Cuprins

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI ............................................................. 2 CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA. ............................................ 17 CURS 3. CICLUL CELULAR .............................................................................................. 30 CURS 4. ŢESUTURILE ........................................................................................................ 38 CURS 5. SÂNGELE ............................................................................................................... 59 CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR ................................................................................. 68
6.1. SISTEMUL OSOS ......................................................................................................................... 68 6.2. ARTICULAŢIILE............................................................................................................................ 96 6.3. SISTEMUL MUSCULAR ............................................................................................................... 99

CURS 7. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA ................................................ 129 CURS 8. APARATUL CIRCULATOR ............................................................................. 138
8.1. 8.2 Sanguin ................................................................................................................................ 138 Sistemul circulator limfatic ................................................................................................. 152

CURS 9. APARATUL DIGESTIV ..................................................................................... 156 Morfologia şi anatomia aparatului digestiv ....................................................................... 157 CURS 10. METABOLISMUL ............................................................................................ 176 CURS 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR) ............................................................ 190 CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA ............................. 199 CURS 13. SISTEMUL NERVOS ........................................................................................ 214 CURS 14. ANALIZATORII ................................................................................................ 260 CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN................................................................................... 296 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 310

1|Page

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei
2. Caracteristicile speciei umane 3. Planurile corpului uman 4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei Anatomia (gr. anatomia- a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care se ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi embriologia comparată. Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor). Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate toate structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme (digestiv, circulator, osos etc.) Ramuri specializate ale anatomiei: anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de 2|Page

adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de cunoştinţele din trecut. Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice: 1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate, spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea mişcărilor. 2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă. 3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui permiţînd numeroase mişcări. 4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat. Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă. 5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că, atunci cand privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să percepem lumea tridimensional. În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom analiza fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de aspecte: 1.3. Planurile corpului uman Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1): - un plan sagital - un plan frontal - un plan transversal Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi egale. Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre în faţă) şi posterioară (spre în spate). Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul tomografiei cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi 3|Page

obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea dificilă, dacă nu imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.

Plan sagital

Plan frontal

Plan transversal

Figura 1. Planurile de orientare ale corpului uman

1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe langă corp, cu palmele orientate spre înainte, perfect întinse (Fig. 2).

4|Page

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni direcţionali, pentru localizarea diferitelor organe unele faţă de altele.

Figura 2. Poziţia anatomică a corpului uman Termenul Definiţia Exemple Superior (cranial, cefalic) Situat spre regiunea cefalică Toracele este superior abdomenului Inferior (caudal) Opus regiunii cefalice Gâtul este inferior capului Anterior (ventral) Spre în faţă Sternul este anterior inimii Posterior (dorsal) Spre spate Rinichii sunt situaţi posterior intestinelor Medial Spre linia mediană a Inima este situată medial corpului faţă de plămâni Lateral Opus liniei mediane a Urechile sunt situate lateral corpului faţă de nas Intern (profund) Opus suprafeţei corpului Creierul este situat intern faţă de craniu Extern (superficial) Spre suprafaţa corpului Pielea este situată extern faţă de muşchi Proximal Spre trunchi Genunchiul este situat proximal faţă de tars Distal Îndepărtat de trunchi Palma este situată distal faţă 5|Page

de cot

Figura 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului Corpul uman este impărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa corpului (Fig. 7). Regiunile mari ale corpului sunt: - capul - gâtul - trunchiul - membrele superioare - membrele inferioare Capul - este împărţit în două regiuni: o regiunea facială: include ochii, nasul şi gura o regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul. Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea organelor situate în acele regiuni: - regiunea orbitală (îin dreptul ochilor) 6|Page

reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi membrele. Include: . În cutia toracică sunt localizaţi plămânii şi inima. sau pe denumirea oaselor din acea zonă: ex. Un medic trebuie să ştie. regiunea frontală (osul frontal). Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt importante în verificarea integrităţii acestor organe. iar organele interne corespunzătoare sunt prezentate în tabelul de mai jos (Fig. pancreasul şi duodenul Splina. o parte din ficat şi din rinichiul drept O parte din ficat. stomacul. iar regiunea înconjurătoare se numeşte regiune axilară. care la femeile mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul (buricul). în treimea superioară a abdomenului Central. Regiunea Hipocondrul drept Epigastrul Hipocondrul stang Localizarea Dreapta.regiunea auriculară (în dreptul urechilor). regiunea zigomatică (osul zigomatic) APTER 2 Gâtul . colonul ascendent. Cele nouă regiuni sunt prezentate in figura de mai jos. cea care susţine capul şi ii permite mobilitatea. în treimea medie a abdomenului .abdomenul . Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor interne. în treimea superioară a abdomenului Organele interne corespunzătoare Vezica biliară. 4). Regiunea mamară a toracelui este cea din jurul areolelor mamare.. flexura splenică a colonului. face referire la piept.face referire la regiunea cervicală. Regiunea vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală.toracele .regiunea orală (în dreptul gurii) . Abdomenul este localizat sub torace.regiunea nazală (în dreptul nasului) . o parte din rinichiul drept şi din intestinul subtire 7|Page Flancul lateral drept Dreapta. spre exemplu. Trunchiul Trunchiul sau torsul. Axila este importantă in examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi.pelvisul Toracele sau regiunea toracală. o parte din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Cecum. Subsoara este denumită fosa axilară sau simplu. unde pot fi cel mai bine detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele respiratorii. axilă. flexura hepatică a colonului. Între cele două regiuni mamare se găseşte regiunea sternală. în treimea superioară a abdomenului Stânga.

Regiunea ombilicală

Flancul lateral stâng

Regiunea inghinală dreaptă

Hipogastrul

Regiunea inghinală stângă

Central, în treimea medie a Jejunul, ileonul, o parte din abdomenului duoden, din colon şi din rinichi şi vasele sanguine abdominale principale Stânga, în treimea medie a Colonul descendent, portiuni abdomenului din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Dreapta, în treimea Apendicele cecal, porţiuni inferioară a abdomenului din cecum şi intestinul subţire Central, în treimea Vezica urinară, o parte din inferioară a abdomenului intestinul subţire şi colonul sigmoid Stânga, în treimea inferioară Porţiuni din intestinul a abdomenului subţire, colonul descendent şi sigmoid

Fig. 4 Regiunile abdomenului

8|Page

Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).

Figura 5. Cadranele abdomenului Pelvisul. Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se găsesc alte subregiuni: - pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual) - perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal) - lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale) - sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală) - muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este utilizată pentru injecţiile subcutanate. Membrul superior Este anatomic împărţit în: - umăr - braţ - antebraţ - mână (palmă). Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi brat şi cuprinde articulaţia braţului la centură. Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.

9|Page

Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia cotului. Fosa cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă pentru injecţiile intravenoase si pentru prelevarea de sange. Mâna are 3 zone principale: - carpul, ce contine oasele carpiene - metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene - degetele, ce conţin falangele Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palamară (palmă), iar partea posterioară a mâinii se numeşte dosul mâinii. Membrul inferior Este anatomic impartit in: - sold - coapsă - genunchi - gambă - picior Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală. Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa poplitee). Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul piciorului, o creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei. Piciorul are 3 regiuni principale: - tarsul, alcătuit din oasele tarsiene - metatarsul, alcătuit din metatarsiene - degetele, alcătuite din falange Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior piciorului, iar talpa piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior. Cavităţile corpului (Fig. 8) Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin organe care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi principale ale corpului: - cavitatea anterioară - cavitatea posterioară Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării. Cavitatea anterioară a corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară (cavitatea toracică) şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele din celom sunt denumite generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară plămânul drept şi stâng. Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul dintre cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin. Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală, situată superior, şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală conţine stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, ficatul, vezica biliara, pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea 10 | P a g e

pelviană este ocupată de porţiunea terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter, trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat) (Fig. 9). Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite. Majoritatea sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele organe ale sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în cavitatea pelviana. Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi compartimentează organele, astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un singur plămân.

reg. nazală reg. orală reg. cervicală (gât) umăr reg. axilară reg. mamară reg. brahială reg. reg. abdominală reg. anterioară brahială reg. carpiană reg. palmară reg. digitală reg. femurală reg. patelară

reg. cefalică reg. frontală reg. orbitală reg. zigomatică reg. mentală reg. sternală reg. pectorală reg. cubitală ant. (fosa cubitală) reg. inghinală reg. coxală

reg. pubiană

reg. crurală anterioară

reg. tarsală (glezna) reg. dorsală a piciorului

Figura 7 A. Regiunile corpului – vedere anterioară

11 | P a g e

reg. cranială reg. posterioară toracică reg. occipitală reg. cervicală posterioară umăr reg. vertebrală (coloana vertebrală) reg. brahială reg. abdominală reg. cubitală posterioară reg. lombară reg. sacrală reg. gluteală reg. dorsală palmei reg. perineală reg. femurală fosa poplitee

reg. crurală posterioară

regiune plantară

Figura 7 B. Regiunile corpului – vedere posterioară

În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte cavităţi mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există deasemenea, două orbite care adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. Deasemenea, există 2 cavităţi ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor. 12 | P a g e

cavitatea cranială

cavitatea posterioară
cavitatea vertebrală diafragm cavitate toracică

cavitatea abdominală

cavitate pelviană

Figura 8. Cavităţile corpului

mediastin cavităţile pleurale cavitatea pericardică cavitate abdominală cavitate pelviană

cavitatea toracică

cavitate abdomenopelviană
cavitatea

Figura 9. Cavitatea anterioară a corpului 13 | P a g e

abdomeno -pelviană

cavitatea anterioară

Membranele corpului Membranele corpului sunt alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care acoperă, separă şi susţin organele interne. Există două tipuri principale de membrane: - membrane mucoase - membrane seroase Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul lubrefiază şi protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în organele cavitare, în cavitătile sau tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive, genitale şi excretoare. Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă viscerele, secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros. o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura plamanului drept şi pleura plămânului stâng) este formată din două componente:  foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor  foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul. Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie. o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:  Pericardul visceral vine în contact direct cu inima  Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică. o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:  Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale  Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele epiploon sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii, suprarenalele şi porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc retroperitoneale. Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul visceral de cel parietal (Fig. 10). 1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de sufixe, respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi prefixe ale acestor termeni.

14 | P a g e

micul epiploon

diafragm

pancreas

ficat stomac

duoden intestin gros mezenter intestin subţire peritoneu visceral rect cavitate peritoneală vezica urinară peritoneu parietal marele epiploon

Figura 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno – pelviene şi membranele seroase asociate

Rădăcina termenului Abdomeno Angi/o artros cianos Cit/o Derm/o eritros Gastr/o Glicos Hepat/o Hist/o Leuc/o Mamo

Semnificaţia Privind abdomenul Cu privire la vasele sanguine Cu privire la articulaţii Albastru Cu privire la celulă Cu privire la piele Roşu Cu privire la stomac Glucide, zaharuri Cu privire la ficat Cu privire la ţesuturi Alb Cu privire la sâni, glande mamare 15 | P a g e

Scăderea sau reducerea ... Formarea unei deschizături.. Tăiere în ....... absent extremitate încet prin dificil interior deasupra.. peste peste normal sub normal mare mic în jurul rapid Semnificaţia termenului Durere Celule Îndepărtarea chirurgicală a .Nefro Neuro Osteo fago Pato Rino Prefixul a/an acro bradi dia dis endo epi hiper hipo macro micro peri tahi Sufixul -algie -cite -ectomie (tomos – a tăia) -gramă -grafie -logie (logos – cuvânt. mod 16 | P a g e . în chirurgical mărire Boală Teamă Repararea chirurgicală a . Înregistrarea unor parametri Procesul înregistrării Studiul .. Instrument de examinare Inflamaţia . ştiinţă) -otomie -ostomie -megalie -patie -fobie -plastie -penie -scop -ită Cu privire la rinichi Cu privire la sistemul nervos Cu privire la oase Cu privire la hrănire Cu privire la boală Cu privire la nas Semnificaţia termenului fără..

care îndeplinesc aceeaşi funcţie.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. Omul este un organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară 2. deoarece este compus din celule asemănătoare care. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. celulele nervoase. Nivelul organic Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care îndeplineşte o anumită funcţie.3 Compoziţia chimică a celulei 2. celulele musculare. remanierea şi diviziunea. precum: metabolismul. un ţesut pricipal şi alte ţesuturi secundare. pielea. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut. alcătuiesc un scut protector pentru corp. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă. În stomac. Aceştia.2 Numărul. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv. inima. ovarele.1 Nivele de organizare ale corpului uman 2. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial. 17 | P a g e . formează molecule. Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor. hepatocitele. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. Nivelul tisular Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare. la rândul lor. a cărui funcţie este de a pompa sânge prin corp. trebuie să se desfăşoare corect. conjunctiv. 2. muscular şi nervos. Exemple de celule specializate: celulele osoase. excitabilitatea. Celulele sunt compuse din atomi. spre exemplu. numite organite. splina. Structura particulară a fiecărei celule este direct legată de funcţia ei. adipocitele. nervos şi muscular. dimensiunile şi tipurile celulare 2.CURS 2. mucoasa epitelială este considerată ţsutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest nivel. Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri funcţionale. oasele. Pentru a se menţine integritatea şi buna funcţionare a organismului. elementele figurate. în general. CELULA. funcţiile vitale. Ex. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă. fiecare specializată pentru o anumită funcţie. prin diverse legături chimice. la nivel celular. Fiecare organ conţine.4 Structura celulei 2. 11) Nivelul celular Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. creşterea. Organismul uman conţine multe tipuri de celule. împreună. pancreasul.

Dimensiunea celulelor este măsuată în micrometri (µm). Din acest motiv. pot fi foarte lungi. Chiar şi cea mai mare celulă. Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă. Utilizând un microscop primitiv. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime. Mai mult decât atât. sute de tipuri de celule apar. Este uimitor cum dintr-o singură celulă. zigotul sau celula ou. Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru. Această teorie susţine că toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea structurală şi funcţională pentru toate organismele. în care baza este reprezentară de celule. după asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri. Spre exemplu. Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu omputere foarte mare de focalizare. cât şi în cel endocrin. în 1838 şi în 1839 de către biologii germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann. culminând cu formularea teoriei celulare. Pentru ca celulele să rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea. este de-abia vizibilă cu ochiul liber. 2. numite citologie. ovulul. Ex. celula este considerată o unitate funcţională. sistemul endocrin.5 µm. Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale organismului. pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv. Celule variază mult. ajungând la 60 – 100 trilioane celule care formează organismul adult. ca formă şi dimensiuni. sinteza proteinelor. Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru. în permanenţă. de către cercetătorul englez Robert Hooke. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună. dimensiunile şi tipurile celulare Organismul este o maşinărie extrem de complexă. Un sistem este constituit dintr-o varietate de organe. un mediu care să protejeze celula. Pot fi:  Aplatizate (pavimentoase) 18 | P a g e . unele celule. 1 µm – 10-6 m. mitoza şi meioza. în timp ce un eritrocit (hematie) are 7.Nivelul sistemic Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular. Studiile acestor cercetători au dus la conturarea unei noi discipline. El le-a denumit celule. În plus. Anumite organe pot participa la alcătuirea a două sisteme. deşi microscopice. sistemul circulator. sistemul digestiv. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date despre celule. a examinat o bucăţică subţire de plută şi a observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. Pentru ca organismul să funcţioneze normal. ce au funcţii similare sau înrudite. sistemul nervos. după diferenţiere luând o altă formă caracteristică (fig. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. O înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. Pe de altă parte. care urmăreşte structurii şi funcţiilor celulei. sunt necesare anumite condiţii. alcătuind organismul ca întreg. trebuie menţinut. respiraţia celulară. Forma iniţială a celulelor este sferică. 12).2 Numărul. celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile.

Apa este un solvent aproape universal. alcătuind molecule. Pentru a înţelege structura şi funcţia. Toate procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o îndeplinească. Patru dintre elemente reprezintă cam 95% din masa corpului (carbonul. fosfor. absorbind sau eliberând căldură. Apa este prezentă. disfuncţionalităţile din organism au de multe ori. acizi nucleici. trebuie înţeleasă chimia corpului uman. Alte elemente comune existente în orgnism sunt: calciul. în corp. Apa Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. Privind forma şi dimensiunile celulelor. sub formă de soluţii. O altă funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza). Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă. oxigenul şi azotul). Puţine dintre elemente se găsesc libere în organism. are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o parte în alta a celulei. aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în ea. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri minerale (electroliţi). Ovale  Fusiforme  Stelate  Prismatice  Cubice etc. Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2). 2. potasiu.3 Compoziţia chimică a celulei Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. majoritatea formează legături. ce permite trecerea influxului nervos. În plus. permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor. glucide. Electroliţii Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos. Mai mult. sodiu. Rolul electroliţilor este de a 19 | P a g e . o bază chimică. vitamine. Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi anorganici. formând soluţii capabile să permită trecerea curentului electric. altele sunt alcătuite din tipuri diferite de atomi (H2O). hidrogenul. lipide. de cele mai multe ori. Apa contribuie la termoreglare. Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de: proteine. Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru transportul gazelor. ea reprezentând solventul. magneziu şi sulf. Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum. Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie.

Excesul de glucide poate fi convertit în lipide. Lipidele au rol structural şi energetic. Sunt insolubile în apă şi includ grăimi şi subtanţe înrudite. de transport. membrana 2. 14) . Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. Lipidele Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. în apărarea organismului. enzimatic. citoplasma 3. Compuşii organici Proteinele Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. glucidelor (glicoproteine). toate celulele au în comun o serie de structuri (fig.4 Structura celulei Oricât de mare ar fi diversitatea celulară. Fosfolipidele intră în structura membranei celulare. nucleul 1. Din această categorie fac parte monozaharidele. Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural. 13 ). În structura proteinelor intră 20 de aminocizi. în contracţia musculară. Pentru a descrie mai uşor celula. deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului nervos. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine).menţine constant pH medului intern. 2. friabilitate osoasă. fosfolipide. Membrana celulară (Plama lema) (fig. lipidelor (lipoproteine) . aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari: 1. dizaharidele şi polizaharidele.este alcătuită în principal din: o proteine o un dublu strat fosfolipidic o colesterol o carbohidrati o alte lipide 20 | P a g e . Glucidele Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C. în contracţia musculară. comă sau diabet. H şi O. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe musculare. Principalul lor rol este cel energetic. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit mod de funcţionare. precum colesterol.

Acestea funcţionează. unele spre altele. Proteinele membranare se găsesc. reticulul endoplamatic. Stratul lipidic este impermeabil pentru substanţele specific solubile în apă. Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i). glucoza sau ureea. În schimb. după modul de dispunere în membrană:  proteine transmembranare (integrale)  proteine periferice. Se disting două categorii mari de proteine. Prin interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului). Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. 2. precum oxigenul. ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei. Citoplasma a. centrozomul 21 | P a g e . alcoolul. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale membranei. Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse de apă. Colesterolul este tot de natură lipidică. Altele intră în structura unor receptori. Acesta determină gradul de permeabilitate (impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial. însoţite de glucide. În citoplasmă se găsesc dispersate lipide neutre. dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul mozaicului fluid. transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi. Aceste canale proteice permit trecerea preferenţială a anumitor molecule. pot străbate membrana.Grosimea membranei este de aprox. în contact cu mediul intracelular şi extracelular. Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. Capătul care conţine fosfatul este hidrofil. Acestea se găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. inclusiv apa. au tendinţa naturală de a se dispune în zona centrală a membranei. aparatul Golgi. electroliţi şi glucoză. în majoritate. b. cu consum energetic). Conţine dizolvate proteine. ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar. În acest strat sunt inserate proteine mari. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. care determină un anumit răspuns din partea celulei. cum ar fi ionii. care nu pot trece altfel prin membrana celulară. Uneori. substanţele solubile în grăsimi. multe dintre ele. Deasemena contribuie la coeziunea celulelor. 65 – 100 angstromi (Å). acesta suferă o modificare conformaţională. Structura membranei celulare nu este pe deplin elucidată. cum ar fi hormonii peptidici. dar se atrag între ele. Modificarea induce activarea regiunii interne a receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului. Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. transportă substanţele în sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ. granule de glicogen şi organitele. Altele se comportă ca şi enzime. dioxidul de carbon. Organitele celulare: → cu membrană dublă: mitocondriile → cu membrană simplă: lizozomii. peroxizomii → lipsite de membrană: ribozomii. cu uşurinţă. prin care moleculele solubile în apă. iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. globulare. pot pătrunde prin stratul fosfolipidic. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în apă. Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob).

însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă nucleul. Deasemenea suprafaţa mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie. Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. răspândite în citoplasmă. Aceste canalicule sunt interconectate. Mebrana externă este netedă. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial. !!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza unor lipide. Acestea prezintă ataşate numeroase enzime oxidative. Replicându-se independent de nucleu. dar numărul lor variază de la mai puţin de 100 la câteva mii. Deasemena are rol mecanic. filamentoasă. toate mitocondriile se transmit pe cale maternă. endos – interior) Reticulul endoplasmatic (fig. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). 15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei). prin respiraţia celulară. de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în celulă. în funcţie de necesarul energetic al celulei. Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă. de susţinere a celulei. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix. !!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul. cea internă invaginează creste mitocondriale.REn (fig. Mitocondriile se replică independent. astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari pentru a obţine efectul iniţial. Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea. în scopul oxidării nutrienţilor cu obţinere de energie. elongată. Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor. 18) Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza proteinelor. 17)  Reticul endoplasmatic neted . diferit de cel extrareticular. Pertele reticulului are aceeaşi structură ca şi membrana celulară. Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori suprafaţa celulei. Structura de bază a mitocondriei (fig. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a organismului. Au forma şi dimensiunea variabile: globulară. dezvoltă o toleranţă. ATP-ul ste transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară. 22 | P a g e . 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne. Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:  Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber – se consideră că s-ar transmite astfel. nu şi în capul spermatozoidului.Mitocondriile Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor. cum ar fi alcoolul sau fenobarbitalul. ele se transmit identic de la mamă.

Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi. !!! Atrofierea normală. Ribozomii (granulele lui Palade) Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară. Inflamarea dureroasă din artritele reumatoide. Spre exemplu. Au rolul de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii nucleici. 21). vezicule secreatoare sau alte componente. sau reducerea mărimii uterului după naştere. 20). Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi. La fel. Aparatul Golgi funcţionează în dependenţă cu reticulul endoplasmatic (fig. are loc atunci când enzime lizozomale sunt eliberate în capsula articulaţiilor şi iniţiază deigestia ţesutului înconjurător. Lizozomii (fig. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime. Membrana lizozomilor împiedică răaspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei. Este format din 4 sau mai multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. de exemplu. Se formează fie prin replicare proprie. prezenţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. 19 ) Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. a particulelor încorporate de celulă şi a unor bacterii. se datorează activităţii lizozomilor. ce permite degradarea structurilor celulare distruse. Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi. 22) Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în citoplasmă. !!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. cam jumătate din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor.Aparatul Golgi (fig. ca enzime. Acest aparat este bine dezvoltat în celulele secretoare (fig. fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze. numite hidrolaze şi alcătuiesc un sistem digestiv al celulei. Se formează în nucleoli. 23 | P a g e . dar diferă prin două aspecte. Peroxizomii Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor. regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează aceloraşi organite.

Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei. În cazul adipocitelor. proteine şi mici cantităţi de ARN şi diferiţi ioni. poroasă. situată în apropierea nucleului. Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele organismului. formân fusul de diviziune. În timpul diviziunii centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului. Majoritatea celulelor conţin un singur nucleu. 23) Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană. cromatina se spiralizează şi se condensează formân cromosomii. 24) Este de obicei localizat central în celulă. Nucleul este delimitat de o membrană dublă. sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic). Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică. formată din ADN.  Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid. Porii sunt formaţi din proteine ce permit trecerea selectivă a ARN-ului. perpendiculari unul faţă de altul. Este format din 2 centrioli. Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. altele au 2 (hepatocitul). Neuronii nu au centrozom şi deci.Centrozomul (fig. În interiorul nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:  Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în sinteza ribozomilor. Când o celulă se divide. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă). Nucleul (fig. 3. nu se pot divide. Fiecare centriol este alcătuit din tubuli de natură proteică. fibrelor musculare striate de tip scheletic este împins spre periferie. a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. 24 | P a g e .

Celulă musculaă striată de tip scheletic. Celulă epitelială pavimentoasă. Nivelele de organizare structurală din corpul uman Figura 12. f. e. h. Osteocit. Spermatozoid 25 | P a g e . Hematie. Celulă musculaă netedă.Creşterea complexităţii sistem celulă ţesut Figura 11. c. g. Leucocit. d. Neuronul. b. Forma celulelor a.

Structura unei celule Proteine fibrilare Glucide Glicolipide Dublu strat fosfolipidic Colesterol Proteine globulare Figura 14.Granule de secreţie Centriol Nucleol Ap. Golgi Membrana nucleară Mitocondrie Lizozom Cromatină Nucleu Membrana celulară Microtubuli Reticul endoplasmatic rugos Citoplasmă Reticul endoplasmatic neted Ribozomi Figura 13. Structura membranei celulare 26 | P a g e .

membrană externă membrană internă matrice (ADN mitocondrial. Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic tubuli membrană ribozomi Figura 17. ARN) creste mitocondriale cu enzime oxido-reducătoare Figura 15. Reticulul endoplasmatic rugos Figura 18. enzime. Imagine la microscopul electronic Figura 16. Mitocondria a. Reticulul endoplasmatic neted 27 | P a g e .

Aparatul Golgi Figura 20. Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi 28 | P a g e . Aparatul Golgi în celulele secretoare Figura 21.vezicule secretoare aparatul Golgi vezicule transportoare reticulul endoplasmatic Figura 19.

Figura 22. ext. Lizozomii Figura 23. Centrozomul cu centriolii nucleol membrană nucleară por nuclear mb. Nucleul 29 | P a g e . int. cromatină Figura 24. nucleu mb.

Reprezintă perioada din momentul apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea ei. cele două catene sunt legate între ele prin punţi de hidrogen între bazele azotate de pe cele două catene. ca în fig de mai sus. Dintre aceştia. Structura unui cromosom este reprezentată mai jos: În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici. iar în timpul diviziunii se condensează formând cromosomii (cromatină = cromosomi). În timpul interfazei. care sunt implicate în stabilizarea cromatinei. 25). Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi. 29): Cromatina începe să se condenseze Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege 30 | P a g e . În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin procesul de replicare (fig.1 Mitoza Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a realiza creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse. Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN. guanina o Pirimidinică: citozina. În funcţie de scopul urmărit. Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu. timina  Zahărul: deoxiriboza  Fosfatul Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o catenă. materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină. 4). O nucleotidă este formată din:  O bază azotată: o Purinică: adenina.CURS 3. catenele sunt răsucite una în jurul celeilalte (fig. Ciclul celular prezintă două etape mari: interfaza şi diviziunea. fiecare conţinând o singură moleculă de ADN bicatenar. Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici. care este laxă. CICLUL CELULAR Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. 26). unde formează cromatina. ADN-ul este o moleculă bicatenară. Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:  Profaza  Metafaza  Anafaza  Telofaza Profaza (fig. creşterea organismului şi înlocuirea celulelor distruse. 22 de perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX pentru femeie sau XY pentru bărbat). fiecare conţinând 2 molecule de ADN. iar pe de altă parte conservarea cantităţii de material genetic în descendenţă. Diviziunea urmăreşte pe de o parte. ADN-ul este un polimer format din unităţi de bază numite nucleotide (fig. 3. Structura ADN-ului este cea de dublu helix. se disting două tipuri de diviziune: mitoza şi meioza. Aceasta este formată din ADN şi proteine.

23 cromosomi).- Centriolii încep să formeze fusul de diviziune Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici) Metafaza (fig. 33):  Profaza I  Metaza I  Anafaza I  Telofaza I o Etapa equaţională (fig. 32): Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare) 3. 35). 30): Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă foarte clar cele 2 cromatide) Membrana nucleară a dispărut complet Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică) Anafaza (fig. Profaza I: – – Este mai lungă decât profaza mitozei În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor omologi. Are 2 etape mari: o Etapa reducţională (fig. Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de material genetic constantă în descendenţă (23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig. paterni şi materni. 31): La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul centromerului şi devin monocromatidici La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei Telofaza (fig.2 Meioza Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale. 34):  Profaza II  Metafaza II  Anafaza II  Telofaza II În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi). în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi. 31 | P a g e . Are ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din cantitatea de material genetic. Etapa reducţională se finalizează cu obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici.

Astfel 3 nucleotide din ARN (ADN) formează un codon. Migrează cromosomi întregi. 32 | P a g e . singura diferenţă fiind aceea că se obţin 23 cromosomi monocromatidici în loc de 46. Pentru a se forma proteine este nevoie de aminoacizi. care se leagă între ei prin legături peptidice. 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol Telofaza I: Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule nou formate După etapa reducţională urmează o scurtă interfază. în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi.3 Sinteza proteinelor (fig. La sfârşit rezultă un lanţ peptidic care se va împacheta într-un anumit fel formând o proteină. În citoplasmă există ARN de transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit codon din ARN mesager. are rolul de a controla activitatea celulei prin sinteză proteică. 37) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN. unde se fixează de secvenţa complementară de ARN measager. 3. Ovulele conţin toate 22 + X cromosomi. Următorul ARN de transport se va prinde în continuarea primului şi între aminoacizii transportaţi se vor forma legături peptidice. Un codon codifică un anumit aminoacid. în ARN-ul mesager. în care nu se mai dublează materialul genetic. Acesta. părăseşte nucleul şi ajunge în citoplasmă. bicromatidici. Celulele rezultate în urma diviziunii sunt ovulele. Proteinele sunt sintetizate în funcţie de necesarul celulei şi în permanenţă are loc un control al sintezei prin diverse mecanisme chimice. 38) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. iar spermatozoizii conţin 22+X sau 22+Y cromosomi. Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită. Materialul genetic. după care ARN de transport se desprinde. 36) are loc în 2 etape mari:  Transcripţia  Translaţia Transcripţia (fig.În această etapă are loc şi crossing .over-ul (schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi) Metafaza I: Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică Anafaza I: – – – – – – Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei. respectiv spermatozoizii. pe bază de complementaritate. la nivelul ribozomilor. Translaţia (fig. ARN de transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la nivelul ribozomilor. după maturare. Procesul se repetă până ce se termină catena de ARN mesager.

Structura cromosomului bicromatidic 33 | P a g e . Structura dublu helix a ADN-ului Figura 27. Structura deoxiribonucleotidei Figura 26.Figura 25.

Figura 28 Replicarea ADN-ului Figura 29 Profaza Figura 30 Metafaza 34 | P a g e .

Figura 31 Anafaza Figura 32 Telofaza Figura 33 Etapa reducţională: profaza I. metafaza I. telofaza I Figura 34 Etapa equaţională 35 | P a g e . anafaza I.

Figura 35. Meioza şi fecundaţia Figura 36 Sinteza proteinelor 36 | P a g e .

Figura 37 Transcripţia Figura 38 Transcripţia şi translaţia 37 | P a g e .

Cubic: tubul contort distal al nefronului (fig.3 Muscular 4. peritoneu. 39) ii. hrănirea se face prin difuzie.4 Nervos - 4. Ţesuturile epiteliale formează cu ţesutul conjunctiv o unitate funcţională După rolul pe care-l îndeplinesc în organism. 42) b. Epitelii de acoperire: a. Există 4 tipuri fundamentale de ţesuturi: 4. sudoripare (fig. faringiană. pe baza ţesutului conjunctiv lax situat sub membrana bazală.1 Epitelial 4. 44) ii. 43) c. Celulele sunt dispuse pe o membrană bazală Ţesutul este nevascularizat. Cubic: canalele mari de secreţie ale glandelor salivare. mamare. periard.CURS 4. 40) iii. epiteliile se clasifică în: 1. 45) 38 | P a g e . Unistratificate: i. Pluristratificate: i.2 Conjunctiv 4. 41)  Cu microvili: epiteliul tubului digestiv de la stomac la rect (fig. ŢESUTURILE Sunt alcătuite din celule care au aproximativ aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. la care nucleii celulelor sunt situaţi la nivele diferite şi creează efectul de pluristratificat: mucoasa traheei şi a bronhiilor principale (fig. vaginală (fig. Pavimentos: pleură. Pavimentos:  Cheratinizat: epiderma  Necheratinizat: mucoasa bucală. endoteliul vaselor sanguine şi limfatice (fig. Columnar (prismatic):  Cu cili: trompele uterine (fig.1 Ţesutul epitelial Este format din celule strâns unite între ele prin substanţă fundamentală. Pseudounistratificate: este un epiteliu unistratificat.

căile urinare. alături de ţesut conjunctiv.Holocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea completă a celulei secretoare: glandele sebacee . După structură. numărul de straturi creşte (fig. Glandele sunt de 3 tipuri mari:  Glande exocrine: îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal.Prismatic: canalele mari de secreţie ale unor glande salivare. Prezintă: o O porţiune secretorie (adenomer) o Un canal de secreţie (duct) După forma părţii secretorii pot fi: o Tubuloase o Acinoase Tipuri morfologice de glande exocrine (fig. uretra peniană d. 39 | P a g e . glandele pot fi (fig.Apocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea polului apical al celulei: glandele mamare  Glandele endocrine: elimină produsul de secreţie direct în sânge. Atunci când vezica urinară este plină numărul de straturi scade.Merocrine: produsul de secreţie este eliminat fără distrugerea celulelor secretoare: pancreasul exocrin . Epitelii glandulare: intră în alcătuirea glandelor. pot fi: o Foliculare (tiroida) o Sub formă de cordoane: pancreasul endocrin iii. iar când este goală. 48): . 2. De tranziţie (uroteliu): este un epiteliu de acoperire la care numărul de straturi variază: vezica urinară. 46). vase de sânge şi nervi. 47):  Simple: o Tubulare: glandele Liberkuhn din mucoasa intestinală o Acinoase: glandele sebacee  Compuse: o Tubulare: glandele Brunner din duoden o Acinoase: glandele mamare o Tubulo-acinoase: glandele salivare După mecanismul de excreţie.

testiculul 4. Epiteliile senzoriale: sunt formate din celule specializate pentru captarea stimulilor şi transformarea lor în impuls nervos. hrănirea se face prin difuzie pe baza pericondrului. 51): predomină fibrele de reticulină şi reticulocitele. tendoane (fig. Ţesutul conjunctiv elastic (fig. 52): predomină adipocitele (celule care depozitează lipide): în jurul rinichilor. cartilaje costale (fig. vestibulare.Este alcătuit din:  Substanţă fundamentală  Celule conjunctive  Fibre: elastice. 53): predomină fibrele elastice: tunica internă a arterelor 2) Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) . Ţesutul conjunctiv reticular (fig. transmis mai departe prin dendritele neuronilor cu care vin în contact: celulele senzoriale auditive.Se clasifică în 3 categorii:  Hialin (substanţa fundamentală are aspect sticlos): capetele articulare ale oaselor. trahee. Glandele mixte: prezintă şi parte endocrină şi parte exocrină: pancreasul.2 Ţesutul conjunctiv .Celule cartilaginoase:  Condroblaste (celule tinere)  Condrocite (celule adulte) care se găsesc în cavităţi numite condroplaste . gustative 4.Este avascularizat. Ţesutul conjunctiv adipos (fig. 49 şi 50) c. d. laringe. Ţesutul alcătuieşte matricea (cu aspect de reţea) a organelor hematopoietice (care produc elementele figurate) şi limfopoietice (care produc limfocitele): splină. ovarul.Substanţa fundamentală: condrina (de natură proteică) impregnată cu săruri de calciu şi sodiu . membrană ce înconjoară cartilajul . 54) 40 | P a g e . aponevroze. suprarenalelor. de reticulină După tipul de substanţă fundamentală. se disting 4 tipuri principale de ţesut conjuncti: 1) Ţesutul conjunctiv moale: substanţa fundamentală are o consistenţă moale. a. Ţesutul conjunctiv lax însoţeşte epiteliile. măduva roşie hematogenă. de colagen. substanţa fundamentală şi fibrele se găsesc aproximativ în cantitate egală. Ţesutul conjunctiv fibros: predomină fibrele elestice şi de colagen: fascii. Ţesutul conjunctiv lax: celulele. în hipoderm e. b.Fibre de colagen şi elastice .

Este format din fibre plurinucleate (fig. Ex. lama externă a oaselor late şi scurte  Spongios: este format din trabecule. 58) .Este prezent în muşchii scheletici . 56) 3) Ţesutul conjunctiv dur (osos) .Fibre de colagen .Durata contracţiei este mică . care delimitează areole cu măduvă roşie hematogenă.Structura miofibrilei (fig. diafiza oaselor lungi.Viteza de contracţie este mare . Ex.Reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat sub formă de tuburi T şi este implicat în transportul ionilor de Ca. 55)  Fibros: predomină fibrele de colagen: discurile intervertebrale. Trabeculele sunt formate din straturi de lamele osoase care nu formeazaă osteoane.prezintă proteine contractile (actina şi miozina) implicate în contracţia musculară şi grupate în organite specifice acestui ţesut: miofibrile . Sistemele havers sunt alcătuite ca în fig. aripile nasului (fig. 59. interiorul epifizelor oaselor lungi şi lama internă a oaselor late şi scurte.Se clasifică în:  Ţesutul muscular striat: o Scheletic o Cardiac  Ţesutul muscular neted: o Visceral o Multiunitar Ţesutul muscular striat de tip scheletic . .Substanţa fundamentală: oseina (proteină) impregantă cu săruri de calciu şi fosfor . 57. osteocite (celulele mature prezente în osteoplaste) şi osteoclaste (celule cu echipament enzimatic bogat ce intervin în remanierea osoasă) Ţesutul osos se clasifică în două categorii mari:  Compact: este format din unităţi morfologice numite osteoane sau sisteme Havers. 4.Celule: osteoblaste (celulele tinere). simfiza pubiană (fig. 60 şi 61): 41 | P a g e . pavilionul urechii.intră în alcătuirea muşchilor . Elastic (predomină fibrele elastice): epiglotă.3 Ţesutul muscular .

fibrele circulare şi radiare ale irisului.Intră în alcătuirea miocardului .Fibrele sunt unicelulare .Viteza de contracţie este medie .Miofibrilele sunt organizate în sarcomere .- o Disc clar (izotrop)  Central: membrana Z. groase. care străbate transversal toată fibra  Miofilamente de actină.Miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere .Durata contracţiei este medie . în prezenţa ionilor de calciu.Durata contracţiei este mare . 62) . miofilamentele de miozină se cuplează cu cele de actină.Este de două tipuri: o Visceral (fig. Fiecare fibră musculară este inervată de câte o fibră nervoasă 42 | P a g e .Au aspect fusiform . vezica urinară. dispuse central  Banda H (stria Hensen).Fibrele comunică între ele prin intermediul striilor scalariforme (discurilor intercalare) . tunica medie a vaselor sanguine). muşchiul ciliar.Muşchiul inimii se contractă independent de informaţiile venite de la nivelul sistemului nervos. O fibră nervoasă inervează mai multe fibre musculare o Multiunitar: muşchiul erector al firului de păr. 63): prezent în organele viscerale (tub digestiv. căile respiratorii. proprietate numită automatism cardiac şi se datorează existenţei unui ţesut excito-conductor nodal format din fibre musculare cardiace modificate Ţesutul muscular neted . subţiri o Disc întunecat (anizotrop)  Capetele miofilamentelor de actină  Miofilamentele de miozină. În timpul contracţiei. localizată central este mai dechisă la culoare şi reprezintă zona formată doar din din miofilamente de miozină Unitatea funcţională a miofibrilei este sarcomerul.Viteza de contracţie este mică . Acesta reprezintă porţiunea cuprinsă între 2 membrane Z succesive.Este format din fibre unicelulare . determinând scurtarea sarcomerelor şi apropierea membranelor Z Ţesutul muscular striat de tip cardiac (fig.

