Ion Liviu Rebreanu

Intr-un context literar divers prin tematica si formule narative, proza lui Liviu Rebreanu impune definitiv viziunea realist-obiectiva, creatia epica densa, organizata in structuri solide, arhitectonice. Continuand traditia reprezentata de Nicolae Filimon sau Duiliu Zamfirescu in cercetarea societatii romanesti, autorul parcurge etapa unei vaste documentari pentru a elabora apoi o opera de compozitie, cu personaje incadrate unor evenimente semnificative si urmarite printr-un studiu atent de analiza psihologica. Romanul social ilustrat prin Ion (1920), Craisorul si Rascoala se caracterizeaza printr-o epica obiectiva, prezentand viata in ipostaze multiple, tipuri diverse de personaje si relatii sociale. Romanul psihologic completeaza dintr-o alta perspectiva personalitatea creatorului, prin analiza miscarilor launtrice, a meandrelor sufletesti, a momentelor de criza indentificate in raport cu tema iubirii sau a razboiului. Padurea spanzuratilor, Adam si Eva, Ciuleandra si Jar deschid alte universuri literare ale intelectualilor cu traiectorii dramatice, ale dilemelor constiintei si patimilor sufletesti. Conceptia despre arta a autorului se integreaza esteticii realismului romanesc, fiind afirmata clar in Marturisiri si in Cred, principalele sale texte programatice. Ideile si intentiile exprimate teoretic se vor regasi constant in creatia autorului. Romancierul isi studiaza personajele, se documenteaza atent, acumuleaza material informativ despre rascoalele taranesti, despre razboi, pentru ca un concept esential pentru viziunea sa literara este cel de viata. Pentru mine arta zic arta si ma gandesc la literatura inseamna creatie de oameni si de viata. Astfel arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume. Se desprinde optiunea pentru autentic, pentru faptul credibil, veridic si, mai ales, refuzul scrisului frumos, al ornamentului stilistic. Anticalofil convins, Rebreanu prefera expresia exacta, mesajul direct, in locul formulelor artistice cautate. Realismul sau devine, astfel, sinonim cu viata insasi, dar si sinteza a aspectelor semnificative, a marilor teme (dragostea, moartea, pamantul, razboiul) transfigurate artistic: A crea oameni nu inseamna a copia dupa natura indivizi existenti (...), creatia literara nu poate fi decat sinteza. Geneza operelor sale revendicate din impresii afective personale, amintiri sau incercarile sumare din nuvele demonstreaza, in acest sens, drumul parcurs de la materia bruta la opera de arta, de la prototip la personaj, de la realitate la fictiune. Realismul obiectiv al operei sale se personalizeaza cu nuanta naturalista moderna si cu viziunea psihologizanta de influenta dostoievskiana, intr-o formula literara adecvata prozei de observatie sociala, dar si celei analitice. Romanul modern obiectiv este o constructie masiva, cu o arhitectura elaborata, complexa, echilibrata, simetrica. Subiectul este in general coerent, evoluand in episoade si secvente narative distincte, dar unitare, cu planuri compozitionale delimitate. Substanta epica se bazeaza pe o evolutie ramificata, dar finita si coerenta la toate nivelurile. De obicei naratiunea se realizeaza la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient. Eroii sunt tipuri viabile, proiectate pe un anumit fundal istoric si social. Ion a fost publicat in anul 1920, iar datorita lui, Rebreanu este considerat, pana astazi, creatorul romanului modern in literatura romana. Textul reprezinta un moment semnificativ in evolutia prozei romanesti, eliberata de cliseele si lirismul samanatoriste. Sintetizand aceasta nuanta esentiala, Eugen Lovinescu nota: Pornind de la acelasi material taranesc, Ion reprezinta o revolutie si fata de lirismul samanatorist sau de atitudinea poporanista si fata de eticismul ardelean, constituind o data istorica in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice.

