşova, in centrul Siberiei. Pe 21
iunie 1956 este eliberata definitiv si se stabileste la Iasi, in Romania.

Aceste doua cazuri reale de femei deportate in Siberia in cadrul valului de deportari
facute la acea vreme de URSS merita şi pot fi analizate datorita marturiei scrise pe care au lasat-o:
Blondina: “Indemnata de mai multi colegi si oameni credincioşi, am scris acestea sa fie
spre Slava lui Dumnezeu şi spre intarirea in credinţa ortodoxa a celor ce le vor citi, iar caietul l-
am dat spre pastrare bunei mele prietene Lenuta Ramba, sotie de preot din Ardeal, ca atunci cand
va fi libertate sa-l poata publica, spre folosul sufletesc si spre mantuire.” (pag. 118) Blondina a murit
la 24 mai 1971.
Aniţa: “In anul 1982, cand am vazut-o pe Aniţa pentru ultima oara, in Mahala [povesteşte
Gheorghe Nandris] mi-a spus ca manuscrisul este gata. Scrisese 360 de pagini intr-un caiet, pe
care l-a invelit intr-o folie de plastic, pentru a nu-l patrunde umezeala acolo unde-l tinea ascuns,
sub o grinda a podului.” (pag 13) Aniţa a murit la 30 august 1986.
Cele doua femei, apropiate ca varsta, dar diferite din punct de vedere social, au infruntat
vitregiile siberiene fara nici o vina timp de 20, respetiv 15 ani, iar referarul de faţa işi propune sa
compare cele doua reacţii la o situatie limita asemanatoare, prin raportarea la cateva cuvinte
cheie: familie, hrana, munca, boala, credinta, vina. De asemenea, un ultim paragraf analizeaza
cele doua scrieri din punct de vedere stilistic

Familia
Raportarea Anitei la familie e tripartita: din copilarie, Anita dezvolta o relatie deosebit de
apropiata cu mama sa, care, ramanand paralizata in urma unei batai crunte primita de la niste
soldati rusi in timpul primului razboi mondial, este permanent ingrijita de fiica Anita, singura
fata din sapte frati. Chiar si dupa ce se casatoreste si are proprii copii, Anita continua sa ii poarte