Prezintă o axolemă (membrana) şi axoplasma. 65): o Corp celular:  Neurilema  Neuroplasma  Neurofibrile  Corpii tigroizi (corpusculii Nissl) – mase dense de reticul endoplasmatic rugos  Organite nespecifice  Lipseşte centrozomul (neuronul nu se divide) o Prelungiri nervoase:  Dendrite (dendros – copac): prelungiri multiple. Teaca aceasta este.Este alcătuit din: o Celule nervoase (neuroni) o Celule de susţinere (nevroglii. în care se găsesc numeroase mitocondrii. care conduc impulsul nervos aferent. discontinuă. cu rol în transmiterea impulsului nervos. spaţiile rămase neacoperite de ea se numesc strangulaţii (noduri) Ranvier. Are rol trofic şi de apărare a axonului. în care există vezicule cu mediatori chimici. 64) . centrifug.  Teaca Henle este o teacă continuă cu rol de izolare a fibrei nervoase (axonului) Clasificarea neuronilor: 1. celule gliale) Neuronul Alcătuire (fig. Axonul se termină cu butoni terminali.4. deasemenea.  Teaca Schwann: este formată din celule gliale Schwann şi produce teaca de mielină. După funcţie:  Senzitivi (fac sinapsă cu receptorii)  Motori (transmit informaţia spre efectori de la centrii nervoşi)  Senzoriali (joacă rol de celule receptoare: celulele cu con şi bastonaş din retină) 43 | P a g e . care conduce impulsul nervos eferent. celuliped (dinspre exterior spre corpu celular)  Axon: prelungire unică. centriped. celulifug.Axonul poate fi acoperit de 3 teci:  Teaca de mielină: este situată peste axolemă şi are o structură discontinuă.4 Ţesutul nervos (fig.

Piriformi iv. Unipolari: prezintă doar axon (celulele cu con şi bastonaş din retină) b. Pseudounipolari: prezintă şi axon şi dendrite. Stelaţi etc. 66): o Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic o Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi. Bipolari: prezintă un axon şi o dendrită (celulele bipolare din mucoasa olfactivă) d. Sferici ii. care se unesc în dreptul corpului celular şi creează impresia de unipolar (neuronii din ganglionii spinali) c. Celulele gliale . Secretori (produc hormoni. După numărul de prelungiri: a. Multipolari: neuronii piramidali din scoarţa cerebrală 3. neuronii din hipotalamus) 2. După forma celulelor: i.neuronale:  Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul neuronului postsinaptic)  Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita neuronului postsinaptic)  Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular al neuronului postsinaptic)  Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară (placă motorie) 44 | P a g e - - - .Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii . Piramidali iii.Au rol trofic şi de susţinere a neuronilor Sinapsa Reprezintă legătura dintre: o Doi neuroni o Un neuron şi o celulă receptoare o Un neuron şi o celulă efectoare (musculară sau glandulară) Alcătuirea sinapselor chimice (fig.şi postsinaptică:  Neuro. 1 Å = 10 -10m): conţine proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici o Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine receptori pentru mediatorii chimici Clasificarea sinapselor: o După componentele pre.

Colinergice (mediatorul este acetil. Inhibitorii: impulsul nu se mai transmite mai departe Figura 39 Ţesut epitelial de acoperire pavimentos simplu – endoteliul vaselor sanguine Figura 40.o După tipul de transmitere: a. Excitatorii: impulsul se transmite mai departe b.colina) b. Adrenergice (mediatorii sunt adrenalina şi noradrenalina) ii. Electrice: foarte rare în organismul uman o După efect: a. Ţesut epitelial de acoperire cubic simplu – tubul contort distal al nefronului 45 | P a g e . Chimice: i.

Figura 41. Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu cili Figura 42 Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu microvili 46 | P a g e .

Figura 43 Ţesut epitelial de acoperire pseudounistratificat Figura 44 Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat 47 | P a g e .

Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat cubic Figura 46 Ţesut epitelial de acoperire de tranziţie 48 | P a g e .Figura 45.

Figura 47. Tipuri morfologice de glande exocrine Figura 48. Tipuri de glande exocrine după mecanismul excreţiei 49 | P a g e .

Figura 49 Fascia – ţesut conjunctiv moale fibros Figura 50 Tendon .ţesut conjunctiv moale fibros 50 | P a g e .

Figura 51 Ţesut conjunctiv moale reticular Figura 52 Ţesutul conjunctiv adipos 51 | P a g e .

Figura 53 Ţesutul conjunctiv moale elastic Figura 54 Ţesut cartilaginos hialin 52 | P a g e .

Figura 55 Ţesut cartilaginos elastic Figura 56 Ţesut cartilaginos fibros 53 | P a g e .

Figura 57. Ţesutul conjunctiv dur (osos) Figura 58 Fibre musculare striate 54 | P a g e .

Figura 59 Structura fibrei musculare striate de tip scheletic Figura 60 Fibra musculară striată de tip scheletic 55 | P a g e .

Figura 61 Structura miofibrilei Figura 62 Fibra musculară cardiacă 56 | P a g e .

Neuronul b. a.Figura 63 Fibra musculară netedă viscerală Figura 64. Nevroglia 57 | P a g e . Ţesutul nervos.

Sinapsa chimică 58 | P a g e .Figura 65 Structura neuronului Figura 66.

al cărui stadiu final este globulul roşu din sângele circulant.1 Componentele sanguine 5. Elementele sanguine se distrug şi se refac neîncetat în decursul vieţii.1 Elementele figurate Volumul elementelor figurate reprezintă 42-45% din volumul total sanguin. trombocite 1. iar în altele creşte: hipertiroidism. nucleată). Stadiul final fiind eritrocitul. Eritrocitele (fig. Din faţă are aspect circular cu diametru de ~7µm. eritrocite 2.1 Elementele figurate 5. Eritrocitul este o celulă foarte diferenţiată. anucleat. 67).1. Acesta se mai numeşte şi hematie.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Sângele. Cantitatea de sânge din corpul uman reprezintă cam 8% din greutatea corpului. Are un aspect caracteristic.1. care. cantitatea de sânge scade. trecând prin mai multe stadii. Cantitatea de sânge rămâne constantă în stări fiziologice. care a pierdut capacitatea de diviziune. împreună. SÂNGELE 5. organismul având mecanisme speciale de reglare. limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului. în care elementele figurate sunt libere. leucocite 3. de aceea sângele este considerat un ţesut mobil (fig. El se formează doar prin transformarea elementelor din seria eritrocitară. cu miros specific. care se caracterizează prin micşorarea nucleului. În unele stări patologice: anemii. Acesta evoluează şi dă alte forme celulare. Definiţie. Primul stadiu este proeritroblastul (celulă mare.1.CURS 5.1 Componentele sanguine Sângele este un ţesut format din elemente figurate şi o substanţă fundamentală numită plasmă sanguină. care este globulul roşu matur. 5. Sângele este un lichid de culoare roşie.35). leucemie. iar din profil are aspect de disc biconcav.2 Plasma 5. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. 5. gust uşor sărat şi un pH uşor alcalin (7. Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie. Această formă asigură un maxim de suprafaţă la minim de 59 | P a g e . alcătuiesc seria eritrocitară. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. Elementele figurate se împart în 3 categorii mari: 1. 68) Sunt celule diferenţiate pentru a transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi dioxidul de carbon de la acestea la plămâni. hemoragii.

5 mil/mm3 de sânge -♀ . Posibilitatea de a emite pseudopode le permite trecerea prin peretele capilarelor.fiziologică: se produce când organismul se află un timp îndelungat într-o atmosferă în care presiunea parţială a oxigenului este mai mare: mine. Creştere numărului de hematii se numeşte poliglobulie (policitemie). Leucocitele sunt specializate pentru a îndeplini funcţia de apărare a organismului. astfel se pot deforma când trec prin capilare.fiziologică: poliglobulia de altitudine. În cazuri patologice. ocean. O2 + Hb↔HbO2 (oxihemoglobina) CO2+ Hb↔HbCO2 (carbohemoglobina) Hemoglobina poate realiza şi alte combinaţii periculoase pentru organism (carboxihemoglobina. datorată rarefierii aerului. Numărul eritrocitelor: . Poliglobulia poate fi: . iar scăderea numărului de hematii se numeşte eritrocitopenie. Predominant se găseşte hemoglobină (34% din volumul eritrocitului). lipide. Rolul eritrocitelor: transportul gazelor. Compoziţia chimică a eritrocitelor: . tratament cu raze X. Au o formă ovală şi sunt capabile să emită pseudopode şi astfel să-şi modifice forma. CO2). Pentru a face faţă cerinţelor corpului. Eritrocitopenia poate fi: .substanţe organice: proteine.4. . este scurtă: 120-135 zile.patologică: creşte numărul hematiilor ca urmare a unei stări patologice: tuberculoză. intoxicaţie cu CO etc. . după care îşi recapătă forma iniţială.substanţe anorganice: apa şi un procent redus de săruri minerale. Eritrocitele se caracterizează prin elasticitate foarte mare. hemoglobina iese din hematii. iar sângele în care s-a făcut hemoliza se numeşte sânge lacat. creşte numărul hematiilor. care se apreciază la ~ 3000 m2.patologică: în intoxicaţii. al căror diametru este mai mic decât al hematiilor. Hemoglobina se găseşte în cantitate de 14-15g/100ml sânge. . cu droguri (nitratii din droguri)) Durata de viaţă: datorită metabolismului său intens. După aceasta se distrug în organele hematopoietice. Acest 60 | P a g e . eritrocitele realizează o suprafaţă foarte mare. mai ales în splină.volum. prin ruperea membranei hematiilor. Datorită formei lor. Aceasta se datorează posibilităţii hemoglobinei de a realiza combinaţii reversibile cu gazele (O2. Leucocitele Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate care au forma schimbătoare şi prezintă nucleu. pentru totalul eritrocitelor.5 mil/ mm3 de sânge -♂ În organism se distrug zilnic aproximativ 10 mil hematii/sec. Măduva hematogenă. având o activitate intensă. 2. Fenomenul se numeşte hemoliză sau lacare. completează aceste pierderi. cu CO (monoxid de carbon) şi methemoglobina.

1. Nucleul prezintă aspecte variate: . Intervin în fagocitarea şi distrugerea germenilor virulenţi. Scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie. se găsesc în proporţie de 5% din totalul leucocitelor. etc. II.la granulocite. Acidofilele reprezintă cam 2-4%. sifilis luptă pentru izolarea infecţiei. Numărul lor creşte în stadii tardive ale infecţiilor. în cicatrizarea rănilor. Dimensiuni: variază între 7-20µm. fenomen numit fagocitoză. Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite. Sunt prezente în număr mai mare în organele limfoide. 69) 1. După afinitatea pentru un anumit colorant. Au rolul de a fagocita resturi celulare. Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză. Se formează. Se coloreză cu eozină. Aceasta este manifestare a unor stări patologice: septicemii. Durata de viaţă a leucocitelor este foarte scurtă: 30 zile (limfocite). Tot datorită pseudopodelor pot îngloba particule străine. acidofile. în sânge găsindu-se şi celule imature nefuncţionabile apar leucemiile. intoxicaţii. Numărul lor creşte în alergii şi parazitoze. în general. resturilor celulare şi microbiene. Structura leucocitelor Citoplasma acestora poate fi omogenă sau poate prezenta granulaţii. bazofile. Astfel leucocitele se împart în agranulocite şi granulocite. Nu au capacitatea de fagocitoză. se colorează cu coloranţi bazici. Prezintă afinitate pentru coloranţi neutri. 3. diferite particule străine.fenomen se numeşte diapedeză. se împart în 3 categorii: neutrofile. Limfocitele se formează în ţesutul limfoid al ganglionilor limfatici. 70) prezintă granulaţii care se colorează cu diverşi coloranţi. encefalită. Imunitatea -reprezintă starea de rezistenţă a organismului faţă de acţiunea de infecţie a microorganismelor patogene. 2-3 zile (neutrofilele). nucleul are formă sferică sau ovală. 2. Clasificarea leucocitelor I. timusului. . în măduva osoasă. Granulocitele (fig. Au rol în producerea de anticorpi. În tuberculoză. În lupta împoriva agenţilor patogeni intervin fagocitele (neutrofilele şi monocitele) şi anticorpii. formând o masă nucleară unică. Monocitele sunt celule mari. Agranulocite (fig. Intervin în refacerea ţesuturilor lezate. nucleul este lobat. astfel că celulele par plurinucleare. Apare în gripe. Numărul leucocitelor: 5000-8000/mm3 sânge. Fagocitele au acţiune nespecifică. microbiene. Se găsesc în procent de 25% din totalul leucocitelor. 2. de aceea se mai numesc şi eozinofile. Când creşterea este anarhică. putând încorpora orice particulă străină sau 61 | P a g e .5%.la agranulocite. splinei. Se găsesc într-un procent de 65%. Bazofilele reprezintă cam 0.

000/mm3 sânge. Sunt de natură proteică şi apar în plasmă în prezenţa unui antigen. . Coagularea sângelui (hemostază) . 3. 62 | P a g e . Sunt cele mai mici elemente figurate şi au rol în coagularea sângelui.trombodinamic: 1.2 Plasma . Durata de viaţă: 3-5 zile.este substanţa fundamentală a ţesutului sanguin. Cheagul este format din reţeaua de fibrină în ochiurile căreia se dispun elemente figurate.oprirea sângerării în cazul lezării unui vas mic sau mijlociu.plasmatic (coagularea propriu-zisă): formarea cheagului fibros la interiorul şi la suprafaţa dopului plachetar. Formarea fibrinei din fibrinogen solubil.000-400.trombokinaza.formarea dopului plachetar . Anticorpii au acţiune specifică. Reprezintă 55-58% din volumul total sanguin. Aceste substanţe sunt puse în libertate prin distrugerea trombocitelor. 71) se mai numesc plachete sanguine.serotonina: provoacă vasoconstricţia .factorul antiheparinic: anihilează acţiunea heparinei (rol anticoagulant). reluarea circulaţiei 5.vasculoplachetar: . Practic reprezintă un fragment din citoplasma megacariocitului. sub influenţa tromboplastinei şi a Ca2+ .redirijarea circulaţiei . Se formează în măduva osoasă. Substanţele anorganice: apa şi sărurile minerale Apa reprezintă cam 90% din totalul plasmei. Formarea tromboplastinei din cei 13 factori trombocitari şi plasmatici.1. în prezenţa Ca2+ 2. Etape: 1. în prezenţa trombinei.distrugerea fibrinei (sub acţiunea plasminei) 3.fragmente celulare proprii. Trombocitele (fig. Conţine substanţe anorganice şi organice. cu o compoziţie chimică foarte complexă. Conţin o serie de substanţe cu rol important în coagulare: . Au dimensiuni foarte mici: 2-4µm. prin fragmentarea megacariocitelor. care activează tromboplastinogenul . Timpii: . 3.retractozimul: provoacă contractarea cheagului şi expulzarea serului . Plasma reprezintă un lichid de culoare alb-gălbuie. fibrinoliza. retracţia chegului sub acţiunea retractozimului şi eliberarea serului 2.are loc vasoconstricţia vasului lezat . Numărul trombocitelor: 200. Formarea trombinei din protrombină (produsă de ficat în prezenţa vitaminei K).

bilirubină.B 63 | P a g e . Proteine: . aminoacizi. SO4H-. o persoană cu grupul sangvin A. glucide. aceasta fiind recesivă. Sistemul ABO a fost studiat de timpuriu. creatinină. K+.Sărurile minerale reprezintă cam 1% şi se găsesc dizolvate în plasmă sub formă de ioni. Sistemul antigenic AB0 este reprezentat de antigenele A şi B (determinate de genele LA şi LB) de la suprafaţa hematiilor. iar LA este în raport de codominanţă cu LB. enzime. 72). Un antigen nu trebuie să întâlnească anticorpul (aglutinina) corespunzător (tabel). ureea. anticorpi. lipide. anioni: Cl-.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Grupele sanguine În cazul unor pierderi masive de sânge se apelează la transfuzii. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l. De exemplu. hormoni. . Ca2+. Cationi: Na+. aglutinează şi hemolizează (fig. prezintă antigen B. Dacă se întâlnesc. Substanţele organice se găsesc într-un procent de 9%.albuminele plasmatice (serumalbuminele) se formează în ficat şi au rol în transportul alimentar şi schimbul de apă dintre celule şi mediu. CO3H-. Acid uric. Sistemul AB0 a fost descoperit în anul 1900 de Karl Landsteiner. însă o persoană cu grupul 0 nu prezintă nici antigen A. Aceasta este dată de sistemul AB0 şi Rh. γglobulinele joacă rol important în sinteza anticorpilor. Grupul sangvin este determinat de prezenţa pe suprafaţa hematiilor a unor substanţe antigenice (aglutinogene). nici B. se are în vedere compatibilitatea.A anticorpi anti . Aglutinare antigen A Neaglutinare anticorpi anti . Proteinele acestea au rol şi de sisteme tampon. vitamine. prezintă antigen A şi o persoană cu grupul sangvin B. cele patru grupe sanguine sunt determinate de genele LA.fibrinogenul are rol în coagularea sângelui. 5. În acest scop. . Sărurile minerale menţin presiunea constantă a plasmei şi pH-ul (sisteme tampon). După cum se observă în tabel. datorită necesităţii realizării transfuziilor. LB şi l. Se formează în ficat.globulinele plasmatice (serumglobulinele) prezintă mai multe varietăţi.

Fig. AB B. În aceste condiţii la o viitoare sarcină cu Rh+. S-a constatat că 85% din populaţia lumii conţine pe suprafaţa hematiilor factorul D (genotipul: DD sau Dd) – Rh+. dar mai ales când este vorba despre compatibilitatea materno-fetală. Figura 67. 72. Regula transfuziei: în sângele donatorului nu trebuie să existe antigene care să reacţioneze cu anticorpii din sângele primitorului. Poate apărea în acest caz boala hemolitică a noului-născut.B Anticorpi (IgM) B A A. Rh-ul este important în timpul transfuziilor.B Pot primi sânge de la A. ducând la hemoliză. Astfel. AB AB Toate Rh-ul Rh-ul a fost descoperit prima dată la o specie de maimuţe Maccacus rhesus şi apoi au fost puse în evidenţă şi la om. O B. anticorpii mamei vor interacţiona cu antigenele copilului. va dobândi în timpul naşterii anticorpi anti-Rh. Reacţia hematiilor unei persoane cu grupul sangvin A la contactul cu ser sangvin conţinând anticorpi anti-A (cazul A) sau anti-B (cazul B). o mamă care prezintă Rh.şi naşte un copil cu Rh+. Rh-ul este dat de existenţa factorului D. Compoziţia sângelui 64 | P a g e . O Toate O Pot dona sânge la A. iar restul de 15% nu au acest factor (genotip: dd) – Rh-. Determinismul sistemului sangvin AB0 Fenotip A B AB O Genotip LALA LAl LBLB LBl LALB ll Antigene A B A.

Figura 68 Hematiile (eritrocite. globule roşii) Figura 69 Agranulocitele 65 | P a g e .

Figura 70 Granulocitele Figura 71 66 | P a g e .