Viata satului romanesc se revarsa epopeic, miscarea energica a liniilor epice conduce spre o structura solida, arhitectonica; o lume sfasiata de drame si pasiuni intra intr-un cadru istoric si social, pe care il transcende, insa, spre ritmurile cosmice eterne. Romanul Ion inseamna biruinta naratiunii moderne, o viziune realista, perspectiva moderna de interpretare, substanta epica organizata in simetrii de compozitie, impunerea unei tipologii din care se detaseaza profilul eroului principal. Creatie epica de mari dimensiuni, roman-fresca, Ion reprezinta epopeea taranului roman, grandioasa fresca a lumii de tara prin care autorul a ridicat drama personala, a lui Ion al Glanetasului, la inaltimea unei drame simbolice. Tema operei o constituie lupta taranului pentru pamant, intr-o societate in care singura masura a valorii omului este banul sau pamantul. Dincolo de aspectul arhetipal al personajului care intruchipeaza idealuri si mentalitati stravechi din spatiul satului romanesc, romanul comunica si un mesaj etic referitor la inevitabila degradare morala a fiintei umane in raport cu ideea de posesiune. Geneza cartii trimite deopotriva catre un strat livresc si catre unul biografic, al devenirii autorului. Astfel, ca elemente de hipotext identificam nuvelele Rafuiala, Zestrea, Rusinea si Nevasta, pe care autorul le dezvolta in autentice nuclee epice. De asemenea, critica biografista si autorul insusi evoca o scena la care a asistat Rebreanu intr-o duminica, atunci cand, aflat la vanatoare de porumbei salbatici, a vazut cum un taran imbracat in haine de sarbatoare s-a aplecat si a sarutat pamantul cu patima, ca pe o ibovnica. Totodata, se citeaza o scrisoare primita de autor de la sora sa, care ii povesteste despre drama unei fete din satul natal, rusinata de cel mai netrebnic fecior al satului. Din punct de vedere structural, cartea este organizata in doua parti, ce corespund celor doua drame ale protagonistului: Glasul pamantului si Glasul iubirii. Liantul acestora il reprezinta Ion, protagonistul, insa accentele devenirii sale sunt specifice patimii ce precumpaneste in fiecare din cele doua parti. La nivel compozitional se disting mai multe planuri romanesti, urmarind cateva destine. Primul si cel mai important este destinul lui Ion, taran sarac din satul Pripas, care nazuieste sa-si depaseasca statutul material si pozitia in ierarhia rurala prin casatoria cu o fata bogata. Avatarurile eroului in incercarea de a sfida destinul sunt surprinse in scene memorabile precum: hora satului, batalia de la carciuma lui Avrum, seducerea in etape a Anei, negocierea zestrei, nunta, tradarea invatatorului Herdelea, cedarea tuturor pamanturilor de catre socrul sau, sinuciderea Anei, moartea copilului, renasterea iubirii pentru Florica, moartea si inmormantarea protagonistului. Un al doilea plan vizeaza intelectualitatea rurala reprezentata de familia invatatorului Herdelea si de preotul Belciug. Herdelea este tipul dascalului de vocatie, care incearca sa apere cultura romana si limba romana, acaparate de catre sistemul oficial maghiar. Conflictele cu preotul, cu autoritatile imperiului si chiar cu Ion sunt determinate de dorinta invatatorului de a-si apara imaginea si statutul social si intelectual. In plus, preotul Belciug, desi aspru in manifestarile sale, este imaginea omului devotat slujirii lui Dumnezeu si a Bisericii, intr-un mediu contaminat de politica, dar si de neintelegeri. Parintele este un adevarat sfatuitor, confident si mediator pentru tarani, reusind sa-i indrume pe calea cea dreapta. In sfarsit, un al treilea plan compozitional si totodata fundalul narativ e reprezentat de administratia maghiara, frecventata de Titu Herdelea prin functia sa, dar si de catre tarani, atata vreme cat se supune oficialitatilor imperiului. Se sugereaza discret, in spiritul lui Marin Preda, legatura dintre om si istorie, dintre individ si timpul in care traieste.