1
de grija mamei, si ca atare, resimte cu o deosebita ascutime momentul deportarii, convinsa ca
mama ii va muri, lipsita de ajutor. Chinul necunoasterii soartei de care a avut parte mama ei ia
sfarsit abia in 1953 cand primeste prima scrisoare: “Am avut multa mangaiere cand am cetit si
am auzit ca scumpa mea mama a ajuns pe mainile fratilor mei si copiii ei. Caci durerea mea a
fost nespus de mare cand m-au despartit de ea, cand m-au rapit dusmanii din cuibul meu si a
ramas dulcea mea mama bolnava in pat. Aceasta durere in suflet m-a muncit mai rau decat toate
greutatile cate le-am petrecut.” (pag 189) In ceea ce priveste relatia Anitei cu sotul ei, descrierea e
tipica pentru o familie taraneasca din perioada interbelica: “Ne mergea binisor. Barbatul lucra la
camp, ara, semana, prasea, cosia, aduna, avia grijia pamantului sa-l lucreze la timp, sa fie folos.
Eu aveam grije de aiestia ce erau pe langa casa: vite, porci, pasari sa criasca, caci din iestea
faceam bani, caci alta liafa pe luna, cum e acuma, nu aviam de nicaieri.” (pag 54) Sotul joaca insa
un rol nefast in anticiparea deportarii: “Eu bucuroasa ca a venit si barbatul si vom merge
impreuna [peste granite, in Romania], dar cand colo, ce sa vezi, ei [barbatul si cumnatul] au prins
a plange amandoi mai rau ca niste femei. Ca unde mergeti voi, unde ati lasat tot binele, casa,
gospodaria plina de toate, pane, vaci cu lapte, porci de taiat si in sfarsit toate cele trebuincioase si
v-ati pornit numai cu sufletul gol. Cand a insara, la care pareti or trage copiii, pe care pat s-or
culca, ce or manca copiii. Asa plangea, ca ii curgeau lacrimile suvoi. Eu am trait pana atunci 20
de ani cu el si au murit din familie un frate al meu, tatal meu, tatal lui, si eu nu l-am vazut sa-i
curga lacrimi din ochi asa ca atunci. Eu nu ma dam nici intr-un chip sa ma intorc inapoi, parca
inima imi spunea, nu te intoarce, ca nu faci bine, dar pana la sfarsit m-a facut barbatul sa-l ascult,
vazandu-i atata lacrima. Dar mult mai bine era daca nu-l ascultam, si pentru dansu, si pentru
mine cu copiii.” (pag 73) Despartita de el chiar din ziua deportarii, Anita afla la cativa ani ca a
murit, iar in februarie 1959, in drumul de intoarcere acasa “cand am ajuns cu trenul prin muntii
Urali, vad ca baietii se uita cu mare atentie la feresti. Ma uit si eu, dar nu vad nimic, decat baraci
risipite printer munti [..] Baietii imi raspund cu lacrimi in ochi: ne-am uitat cu atentie caci pe
locurile estia, undeva sub o cioata, trebuie sa fie ingropat si scumpul nostrum tata. M-au umplut
lacrimile si pe mine” (pag 199) In fine, raportarea Anitei la cei trei fii, care o insotesc in Siberia, e
cheia supravietuirii tuturor: “Aciasta dragoste si iubire de familie ni-a dat putere in toate
greutatile si am putut rezista si ni-am salvat viata” (pag 206)
Blondina era casatorita de 15 ani si avea un copil de 13 ani cand are loc arestarea sotului
ei (4 mai 1941), inginer silvic, care cerea repatrierea in Romania, dupa preluarea Basarabiei de
catre autoritatile ruse; este ea insasi arestata pe 21 iunie 1941. Un timp, Blondina mai reuseste sa
comunice cu sotul printr-o spartura a peretelui inchisorii, dar intr-o noapte, sotul ii da teribila
veste:<< “Pe noi [barbatii] ne scot de aici, nu stim unde ne vor duce, sa stii ca nu ne vom mai
vedea niciodata. Te rog foarte mult, daca Dumnezeu iti ajuta sa te eliberezi, transmite-i copilului
nostru dragostea mea, sa-i spui ca eu murind nevinovat in chinuri grele, il rog sa fie om de
omenie si cinstit intotdeauna.” Cu aceasta s-a terminat casnicia noastra foarte fericita care dura
de 15 ani.>> (pag 32) Pe copil il va reintalni abia in 1957 in Romania. In perioada in care locuieste
cu domiciliu fortat in satul Camasova, in centrul Siberiei, mama Blondinei, ramasa vaduva, vine
sa traiasca impreuna cu ea: “Cand a intrat in casa eu am cazut in genunchi si i-am sarutat
picioarele pentru sacrificial mare care l-a facut pentru mine [..] Venirea mamei a fost salvarea
mea materiala si morala. A adus cu ea 5000 de ruble si noi imediat am cumparat o casa cu 1000
de ruble, am cumparat o vaca si pasari, si am inceput cu ajutorul lui Dumnezeu sa ne
gospodarim.” (pag 81) Mama moare in 1955: “Am inmormantat-o, fara preot, fara prohod. Ea, o
mare crestina, buna, blanda, credincioasa, miloasa si preoteasa, inmormantata fara prohod si fara

2
preot. Am ramas singura, straina in toata Siberia. Au trecut 40 de zile, i-am facut pomenirea si
eram intr-o stare sa innebunesc.” (pag 88)