Figura 73. Procesul hematopoiezei 67 | P a g e .

constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. cartilajele scheletice pot fi hialine. Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul. plămânii). O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de pericondru (un strat conjunctiv bogat în fibre. 6. Cartilajele Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje. sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi două extremităţi mai voluminoase numite epifize. 6. toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere).2. Oasele: caracteristici morfologice Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos. Oasele lungi. ca la orice organism vertebrat. Morfologia oaselor Forma oaselor Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite. la care predomină lungimea. cu rol de protecţie. iar cuşca toracică – inima. coloana vertebrală – măduva spinării. Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică Constituie rezerve de minerale. Oasele lungi intră în 68 | P a g e .1. SISTEMUL LOCOMOTOR 6.CURS 6. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton. nutriţie şi reparaţie). situate în regiunile care necesită o elasticitate mai mare.1. Din punct de vedere histologic. SISTEMUL OSOS Scheletul uman. numite oase. şi câteva cartilaje. se deosebesc oase: lungi. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni. neregulate. late. care înseamnă mumie sau corp uscat. este lipsită de terminaţii nervoase şi vase de sânge. elastice şi fibroase (vezi cursul despre ţesuturi). din elemente osoase. Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă.1. în principal. scurte. Scheletul uman adult este alcătuit. sanguin. În structura lor predomină ţesutul osos. Funcţiile oaselor sunt multiple: Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior. în special calciu şi fosfor. mai ales oasele bazinului sunt adaptate acestei funcţii). cartilaginos etc. este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi.1. care pot fi eliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie. aspectul lor fiind un indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia.

rotula). Oasele neregulate au forme variate. care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior. asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. Oasele scurte au o formă aproximativ cubică. Relieful extern Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe. el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană. care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor. Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini.alcătuirea scheletului apendicular. rugoasă Constituie OSOASE suprafeţe de ataşare pentru CREASTĂ Linie proeminentă îngustă muşchi şi ligamente TROHANTER LINIE Proeminenţă de formă neregulată Linie îngustă mai puţin proeminentă decât creasta Mică proeminenţă rotunjită Suprafaţă înălţată deasupra unui condil Expansiune ascuţită. Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele). în grosimea unui tendon. cu cele trei dimensiuni aproape egale. osul pisiform. ajută la formarea articulaţiilor. Pe lângă oasele tipice. aşa cum sunt vertebrele sau mandibula. În tabelul de mai jos sunt rezumate elemente de relief osos: DENUMIRE DESCRIERE ROL PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie. toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul). există şi oase supranumerare. Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi lăţimea). depresiuni şi deschideri. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex. subţire 69 | P a g e TUBERCUL EPICONDIL SPINĂ . dezvoltate la niveul unei articulaţii. prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare.

cu aer. 75) arată că acesta este alcătuit din:  Diafiză: 70 | P a g e . netedă Proces articular rotunjit Proces articular de forma unui scripete Expansiunea unui os care face unghi cu restul structurii Cale de pasaj. ca o despicătură Deschidere rotundă sau ovală într-un os Asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor Ajută la formarea articulaţiilor FAŢETĂ CONDIL TROHLEE RAMUS DEPRESIUNI ŞI DESCHIDERI OSOASE MEAT SINUS FOSĂ ŞANŢ FISURĂ FORAMEN Structura oaselor Structura oaselor variază în funcţie de forma lor. de forma unui canal Cavitate în os. tapisată cu o mucoasă Depresiune osoasă puţin adâncă. adesea apropiată de articulaţie Brazdă Deschidere îngustă. Structura osului lung Secţiunea longitudinală a unui os lung (Fig. susţinută de un gât scurt Suprafaţă articulară aproape plată.PROCES CAP Orice proeminenţă osoasă Expasiune osoasă a unei epifize.

Periostul este bine inervat şi vascularizat. şi în faza finală de dezvoltare este bine adaptat funcţiilor acestuia. Un astfel de os prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). Măduva roşie se află în toate oasele tinere (de făt şi de copil). scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. care conţine în alveolele sale măduvă roşie. similară celor diafizare. canalele Havers. Ea are rol hematopoietic. nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine. fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură. Aceasta rezultă din transformarea măduvei roşii. precum şi la adult – în oase late. scurte. coxale. Măduva osoasă.o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă o Peretele diafizar:  Periost: formaţiune de natură conjunctivă. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor. neregulate (vertebre. situată spre exteriorul osului. Creşterea şi remodelarea osoasă Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului. Interiorul osului este ocupat de o masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de endost). dar în perioada de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. în epifizele oaelor lungi. coaste. oasele baze craniului). unde se găseşte cartilaj articular. structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta. în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie hematogenă. fiind vascularizat şi inervat. ea prezentându-se ca măduvă roşie. Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. canal medular. cu excepţia zonelor articulare. bogată în celule adipoase (care-i dau culoare galbenă). Măduva galbenă. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a osului. dispusă spre interior ce conţine osteoblaste. alveolele osului spongios) măduvă osoasă. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive. Culoarea. stern. În cazul unui os lung. scurt şi neregulat Oasele late. Inervaţia oaselor este bogată. Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv. Structura osului lat. se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult.  Epifiză: ţesut osos spongios. Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o venă epifizară. datorită vascularizării şi rezistenţei sporite. artera nutritivă se ramifică spre periost. La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos compact. Membrana periostală prezintă 2 straturi: Superficial: ţesut conjunctiv fibros Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste  Ţesut osos compact  Endost: membrană epteliformă. diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă. os spongios. osteoclaste şi celule osteoprogenitoare. 71 | P a g e .

Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului. Când resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste – dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoză. Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste. prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. Craniul (Fig. corpii vertebrali.1. osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului. este mare. iar osul spongios prezintă trabecule mai fine şi mai subţiri. osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice a oaselor. cât şi osul spongios. de geneză şi distrugere osoasă. fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în trei regiuni: craniu. facilitează digestia. 78. dar şi la alte oase. 79)  Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul. mai ales la femei. Spre sfârşitul adolescenţei. coxalul. a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. 1. precum omoplatul. globulos. Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi mineralizată. Scheletul axial Scheletul axial constituie axul lung al corpului. Remodelarea afectează atât osul compact.2. oasele cresc în lungime şi grosime. are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de resorbţie osoasă. 75. grupate în două zone principale scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor). Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil). 6. 74. Creşterea postnatală a oaselor În perioada copilăriei şi adolescenţei. Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea. în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. 76. În acest caz. Remodelarea osoasă În schelet. 82) 72 | P a g e . coloana vertebrală şi cuşca toracică. fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase. atât extracelulară. remodelare şi refacere. Oasele scheletului uman Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase. cât şi intracelulară. De asemenea. Frecventă la bătrâni. Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi. inclusiv cel adult. prezentând procese de creştere. care după ce au produs o demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid). 77. ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos. realizându-se prin adăugarea de ţesut la suprafaţa osului. au loc aproximativ în acelaşi ritm. format din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase: o Perechi:  Temporale (Fig. După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit. discurile de creştere se închid. ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la solicitările mecanice principale. Aceste două procese.

79. 74. 84)  Lacrimale (Fig. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare (superioară şi anterioară). fiind formată din 26 oase. 85)  Nazale (Fig. prin care se asigură articularea cu vertebrele adiacente. O vertebră tipică este alcătuită din: corp vertebral. 80)  Cornete nazale inferioare (Fig. implicit a găurilor vertebrale. 91). se formează canalul neural. Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:  Cervicală  Toracică  Lombară  Sacrală  Coccigiană Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacrococcigiană). provin din sudarea între ele a unor vertebre. 76. aproximativ plane. 79. 78)  Etmoid (Fig. nicovala şi scăriţa (Fig. 81) La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul. _prin intermediul câte unui disc intervertebral. 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului. Parietale (Fig. în care este adăpostită măduva spinării. 79. 84) o Neperechi:  Vomer  Mandibula (Fig. Prin suprapunerea vertebrelor. între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. 80. Coloana vertebrală are o structură metamerică. la care se adaugă hioidul (Fig. 78)  Sfenoid (Fig. servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil. precum şi petru protecţia măduvii spinării. iar altele două. 79)  Occipital (Fig.  Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase: o Perechi:  Maxilare (Fig. Arcul vertebral se leagă de corp 73 | P a g e . arc vertebral. numite sacrum şi coccis. 84)  Zigomatice (Fig. 87) 2. 85) o Neperechi:  Frontal (Fig. 83)  Palatine (Fig. Coloana vertebrală Coloana vertebrală (Fig. 86). dintre care 24 sunt vertebre individualizate.

iar apofizele transverse poartă câte o faţetă de articulare cu tuberozitatea coastei. B. D. iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) (Fig. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de zigapofize. Regiunea sacrală (Fig. C. transverse (o pereche) şi de articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare). uşor concavă  Posterioară. orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul sacral. Apofiza spinoasă este lungă. E. la care diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. 3. lată şi orizontală. 92) cuprinde 12 vertebre. dispusă posterior pe linia mediană). pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale. vertebre cervicale tipice. Foramenul vertebral are formă triunghiulară. Atlasul (Fig. 94) este reprezentată de osul sacrum. ea reprezentând corpul atlasului sudat la acest nivel. care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. format prin fuzionarea a patrucinci vertebre coccigiene rudiemntare. Pe arc există mai multe apofize (procese): spinoasă (unică. Pe corpul vertebrei. Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre. care are formă de piramidă patrulateră. IX. Vertebra toracică are corpul vertebral aproximativ cilindric. Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară. Apofiza spinoasă este scurtă. Coastele Coastele în număr de 12 perechi. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:  Anterioară. Regiunea cervicală (Fig. sunt arcuri osteocartilaginoase formate posterolaterale dintr-un arc osos (regiunea vertebrală). nebifurcată şi oblicizată. Acest os are formă triunghiulară. cu un corp vertebral masiv. convexă  2 laterale. 90) are caracteristică apofiza odontoidă) care se găseşte . 89) are formă de inel şi este este lipsit de corp vertebral. X sunt considerate false (articularea la stern se faceprin intermediul 74 | P a g e . Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis. coastele VIII.la partea superioară a corpului vertebral. prin intermediul a doi pediculi vertebrali. cu baza îndreptată în sus. primele două atipice numite atlas şi axis şi următoarele cinci. 93. Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai şi alungit în sens transversal. ceea ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate. Primele şapte perechi de coaste sunt denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern). la baza arcului neural.A. există două perechi de semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei. 91) cuprinde şapte vertebre. faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize semilunare. Regiunea toracică (Fig. Axisul (Fig. 96).

95). 103): carpiene (8) – formează încheietura mâinii metacarpiene (5) – formează palma falange (14) – oasele degetelor 2. Sternul este un os lat. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale IIVII. 100.cartilajului coastei a VII-a). 97) scheletul membrului propriu-zis: scheletul braţului: humerus (Fig. Scheletul membrului superior Scheletul membrului superior este format din: centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase: omoplatul (scapula) (Fig. format din 3 părţi: manubriu. oasele coxale sunt legate 75 | P a g e . în timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern) 4. dispus medial la partea anterioară a corpului. Este formată din oasele coxale unite anterior prin simfiza pubiană. 98) clavicula (Fig. Posterior. Xifisternul rămâne liber. corp şi apendice xifoid (xifistern). 104. Sternul Sternul. 99) scheletul antebraţului (Fig. iar lateral cele două incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste. Pe marginea superioară a manubriului se află incizura sternală. nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă cartilaginoasă. Scheletul apendicular Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare). 1. Scheletul membrului inferior Scheletul membrului inferior este format din: Centura pelviană (Fig. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. 102. împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cuşca) toracică (Fig. 101): radius cubitus (ulna) scheletul mâinii (Fig. fiecare având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis.

Oasele coxale sunt formate prin sudarea altor trei oase: Ilion Ischion Pubis Scheletul membrului propriu-zis: Scheletul coapsei: femur (Fig. 108): Tarsiene (7) Metatarsiene (5) Falange (14) 76 | P a g e .prin osul sacrum şi formează împreună cu el. 107): Tibia Peroneul (fibula) Scheletul piciorului (Fig. bazinul. 106) Scheletul gambei (Fig.

Figura 74 Craniul – faţa anterioară Figura 75 Craniul – faţa laterală 77 | P a g e .

Figura 76 Baza craniului Figura 77 Craniul secţiune sagitală 78 | P a g e .

Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului) Figura 79 Craniul – secţiune frontală 79 | P a g e .

Figura 80 Orbita Figura 81 Osul etmoid 80 | P a g e .

Figura 82 Osul temporal Figura 83 Osul maxilar 81 | P a g e .

Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale Figura 85 Osul palatin 82 | P a g e .

Figura 86 Mandibula Figura 87 Osul hioid 83 | P a g e .

Figura 88 Coloana vertebrală 84 | P a g e .

Figura 89 Atlas Figura 90 Axis Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală 85 | P a g e .

Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară 86 | P a g e .

Figura 95 Cuşca toracică Figura 96 Coastă 87 | P a g e .

Figura 97 Clavicula Figura 98 Omoplatul (scapula) 88 | P a g e .

Figura 99 Humerus 89 | P a g e .

Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară 90 | P a g e .

Figura 101. Radius şi cubitus – vedere posterioară 91 | P a g e .

Scheletul mâinii – faţa anterioraă 92 | P a g e . Scheletul mâinii – faţa posterioară Figura 103.Figura 102.

Bazinul – a. Femelă 93 | P a g e . Mascul b.Figura 104 Bazinul Figura 105.

Faţa posterioară 94 | P a g e . Faţa anterioară b. Femurul a.Figura 106.

Scheletul gambei a. Faţa posterioară 95 | P a g e . Faţa anterioară b.Figura 107.

 Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele – porţiuni membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)  Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre coaste şi stern) 96 | P a g e - . Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în: o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele printr-o masă de ţesut. ARTICULAŢIILE Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru realizarea fie a unei imobilităţi.2.Figura 108. neexistând o cavitate articulară. fie a unei mobilităţi relative sau depline. Scheletul piciorului 6.

femur – os coxal. 110). ca în cazul simfizei pubiene (Fig. atlasul cu axisul. 109) o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele. suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. condili occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului  Multiaxiale: scapulă – humerus. dintre carpiene. 111). iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a acestora (capsula articulară. Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile craniene închise la adulţi. doar că prezintă o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură. humerusul cu cubitusul)  Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene. ligamente. tendoane) (Fig. Figura 109 Sinostoză 97 | P a g e . articulaţiile dintre zigapofize. o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:  Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a radiusului cu ulna. dintre tarsiene Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea articulară cu membrana şi lichidul sinovial).

Figura 110 Articulaţii semimobile Figura 111 Structura unei diartroze 98 | P a g e .

dar se cunosc şi în acest caz muşchi cu mai muIte tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coapsă are trei tendoane). care. Corpul muşchiului este format din fibre musculare striate. Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei). spre miofibrile. Se descriu: muşchi fuziformi (biceps. iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se numeşte de inserţie. pot fi: Cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele. dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps. cu două capete (muşchiul biceps). originea este unică. Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund prin septurile conjunctive şi duc. La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă. SISTEMUL MUSCULAR Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mişcării. în formă de cupolă (diafragma). mai voluminoasă.perimisium extern. muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal). din care se degajează o reţea de tesut conjunctiv numită endomisium. în formă de trapez (muşchiul trapez). cu trei capete (muşchiul triceps). printr-un singur tendon. înveleşte corpul muşchiului. cel eare se inseră pe osul fix se numeşte de origine. Dupa numărul capetelor care se prind pe os. 6. Unul dintre tendoane. Sub aceasta se află o lamă de ţesut conjunctiv . muşchiul transvers al abdomenului) care au tendoane lăţite numite aponevroze. septuri conjunctive numite perimisium intern. triceps. cu patru capete (muşchiul cvadriceps). $i inserţia se face. Acest rol este realizat de către musculatura scheletică (somatică). în interior. sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive. Sângele cu CO2 şi produsele de dezasimilaţie rezuItate în urma metabolismului 99 | P a g e . triceps). numită fascia muşchiului.3. numite tendoane. În general. muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului). muşchi lungi (muşchii de la braţ. numita corpul muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie. de asemenea. Dupa dimensiunea care predomină. ce are în structura sa ţesut muscular striat. muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor). Muşchii au forme variate. care la unii muşchi pot atinge o lungime de 10-15 cm. muşchii oblici extern şi intern.6. coapsă şi gambă) muşchi scurţi (muşchii din palmă şi din plantă). asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere care însoţesc muşchiuI. Din acesta pornesc. care înveleşte fibrele musculare striate.3. cvadriceps). care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele. în general. care au în structura lor ţesut fibros. distingem: muşchi laţi (marele drept abdominal. antebraţ. Muşchiul are o bogată vascularizaţie.1 Structura muşchiului Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară.

postura. cu aceeaşi localizare şi care ajung la porţiunea periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular.componenta presinaptică şi alta musculară .una nervoasă . pe căi eferente. cu un randament de 30-40%. fiecare fibră musculară are. 2. Muşchii striaţi scheletici asigură tonusul. Butonii terminali conţin vezicule cu acetilcolină. urmat de contracţia caracteristică.2 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR I. Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă. motilitatea digestivă şi excretorie. la corpusculii Vater Pacini din muşchi sau la corpusculii tendinoşi Golgi. iar baza moleculară. Componenta postsinaptică este reprezentată de sarcoplasmă. Inervaţia muşchiului este dublă. 100 | P a g e . Inervaţia somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din ganglionii spinali. toţi muşchii se caracterizează prin proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică. Inervaţia somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α. echilibrul. acomodarea vederii. Muşchiul striat cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a inimii.3. reacţii vasomotorii. polarizare electrică). Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei. Componenta presinaptică este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase (axonul neuronilor α din cornul anterior al măduvei) care pătrund în nişte adâncituri ale sarcoplasmei fibrei musculare striate. GENERALITĂŢI Muşchii reprezintă efectori importanţi ai organismului.componenta postsinaptică. 6. situaţi în cornul anterior al măduvei. care ajung la fibra musculară striată. formând placa motorie. naşterea. sau de către axonii neuronilor somatomotori γ. lndiferent de particularităţile morfologice şi de rolul specific. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. dar care conţine mulţi nuclei şi numeroase mitocondrii. proteinele contractile. Baza anatomică a contractilităţii este sarcomerul. La om. Această transformare are loc la nivelul sarcomerului. câte o placă motorie. somatică şi vegetativă. alăptarea etc. Placa motorie este considerată o sinapsă specială (sinapsă neuroefectorie) şi are în structura sa două componente . Inervaţia vegetativă simpatică determină. care ajung la porţiunea ecuatorială (centrală) a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. lipsită la acest nivel de miofibrile. mimica şi mişcările voluntare. conductanţa ionică. Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat. în general.muscular este colectat de vene satelite şi omonime arterelor.