Arhitectura romanului este atent elaborata, printr-o dozare aproape infinitezimala a detaliilor, cu o grija pentru sinteza compozitionala ce atinge uneori artificiul. Romanul este, in expresia criticului Constantin Ciopraga, un corp sferoid care se termina precum a inceput. Astfel, titlurile capitolelor au o forta anticipativa si evocatoare de exceptie. Cartea se deschide cu un capitol intitulat Inceputul, pentru a se incheia cu Sfarsitul, iar capitolele intermediare au titluri sintetice precum Sarutul, Vasile, Nunta etc. Totodata, primele pagini sunt construite printr-o tehnica cinematografica, a restrangerii cadrului de la o imagine panoramica, generala spre elementele de detaliu ce prefigureaza conflictele de mai tarziu. Actiunea este anuntata prin descrierea drumului de la Armadia catre Pripas si este treptat abandonata prin aceeasi imagine, insa surprinsa la final in sens invers, ca o intrare si o iesire simbolice din lumea fictiunii. Evenimentele incep si se sfarsesc duminica, iar hora este elementul etnografic ce ii reuneste pe tarani in inima satului. De la inceput se disting realitati semnificative precum Hristosul de tinichea, casa invatatorului cu ferestrele cat palma privind drept in inima satului, gospodaria saracacioasa a lui Ion, carciuma lui Avrum, loc al conflictelor dintre tarani si hora satului. Hora reprezinta nu doar un motiv de sorginte mitica avand o simbolistica arhetipala, ci si un pretext narativ ce irumpe in text cu toata forta necesara unei naratiuni vii si dense. Ierarhia satului este vizibila in curtea vaduvei lui Maxim Oprea, prin asezarea concentrica a participantilor. In centru sunt tinerii veniti sa se distreze, intr-un dans al patimilor si al sperantelor, urmeaza nevestele tinere si fetele neinvitate, care privesc si rad cu subinteles. Al treilea cerc este reprezentat de barbatii fara pamant, care vorbesc despre treburile obstii, pentru ca pe prispa casei, intr-un loc privilegiat, sa stea fruntasii satului, bocotanii, primarul si familia invatatorului. Se configureaza astfel un amfiteatru simbolic, ce surprinde pulsatia acestei lumi. Ion se evidentiaza inca din scena horei, prin calitatile sale de lider al tinerilor din sat, dar si prin indoielile ce ii macina fiinta. Alternativele existentei sale sunt, de asemenea, conturate in aceasta imprejurare, prin imaginea tatalui, Alexandru Pop Glanetasul, care sta ca un caine la usa bucatariei, neindraznind sa intre in vorba cu cei bogati. De asemenea, Vasile Baciu, beat si arogant, reprezinta o posibila evolutie a protagonistului, daca destinul sau ar fi avut un parcurs normal. Conflictele interioare se prefigureaza sub forma luptei dintre pasiune si ratiune, dintre iubirea sincera pentru Florica si convingerea ca nu isi poate indeplini visul de bogatie si onoare decat prin casatoria cu Ana. Se adauga si o intamplatoare aluzie a lui Titu Herdelea, care in acea seara, dupa hora, ii spune ca trebuie sa-l sileasca pe Baciu sa-i dea fata. Seducerea Anei se realizeaza deliberat, Ion parcurgand drumul simbolic de la hora la poarta, de aici pe prispa, de pe prispa in casa, pana la scena de pe cuptor, care topeste, intr-un amalgam de trairi, iubirea sincera a fetei si planul diabolic al flacaului. Vestea despre sarcina Anei il face pe Ion mai sigur pe sine, gata sa-si negocieze cu duritate viitorul. Femeia este alungata si batuta deopotriva de tata si de viitorul sot, pana cand intervine preotul satului, care ii obliga sa se impace. Este ilustrata, astfel, conditia femeii in lumea rurala, asa cum o observa si George Calinescu: doua brate de munca, o zestre si o producatoare de copii. Nunta ii ofera autorului prilejul