Hrana
Deportatii adulti aveau o ratie de 700 de grame de paine pe zi, in timp ce copiii, batranii
sau bolnavii primeau 300 de grame de paine: “Ma sculam demineata, imparteam cate o farmatura
de pane la copii, imi luam si mie o farmatura in mana si toporu subsoara si mergiam la lucru in
padure. Mergand pe drum, inghiteam acelea doua guri de pane. Dar dupa acelia doua inghitituri
de pane, asa de tare cerea stomacu mancare, ca asa cum mergeam pe drum ma gandeam, oare sa
iau o mana de nisip sa var in gura, sa inghit, nu mi s-ar astampara foamia?” (pag 115). Desi
primeau cativa bani pentru munca prestata “nu era de unde sa poti cumpara ceva pentru gura.
[…] Era foarte grea problema cu ce sa-ti poti tinea zilele. Au inceput baietii sa caute, sa vaneze
ceva prin padure” (pag 120)
In inchisoare, Blondina primea o portie zilnica de 300 grame de paine si o cana de apa
fiarta. In lagar, primea “dimineata, doua polonice dintr-o supa limpede, cu cate un cartof. La
amiaza, ciorba ruseasca felul intai, iar felul doi, un polonic din caşa din grau, o zi, iar a doua zi,
un polonic de mazare. Seara, o supa ca dimineata. Ce e drept, mancarea la amiaza avea cate o
steluta prin ea. Painea – 500 grame pe zi.” (pag 39) In lagarul Orlovo Rozovo “norma de mancare
pentru un deţinut era de 10 grame carne sau grasime, ulei sau peşte, 300 grame de cartofi, 2000
grame de coaja de grau sau mazare, iar painea dupa caştig, adica cat ai cosit ziua trecuta. Lagarul
avea 10000 de oameni.” (pag 47)

Munca
Anita e repartizata sa lucreze mai intai la o ferma: “Era prin luna iulie. Ni-au scos la
lucru. Eram in Siberia, in oblast Omsc, Saldaschi raion, un satisor de vro 20 de casa, care sa
chema Cusinofsca. Era pamant roditor, crestia grau, cartofi, si mai mult fanaturi, iarba. Pustiitate
cat videai cu ochii. Ni-a impartit la lucru, la legat grau, caci se cosia cu caii. […] dar nu te credea
nime ca esti flamand si n-ai putere si nici nu intelegiam limba lor. Vedeai ca te injura, te ocareste,
dar taciam tehu, ca nu puteam spune nimic” (pag 97) Lucreaza sapte zile din sapte, cat de bine
poate: “Nu am cautat ca e Duminca sau sarbatoare, am esit la lucru regulat. Am lucrat bine, ori si
la ce lucru ni-a pus, l-am scos la capat, mai bine de cum il faciau ei.” (pag 101)
Primul serviciu al Blondinei e la spalatoria unui spital din lagar: “trebuia sa umplu un
cazan de 20 de caldari cu apa, pe care o aduceam de la o fantana, de la vreo 300 de metri distanta
de spalatorie, sa tai lemne, sa incalzesc apa, si apoi sa spal si sa calc vreo 15 halate pe zi. Ma
forţam din toate puterile sa-mi fac datoria, dar imi era peste putinta!” (pag 39) Dupa 3 luni, e
numita administratora a bucatariei spitalului. In urmatorul lagar, Orlovo Rozovo, lucreaza ca
bucatareasa de noapte. Apoi lucreaza ca normatoare de camp. Din cauza alergaturii in continuu,
ajunge la surmenaj. Directorul lagarului o numeşte administratora depozitului cu alimente a
lagarului: “Am inceput sa plang şi sa-l rog sa nu ma bage acolo, caci ştiam ca pana acuma au fost
doi ruşi la rand şi amandoi au ajuns la o noua condamnare de inca 5 ani pentru ca au furat. Si
atunci i-am spus: Mi-au ramas doi ani, de ce vreti sa ma bagati si pe mine la alta inchisoare? El
mi-a raspuns: Cei doi au capatat inchisoare ca furau, iar pe tine te pun cu toata increderea, ca esti
romanca şi creştina si n-ai sa furi, şi cu asta am terminat.” (pag 59)

