Mihai Eminescu

Conditia omului in "Luceafarul" si "Scrisoarea I"

Luceafarul ca si Scrisoarea I sunt poeme filizofice in care tema romantica a conditiei omului de geniu capata stralucire desavarsita. Eminescu insusi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiratie a Luceafarului si definirea omului de geniu in lume. Atat in Scrisoarea I cat si in Luceafarul sunt prezente doua planuri: unul universal-cosmic si altul uman-terestru, care converg unul catre celalalt si se interfereaza. Ambele au ca tema romantica ipostaza omului de geniu in paralel cu ipostaza omului comun care tinde catre absolut dar nu-si poate depasii conditia de simplu muritor. Compozitional Scrisoarea I este structurata in cinci tablouri constituite simetric si armonios. Tabloul I ilustreaza cadrul nocturn, propice meditatiei si a detasariii de lumea reala. Acest peisaj al visului este reprezentat de luna ca astru tutelar, stapana a Universului si in acelasi timp martor al tuturor faptelor ce se petrec pe pamant. Intr-o sugestiva meditatie poetul exprima viziunea sa asupra timpului filozofic bivalent: timpul individual masurabil doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare si timpul universal etern din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate. Tabloul al II-lea accentueaza ideea ca luna este stapana marii, astrul care vegheaza asupra intregului Univers, iar cadrul pe care el il construieste este de la general la particular. O alta ipostaza in care gasim luna este aceea de martor al celor ce se petrec pe Pamant ea meditand asupra problemelor omenirii. Ea asista la ceea ce se petrece in lume, iar imaginile prezentate se gasesc in antiteza: vede mai intai un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac/Cand la ziua cea de mane abia cuget un sarac; apoi un simplu muritor ce cauta-n oglida de-ci bucleaza al sau par in timp ce altul cauta in lume si in vreme adevar. Ideea egalitatii oamenilor, a conditiei omului in lume, supus destinului, ca orice muritor in fata mortii este ilustrata de Eminescu foarte sugestiv: Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii, Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Tabloul al III-lea este o Cosmogonie, in care Eminescu mediteaza asupra nasterii lumii, dar si la pieirea ei. Antiteza romantica pune in evidenta o contradictie fundamentala a universului aceea care angajeaza, pe de o parte, imensitatea si sralucirea lui amenintate de pieire, iar pe de alta parte, conditia omului care ramane totusi de o maretie uimitoare prin forta lui spirituala. Geniul eminescian urmareste viata planetelor pana cand ele, scapand din franele lumii si ale soarelui, dispar in neant si intr-o moarte vesnica. Tabloul al IV-lea este dominat de ideea relatiei dintre omul de geniu si posterioritate, el fiind o satira la adresa superficialitatii societatii in care traieste,

prilej cu care Eminescu isi explica dispretul sau fata de neputinta acesteia de a se ridica deasupra intereselor meschine, marunte, nesemnificative. Satira contine elemente de meditatie filizofica, avand un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt ca niste sentinte exprimate cu indignare de catre omul de geniu, inadaptat si mult superior celorlalti. Batranul dascal se intreaba daca omul de geniu, poate intra in nemurire prin opera sa, careia si-a dedicat intreaga existenta. Cu luciditatea specifica omului superior el isi da seama ca gloria si nemurirea sunt insa doar simple iluzii: Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost, O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost? Tabloul al V-lea se reface tabloul nocturn stralucind in lumina selenara. Sub razele lunii, suferintele umane par amortite si insasi durerea este resimtita ca intr-un vis. Peisajul selenar este caracterizat de singuratate, omul de geniu fiind condamnat sa ramana o fiinta singura in fata mortii dar si a societatii crude care il depreciaza si-l izoleaza din cauza superitatii sale. si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii! Daca in Scrisoarea I Eminescu prezinta omul de geniu incorsetat intr-o lume ostila, iar genialitatea sa se ridica cu mult peste sfera omului obitnuit, in Luceafarul omul de geniu este o fiinta ipotetica, o entitate superioara care tinde catre conditia umila de simplu muritor fara a fi constient de proria-i valoare. Preluand date din mitologia greaca, indiana si crestina, Eminescu le confera sensuri filozofice adanci si noi. In tabloul I planul universal-cosmic se intrepatrunde cu cel uman-terestru. Se prezinta povestea fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara)si fata de imparat. Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci ea este pentru Luceafar unica, cu totul aparte in lumea comuna, aspira spre absolut, in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Chemarea Luceafarului de catre fata este patetica, incarcata de dorinta si de magie: Cobori in jos, luceafar bland, Alunecand pe-o raza, Patrunde-n casa si in gand Si viata-mi lumineaza! Luceafarul apare mai intai sub infatisarea unui tanar voievod, ca fiul cerului si al marii. El o chema pe fata in lumea lui, oferindu-i statutul de stapana a intinderilor de ape. Ca sa renasca sub forma unei entitati eterne ea trebuie sa piara inecata in apele marii. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite. Luceafarul sufera o infrangere, care il determina sa nu-si mai faca aparitia timp de trei zile, insa dragostea lui este mai puternica decat vointa si il face sa revina la fereastra fetei. Fata il cheama din nou. Luceafarul se intruchipeaza de aceasta data intr-un mandru chip, El este acum un demon caracterizat prin imagini funebre. Dragostea Luceafarului se explica prin aspiratia omului de geniu spre lumea concreta.

Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre semeni. Ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al perechii in plan uman. Desi, la inceput, fata de imparat, devenita Catalina ezita intre ideal si real, in final ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Catalina constientizeaza acum superioritatea Luceafarului, prin exprimarea propriei neputinte de a patrunde om lumea ideilor inalte ale astrului. Catalin, prototip al omul comun, limitat de conditia sa, pe care nu vrea sa si-o depaseasca fiind constiend de capacitatile sale, este pus in antiteza cu Hyperion. In cea de-a treia parte a poemului este prezentata calatoria interstelara a 'Luceafarului' si dialogul lui cu Demiurgul. Hyperion apare deci, ca forma individualizata a absolutului, in timp ce creatorul sau este absolutul in sine, materia universului superior organizata. Calatoria lui Hyperion catre demiurg simbolizeaza drumul catre cunoastere si totodata motivatia meditatiei pe care Eminesu o face asupra omului de geniu si asupra conditiei sale in raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul spre care aspira acesta. Demiurgul ii refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este muritor, el nu-si poate determina propriul destin si se bazeaza doar pe noroc. Ultimul tablou este din nou intr-un cadru atat terestru cat si cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi. Atmosfera este, pe de-o parte, feerica, intima, senzuala; iar pe de alta parte rece, distanta, rationala. Dialogul nu mai este posibil, replicile constituindu-se la nivele de intelegere diferite. Invocatia Luceafarului are la baza dorita superstitioasa a fetei de a-si prelungi fericirea prin protc? unei 'stele ia norocoase'. Raspunsul lui Hyperion contine insa, doar constatarea diferentelor fundamentale dintre doua lumi antinomice. Atitudinea Luceafarului din final nu exprima o resemnare, ci este o atitudine specifica geniului. In concluzie cele doua poeme, asa cum au fost prezentate mai sus, arata ipostaze dieferite ale aceleeasi persone, omul de geniu. Daca in Scrisoare I el este un batran dascal in Luceafarul , Eminescu ii da puterea absoluta de a dispune de Intregul Univers. Cu toate acestea nici unul nu este fericit, destinul geniului fiind acela de a fi singur in lumea ideilor sale.