de a surprinde intr-o pagina etnografica de exceptie realitatile lumii arhaice transilvanene. Evenimentul tine trei zile si implica o desfasurare ritualica. Alaiul este impresionant: calaretii pocneau mereu din pistoale, lautarii isi frangeau degetele cantand, caruta cu mirii si hrisca cu nasii sunt in centru etc. Urmeaza ospatul, dansul, in timp ce autorul noteaza psihologic si treptele nefericirii Anei, care isi vede mirele fulgerat de patima, strangand-o pe Florica, mistuit de remuscari inabusite. Dincolo de culoarea momentului, impresioneaza asadar durerea mocnita a Anei, care, privindu-l

pe Ion topit de dragoste pentru Florica, isi vede visul spulberat. Nunta nu reprezinta, in aceste conditii, un moment de implinire erotica, ci un adevarat ritual de intrare in posesie. Ion isi modifica, dupa nunta, comportamentul, atat in familie, cat si in societate. Pe Ana o ignora sau o umileste, situatie care nu se schimba nici dupa nasterea copilului. In sat este privit ca un om bogat, pe ulita merge cu pas apasat, iar la carciuma nu vorbeste decat despre pamanturi si semanaturi. Nefericita, Ana se spanzura, Ion simtindu-se eliberat de o povara. La scurt timp moare si copilul, lipsit de dragostea si grija materne. A doua parte a romanului este concentrata asupra iubirii patimase a protagonistului pentru Florica, acum casatorita cu George Bulbuc, ceea ce nu il impiedica pe Ion sa doreasca sa-i recastige dragostea. Se imprieteneste cu George, ajunge sa-l viziteze acasa, isi da intalnire pe ascuns cu Florica, pana cand sotul acesteia afla de relatia celor doi si, intr-o scena dramatica de un naturalism pregnant, il ucide pe Ion, in mod simbolic, cu o sapa. Sugestia folosirii acestui instrument de munca a pamantului pentru pedepsirea celui ce a incalcat norme morale stravechi este cat se poate de transparenta. Ion este, intre cele mai complexe personaje din literatura romana, primul erou obiectiv, lipsit de idealizarea tipic samanatorista de la inceputul secolului si prezentat de narator in toata nuditatea caracterului sau. Modalitatile de caracterizare la care face apel autorul includ atat portretul fizic, cat si portretul moral ale protagonistului. Inca de la inceput Ion este prezentat direct de catre narator, in scena antologica a horei: Avea ceva straniu in privire, parca nedumerire si un viclesug prefacut. Se anticipeaza, astfel, prin prolepsa, evolutia personajului. De asemenea, in spiritul omniscientei, Rebreanu, prin vocea naratoriala, ii subliniaza calitatile: Era iute si harnic ca ma-sa. Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila. Iar pamantul ii era drag ca o ibovnica. Intrand in relatie cu multe dintre personajele universului epic, Ion este vazut in mod diferit de catre acestea, intr-un exercitiu de pluriperspectivism ce confera romanului modernitate. Pentru Vasile Baciu este hotul, sarantocul si talharul, in timp ce pentru Ana este, la inceputul relatiei lor, Ionica, norocul meu. Preotul Belciug il numeste un stricat si un bataus, un om de nimic, pentru ca, dupa ce Ion moare si lasa implicit pamanturile bisericii, sa fie numit mandru crestin. Pentru ca flacaul se arata nerecunoscator fata de invatator, sotia acestuia, Maria Herdelea, il califica drept becisnic, fara pereche in blastamatii, iar Titu traieste sentimente contradictorii, de admiratie pentru tenacitatea flacaului, dar si de dispret pentru lipsa de scrupule si insensibilitatea acestuia, numindu-l, la un moment dat, o canalie. Intr-o incercare dramatica de a se lamuri in legatura cu ceea ce doreste si simte, Ion oscileaza As fi o natafleata sa dau cu piciorul norocului - , ascunzandu-se, inca din scena nuntii