Boala

3
Anita se confrunta, ca si ceilalti deportati, cu bolile generate de conditiile precare de
viata: “A ajuns randu si la mine, a dat si peste mine dizinteria. Era de acuma iarna, ger, prin luna
lui octombrie 1942. Taieturi prin pantece, dureri nemaipomenite. […] De acuma afara nu mai
puteam sa ies, nici din pat nu puteam sa ma ridic. Capul imi era triaz, intalegiam totul si vediam
cu ochii ca se apropie sfarsitul, dar nu aviam nici o putere. Am slabit din putere cu totul, durerile
m-au acoperit peste masura. […] Acuma m-am gandit ca se apropie ciasul, numai inca nu-i
minuta.” (pag 116) Apoi se imbolnaveste de scorbut: “caci de acum trecuse cativa ani si noi nu mai
vazusem legume sau fructe proaspete.” (pag 149) si se salveaza adunand fructe de tundra/ de padure.
In decembrie 1944 se imbolnaveste de tifos. Intra in coma doua saptamani, si trece printr-o
experienta extrasenzoriala: “Inainte de a ma trezi [din coma], parca mi-a spus cineva: tu vrai asa
de tare sa te duci la copii. Noi te lasam, ia-ti trupul si du-te. Parca trupul imi era despartit de
mine. Atunci eu ma gandesc: da cum am sa-l cunosc eu care trup e al meu, caci erau mai multe
trupuri si toate erau la fel. Si parca indata mi-a dat in minte ca usor pot sa-l cunosc care e al meu,
caci in acesti ani cat am trait in nord, din pricina ca am lucrat greu, sau din frig, mi-a esit la mana
stanga o gotca. Era acuma cat un ou de gaina de mare. Si in momentul ista, cand mi-a spus ca
daca plang si imi pare rau asa tare dupa copii sa-mi iau trupul si sa ma intorc la ei, eu cu bucurie
ca mi-a dat in gand cum sa-mi cunosc trupul si sa ma intorc la copii, m-am trezit si am vazut ca
ma aflu in spital. Tare mult timp nu mi-a esit visul acesta din minte.” (pag 158)
Blondina slabeste in primul an de inchisoare 45 de kg, si sufera de pelagra. Cand e
numita administratora a bucatariei spitalului din lagar “am alergat disperata la doctorita sefa si
intrand in cabinetul ei in hohote de plans, i-am spus ca am innebunit. Ea speriata m-a intrebat ce
s-a intamplat si eu i-am spus ca nu mai ştiu nici sa scriu, nici sa socotesc. Ea m-a sarutat şi mi-a
spus: Linişteşte-te! Nu e nebunie, ci pelagra se numeşte asta. Din cauza foamei ti s-au uscat
creierii si nu mai stii sa scrii. Trebuie sa mananci bine – acum ai de unde – si ai sa-ti revii. Eu
plangeam de durere si de rusine. Totodata, imi era frica sa nu pierd acest serviciu atat de
convenabil.” (pag 42) Apoi sufera de surmenaj. Moare in 1971 de cancer, pe care ea o vede ca pe o
moarte martirica.