Dac în loc de stimulare unică. În timpuI contracţiei izometrice. fiecare muşchi trece prin faze izometrice. în special când trebuie să deplasăm greutăţi. muşchiul nu prestează lucru mecanic extern. Interpunerea unei structuri elastice între forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi asigură deplasarea continuă. 4. Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contracţie. Stimulul este subliminal. chimice. În timpuI unei activităţi obişnuite. Ele sunt reprezentate de potenţialul de acţiune de pe suprafaţa membranei. uniformă a obiectului. Studiul lor se face cu ajutorul miografului. Contracţie auxotonică. Aceste contracţii sunt caracteristice majorităţii muşchilor scheletici. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contracţiei unor grupe de fibre musculare reprezintă electromiograma (E. În funcţie de 101 | P a g e . Procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice. atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată. CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE Contracţia muscuIară este de trei feIuri: Contracţie izometrică. TonusuI muscular este de natură reflexă. folosim stimuli repetitivi.G. termice şi acustice. mecanice. atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului. nu obţinem nici un răspuns. dar tensiunea creşte foarte mult. Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă. atunci când lungimea muşchiuIui variază. curba rezultată nu mai este o secusă. Dupa denervare. obţinem o contracţie musculară unică. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai uşor de urmărit. la intervale mici şi regulate. MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ În timpul contracţiei musculare au loc manifestări electrice. Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. toată energia chimică se pierde sub formă de căldură. aparat ce permite înregistrarea contracţiei musculare. Repetând excitaţia cu un curent de valoare prag. Muşchii realizează lucru mecanic. caracteristică muşchilor ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. sub valoarea pragului de excitabilitate a fibrelor museulare.Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe exterioare. ci o sumaţie de secuse numită tetanos. cu un curent slab. este izometric. Manifestările electrice preced contracţia. Aceasta a fost denumită secusă musculară. izotonice şi auxotonice. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din muşchi. în special atunci când trebuie învinsă inerţia. Contracţie izotonică.). Exemplu de contracţie izometrică este aceea de susţinere a posturii corpului. tonusuI muşchilor scheIetici dispare. iar tensiunea rămâne constantă.M. Începutul oricărei contracţii musculare. 3. Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaos când forţa a încetat să acţioneze. La o excitaţie unică. Elasticitatea joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic.

Atunci când suntem expuşi la frig. 5. prin mecanisme reflexe. Muşchiul neted multiunitar. Tetanosul complet. Randamentul masei musculare este de 30%. Muşchiul scheletic este puţin sensibili la mediatorii chimici din sânge. Muşchiul visceral manifestă plasticitate. Sistola cardiacă este tot o secusă. 102 | P a g e . Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat (fonomiograma). a cărui curbă apare ca un platou regulat. Muşchii netezi sunt de două feluri. Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă asincron. CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI Între contracţia muşchilor striaţi. ci o parte se pierde sub formă de căldură. obţinută prin stimuli cu frecvenţe mult mai mari (50-100/s). în timp ce muşchii netezi sunt foarte sensibili la acţiunea acestora. cordul şi muşchii netezi nu. exprimând fuziunea incompletă a secuselor la stimulare repetitivă cu frecvenţă joasă de 10-20 stimuli pe secundă. deoarece comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare. Parasimpaticul şi acetilcolina produc depolarizare şi contractie. Deosebirile se referă la anumite particularităţi ale manifestărilor exterioare ale contracţiei. fuziunea (sumaţia) secuselor este mai mult sau mai puţin totală. Muşchii sunt principalii generatori de caldură pentru organism. a celor netezi şi a cordului există atât asemănări. nu se află sub control voluntar. Asemănările privesc procesele fizico-chimice şi energetice fundamentale. Poate menţine tensiuni neschimbate la lungimi variabile.frecvenţa de stimulare. Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei est econvertită în lucru mecanic. format din fibre separate. Miocardul este inexcitabil (refractar) în timpul contracţiei sale şi de aceea nu poate fi tetanizat. perioada de contracţie şi de relaxare foarte mari. Deosebim astfel două feluri de tetanos: Tetanosul incomplet. Prezintă automatism contractil. întâlnit în pereţii vaselor şi în interiorul globului ocular. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului motor voluntar. Frisonul constă din secuse. contracţia miocardului este o secusă. cât şi deosebiri. Muşchiul neted multiunitar prezintă contracţie asemănătoare muşchilor striaţi deşi. cu aspect de sinciţiu. Astfel. ci vegetativ. ceea ce înseamnă că 70% din energia chimică se transformă în energie calorică. când curba se prezintă ca un platou dinţat. Această proprietate stă la baza tonusului postural al stomacului şi al vezicii biliare şi urinare. Secusa poate fi obţinută şi prin reflexul miotatic. Excitabilitatea lor este redusă. Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse. iar contracţiile muşchilor netezi sunt lente şi de lungă durată. Secusa muşchilor netezi viscerali are latenţa. Simpaticul şi catecolaminele. se declanşează contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigură încălzirea corpului. ca şi cel visceral. Ei primesc inervaţie vegetativă. hiperpolarizează membrana fibrei provocând relaxare. întâlnit în tubul digestiv şi aparatul genito-urinar. similare tetanosului. Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra musculară. Muşchiul neted visceral. exprimând fuziunea totală a secuselor.

În cazul eforturilor voluntare intense. după mai muIte zile de mers pe jos. iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp. controlul şi execuţia mişcării. muşchii vaselor şi ai viscerelor). trunchiului membrelor Muşchii capului: muşchii mimicii (pieloşi) muşchii masticatori muşchii extrinseci ai limbii muşchii urechii medii muşchii extrinseci ai globului ocular 103 | P a g e . Mai posibilă este produeerea unor microleziuni în muşchii solicitaţi. OBOSEALA MUSCULARĂ Unii muşchi din organism activează tot timpul vieţii fără întrerupere (inima.oboseala plăcii motorii. survine oboseala. Se calmează sau chiar dispar prin masaj sau reluarea exerciţiului. ci mai corect trebuie să se vorbească de oboseala neuro-musculară. de asemenea. .scăderea rezervelor energetice (ATP. iar în cazul unei activităţi intense predomină semnele oboselii musculare locale. După un efort muscular intens.acumularea de cataboliţi acizi (acid lactic). 6. Este inexact. Nu există propriu-zis o oboseală izolată locală a muşchiului.3. Multă vreme s-a presupus că această "febră musculară" se datorează acumulării acidului lactic în muşchi activi. În cazul unei activităţi musculare de intensitate redusă dar îndelungată. Cauzele oboselii locale musculare sunt: . pot apare dureri în grupele musculare solicitate. fără un antrenament sau încălzire prealabilă. Febra musculară. efectua eforturi de durate variabile. Aceste dureri se manifestă la 1224 ore de la momentul efortului şi durează 2-3 zile. oboseala musculară se instalează în câteva minute. oricât de lejer şi automatizat ar fi acest efort. fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigură comanda.6. dar limitate în timp. CP. Principalele grupe de muşchi scheletici Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii: capului. Muşchii scheletici pot. gâtului. Oboseala musculară constă din reducerea temporară a capacităţii de lucru a muşchilor. fără un antrenament premergător şi fără o încăzire suficientă.3. oboseala se instalează în special în centrii nervoşi. . Acidul lactic se formează în timpul efortului şi nu Ia 24 ore după încetarea lui. glucoză).

104 | P a g e .

105 | P a g e .

106 | P a g e .

107 | P a g e .

108 | P a g e .

109 | P a g e .

110 | P a g e .

Figura 112 Structura unui muşchi scheletic Figura 113 Componentele unui muşchi 111 | P a g e .

Figura 114 Muşchii scheletici – vedere anterioară 112 | P a g e .

Figura 115 Muşchii schletici – vedere posterioară 113 | P a g e .

Figura 116 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere anterioară Figura 117 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere laterală 114 | P a g e .

Figura 118 Muşchii masticatori Figura 119 Muşchii externi ai globului ocular 115 | P a g e .

Figura 120 Muşchii externi ai limbii Figura 121 Muşchii gâtului – vedere posterioară 116 | P a g e .

Figura 122 Muşchii gâtului .vedere laterală Figura 123 Muşchii respiratori 117 | P a g e .

Figura 124 Muşchii anteriori ai trunchiului .femeie Figura 125 Muşchii abdominali – secţiune transversală 118 | P a g e .

bărbat 119 | P a g e .Figura 126 Muşchii anteriori ai trunchiului .

Figura 127 Muşchii spatelui şi ai cefei 120 | P a g e .

Figura 128 Muşchii braţului – vedere anterioară Figura 129 Muşchii braţului .vedere posterioară 121 | P a g e .

Figura 130 Muşchii şi vasele braţului – secţiune transversală Figura 131 Muşchii antebraţului 122 | P a g e .

Figura 132 Muşchii palmei Figura 133 Muşchii anteriori care mişcă bazinul 123 | P a g e .

Figura 134 Muşchii copasei – vedere anterioară 124 | P a g e .

Figura 135 Muşchii copasei – vedere posterioară 125 | P a g e .

Figura 136 Muşchii copasei – vedere mediană 126 | P a g e .

Figura 137 Muşchii gambei – vedere anterioară Figura 138 Muşchii gambei –vedere laterală 127 | P a g e .

Figura 139 Muşchii piciorului 128 | P a g e .

16-20 inele cartilaginoase incomplete e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul hilului pulmonar.Localizare: în cavitatea toracică. c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin orificiu glotic . La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene.Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice) . cricoid. epiglotig . linguale. de o parte şi de alta a mediastinului. Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de rezonanţă pentru sunete b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă . 140): 1) Căile respiratorii extrapulmonare (Fig. 2) Plămânii . 141) a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări) → fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase: olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi respiratorie (în rest). tubare.Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele. . Ocupă majoritatea spaţiului cuştii toracice (Fig. anterior. palatine.Funcţiile de nutriţie CURS 7.mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false .3 neperechi: tiroid.Configuraţia externă: → un vârf 129 | P a g e . 142). Alcătuire (Fig.inferior: se continuă cu traheea .2: → drept (~700g) → stâng (~600g) .Organe de schimb respirator . corniculate.corzi vocale adevărate d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului.9 cartilaje: . aritenoide .3perechi: cuneiforme. . APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA A. Sunt formate din cartilaje complete.Orofaringe ( cale comună) .

. inferioară. Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă: circulaţia funcţională şi circulaţia nutritivă.Structura plămânului: i. Acesta are formă piramidală. Căile aeriene intrapulmonare (Fig. Ramuri ale arterei pulmonare.. datorită sedimentelor de praf şi cărbune.La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă.Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar. Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii pulmonari. . Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2. artera bronşică şi vena bronşică. La acest nivel pătrund şi ies din plămâni: bronhia. care aduc sânge neoxigenat din ventriculul drept urmăresc traiectul arborelui 130 | P a g e . puroi (piotorax). ii. într-o cantitate mică. → bronhii intralobulare → bronhiole terminale → bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci alveolari Lobulul pulmonar (Fig. . sânge (hemotorax).Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi.→o bază → 3 feţe (costală. Aceasta este formată din 2 foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă (viscerală). 3-5 canale alveolare. Este format din celule conjunctive.Este moale. cele 2 vene pulmonare. Circulaţia funcţională reprezintă mica circulaţie.. sau aer (pneumotorax). Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid pleural. fibre de colagen şi elastice. Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural. 143) Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii terţiare → bronhii cuaternare. mediastinală.. nervii şi vasele limfatice. îndepărtând cele 2 foiţe una de alta. Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul pulmonar. în care există o presiune negativă (vidul pleural). 144) este unitatea anatomică şi fiziologică a segmentului pulmonar. . iii. Reţeaua sanguino-limfatică. . când se colectează lichid seros (hidrotorax). . numită pleură. cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o bronhiolă respiratorie. rezistent şi cu aspect buretos. artera pulmonară. fiecare terminându-se cu saci alveolari). diafragmatică) → 3 margini (muchii): anterioară. denumit cavitate pleurală. Cavitatea poate deveni reală în unele afecţiuni. La nivelul ei are loc schimbul de gaze. posterioară.

bronşic, iar la nivelul alveolelor capilarele desprinse din arteriole se unesc formân venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen la inimă. Circulaţia nutritivă se realizează pe seama arterelor broşice, cae iau naştere pe seama arterei aorte. Ele urmăresc ramurele arborelui bronşic, fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronşice duc sânge încărcat cu oxigen şi nutrimente la bronhii, arterele şi venele pulmonare şi pleure. Nu există comunicare între cele reţele sanguine. Venele bronşice drenează sângele din regiunea mediastinală a bronhiilor şi se deschid în venele azigos, iar restul trece în sistemul venelor pulmonare. iv. Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii simpatici cervicali şi toracali

B. Fizologia respiraţiei
Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor organice şi producerea de energie.

 Respiraţia
1. Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern

2. Internă (tisulară): la nivelul celulelor

1. Respiraţia externă:
a. Ventilaţia pulmonară: → inspiraţia: - durează ~ 1s. - Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi împingerea lor în faţă → creşte diametrul antero-posterior şi transversal - Contracţia diafragmului1 → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală determină coborârea diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină coborârea cu 10 cm) - La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se declanşează inspiraţia → muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea cutiei toracice → presiunea alveolară scade cu 1mm Hg → pătrunderea aerului în plămâni

→ expiraţia: - durează≈ 2s. - pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade

1

secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea 131 | P a g e

- în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele fiind trase spre interior, deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea coastelor b. Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
- Aerul inspirat cedează o parte din oxigen2 sângelui - CO2 3din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare - Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi alveole şi datorită grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator

c. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:

→HbO2 (98%) →dizolvat în plasmă (2%) CO2 este transportat prin sângele venos: →dizolvat în plasmă (5%) →HbCO2 (3%) →bicarbonaţi (HCO3-): 92% 2. Respiraţia tisulară: utilizarea oxidoreducere (mitocondrii)

oxigenului

în

procesele

de

SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP) Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea externă trebuie să se acorde între ele. Când nu există acest acord apare insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste ventilaţii (paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii suprafeţei de schimb respiratoriu (TBC).

 Reglarea respiraţiei
- Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică. Ritmicitatea mişcărilor este dată de activitatea permanentă a centrilor respiratorii bulbo-pontini (trunchiul cerebral) - Semnalul4 (transmis la început mai lent) este transmis de la centrii de mai sus prin motoneuronii nervului frenic şi determină contracţia muşchilor respiratorii şi determină inspiraţia. - În cazul unei supradistensii a plămânilor, inspiraţia este limitată reflex. Tensioreceptorii din căile respiratorii transmit informaţii centrilor respiratorii bulbo-pontini, care declanşează încetinirea inspiraţiei = reflexul Hering-Brewer de distensie. - Controlul respiraţiei se datorează informaţiilor venite de la diverşi receptori:

2 3

La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O 2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37 mmHg În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg. 4 Se declanşează la 3s.; transmiterea semnalului lent are ca scop evitarea respiraţia gâfâitoare

132 | P a g e

→mecanoreceptorii: stimularea lor prin colabare determinând reflexul Hering-Brewer inversat →chemoreceptorii: sesizează variaţii ale O2 şi CO2. Hiperventilaţia care apare în cazul după hemoragii severe se datorează acidozei (HCO3-) →baroreceptorii: sunt sensibili la scăderea presiunii sanguine→polipnee →proprioreceptorii din muşchi, tendoane: stimulează indirect centrii respiratorii în timpul mişcărilor →termoreceptorii: excitanţii reci aplicaţi pe tegument pot bloca respiraţia. - Respiraţia este reglată şi voluntar de centrii superiori (vorbit, cântatul vocal şi la instrumente de suflat)

 Volume, capacităţi şi debite respiratorii
În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume. Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul unui act respirator normal. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o inspiraţie normală (3000 ml). Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o expiraţie normală. Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o expiraţie maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se retractă în jurul hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz proba docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică. Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea AC+VIR+VER. Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o valoare de circa 3500 ml (AC+VIR). Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care rămâne în plămân după o expiraţie normală (VR +VER). Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate, fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate (AC+VER+VIR+VR). Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric. Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului 133 | P a g e

curent cu frecvenţa respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii de efort până la 100-200 l. Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc schimb de gaze. Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La persoanele sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate alveolele sunt funcţionale.

Figura 140 Aparatul respirator

134 | P a g e

Figura 141 Regiunea superioară a căilor respiratorii

Figura 142 Localizarea plămânilor în cutia toracică

135 | P a g e

Figura 143 Arborele bronşic

Figura 144 Lobulul pulmonar 136 | P a g e

Figura 145 Secţiune transversală prin cutia toracică Figura 146 Schimbul respirator la nivel pulmonar 137 | P a g e .

1.CURS 8.1. 148): 2 feţe: → anterioară → posterioară 2 margini: → dreaptă → stângă un vârf o bază 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi → posterior ventricule - - 2 şanţuri longitudinale: → anterior → posterior marchează septul interventricular - În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac Anatomia inimii - Inima prezintă un înveliş numit pericard: 138 | P a g e . vârful este orientat inferior.are formă conică . aspiro-respingător.250-300g greutate Morfologie (fig. Sanguin Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi. Morfologie şi anatomie -aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine. spre stânga (fig. . 147). este oblică faţă de planul medio-sagital al corpului. Inima Localizare: în mediastin. anterolateral. Intervine în apărarea organismului Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi A. .este un organ cavitar (4 camere). APARATUL CIRCULATOR 8.

Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase. care aduc sânge cu oxigen de la plămâni. o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut conjunctiv Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea contracţiei ritmice. 151). care aduc sânge neoxigenat de la corp. 149): o epicard o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace modificate. ce ajută la închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl pompează în artera aortă. fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular. care este bicuspidă (Fig. iar la nivelul ventriculului drept. pompat apoi în trunchiul pulmonar. care prezintă la bază valvula semilunară aortică. 151). miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul atrioventricular. o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară. cu rolul de a ancora valvulele de la nivelul cordului. 139 | P a g e . Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă. prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. La nivelul atriilor.- - - o pericard fibros o pericad seros:  foiţă parietală  cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)  foiţă viscerală (epicard) peretele cardiac (fig. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sinoatrial. ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită. Compartimentele inimii (fig. pe seama căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară. la fel şi ventriculele. Această proprietate. o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept. muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul ventriculului stâng. situate la vârful inimii. 150): o inima prezintă 4 camere: 2 atrii. prevăzut cu valvula mitrală. o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular o Atriile nu comunică între ele. situate la baza inimii şi 2 ventricule. nodulul atrio-ventricular. o În atriul stâng se deschid venele pulmonare. numită şi automatism cardiac se datorează ţesutului excito-conductor nodal.

iar inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac) şi parasimpatice (aparţin nervului vag). cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a prelua oxigenul. Circulaţia sanguină La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia pulmonară şi sistemică) de vase sanguine. ce conţine fibre de colagen şi elastice. Acestea au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). La nivelul venelor există valvule. a căror perete este format în general din 3 tunici: o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv (subendoteliu) o Tunica medie: conţine celule musculare. Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. componenta musculară. vene şi capilare. asigurând vascularizaţia organelor.  Circulaţia pulmonară Se realizează între plămâni şi inimă. Capilarele sunt cele mai mici vase. - - - - - - 140 | P a g e . predominând în tunica medie. 3. formate din endoteliu şi o membrană bazală. fibre elsatice şi de colagen o Tunica externă: ţesut conjunctiv. Cele mai mici vase se numesc venule. însă lumenul este mai mare. Vasele sistemului circulator (fig. Au perele mai subţire decât arterele de acelaşi calibru. în special la organele situate inferior faţă de inimă. o Arteriolele au calibrul cel mai redus. hipofizară). formează o reţea admirabilă (glomeulul renal). unde sângele circulă antigravitaţional. Există şi excepţii: când se interpun între 2 arteriole. 153) Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele vasului.- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace. Venele (fig. Acestea sunt organe tubulare. 154). Acestea formează reţele interpuse. de obicei. iar cân se interpun între 2 venule. Tunica externă este mai groasă decât media. formează o reţea portă (hepatică. Sunt de 3 tipuri: o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei). aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. tunica medie este foarte subţire. 2. între o arteriolă şi o venulă. În cazul vaselor mari. tunica medie are o cantitate mare de ţesut elatic o Musculare: au diametru mediu.

Automatismul este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig. Viteza 141 | P a g e . Structura corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min. 152).Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)  Circulaţia sistemică (marea circulaţie) Se realizează între inimă şi corp. - Marea circulaţie (circulaţia sistemică) B. Ei preiau comanda atunci când centrul de automatismu superior este scos din funcţie. fasciculul Hiss – 25/min). El nu intră niciodată în tetanos. Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate periodică de lungă durată. În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara – 40/min. fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace. prin descărcarea automată de impulsuri. Proprietăţile inimii  Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism. pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri.  Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul. Fiziologie 1.).  Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune.

 Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt relaxate. Ciclul cardiac începe cu sistola atrială. a sângelui ventricular.4s inima se află în diastola generală.05m/s. adică se găsesc în diastola atrială. presiunea intraventriculară creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii.  Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei. Prin contracţia atriilor sângele trece în ventricule. Valvulele atrioventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui. are loc contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră. Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul. deschizând valvulele semilunare. datorită diferenţei de presiune. Urmează imediat sistola ventriculară care duează 0. trece în mod pasiv în ventricule. presiunile din ventricule şi atrii tind să se egaleze.3m/s). prin umplerea ventriculelor cu sânge. în compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de la presiune mare la presiune mică. muşchiul se contractă izometrică. În prima fază. În faza a doua. sângele este împins în sistemul arterial.3s. viteza de conducere este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale. Ciclul cardiac O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. înaintea apariţiei celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. Prin deschiderea valvulelor atrioventriculare. La nivelul nodulului atrio-ventricular viteza – 0. Urmează diastola ventriculară în care ventriculele relaxându-se. Deci aproximativ 0. iar prin contracţia ventriculelor. iar relaxările se numesc diastole.1s. Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie. În timpul sistolei.03-0. Sângele din aortă şi artera pulmonară tinde să revină în ventricule. sângele din atrii. Ventriculul este acum o cavitate închisă. Contracţia miocardului este o secusă. presiunea intraventriculară scade. Când. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s). care durează 0. atriile se contractă şi ciclul reîncepe.- - de conducere a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului atrial (0. 142 | P a g e . 2. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial. dar valvulele semilunare se închid. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a sângelui. La nivelulul nodulului atrio-ventricular. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt închise.

Debitul cardiac La fiecare sistolă. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare ventricul/minut (l/min). debitul cardiac este de 5l/min. Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care pot fi înregistraţi cu aparate speciale. Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic. iar înregistrarea grafică se numeşte electrocardiogramă (EKG).CICLUL CARDIAC Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele. Manifestările activităţii inimii Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. 143 | P a g e . Se datorează contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic. din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml – debitul sistolic. ceea ce explică pentru ce inima poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească. 3. La un ritm normal de 72contracţii/min. 4. În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min.

Circulaţia sângelui prin vene Mai lentă decât în artere. 7. durată mare şi de tonalitate joasă. corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare diastolei. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100140 mmHg). Scăderea elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale.  Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare. 5. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice. asigurând circulaţia limfatică. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate. 144 | P a g e . Se datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală.  Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui. după filtrarea apei au loc procese de absorbţie. La capătul venos. 6. iar scăderea hipotensiune. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular. apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune şi filtrare. Circulaţia sângelui prin artere În artere sângele circulă sub presiune. Schimbul de substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie.  Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor arterelor. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte hipertensiune arterială. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul tensiometrelor.- - Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2 zgomote ale inimii. datorită mai multor factori:  Forţa de propulsie a cordului  Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. Circulaţia sângelui prin capilare La nivelul capilarelor. circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. La capătul arterial al capilarelor. Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea presiunii arteriale. rezistenţa este mare. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează spre periferie. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos.  Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul sistolei ventriculare.

o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în AD. are loc adaptarea inimii. debitul cardiac creşte de 5-6 ori. Spre exemplu. o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor.Este asigurată de: o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea sângelui din vene în atrii. Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. Deasemenea. coborârea diafragmului în inspiraţie apasă asupra viscerelor. o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei. prin accentuarea presiunii negative intratoracice. în efort fizic. Pentru cele situate sub atrii. - 145 | P a g e . Parasimpaticul determină vasodilataţie şi bradicardie. Reglarea activităţii cardio-vasculare Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. Astfel. permiţând întoarcerea sângelui spre AD. Degradarea sistemului de valvule predispune la stază venoasă şi varice. există valvule situate la 5-7 cm. dau naştere tromboflebitelor. pe de altă parte. acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. La fel este şi cazul sistemului circulator. 8. pe de o parte şi a vaselor sanguine. care dacă se suprainfectează. De asemena. o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD. facilitând întoarcerea sângelui spre inimă. care compensează efectul forţei gravitaţionale. pentru venele situate deasupra atriilor. adrenalina stimulează inima.

Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică Figura 148 Morfologia inimii 146 | P a g e .

Figura 149 Peretele inimii Figura 150 Structura inimii .interior 147 | P a g e .

Figura 151 Valvulele inimii Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal 148 | P a g e .

Figura 153 Structura vaselor sanguine 149 | P a g e .

Figura 154 Arborele arterial 150 | P a g e .

Figura 155 Arborele venos 151 | P a g e .

Drenarea corectă a limfei este necesară pentru a împiedica acumularea de lichid interstiţial (edem). În regiunea abdominală există o dilatare a acestui duct. care colectează limfa de la membrele inferioare şi de la intestin. prin producerea de anticorpi Limfa şi vasele limfatice (fig. Ductul toracic se varsă în vena subclaviculară stângă. abdomen. Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul limfatic drept. Ductul 152 | P a g e . Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei. numită cisterna chiliferă. regoiuea toracică dreaptă. Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept. care se formează prin filtrarea celulară. Rolul sistemului limfatic:  Drenează excesul de lichid interstiţial.2 Alcătuire:   Sistemul circulator limfatic Vase limfatice Organe limfoide Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă. partea stângă a capului şi gâtului. lichidului interstiţial. spre exemplu. partea dreaptă a capului şi gâtului. Peretele capilarelor este format din endoteliu cu pori ce permit trecerea proteinelor. Fluidul pătruns în capilare formează limfa. microorganismelor şi lipidelor absorbite. În vilozităţile intestinale.8. Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare. înapoi sângelui  Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge  Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului. regiunea toracică stângă. capilarele limfatice transportă lipidele absorbite din tractul intestinal. Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor sanguine. 156) Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor.

în număr de 3 perechi. La copil. 153 | P a g e . Acestea din urmă converg în vase eferente. Dintre toate organele abdominale. nasului şi a gâtului. splina este un organ important în producerea de eritrocite. Aici pătrund vase aferente. Organele limfoide (fig. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul. la stânga stomacului. fiind implicaţi în imunitate. Splina nu este un organ vital la adult. în cazul unei rupturi apar hemoragii masive.se deschide în vena subclaviculară dreaptă. care părăsesc ganglionul prin hilul ganglionar. implicaţi în producerea de limfocite. Foliculii reprezintă locul de producere a limfocitelor. ruptura de splină este mortală în 90% din cazuri. care conţine centri germinativi. Splina unui adult conţine pulpa roşie. splina este cel mai frecvent lezată. limfocite şi ţesut limfatic. se apelează la splenectomie. dar participă la producera limfocitelor. Deoarece este puternic vascularizată. Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. în apropiere de vena jugulară internă. Alte organe limfoide: Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul faringelui. Pentru a împiedica decesul. filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. Amigdalele. de care este suspendată. 159) este localizată în hipocondrul stâng. Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite regiuni ale corpului:  Ganglionii popliteali  Ganglionii inghinali  Ganglionii lombari  Ganglionii axilari şi cubitali  Ganglionii toacali  Ganglionii cervicali Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici. 157) Ganglionii limfatici (fig. Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din care se desprind septuri ce împart ganglionul în foliculi. Fără intervenţie chirurgicală. care se ramifică în sinusuri. 158 ) Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a lungul venelor limfatice. combat infecţiile urechilor. în care se distrug hematiile şi pulpa albă. Splina (fig.

Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui. participând la maturarea unor limfocite (limfocite T) Figura 156 Sistemul de vase limfatice 154 | P a g e . La făt şi la copil este mai mare decât la adult. în spatele manubriului sternal. Are rol important în imunitate.

Figura 157 Organele limfoide Figura 158 Ganglion limfatic 155 | P a g e .

creşterea şi repararea celulară. Hrana estze utilizată la nivel celular. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare. Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării celulare. unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii chimice care constau în sinteza de enzime. APARATUL DIGESTIV Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. diviziunea. fiind eliminată prin materiile fecale.Figura 159 Splina CURS 9. O parte din mâncare nu este digerată. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul singur nu-i poate produce. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale: Ingerarea Masticaţia Deglutiţia Digestia Absorbţia Defecaţia 156 | P a g e . Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele intestinal. fiind necesară o prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. precum şi producerea de energie.

Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. structura lui reflectând funcţia. de la interior spre exterior. Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi limfatice ale submucoasei. 160) 1. O digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. aflată în strânsă legătură cu mucoasa. Deasemenea. Tunicile tubului digestiv (fig. Pancreas 1. până la stomac. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. numit musculara mucoasei.Tub digestiv a. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos Meissner). Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de aproximativ 9 m. unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici. ce asigură o serie de contracţii. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor. Epiteliu este însoţit de un strat subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. Mucoasa Submucoasa Musculara Seroasa 1. Glande salivare b. 161) Tubul digestiv. Este formată din epiteliu de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. 157 | P a g e . 2. c. Glande anexe a. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi ganglioni limfatici. Cele 4 tunici. 4. cu rol de apărare. este format din 4 straturi sau tunici.Morfologia şi anatomia aparatului digestiv A. sunt: 1. Mâncarea ingerată trece prin tractul digestiv. b. 3. iar de la stomac la rect este epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. există şi un strat subţire de ţesut muscular. e. Fiecare tunică conţine un ţesut dominant. Ficat c. La nivelul mucoasei se găsesc celule specializate în producerea de mucus. Cavitate bucală Faringe Esofag Stomac Intestin subţire Intestin gros 2. d. de la esofag la orificiul anal. f. 2. absorbabile.

necheratinizat. limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură striată. prevenind pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi buze. Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular extern. palatul moale şi palatul dur. 162) are rolul de a ingera alimentele. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de mucoasa bucala. Cavitatea bucală este delimitată de obraji. situat posterior. a le mesteca şi a forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui. 4. Cavitatea bucală (fig. situat anterior şi palatul moale. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. Între ele se află amigdalele palatine.). Limba: ca şi organ digestiv. Stimularea parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea alimentelor prin tractul digestiv. Deasemena cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic. Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. Până la stomac. dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor. seroasa este înlocuită cu o tunică numită adventice. acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul orofaringian). Deasemenea participă şi la articularea cuvintelor. Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. pluristratificat pavimentos. Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur. Acestea sunt organe moi şi foarte mobile. Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. etc. ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea alimentelor. Fibrele simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă peristaltismul.3. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a temperaturii lor. De la uvulă. reduc secreţia şi contractă sfincterele). Segmentele tubului digestiv a. Restul colonului şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea 158 | P a g e . cu fibre dispuse longitudinal. Nervul X cranian (vag) este sursa fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. musculatură striată şi epiteliu de acoperire. peristaltice. acesta prezintă uvula (omuşor) palatină. Obrajii sunt alcătuiţi din piele. Median. ţesut adipos subcutanat. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările acesteia. în rest fiind musculatură netedă. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare. musculatura extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului. buze.

Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului alimentar în esofag. după care urmează 6 perechi de molari. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate pentru diferite funcţii. Structura dintelui (fig. 32 de dinţi înlocuiesc această dentiţie. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte. 1/1 C. fiind ataşată de osul hioid. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag. Corpul stomacului: este porţiunea centrală. Este o porţiune dilatată situată în stânga stomacului. Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari. Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os. fiind formată din fosfat de calciu. 3/3 M. formând dentiţia definitivă. prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni. d. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu esofagul.bucală. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. în contact cu diafragmul. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc incisivi. 1/1 C. în care există vase de sânge şi nervi b. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian. a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. 2/2 PM. 165): i. Formula se face pentru jumătate din gură. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. situat posterior faţă de laringe şi trahee. Fundul stomacului. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer. de aproximativ 25 cm lungime. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. Este un organ tubular colapsabil. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. Omul este difiodont. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. Stomacul (fig. iar o treime se găseşte în faringe. iar inferior cu duodenul. începând cu incisivii. Aceasta este înlocuită de cement la nivelul rădăcinii. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a pătrunde în stomac. În cazul aparatului digestiv comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul c. Este localizat imediat sub diafragm. doar că este mai dură. 2/2 PM Formula dentiţiei definitive este: 2/2 I. Formula dentiţiei de lapte este: 2/2 I. Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv. ii. iii. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni: Coroana Colul Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola) De la exterior spre interior se disting: Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp. cea mai mare a stomacului 159 | P a g e . Aceştia sunt adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini.

a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu microvili. care secretă mucus. Celulele parietale produc HCl. La acest nivel se finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. Suprafaţa de absorbţie a intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare. fiind regiunea fixă a intestinului subţire. Acestea sunt: lungimea intestinului. iar marele epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. nervi şi vase limfatice. Tunica musculară prezintă în plus un strat muscular oblic.4 cm la o persoană vie. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. La un cadavru. În mezenter se găsesc vase de sânge. mică şi una convexă. Prin formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se deschid glandele Lieberkűhn). jejun şi ileon. Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din submucoasă. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală. Intestinul subţire (fig. în care se deschid glande gastrice. este aproximativ de 2 ori mai lung. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală. Mucoasa prezintă cripte gastrice. 166) Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden. mare. care se deschide în intestinul gros. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime.iv. care se continuă cu duodenul. În afara unei mici porţiuni. care conţine atât fibre simpatice. Intestinul subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2. e. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C. Cele două canale se deschid printr-o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei ridicături (papila duodenală). datorită relaxării musculaturii. Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. care permit distensia stomacului. iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale. pliurile circulare. în apropiere de stomac. 160 | P a g e . 3. Segmentele intestinului subţire: 1. Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă. Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului. Unele celule sunt speializate pentru producerea de mucus. Celelalte celule specializate produc pepsinogen. Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui Oddi. cât şi parasimpatice. Faţa concavă este orientată spre stânga. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului. 2. Sfincterul piloric separă stomacul de intestinul subţire. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric superior. restul este retroperitoneal.

iar ultimii 2 canalul anal. Glandele anexe a. Fiecare glandă conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul anal. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică. Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent. Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele. descendent şi sigmoid. transvers.f. De acesta este legat apendicele cecal.5 m. ce intervine în apărarea organismului contra infecţiilor. b. Saliva produsă de această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum. care determină o secreţie mucoasă. interhepatofrenic drept şi stâng. 167) Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1. Cecumul reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală.3 kg la adult. prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern. fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul urechii. 2. Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior. Canalul anal comunică cu exteriorul prin orificiul anal. Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul. Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă. mai bogată în enzime şi celule mucoase. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală umedă. Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. submaxilarele şi parotidele. Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic. cântărind aproximativ 1. colon. despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului 161 | P a g e . între piele şi muşchiul maseter.5 l de salivă. Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. Pancreasul a. 168) este cel mai mare organ intern. Intestinul gros (Fig. Există numeroase glande salivare mici răspândite în mucosa bucală. Ficatul c. rect şi canalul anal. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic. care produc mucus. iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă. Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei puternice. Astfel se produc zilnic 1. însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3 perechi de glande salivare: sublingualele. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre. Ficatul (fig. Glandele salivare b.

în care mai jos se deschide şi canalul cistic. este brăzdată sagital de un şanţ. unitatea morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. fără perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. înaintea şanţului transvers. Cele intrahepatice încep prin canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng. Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe: o Faţa superioară sau diafragmatică.falciform. Din şantul transvers. a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu. care merg către periferia lobului. prin unirea lor. spaţiul subhepatic. În ce privesşe structura. dintre care două sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi lobul stâng: în centru. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. în care se afăa o ramusculă a venei porte. o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri. în vena centrolobulară. de pară. care pare să formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic. 170). fără endoteliu. menţionăm că ficatul are o tunică seroasă. alcatuită din peritoneul visceral. pe pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară. iar dedesubtul lui. dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. care reprezintă originea venelor suprahepatice. 162 | P a g e . situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită. adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele pediculului hepatic: artera hepatică. un canalicul biliar şi nervii vegetativi. iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare. un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală. vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. 169). Acesta prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular. iar înapoia lui. iar sinusoidele. Dar. în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic. care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist (Fig. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular. şi între care se găsesc. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar. ce conduc sângele hepatic în vena cavă inferioară. peritoneul visceral hepatic trece pe stomac. lobul caudat. prezintă un fund. La acest nivel. sfincterul Oddi. denumit spaţiul lui Kiernan. Marginea ficatului este situată inferior. care părăsesc ficatul. o ramusculă a arterei hepatice. convexă. Vezicula biliară. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun. dispuse în reţea. formează canalul coledoc. foiţa peritoneală viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează ligamentul falciform. numit spaţiul lui Disse. lobul pătrat. formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul hepatogastric. În şanţul transvers se află hilul hepatic. capilarele sinusoidale ale venei porte. Canalul hepatic comun şi canalul cistic.

Capul glandei. este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o prelungire inferioară. 171) este o glandă mixtă. insulele lui Langerhans. trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada pancreasului. alungită transversal şi aşezată între potcoava duodenală şi hilul splinei. procesul uncinat. în interiorul căreia canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu – canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. posterioară şi inferioară. Are o formă de prismă triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. acoperiţi de o capsulă proprie. Ca structură. care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic.c. Acest complex de ţesut şi canale formează pancreasul exocrin. 163 | P a g e . Pancreasul (fig. pe unde trec vasele mezenterice superioare. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară. înscris în cavitatea potcoavei duodenale. care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară. Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de peritoneul parietal posterior. În interiorul glandei se mai observă îngrămădiri celulare diseminate sub formă de insule. Colul corespunde unei incizuri a glandei. este o glandă formată din lobuli şi acini glandulari. ca şi de rădăcina mezocolonului transvers.

Fig. 160 Aparatul digestiv 164 | P a g e .

162 Cavitatea bucală 165 | P a g e . 161 Tunicile tractului digestiv Fig.Fig.

Fig. 164 Structura stomacului 166 | P a g e . 163 Structura dintelui Fig.

Fig. 165 Radiografia stomacului Fig. 166 Intestinul subţire şi adaptările lui 167 | P a g e .

Fig. 167 Intestinul gros Fig.morfologie 168 | P a g e . 168 Ficatul .

170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic 169 | P a g e .Fig. 169 Lobulul hepatic Fig.

alimentele. Digestia intracelulară se întâlneşte doar ocazional. având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau în remaniere osoasă (osteoclastele). astfel transformate. prin acţiunea sucurilor digestive. pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă. La om digestia este extracelulară. 171 Pancreasul I. Fiziologia aparatului digestiv Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi asimilate de organism. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv. 170 | P a g e . sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul peretelui intestinal. Digestia Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în tubul digestiv.Fig. având loc în cavitatea tubului digestiv.

În cavitatea bucală încep primele transformări chimice. faringian şi esofagian. fosfaţi. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele. mucină şi enzime).2). este slab acid (pH = 6. Prin deglutiţie înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală. sulfaţi. Ca.Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului digestiv Digestia bucală Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală. Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %. Alimentele ingerate sunt digerate încă din cavitatea bucală. în perioada când nu se face ingerare de alimente. având loc continuu. Saliva este un lichid puţin vâscos. prin faringe şi esofag. Mg. sub acţiunea amilazei salivare şi a maltazei. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal. Na.3% reziduu uscat. cât şi una chimică.8 – 7. act numit ingerare. urmează deglutiţia sau înghiţirea. Aici are loc atât o digestie fizică. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază. în stomac. Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi 500 ml/24 ore. globuline. transparent şi spumos. Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine. saliva este alcătuită din 95. Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri. 171 | P a g e . carbonaţi şi bicarbonaţi de K. Digestia fizică constă în: .Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei .Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor . Trebuie remarcat că la om.Formarea bolului alimentar Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă. Deglutiţia După ce bolul alimentar a fost format. uree şi acid uric.7 % apă şi 4. salivaţia nu se întrerupe. NH4. Din punct de vedere chimic.

