Sunteți pe pagina 1din 7

IUBIREA IN LIRICA EMINESCIANA Omul este o faptura esentialmente duala, materiala si spirituala in acelasi timp; el apartine, ca trup, lumii

inferioare, dar nutreste prin iubire, visul de a se inalta pana in lumea superioara spunea Petru Mihai Gorcea. In lirica eminesciana, iubirea reprezinta tocmai acest ideal, o aspiratie in etapa de tinerete, mai tarziu transformanduse intr-un sentiment antagonic, suferinta care permite indragostitului voluptatea dualitatii din care eul spiritual va renaste imbogatit cu o noua experienta existentiala, sau se va resemna infrant de lupta pentru absolut. Lirica de tinerete are in centru fiinta trecatoare a omului, care, dorind cu ardoare contopirea deplina cu vesnicia naturii, cauta o cale de acces spre eternitate, cale pe care o gaseste in iubirea implinita intr-un cadru protector,tainic, cufundat in oniric si ferit de temporalitate. Natura apara si completeaza, materna si ocrotitoare, dragostea muritorilor insetati de singuratate in doi, oferind un refugiu din calea vietii necrutatoare care ingroapa omul in efemeritate. Poeziile din aceasta periada urmeaza un scenariu (erotic) care traduce fidel tectonica unui suflet ardent, insetat de absolut. Din acest punct de vedere, cea mai reprezentativa creatie este Dorinta , care

ilustreaza momentele esentiale din cadrul acestui ritual dedicate implinirii spirituale. In prima strofa regasim chemarea intr-un sanctuar al iubirii care cuprinde izvorul care tremura pe prund, codrul, crengi plecate. Urmatoarele strofe sintetizeaza intalnirea dorita, visata,imaginata, dar nerealizata, prin verbele la conjunctiv sau viitor (sa alergi,sa-mi cazi), contemplarea(sa-l ridic de pe obraz), sarutul pasional(lasand prada gurii mele). Personificarea infiorateflori de tei simbolizeaza contaminarea naturii cu starea afectiva a eului liric. rmonia codrului batut de ganduri confera tabloului de natura o nota umana, meditativa, fiind totodata o personificare a omului de geniu inteles numai prin eternitate. Momentul reveriei si al somnului sugereaza starea de abandonare completa, de contopire cu elementele esentiale ale vegetalului, implinirea dorintei de fericire in mijlocul naturii si trecerea timpului care nu modifica, ci intareste legatura dintre indragostiti.(Flori de tei deasupra noastra/Or sa cada randuri randuri). In Sara pe deal, principalele momente sunt respectate, ideea de eternitate a sentimentului si naturii deopotriva fiind accentuata de tonalitatea grava, melancolica imprimata pentru a marca solemnitatea unei

clipe care se transforma in vesnicie alaturi de fiinta iubita intr-o atmosfera rustica, familiara, creata de repetitia motivului salcamului, epitetul vechi ducand cu gandul la o era arhaica, pentru care sunt potrivite forme populare precum ne-om razima. Abundenta de imagini vizuale si auditive indica trecerea ireversibila a timpului (nourii curg, apele plang, buciumul suna cu jale). Indragostitul se remarca din nou ca ipostaza a geniului, capabil de sacrificiul absolute in numele iubirii (Cine pentru )pentru fiinta care primeste attribute astrale pentru a deveni un model universal de frumusete si puritate. Intr-adevar, in lirica de tinerete, iubita este serafica(fruntea alba-n parul galben), asemanatoare cu Beatrice a lui Dante sau cu Laura din poemele lui Petrarca. Ea innobileaza sufletul, este tandra, calda, dar nu este reala, ramane numai o speranta, un vis iluzoriu aflat sub semnul incertitudinii, un ideal la care indragostitul se raporteaza in cautarea absolutului. Luceafarul, poemul sinteza al literaturii eminesciene, este, asa cum afirma Tudor Vianu, o opera in care privesti ca-ntr-un abis fara fund, reunind toate motivele si elementele specifice creatiei poetului, dar si toate ipostazele iubirii.