Credinta
Pusa in fata faptului implinit – trebuie sa indure deportarea si sa supravietuiasca, Anita isi
pune toata nadejdea in Dumnezeu: “Dumnezeu a avut grija de noi si li-a dat noroc la copii. De
cate ori mergiau in padure, nu venia cu mana goala, aducia cate ceva.” (pag 122) Cand era bolnava:
“ma rugam la Dumnezeu sa se indure de mine, sa ma lase intre copii, sa nu ramaie copiii asa
straini, fara tata, fara mama, in pustiurile celia” (pag 157) Cand e condamnata la doua luni de
inchisoare pentru ca nu mai iesise la lucru (fusese prea bolnava), Anita se roaga: “Doamne, da-le
rasplata acelora care m-au indreptat pe mine pe drumul acesta [la inchisoare], caci parca nu am
facut nici un rau asa mare […] Arata-le, Doamne, ca mare-i puterea Ta.” (pag 167) Si intr-adevar,cei
doi nacialnici care ii dadusera sentinta ajung la inchisoare, caci furasera casa de bani. “Asa ca
puterea lui Dumnezeu e tare mare si am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cat am fost pe
meleagurile cele amara. Mult am suspinat cu amar si m-am rugat la Dumnezeu sa-mi ajute sa pot
trece peste toate greutatile cate imi stau inainte si cu puteria si ajutorul lui le-am trecut toate.” (pag
171) Cand revine in 1956 in satul natal “am intrat in biserica, am sarutat pamantu, am plans cu
amar, caci 15 ani nu mi-a calcat picioru in biserica. M-am spovedit, m-am impartasit si dupa
toate am suspinat adanc cand am esit din biserica” (pag 196)
Blondina, aflata la inceputul prizonieratului, sufera in inchisoare si “intr-o noapte am
visat ca la gemuletul acela mic [al camerei de detentie] a aparut Mantuitorul cu coroana cu spini

4
pe cap, rastignit pe Sfanta Cruce. Si din cap in jurul coroanei şiroia sangele, iar Iisus mişca capul
la dreapta şi la stanga, a durere, şi atunci curgea sangele mai mult. Eu am vrut sa merg sa-I şterg
ranile, sa-I opresc sangele, iar Iisus mi-a zis: Vezi cat sufar si Eu, pe nedrept, nevinovat? M-am
trezit. Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus imi daduse liniştea, puterea, pacea si o
mangaiere de nedescris. Acest vis m-a urmarit toti anii de inchisoare şi de Siberie şi toata viaţa.
Asta o spun si acum dupa ce am iesit din inchisoare, ca El, Iisus, m-a sprijinit si m-a intarit in
toate chinurile ce am trecut prin inchisoare şi prin lagar si dupa ce am iesit de acolo.” (pag 29) In
lagarul Orlovo Rozovo “au fost aduse din inchisoare in lagar 200 de calugarite de la Manastirea
Sfantului Ioan de Kronstadt. Erau condamnate la 15 ani pentru propaganda religioasa. Eu cand
le-am vazut m-am bucurat foarte mult, desigur, nu de nenorocirea lor, ci simţeam ca in ele voi
avea mult sprijin moral, duhovnicesc.” (pag 49)