În timpul acestei acţiuni de amestecare. care măresc şi micşorează circumferinţa stomacului.5). vălul palatin se ridică şi separă nazofaringele de orofaringe. împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. Aceste mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său. săruri minerale (cloruri. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe. pe când celelalte faze sunt reflexe. spre fundul cavităţii bucale. Undele se succed la un interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. Enzimele sunt labfermentul.Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii. s-a constat că faza bucală este voluntară. Se realizează sub formă de undă. Funcţia principală a stomacului este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare. până vine în contact cu palatul moale. Timpul faringian. Rădăcina limbii apasă pe epiglotă. 172 | P a g e . începând de la cardia spre pilor. Digestia gastrică Bolul alimentar. Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de acţiunea HCl. fosfaţi. ajungând în stomac. este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului. întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire. direct în intestinul subţire. Analizându-se procesul de deglutiţie. împing bolul alimentar în esofag. acid (pH = 0. este alcătuit din 99% apă. Principalul rol al sucului gastric este în digestie.2 – 0.5%). împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). sulfaţi de K. Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici. Prin aceasta ele se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. Timpul esofagian. Pentru amestecarea alimentelor. acid clorhidric (0. Din punct de vedere chimic. prin stomac. pepsina şi lipaza gastrică. Alimentele lichide trec din esofag. conducerea lui prin acest tub este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului.9 – 1. Muşchii faringieni contractându-se. Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari. care scurtează şi lungesc stomacul. Transformările chimice care se produc la acest nivel sunt secundare. stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag. Sucul gastric este un lichid incolor. alimentele se îmbibă cu suc gastric.

În intestin. care se varsă în duoden din vezica biliară. Este alcalin (pH = 8. se elimină în duoden direct din ficat. Astfel.1-2g‰ colesterol. Este alcătuită din 95 – 97% apă.Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică . bila este stocată în vezica biliară. . datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine. la om. care sunt substanţe absorbabile şi asimilabile. 0. carbonaţi).Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros.Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă. care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară. Rolul bilei (sărurilor biliare): . este de 800 – 1000 ml.5 -9). Celulele hepatice produc bilă în mod continuu.Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ . mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi substanţe minerale (cloruri. se deosebesc 2 tipuri de bilă: bila hepatică. se mai găsesc mici cantităţi de acizi graşi.Digestia intestinală Finalizează transformarea alimentelor. având rol antiputrid . Sucul pancreatic 173 | P a g e . produsă de hepatocite. K şi F. Între digestii. permiţând astfel absorbţia grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A. dând produsele finale ale digestiei.5% pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină). bila şi sucul intestinal Bila Este produsul de excreţie al ficatului.1% lecitină. care în timpul digestiei. 0. 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu). chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei sucuri digestive: sucul pancreatic. fosfaţi. Alături de acestea. acid uric şi uree.Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic SUCUL PANCREATIC Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore. E. D.

clorura de sodiu şi fosfaţii. Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen.conţine: apă (98%) şi reziduu uscat (2%). Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi. 174 | P a g e . globuline. chemotripsinogen. inodor. Este incolor. lipaza pancreatică şi amilaza pancreatică. Enzimele intestinale au o acţiune specifică. Sucul intestinal Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. uşor sărat şi cu reacţie alcalină. Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine. mucină şi enzime). cloruri şi fosfaţi). Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu.

De la polul bazal. Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale. chimul gastric suferă. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon trec pasiv în celulele intestinale. glicerina şi acizii graşi). permite absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor. transformându-se în chil intestinal. chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire. altele acţionează asupra proteineleor (fermentaţia putridă). Acestea sunt: Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. Funcţia intestinului gros La extremitatea inferioară a intestinului subţire. de unde trec în sânge şi limfă. în continuare. În amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. de unde ajung în sângele portal. În stomac se absorb apa. Absorbţia intestinală Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. În afara acestui suc. Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se scurtează. Lipidele se absorb în mod diferit. rezultă nutrienţii (monozaharide. digestia. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi. aminoacizi. Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic). monozaharidele trec pasiv în sângele portal. alcoolul. Favorizează şi absorbţia. - În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin. Absorbţia glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor comun pentru Na. Na. Acesta conţine mucus. Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal în fragmente mai mici. care trec în intestinul gros. masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa intestinului gros. în intestinul gros există numeroase bacterii. Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare: indolul. masa 175 | P a g e . În cazul reflexului vomitiv. În celulele intestinale. aceste unde au un sens de propagare opus. Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. ce alcătuiesc flora specifică. Aici. Prin toate aceste transformări. Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică). scatolul. rămân substanţele nedigerabile. glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman. Prin musculatura sa. intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului. Sub acţiunea lor.În intestinul subţire. pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. hidrogenul sulfurat. contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor. Cl. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici. o mică cantitate de enzime şi apă.

B1. Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le suportă în organism. K şi PP. Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect. Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul ficatului. La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen. Proteinele în exces sunt convertite în lipide. sinteză) şi se realizează cu un consum energetic. fundamental al materiei vii. în mod permanent. ce are loc. carboxilaze) Menţinerea echilibrului acido-bazic Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului. Acest act este controlat voluntar după vârsta de 3 ani. car este mobilizat. protrombină). cât şi substanţele nutritive luate din mediu. Funcţiile ficatului Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150 g. Reprezintă o rezervă lipidică. ficatul este cel mai mare producător de căldură - CURS 10. METABOLISMUL Metabolismul reprezintă atributul esenţial.de alimente nedigerate se transformă în materii fecale. în funcţie de necesităţile organsimului. se numeşte defecaţie. La făt are funcţie hematopoietică Degradarea hematiilor şi captarea fierului Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze. Depozitează fier. stocând o parte din lipidel organsimului. prin metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie. acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism. Deasemenea are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide). Reprezintă o rezervă de glicogen. între organismul viu şi mediul înconjurător. B2. B12. Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. Toate aceste transformări poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse: asimilaţia şi dezasimilaţia. cupru şi o serie de ioni Reglează cantitatea de apă din organism Depozitează vitaminele A (95%). 176 | P a g e . Absorbţia. atât combinaţiile chimice din propria structură. D. Acesta se poate sintetiza din substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). supuse uzurii şi reînnoirii. În sens larg.

precum şi în dereglările metabolice asociate cu 177 | P a g e . Procesul biologic de fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. Căile de transformare a amoniacului sunt: ciclul ureogenetic. arginina). Organismul uman poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele. deoarece ca amoniac liber este toxic. Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie. Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. concentraţia amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. Amoniacul. Detoxifierea pe calea formării glutaminei. dioxidul de carbon şi amoniacul. În organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele.Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism. o acumulare a acestui compus în sânge. are loc în cea mai mare măsură în ficat. Ceilalţi 10. 2) Catabolismul aminoacizilor Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi. Acest fapt indică existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului. inclusiv a celor introduse cu hrana. Insuficienţa hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi. În celulă. trebuie să fie eliminat din organism sau transformat într-o formă netoxică. apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. În catabolism rezultă energia necesară în procesele de sinteză. acestea din urmă primesc azot. Amoniacul este toxic mai ales pentru ţesutul nervos. sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. numiţi aminoacizi esenţiali (neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina. ca o consecinţă. intrând în structura diverselor proteine. histidina. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută peste o anumită limită. Ficatul este sediul detoxifierii amoniacului pe calea ureogenezei. valina. Metabolismul aminoacizilor 1) Biosinteza aminoacizilor Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH3 (amoniac) care se obţine din N2 (azot atmosferic). unele ciuperci şi alge albastre-verzi. metionina. respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei componenete. deşi prezentă şi în alte ţesuturi. În condiţii normale. iar glutamina nefiind toxică este păstrată. triptofanul. Ureea este eliminată din organism prin urină. dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice. În metabolismul amoniacului. Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa. şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). cu formare de uree şi calea de formare a glutaminei. leucina. În bolile hepatice. N 2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. izoleucina. ficatul are un rol fundamental. utilizat în sinteza de aminoacizi. Obţinerea de amoniac din N2 poate fi realizată de numeroase bacterii. treonina. rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino. cu toată formarea sa continuă. fenilalanina. Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici (care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat). spre deosebire de acizii graşi şi glucoză.

care sunt produse în ficat şi în sistemul reticuloendotelial. Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din tractul gastro-intestinal. Absorbţia proteinelor Are loc în principal sub formă de aminoacizi. unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut. Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura necesităţilor proprii. ţesuturile îşi reînnoiesc permanent proteinele. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special. cum este ficatul pentru glucide sau un ţesut specializat. Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică. Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii peptidice din moleculă. sunt scindate până la stadiul de peptide cu moleculă mică şi. unde o parte sunt metabolizate mai departe. Metabolismul proteinelor Proteinele alimentare. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele sanguine şi de aici în vena portă. ajungând în ficat. De aici ajung la ficat. adrenalină. constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului. iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. Hormonul tiroidian este necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare. Proteinele sunt sintetizate chiar în ţesutul respectiv. Degradarea se realizează de către enzime specifice. iar o parte sunt trecute pe cale sanguină diverselor organe. Absorbţia proteinelor în organism 2. Administrarea de insulină. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. hormon de creştere scade aminoacidemia. între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor de degradare azotaţi. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă azotată negativă. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism: 178 | P a g e . Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi. cum este ţesutul adipos pentru lipide. forma de absorbţie a proteinelor.bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a aminoacizilor. cu excepţia celor plasmatice. ci este valabilă pentru toate. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor. Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură: 1. Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport constant între sinteza şi degradarea proteinelor. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism sub formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv (fenomenele de şoc anafilactic). De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate celulele corpului. numite proteolitice (proteaze) şi are loc prin hidroliză (cu participarea apei). 3. Metabolismul azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. sub acţiunea enzimelor digestive specifice. În tot timpul digestiei. în final până la stadiul de aminoacizi. în timp ce hormonul de creştere este necesar menţinerii proteinelor musculare. Organismul prezintă o capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ. ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin. absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant. constituind proteinele tisulare. Aceste componente de degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena portă.

iar în cazul unui aport insuficient al acestor componente. Procesul are loc în două etape. rămânând depozitat în ficat. proteine structurale b. Organismul îşi procură glucidele necesare. pe căile specifice lor. Prima etapă: transcripţia. precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea acestor glucide în organism. Catabolismul proteinelor Proteinele din organism sunt înlocuite. deoarece glucidele au rol esenţial în organism. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie. în funcţie de necesităţile organismului. cetoacizi care participă la neogeneza glucidelor Biosinteza proteinelor În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. nu poate trece prin membrana celulară. Sunt hidrolizate până la stadiul de aminoacizi. are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide. care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. Metabolismul glucidelor în organismul uman Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările alimentelor în glucide necesare organismului. hormoni. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina). Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a proteinei de interes. Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă. datorită insolubilităţii şi moleculei mari. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a ADN-ului într-o catenă de ARNm. organismul posedă un centru de depozit: ficatul. trebuie să fie degradate şi componentele prostetice. sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi pentru a se asambla prin legături peptidice. de unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul ribozomilor. 179 | P a g e . Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime. Acesta. în special din glucide alimentare. În cazul proteinelor complexe. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic. pe măsura degradării lor. în citoplasmă A doua etapă: translaţia. Obţinerea glicogenului implică procese de scindare a glucidelor alimentare.a.

Prepararea alimentelor prin fiebere. coacere uşurează acţiunea enzimelor din sucul digestiv. celuloza Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici 3. Pentru aceasta polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. metabolismul glucidic are următoarele aspecte: 1. Această hidroliză este realizată de enzime hidrolitice specifice. ptialină polizaharide Glucidele din alimente oligozaharide amilaza dextrine pancreatică maltaza zaharaza glucoză + glucoză + fructoză maltoză maltaza maltoza zaharoza lactoza lactaza monozaharide În organismul uman. Catabolismul glucidelor 180 | P a g e . lactoză Polizaharide: amidonul. fructoză. riboză Glucidele din alimente Dizaharide: zaharoză. glicogenul. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli 2.Glucidele din alimente scindate monozaharide polimerizare Glicogen hepatic Lipide în ţesutul adipos Glucoză sanguină Glicogen în ţesuturi Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare Monozaharide: glucoză.

Glicogeneza hepatică S-a dovedit că hexozele (glucoza. Gliconeogeneza În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare. Gliconeogenza din compuşi proteici. Poate avea loc: a. componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea glucidelor. ficatul are capacitatea de a sintetiza glicogen şi din componente neglucidice. componentă cheie a întregului metabolism glucidic. Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în funcţie de aminoacizii componenţi (glucoformatori). cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume: I. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina. depinzând de transformarea în glucoză. fructoza. glicogenul. galactoza. a. acidul aspartic. deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în glicogen. cazeina 48%. Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză. reacţie care constituie cea mai importantă sursă de energie pentru organism. galactoza administrată este eliminată prin urină ca atare. Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină. fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent galactoza. Catabolismul glucidelor . glicocol. un dizaharid sau glicogenul. Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului. Spre exemplu proteinele musculare sunt în procent de 58% glucoformatoare. a. Acesta este transformat în glucozo-6-fosfat. Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului. Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această componentă. Această capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice. Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a moleculei mari.poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora. Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen. acidul glutamic.1. ca în cazul degradării digestive a glicogenului alimentar. manoza) sunt precursori ai glicogenului şi că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în glicogen. Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite. Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică consum de energie şi aceasta este dată de către ATP. pe când glicogenul din fiecare organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ. Valoarea glicogenetică a proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine. direct: într-o singură etapă b. Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea glucidelor). indirect: în 2 etape succesive: 181 | P a g e . atât pentru acelaşi ţesut. Testul se numeşte proba galacozuriei provocate. În insuficienţă hepatică. Oxidarea totală până la CO2 şi H2O. 3. Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. Glicogenul hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele. 2. puternic polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic.

concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult.a doua: aerobă. plasma devenind latescentă (cu aspect de lapte). cu grăsime de focă sau de balenă. la sfârşitul căreia se formează 36 ATP. Influenţa alimentaţiei este foarte mare. În timpul absorbţiei.. reprezentând etapa respiraţiei celulare.prima: anaerobă (glicoliza). ADP. glutationul. combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun. începe de la glicogen şi implică o secvenţă de 12 etape majore. care se hrănesc. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici). ionii Mg2+. După ce ajung în celulele intestinale. pentru a fi detoxifiate. Această etapă se numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs). Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această formă nu pot să se absoarbă. Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină. locuitorii din Laponia. care va intra în următoarea cale metabolică. în general. Această etapă are loc în mitocondrii. La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic. Parnas (EMP). II. depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor 182 | P a g e . acizii graşi se combină cu glicerina formează lipide specifice organismului uman. Transformarea în componente biologic importante. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici. constituind aşa-numita cale glicolitică Embden. Ca2+. care trec în limfă sau sânge. favorizând transportul gliceridelor. funcţionează şi ca izolator termic. climatul şi regiunea unde sunt localizate în organism. AMP. K+ etc. În ţesutul muscular. METABOLISMUL LIPIDELOR Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente → o sursă indirectă: glucidele alimentare Absorbţia şi transportul lipidelor Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt. Toate substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat. trece în interiorul celulelor din peretele intestinului. Aceste etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex constituit din enzime cu acţiune specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici. constituind ţesutul adipos. Mayerhorf. ce reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism. având rol termoreglator. Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia. . pentozele (calea pentozo-fosfaţilor) 2. şi anume: ATP. Astfel. cum sunt: 1. S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei. Depozitarea lipidelor Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:  Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit  Depozitate temporar în ficat  Oxidate în ţesuturi Depozitarea gliceridelor În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide: – de rezervă – protoplasmatice Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice. la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. Aceştia constituie combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale. Deasemenea se obţine şi 2ATP.

Catabolismul acizilor graşi.animale. organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). Pentru a-şi procura totuşi energia necesară. Compoziţia şi constituenţa lor sunt constante şi independente de alimentaţie. cetoza poate fi produsă de: 1. Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. Cea mai importantă cale este β-oxidarea acizilor graşi. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice. α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în αglicerofosfat. se degradează până la acid lactic. ca o consecinţă. apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în ţesuturile extrahepatice. Derivă tot din lipidele de rezervă. Din depozitul de lipide. oxidarea nu are loc. dar spre deosebire de acestea. ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul. ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare duce la CO2 şi H2O. Deasemenea. au o structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. În condiţii patologice însă. deci a cetogenezei hepatice. Formarea corpilor cetonici În dereglarea metabolismului glucidelor. ci în ţesutuile extrahepatice. degradându-se până la CO2 şi H2O.apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat. Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice. Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. dar metabolizarea mai departe a acestor componente nu are loc în ficat. la rândul ei. H2O şi energie. Cauzele cetozei. Sediul de formare a corpilor cetonici. catabolismul gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi. ceea ce duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen. iar cele din profunzime sunt consistente. Aceasta. Catabolismul gliceridelor Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic. 2.cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină . au o grăsime asemănătoare cu aceea a untului de cocos. care va resintetiza glicogen hepatic. În condiţii normale. Astfel. Astfel. intră în ciclul Krebs. prin glicoliză. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice: . care se hrănesc în special cu nuci de cocos. care conduce la degradarea completă cu formare de CO2. În acest caz. Catabolismul glicerinei. Se mai numesc şi lipide de structură sau constituţionale. degradarea acizilor graşi se 183 | P a g e . Acesta. sau de organe. Cele subcutanate rămân semifluide.cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge . Acesta se va găsi sub formă de corpii cetonici. Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă. Locuitorii din Polinezia. creşterea generării de corpi cetonici în ficat. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH). apare un exces de acetil. printr-o mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi. acidul β-hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). o depozitare masivă de grăsimi în ficat. ceea ce duce la acumulare excesivă de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină. Cetoza. sub formă de acetil-CoA. Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului.

NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul). glutationul (tripeptid). În diabet nu există o lipsă de glucide. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi. Valoarea calorică a alimentelor Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru un anumit aliment dat – valoarea lui calorică. cât şi ale scheletului sterolic. Parenchimul hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. implică modificări ale catenei laterale ale colesterolului. ATP. Este în special activă în ficat şi intestin. Poate fi realizată în toate ţesuturile. Transformarea provitaminei în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică. Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte mult în cele sanguine. În stază biliară prelungită. catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime.va produce cu o viteză mai mare decât cea uzuală. şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor complexe solubile numite acizi coleinici. urmează apoi pielea. Pregnenolonul este un compus prezent în toate reacţiile de transformare. atât de diferită. respectiv valoarea lui energetică. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza. Deşi colesterolul este o substanţă greu solubilă. 2.3-1g/zi. în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. Excesul de corpi cetonici sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o consecinţă apare cetoza. Această situaţie. colesterolul cristalizează formând calculi (colelitiază). Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D3. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. La om nu implică o degradare a inelului sterolic. CoA (coenzima A). Procesul de biosinteză a colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica biliară. endogenă: prin biosinteză în organism. 184 | P a g e . în timp ce colesterolul nu suferă acest proces. Metabolismul colesterolului Origine: 1. cu excepţia celui nervos. cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul). duce însă la un efect similar. Eliminarea colesterolului. Mobilizarea excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus. dar şi o metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. În bilă se găseşte sub formă de alcool. Biosinteza colesterolului. suprarenalele. Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma cărora se elimină corpii cetonici. ci un exces de glucoză în lichidele organismului. testiculele etc. ci numai o degradare a catenei laterale. Catabolismul colesterolului. exogenă: alimentaţie: 0. Catabolismul colesterolului. cum ar fi acizii biliari şi hormonii steroizi. Reacţia care are loc. iar o parte este eliminat prin materiile fecale. Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă.