sale, de slabiciunea neuitata pentru Florica. Ii multumeste lui Herdelea pentru sfatul sau, spunand ca doar nu suntem noi tocmai asa de prosti, ceea ce ii evidentiaza orgoliul. Caracterizarea indirecta este realizata prin vorbe, fapte, relatii, ganduri, intr-o veritabila desfasurare epica focalizata asupra protagonistului. Astfel, se dovedeste cinic atunci cand afla ca Vasile Baciu isi bate fiica pentru pacatul comis: Lasa, ca bine-i face, lasa s-o bata zdravan, ca i se cuvine.... El insusi este violent, fiindca se incaiera cu Simion Lungu pentru pamant si chiar cu socrul sau, de la care vrea toate ogoarele. Comportamentul sau fata de Ana ii subliniaza, in etape, viclenia, insensibilitatea si, finalmente, ura pentru aceasta, considerand-o vinovata pentru nefericirea lui. In mintea sa, o compatimeste cu

superioritate, dar si o detesta: Tare-i slabuta si uratica, saraca de ea (...). Uite pentru cine rabd ocari si sudalmi. Cea mai importanta secventa a textului, cu o mare forta de sugestie, este cea a sarutarii pamantului. Intr-o atitudine de evlavie, Ion ingenuncheaza in fata ogorului si saruta huma cu o voluptate ce-i trezeste fiori la limita eroticului: o pofta salbateca sa imbratiseze huma, sa o crampoteasca in sarutari. Scena intra in sfera patologicului, autorul avansand in felul acesta o ipoteza de interpretare a devenirii interioare a protagonistului. Receptarea critica a personajului a cunoscut anumite variabile in timp, de la publicarea romanului si pana in contemporaneitate. Primul care interpreteaza cazul lui Ion este Eugen Lovinescu, in Istoria literaturii romane conteporane: Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa.... Criticul il considera, in mod evident, un erou stendhalian puternic si hotarat in tot ce face, un parvenit din lumea rurala. O perceptie opusa celei lovinesciene asupra personajului este cea a lui G. Calinescu, in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, unde neaga toate meritele si calitatile acestuia: Ion nu este inteligent si, prin urmare, nici ambitios. Dorinta lui nu este un ideal, ci o lacomie obscura. Paul Georgescu, in prefata de la editia din 1967 a romanului, sintetizeaza, intr-un fel, dosarul critic de pana atunci al personajului si il revalorizeaza dintr-o perspectiva foarte echilibrata: El e o energie care nu s-a putut constitui, inca, intr-o personalitate. La nivelul artei narative romanul se distinge prin sobrietate, rigoare, obiectivitate si echilibru compozitional. Stilul anticalofil, al carui adept s-a declarat, il indreptateste pe autor sa respinga expresia grandioasa ori metafora subtila, asa cum declara, de altfel, in articolul Cred: Prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun intr-adevar ce vreau decat sa fiu slefuit si neprecis. (...) De altfel, cred ca e mult mai usor a scrie frumos decat a exprima exact. Naratiunea la persoana a III-a, din perspectiva unui povestitor omniscient, ubicuu, alterneaza cu cea la persoana I, realizata prin intermediul unui narator-personaj, alter ego al autorului, Titu Herdelea. In concluzie, literatura romana datoreaza romanului Ion inceputul modernizarii speciei, intr-un efort creator titanic, ce ii asigura acestui geniu fara talent cum a fost numit Rebreanu un loc important in galeria ctitorilor prozei autohtone de o certa valoare estetica. Romanul Ion este capodopera scriitorului, in care arta sa impune viziunea realista, ce il apropie de un Tolstoi sau Faulkner, dar cartea vorbeste si despre permanentele mitice, despre continuitatea si dainuirea unei civilizatii rurale, despre dialectica vietii si mortii, despre miracolul existentei sau fatalitatea tragica a iubirii.