Vina
Deportatii sunt priviti cu dusmanie de catre rusii in mijlocul carora ajung, sau care ii
comanda, dar in timp, opinia li se schimba: “Si asa, prin lucru, vazand ca ori si la ce lucru ne
punia il faceam, a inceput sa se uite din alta parte la noi, ca nu suntem asa rai oameni cum ni-au
socotit ei la inceput. Au cautat si au inceput sa se poarte oliaca altfel cu noi” (pag. 101) Anita nu
invinuieste pe nimeni pentru ce i s-a intamplat, se intreaba doar retoric, in 1956, cand trebuie sa
se intoarca in Siberia, dupa scurta sedere in satul natal: “Doamne, oare ce am gresit eu inaintea
lui Dumnezeu de nu am voie sa traiesc pe pamantu ista, sa respir aeru ista asa placut. Cand m-am
gandit de unde am venit si ca trebuie sa merg iarasi inapoi, cand am pus piciorul pe scara sa ma
urc in tren, am gandit, Doamne, mult mai fericita as fi sa-mi deie cineva un plumb sa mor, sa
raman aici, pe pamantul ista, decat sa ma duc inapoi acolo. Dar nu am avut ce face, ne-am urcat
amandoi cu baietu si trenu s-a pornit.” (pag 196) In 1958 Anita si cei trei fii sunt cu totii reabilitati.
Blondina simte primele repercursiuni ale noului regim odata cu arestarea soţului ei: “Era
invinuit de spionaj si legatura directa cu Hitler; trebuia sa recunoasca acest lucru. Nici una nici
alta nu era adevarata. Nu voia sa semneze aceasta acuzatie. Cercetarile se faceau in modul cel
mai brutal. Il tavaleau pe jos, lovidu-l cu cizmele in stomac si in piept. L-au batut asa de tare, ca
i-au dezlipit rinichii. Avea stomacul si plamanii distrusi. Abia vorbea.” (pag 31) Cand e ea insasi
arestata, spune: “Nu-mi cititi, caci eu voi semna orice e scris acolo, cu toate ca nu sunt vinovata,
caci n-am putere sa dovedesc aceasta; puterea dumneavoastra e pe masa, si i-am aratat revolverul
incarcat. Chiar daca ar fi sentinta de moarte as fi foarte multumita.” (pag 34) Blondina petrece
nevinovata 15 ani in Siberia. In 1957 e reabilitata.

Stilul scrierii
Anita scrie cum respira, intr-o curgere fireasca, de povestitor innascut. Descrie ceea ce a
trait fara ura, invinuiri sau regrete, ci doar sub semnul destinului: “Prin cate poate trece o fiinta
ominiasca fara sa-si dea siama…” (pag 27) Doar o singura data se compara pe sine cu Ana lui
Manole: “Era o poezie foarte dureroasa, cu jele talcuita, frumos, de buna siama. Eu am uitat din
versuri, cum au fost alcatuite de frumos, dar de atata durere care m-a palit si pe mine nu o mai
pot uita niciodata. Caci parca Dumnezeu a trimis si inaintea mea, cand am facut pasul cel
nenorocit si m-am intors inapoi [in Mahala, in 1940], din drumul pe care am fost pornita, ploaie
asa grozava, cu trasnete, ca un semn parca sa-mi spuie: de ce te-ai intors la necaz si nenorocire?
Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornita.” (pag 76)
Blondina e la curent cu mersul evenimentelor politice, e invaţatoare, are prieteni
medici, avocati, funcţionari, scrisul ei e structurat (cartea are 13 capitole), referinţele sunt cat mai