Pe de o parte, Hyperion si Catalina sunt doi aspiranti, la fel de stapaniti de acelasi ideal: dragostea eternal. Insa, la acest ideal himeric, ei nu pot accede niciodata,cel putin impreuna, deoarece, desi el apartine amandurora, se imparte in doua sfere de neconciliat vreodata:terestrul si astralul (Privea in zare cum pe mari/Rasare si straluce si Din umbra falnicelor bolti). Prima coordonata a sferei terestre este aceea a negrului castel, unde Catalina, prin atributele sale, se ridica deasupra semenilor sai, fiind frumoasa si de vita nobila, dar necunoscand dragostea adevarata. Se poate considera ca iubirea fetei de imparat reprezinta o incercare de depasire a sferei conditiei umane si de a urca pe cea mai inalta treapta a existentei: nemurirea. (Patrunde-n casa si in gand/Si viata-mi lumineaza). Hyperion apartine lumii superioare, fiind o fiinta inzestrata cu ratiune, care recurge la mijloace cognitive pentru a intelege iubirea ca pe o treapta spre fericire. Incompatibilitatea celor 2 este accentuata de diferenta dintre modalitatile prin care cei doi incearca sa dobandeasca nemurirea- la Hyperion e vorba de vointa, ratiunea dublata de luciditate dar si de pasiune ardenta, la Catalina e dorinta.(Il vede azi,il vede mani/Astfel dorinta-I gata/El iar privind de saptamani/Ii cade draga fata). Aceasta

poveste de dragoste contureaza conditia omului de geniu, Hyperion, in antiteza cu oamenii obisnuiti, dominati de egoism si de dorinta oarba de a trai, preocupati doar de instincte fara nimic superior in ele. (Cand sarutandu-te ma-nclin/Tu iarasi ma saruta). Catalina vede nemurirea astrului/geniului ca pe o moarte stranie, eternitatea fiind, de fapt, principalul atribut al mortii- un mort frumos cu ochii vii.evidentiindu-se conceptia lui Eminescu conform careia moartea este laboratorul unei vieti eterne. Catalina realizeaza permanent ca dragostea lui Hyperion, pe care nu o intelege, va fi si de neatens- In veci il voi iubi si-n veci/Va ramanea departe, fiind realizata antiteza intre geniu si omul de rand, care este redus la fortuna labilis, destinul care schimba tot, iluziile si efemeritatea unei vieti pamantesti si dorinta de sacrificiu absolut a geniului- Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/Si nu cunoastem moarte. . Finalul contine despartirea iremediabila a celor doi, a cercului stramt al chipurilor de lut si individualitatea geniului care ramane precum Luceafarul pe bolta instelata, nemuritor si rece. In acest poem este prezentata si iubirea dintre Catalin si Catalina, prototipul unei legaturi triviale, consumate intr-un ungher

degraba, ce reuneste doi oameni de rand, fara aspiratii superioare, care inteleg sentimentul ca pe o serie de actiuni si nu de ganduri-Cum vanatoru-ntinde. Catalin este prezentat in contrast evident cu Luceafarul, fiind un viclean copil de casa, baiat din flori si de pripas, cu obrajori ca doi bujori, lipsit de originea nobila a lui Hyperion si de inaltele sale idealuri. Ultima ipostaza a iubirii este cea proiectata intr-un cadru natural specific liricii eminesciene de tinerete(cararile din cranguri, sirul lung de mandri tei), intre doi copii cu plete lungi, balaie, figure angelice dar oameni de rand in cautarea absolutului prin iubire, incercand sa acceada la lumea superioara prin eternitatea naturii, aspiranti la fericire. Invocatia fetei subliniaza caracterul desart al omului de rand care depinde de noroc, Luceafarul fiind pentru ea doar un ideal, o stea norocoasa, departe, in lumea sa de gheata. (Norocu-mi lumineaza). Perpessicius aprecia ca Oda(in metru antic) este o elegie erotica topita finalmente intr-o litanie a eului devorat de patima cunoasterii, reinviat si ucis deopotriva ede cuvant, tema omului superior si neinteles fuzionand armonios in aceasta creatie cu cea a omului confruntat cu erosul,

care-I prilejuieste cunoasterea unei alte laturi a sinelui. Asemenea unui erou antic, eul liric pare a fi un Ulise care isi cauta calea spre sine, depasind chemarile, ispitele, parcurgand iubire si, ca o consecinta, suferinta, ajungand in final acasa, in sinele sau spiritual. Erosul si tanatosul sunt alaturate prin ambiguitatea pronumelui tu, care ar putea face referire la fiinta iubita, vocativul din urmatorul vers asociind-o cu suferinta atat de puternica incat duce spre voluptatea mortii. Trimiterea mitologica la Hercule evidentiaza tot motivul iubirii, iar focul de natura infernala completeaza oximoronul dureros de dulce , voluptatea mortii neinduratoare. In lirica eminesciana, iubirea nu este un exercitiu exterior, ci un mod profund de existenta, in concordanta cu reperele cosmogonice, cu natura si cu conditia geniului, portativul unei reverii care de cele mai multe ori aspira la completarea perfec6a cu absolutul cosmic si maretia naturii alaturi de fiinta iubita.