5
exacte (toponime, date, nume, cantitaţi, sume, etc). Cartea incepe cu o data: 27 iunie 1940 <<Am
deschis radioul ca sa ascultam ştirile, ca de obicei, dar ne-am ingrozit. S-a auzit vocea
tremuratoare a regelui Carol: “Dragi basarabeni, o mare nenorocire a lovit ţara noastra. Ruşii cer
predarea Basarabiei. Noi nu avem putere sa luptam cu ei. Am trimis o delegaţie in Germania. Sa
vedem ce vom putea face. Maine la ora cinci dimineaţa va dau rezultatul definitiv”>> Blondina
descrie scene amuzante tocmai prin nepriceperea de care da ea dovada in a face fata unor situatii
cu care nu se mai intalnise, fiind invatatoare: “Cand am iesit prima zi cu viţeii in camp, totul imi
era necunoscut. Era ora 8 dimineata. Ei au umblat prin iarba si la un moment dat au inceput sa
fuga care incotro. Am ramas singura. M-am aşezat pe iarba şi am inceput sa plang, inchipuindu-
mi alta puşcarie pentru pierderea viteilor. Am bocit eu vreo ora si vad ca se apropie de mine un
batran Siberian şi ma intreaba: De ce ragi ca o vaca? Eu i-am spus necazul şi el imi spune: Taci si
stai aici pana cand ei vor veni toti pe locul acesta. Ei au fugit pentru ca in timpul zilei, cand
soarele frige tare, este o musca mare care ii musca grozav. Maine stai cu ei pana ce vezi ca s-a
ridicat soarele, apoi ii bagi in iaz si ii tii acolo pana catre seara, apoi ii scoti la pascut. In iaz este
stuf si au si multa umbra.” (pag 73) Dupa ce mama Blondinei vine sa locuiasca impreuna cu fiica in
Siberia “mama ma tot intreba unde lucrez si eu i-am spus ca la birou. Dar intr-o zi a iesit din
curte sa se plimbe, si fiind satul mic, a nimerit la ferma, eu tocmai scoteam gunoiul din grajd si-l
puneam pe sanie. Cand m-a vazut a inceput sa planga in hohote: La asta ai ajuns? Pentru asta te-
am crescut si te-am invatat? Nu stiam ce sa mai spun, am inceput si eu sa plang cu ea. Stiind ca
are inima bolnava, mi-era frica sa nu moara, nu stiam cum s-o linistesc.” (pag 82)
Desi ambele femei trec prin situatii limita nici una nu accenteaza ororile pe care le-au
trait/ vazut, asa cum se intampla in cazul altor deportati siberieni care au ajuns sa-si povesteasca
viata.1 Blondina accentueaza credinta ei in Dumnezeu, si multiplele ocazii in care i-a simtit direct
ajutorul, in timp ce Anita inchina pagini intregi fiilor ei si unitatii familiei, care le-a adus
salvarea. Blondina va mai trai pana in 1971 la Iasi, ca femeie care da ajutor la Catedrala
Mitropolitana din Iasi, cinstind adanc moastele Sfintei Paraschiva, in timp ca Anita isi reface
gospodaria din satul Mahala si isi creste nepotii pana in anul mortii – 1986. Deportarea in Siberia
a fost pentru ele experierea iadului inca din viata aceasta, dar s-au purtat in iad cu multa omenie.

Bibliografie:
Aniţa Nandriş-Cudla, Amintiri din viaţa. 20 de ani in Siberia, Ediţia a doua, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2006.
Blondina, Suferinţele mamei Blondina – o martira a Siberiei, Ediţia a doua, Ed. Manastirea
Sihastria, Vanatori, 2005.
Razvan Butaru, Martiriul romanilor din Romania de Nord: Trei poveşti despre uitare si tradare
in Formula As nr 812 (12), 24-31 martie 2008

1
"In Siberia or ramas doi veri, matusi, un unchi, mosu' cu bunica'', spune cu tristete batranul. "Au murit?" "Au murit
de foame, ca n-or trait decat cu ciuperci de padure. Au murit si copiii; nu i-o putut ingropa afara, i-o ingropat in
baraca, o scos trei scanduri de la podeala si or facut oleaca de borta, o dat naste nisip peste dansii, ca afara era 40 de
grade de ger si pamantul era inghetat, nimeni nu putea sa sape mormant", spune David.
"O fost foamete mare acolo. Mancai orice de foame: pierituri (mortaciuni), mati, caini. Picau oameni si-i mancau
unii pe altii... O fata, Natasa era numele. Era tot intr-o baraca, la fel cum stam noi. Si vine acela ce-i mai mare peste
ferma. Si bontaneste la use si ea nu da drumul. Intra peste ea, dar acolo o fost doi baieti ce au fost mancati de maica-
sa si cu fata, si acum fata o manca pe ma-sa. Natasa o fugit si n-o prins-o... Oamenii, si daca ii ingropai, ii scotea si ii
manca... Mureau tati. Iti punea lantul pe grumaz, punea caii si tragea si sarea capul cat colo... Omorai un roman,
capatai premiu pentru asta... O fost nacaz mare si durere", sopteste batrana. "Fata vaca si se batea lumea si se omora
care sa ia curatitoarea (placenta) si sa manance... Tata o murit degraba”... (Formula As, pag 17)