4. metabolismul bazal. Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a adăuga energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare. În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală transformată. pe de altă parte. continuă să fie sediul unei respiraţii intense şi degajează multă căldură. menţinerii tonusului muscular.3 kcal. până la CO2 şi H2O. Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la o temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut. producerea de energie de către celulă creşte şi acest fapt este legat de o creştere a respiraţiei. Necesitatea energetică variază cu o serie de factori. lipidelor şi proteinelor. deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism. cu secreţiile (urinare. 1g lipide – 9.3 kcal.7 şi între 185 | P a g e . valoarea metabolismului este de 39. În interiorul corpului. Cu vârsta. menţinerii metabolismului de bază. de care nu se poate dispensa organismul. Metabolismul bazal se exprimă în kcal. La bărbaţi între 20-50 ani. Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea fiziologică (starea de nutriţie. vârsta. 1g proteine – 5.) şi cu starea patologică. contracţiei intestinale. chiar în repaus complet. Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu poate fi scăzută. Metabolismul bazal Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia pentru realizarea de travaliu.A fost determinată valoarea energetică a glucidelor. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide . pe de o parte. Această energie numită energie de întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se înţelege sub numele de metabolism bazal al organismului. cu travaliul muscular (respiraţia şi circulaţia). natura alimentării.1 kcal. Metabolismul de bază include energia necesară respiraţiei. Necesitatea organismului în creştere este foarte importantă. greutatea etc. chiar în stare de repaus complet. temperatură normală a corpului). astfel că produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI Necesitatea energetică a organismului este repartizată. O celulă. cât şi în interiorul său. este legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii celulare. degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe oră. valorile pentru proteine sunt mai scăzute. atât în afara organismului. travaliul muscular etc. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să aibă în mod continuu la dispoziţia ei energie. travaliului. circulaţiei sanguine. În acest caz se adaugă necesităţii energetice corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi necesitatea energetică în vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării celulare. Această energie minimă. Când celula intră în activitate (muşchiul care se contractă. necesitatea construirii elementelor constitutive scade. de exemplu).). glanda care secretă etc.

în unele insuficienţe hipofizare.50-70 de ani este de 35. Este o reglare chimică a temperaturii. 24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat gros. Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. organismul luptă împotriva frigului printr-o exagerare a arderilor. în afecţiuni cardiorenale. Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. 4. ceea ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului bazal. prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare sau reflexe (frison). această luptă consumă energie. în diabet insipid. urinare) consumă energie. Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră. la femei între 20-50 de ani este de 36. 3. metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc.9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32. doar energia de întreţinere). În timpul somnului. Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură. 1. în afara acestor limite valorile sunt patologice. ce este măsurată tot printr-un consum mai mare de O2. sudorale. Invers. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea dinamică specifică. În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie: 186 | P a g e . Această luptă împotriva frigului cere o cheltuială de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce printr-o creştere a consumului de O2. iar un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori mai mari decât cele în repaus complet. Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism. Rolul travaliului muscular. Chiar un exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%. astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie această energie potenţială. în leucemii. care produc căldură (creşterea termogenezei). travaliul intelectual 4. în poliglobulie. Cele mai importante sunt: 1. Toate secreţiile (digestive. în febră. Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C. Rolul travaliului secretor. ingerarea alimentelor Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului. Variaţii de ± 10% faţă de valorile normale nu trebuie socotite ca patologice. metabolismul de bază este scăzut până la -50% în hipotiroidism. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie liberă de către travaliu şi energie calorică. travaliul muscular 3. când muşchii sunt relaxaţi. psihic.2. Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor intermediare care eliberează energie.7 kcal/m2 de suprafaţă corporală/oră. Când se ridică. unul moderat cu 100-200%. al somnului. Metabolismul de bază exprimă producerea de energie minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie. 2. metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai crescut. temperatura exterioară 2. organismul luptă împotriva căldurii prin transpiraţie. socotită a fi de 30° C pentru un om dezbrăcat. Rolul temperaturii mediului ambiant. Metablismul energetic de funcţionare Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care reprezintă.

iar 1/3 extracelular. Rolul elementelor minerale în organism 1. iodul intră în structura hormonilor tiroidieni etc. din care 2/3 în interiorul celulei. Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă) 2. de exemplu. cobaltul intră în structura în vitaminei B12. starea fiziologică. sex. vitamine. Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni. Cantitatea de apă variază. Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism 4. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic 3.kilocalorii Repaus complet Sedentar Muncă uşoară Muncă obositoare Muncă foarte obositoare Sarcină Alăptare Bărbat 1800-1900 2200-2400 2400-3050 3300-3800 4150-6500 Femeie 16000-1800 2100-2200 2500 3000 2500 3000 Necesitatea de energie în raport cu vârsta: Vârsta Înainte de un an 1-3 ani 4-6 ani 7-9 ani 10-12 ani 13-15 ani (fete) 13-15 ani (băieţi) 16-20 (fete) 16-20 (băieţi) Kilocalorii 1000 1200 1600 2000 2500 2800 3000 2400 3800 Metabolismul apei şi a electroliţilor Omniprezenţa elementelor minerale în celul. Astfel. ţesuturi şi lichidele din organism pledează pentru necesitatea acestora în toate sistemele biologice. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori. Au rol esenţial în activitatea enzimelor. 187 | P a g e . enzime). 5. în funcţie de vârstă. embrionul are 94% apă. Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:  Apa  Sărurile  Gazele Apa Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec toate fenomenele chimice corelate cu viaţa. Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea corporală. respectiv inhibitori.

un aport minim. 6-11% în piele. Sărăcirii ligamentelor în apă b. Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. Originea apei din organism 1. unul extracelular şi altul intracelular. iar cea mai mică proteinelor. 2. însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice. însă. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor organice.Apa de circulaţie vasculară (sânge. bila 86% apă. Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil. deoarece. încetează să mai funcţioneze. Aproximativ 50% din apa din organism este în musculatură.noul născut 66 – 86% apă. legată în celulă. Menţinerea volemiei este deosebit de importantă. Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea. O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa. bărbatul adult 60 . 188 | P a g e . Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile.62% apă. Necesitatea zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se traduce fiziologic prin senzaţia de sete.Apa lacunară (interstiţială) Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie. Compartimentul extracelular cuprinde: . lacrimile 98%. provocată la rândul ei de creşterea presiunii osmotice a mediului interior. Pentru menţinerea presiunii osmotice. iar femeia 40 – 52% apă. Cea mai mare cantitate din acest aport se datorează lipidelor. Repartiţia apei în organism Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente. Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:  conţinutul în electroliţi al organismului  afinitatea coloidelor tisulare pentru apă. Acesta este. organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul. Creşterii cantităţii de substanţă organică. Originea exogenă. Apa se găseşte în schimb permanent în organism. Reglarea cantităţii de apă în organism Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina prin calculul echilibrului dintre aport şi eliminare. Rolul fundamental îl deţine NaCl. Scade cu vârsta şi această scădere s – ar datora: a. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile: sucurile gastric şi intestinal conţin 97%. limfă) . Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra presiunii osmotice a mediului interior. orice eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o eliminare sau reţinere de apă. dacă scade sub o anumită valoare.

Carenţa de sodiu în lichidele extracelulare. Potasiul are rol important în menţinerea automatismului cardiac. După absorbţie.7-4g. în spaţiile intercelulare. Sodiu are rol în repartiţia apei în organism. deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului. Acesta se datorează lipsei hormonului ADH (antidiuretic. Potasiul este legat în celulă de proteine. precum şi deplasarea anormală a acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea musculară. predomină intracelular. uneori foarte grave. Când concentraţia sa în ser este scăzută. ceea ce duce la edeme. şi prin aceasta. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu. glicogen. Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care. dar variază în raport cu alimentaţia. sodiu are o concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă. Predomină în lichidele extracelulare (plasmă. Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei. respectiv în plasmă. Necesitatea zilnică este de 8-15 g. Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid. în condiţii fiziologice şi patologice.Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt: 1. are loc o oprire a inimii în 189 | P a g e . potasiul trece în lichidele extracelulare şi se repartizează rapid în celule. spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. prin îmbibare şi dezîmbibare. ţesuturile. de aici apa va fi depozitată în ţesturi. Reţinerile exagerate de apă în organism. se fac de obicei în ţesuturile subcutanate. Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele. cantitatea ei creşte în sânge. Astfel. Potasiul. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului. duce la stări patologice. Necesitatea zilnică de Na este de 0. Este introdus cu alimentele sub formă de NaCl. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie renală. Sodiu se repartizează în tot organismul. 2. urmată de polidipsie. Potasiul administrat oral este absorbit total la nivelul tractului digestiv. Sodiul (Na) Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. Menţinerea potasiului în limite normale este deosebit de importantă. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage pierderii excesive de apă. Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii. O eliminare cutanată. În sânge. ce se caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi). intervin imediat în reglarea cantităţii de apă. Cel mai rapid se absoarbe în ficat. mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular. Potasiul Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. prin transpiraţie. plămân sau intestin. de resturile de fosfat. în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic. în funcţia respiratorie şi cardiacă. duce la o creştere a presiunii osmotice. lichidele interstiţiale). Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl). spre deosebire de sodiu. Creşterea bruscă a potasiului extracelular. particiă la structura protoplasmei. este corelat cu creşterea retenţiei renale de sodiu. După aceea se va elimina prin rinichi. vasopresină) depozitat în neurohipofiză (hipofiza posterioară).

La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge. ureterul. Electroliţii sunt minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. nutrienţii. eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme eliminarea unor medicamente sau a unor droguri - Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi. Morfologie: Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole. şi oxigenul sunt utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. Rolurile aparatului excretor: principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator. În timpul proceselor metabolice. apa în exces. CURS 11. şi chiar căldura în exces sunt eliminate prin piele. are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă. Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală. Ureterele b. care trebuie eliminate din organism. APARATUL EXCRETOR (URINAR) Aparatul excretor. o lungime de 11. CO 2 este eliminat prin expiraţie. alături de respirator. Marginile laterale ale fiecărui rinichi sunt convexe.5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită prezenţei ficatului. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului). în timp ce marginile mediale sunt concave. datorită puternicei vascularizări. Vezica urinară c. aduşi de aparatul digestiv.25 cm şi o lăţime de 5. Aparatul excretor (fig. Rinichiul drept este cu 1. În urma acestor procese se formează o serie de reziduuri.sistolă. vena renală. Echilibrul lor este atins când numărul celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul. Eliminarea potasiului are loc pe cale renală. când este prea mare. astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului şi fenomene toxice.5 – 7. pentru menţinerea homeostaziei. 172) este format din: 1) Rinichi 2) Căile urinare: a. eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina). 190 | P a g e . culoare roşu – maronie. o serie de reziduuri azotate.7 cm. vase limfatice şi nervi). Uretra 1) Rinchii Localizare: Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a vertebră lombară (T12-L3). sărurile. digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe din organism. La nivelul marginii mediale se găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală.

Acesta este responsabil de formarea urinei. Acestea se ramifică în artere interlobulare. Aceasta se ramifică în artere interlobare. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează calicele mari. 174): Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă. Fiecare rinichi conţine peste 100 milioane nefroni încojuraţi de vase sanguine.Structură (fig. Prin hilul renal pătrunde artera renală. care colectează urina. Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi: Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase capilare Medula renală: este mai închisă la culoare. capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii. vene arcuate. Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal. Cavitatea este formată din calicele mici. Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare. ce permite filtrarea sângelui. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe: Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul parietal şi de peretele abdominal Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos) Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară. 191 | P a g e . venă renală. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale. care străbat coloanele renale printre piramide. vene interlobare. Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală. Aceasta pătrunde în cavitatea rinichiului. care preiau urina prin papila renală. Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi formează glomerulul renal. Vascularizaţia rinichiului (fig. Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul. care formează coloanele renale. iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor sanguine îi dă aspect striat. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate.

175. Între acestea se găseşte spaţiul capsular. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care ansa Henle pătrunde puţin în medulă). Sunt organe tubulare. În plus. Ureterele Sunt localizate retroperitoneal. treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal 192 | P a g e . Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici: Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. Mai mulţi tubi uriniferi se deschid în tubul colector. la fel ca şi rinichii. 176) Este format din:  Corpusculul renal Malpighi: o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe. Este formată din epiteliu de tranziţie. Ansa Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică (fig. Tubii colectori formează piramidele renale.  Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. cu fibrele dispuse circular. o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o porţiune descendentă şi una ascendentă. un strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern. a. nu permit trecerea celulelor sanguine. care secretă un mucus ce protejează peretele. Deşi aceşti pori sunt mari. Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede. Acesta conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare. care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o foiţă parietală la exterior. Ansa se continuă cu tubul contort distal.Nefronul (fig. de aproximativ 25 cm lungime.

Nervii care ajung la vezica urinară provin din plexurile pelvice. Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. La femei. o scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor paratiroide. astfel eliminându-se o cantitate mai mică de urină din rinichiul afectat.  Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul parietal. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. Baza vezicii urinare primeşte ureterele. care se eeschide în venele iliace interne. 177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. O vezică urinară goală are formă piramidală. pe parcursul umplerii ei devine ovoidă. Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea superioară. Peretele vezicii urinare este format din patru straturi:  Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica urinară este plină. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor.peste cel circular. Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la nivelul ombilicului. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care radiază în toată regiunea pelviană. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include ingestia excesivă de minerale. care se desprind de pe arterele iliace interne. fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din structura acizilor nucleici). Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi protejează celelalte straturi. La bărbaţi. a. Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare. Un calcul renal se formează în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele.  Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi detrusori. care pot fi văzute când vezica este goală. iar uretra continuă vezica urinară la partea inferioară. Cute ale mucoasei localizate la locul de pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos vezical. sub vezica urinară se găseşte prostata. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral intern. Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale. Vezica urinară Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. 193 | P a g e .  Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv. Este localizată (fig. Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter. este în contact cu uterul şi vaginul. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe care o conţine. Un calcul renal constă în oxalat de calciu. Sângele venos este colectat de venele omoloage. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale mucoasei.

2 l sunt eliminaţi ca urină definitivă. Se pot identifica 3 regiuni: regiunea prostatică (are cam 2. În 24 ore se formează aproximativ 180 litri de urină primară. primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată). Din aceştia numai 1. La femei uretra îndeplineşte doar rolul de a elimina urina. Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului spongios al penisului. Sfincterul inferior format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi compoziţie cu a plasmei. având moleculă mare nu pot trece prin capilare. Astfel unele substanţe se reabsorb 194 | P a g e . Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior (intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar. Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie. 2. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. Fiziologia aparatului excretor Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree.Inervaţia parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii. Elementele figurate şi proteinle plasmatice. Procesul de purificare include: 1. La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format de cele 2 labii mici. b. femeile sunt predispuse mai frecvent la infecţii.dacă afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită.5 cm lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm. Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă. La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită. acid uric. Glande prezente în peretele uretrei secretă un mucus protector în canalul uretral. între capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman. glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase). cât şi sperma. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. deoarece mucoasa este continuă. conform legilor difuziunii. regiunea membranoasă (are cam 0. ajungând până la glandul penisului.5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară. Aceasta poate avansa spre uretere. aminoacizii. ca de exemplu. mai puţin proteine. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. glucoza. Uretra (fig. trimiţând impulsuri nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară. Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu fiecare substanţă. ioni. Peretele uretrei prezintă o mucoasă înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal. 178) Este un organ tubular care elimină urina din organism. creatinină. O reducere aşa de mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie a apei. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal.

Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la receptorii prezenţi în vezica urinară. Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Este o funcţie complexă care implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar. Reglarea funcţiei renale: Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale. apa şi sărurile minerale se reabsorb pasiv. Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral intern. comenzile de la creier activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. Când condiţiile permit realizarea micţiunii. Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor. dar există încă un control voluntar asupra sfincterului uretral extern. dar poate varia în limite normale între 600 şi 2500 ml. Hormonii mineralocorticoizi cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K. determinând vasoconstricţie sau vasodilataţie. Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K+. Micţiunea Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. H+. nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare.2 l.pasiv. 195 | P a g e . iar altele activ. La copiii mici. Un volum de 200 – 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. Controlul voluntar implică dezvoltarea unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării. micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple. 3. Centrul acestui reflex este localizat în măduva spinării S2-S4. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina. acid uric şi medicamente. Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur curăţarea plasmei.

Fig.172 Alcătuirea aparatului excretor Fig. 173 Structura rinichiului 196 | P a g e .

175 Alcătuirea nefronului 197 | P a g e .Fig. 174 Vascularizaţia rinichiului Fig.

Fig. 177 Localizarea vezicii urinare 198 | P a g e . 176 Nefroni corticali şi juxtamedulari Fig.

178 Uretra A.Organele genitale interne:  Testicule  Epididim  Căile spermatice . la bărbat B. 180. la femeie CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA Aparatul reproducător mascul (Fig.Organele genitale externe:  Penis  Scrot 199 | P a g e .Fig. 181) .

formând reţeaua Haller. Epididimul Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului.Structura testiculului:  la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)  albugineea. de culoare alb-sidefie. 2. la adult. formează o îngroşare: mediastinul testiculului (corpul Highmore). care produc testosteronul. care alcătuiesc lobulii testiculari. este formată din ţesut conjunctiv dens. de formă piramidală (250 – 300).  Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi seminiferi) contorte. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă căptuşită. care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii sexuali . Pe marginea postero-inferioară a testiculului. pătrunzând în interiorul acestuia. De la acesta pornesc radiar. prin care părăsesc lobulul.Capul. o margine anterioară şi una posterioară . o porţiune mai subţire 200 | P a g e .1. un pol inferior. Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig. albugineea. o faţă internă şi una externă.Lungimea: 4-6 cm .  Canalele drepte se adună în mediastinul testicular. care au rolul să le hrănească. din ţesutul interstiţial şi ţesut conjunctivo – vascular. Canalele seminifere dintr-un lobul se unesc într-un canal drept. Testiculul (fig. care împart ţesutul propriu al testiculului în lobuli. situat la polul superior al testiculului . numite celule Sertoli. Prezintă 3 porţiuni: . rezultată din aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici. care străbat albugineea şi formează canalul epididimar. printre acestea se găsesc nişte celule alungite.Este o glandă genitală pereche.Prezintă: un pol superior. Între tubii seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv şi vase sanguine. numeroşi pereţi despărţitori.Are forma unui ovoid turtit lateral . 179) . situată sub seroasă. spermatocite II şi spermatide – care formează spermatozoizii.Corpul. spermatocite I. Din aceasta iau naştere 8-15 canale eferente.  Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din canale seminifere.Greutatea de aproximativ 25 g . cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii.

în care se formează. Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea acestora cu gâtul veziculei seminale. care se întinde de la coada epididimului până la canalul ejaculator. având rolul de a conduce sperma în organele genitale ale femeii. ampula canalului deferent.. Canalul deferent este un tub cilindric. care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al testiculului. pe măsură ce este produsă de testicul. formează canalul ejaculator. care este. Vezicula seminală este un organ pereche. La fundul vezicii urinare. De la regiunea cozii. Celelalte căi spermatice sunt reprezentate prin canalul deferent şi canalul ejaculator. canalul se continuă cu canalul deferent. unindu-se cu terminaţia canalului deferent. alcătuind un rezervor în care se adună sperma. Căile spermatice Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile seminifere. reţeaua Haller şi canalele eferente. precum şi prin canalul epididimar.Coada. Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. cu formă de pară aşezată cu vârful în jos. O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte. până la uretră. Organele genitale externe 1. care se continuă cu un canal subţire ce se uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator. în acelaşi timp. 201 | P a g e . lung de circa 35-40 cm. 3. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în porţiune prostatică a uretrei. Porţiunea ei mai subţiată. Este organul care produce cea mai mare parte a lichidului spermatic. cale urinară şi spermatică. Penisul (182) . canalul deferent prezintă o dilatare.Este organul de copulaţie al bărbatului.

Pe de altă parte. fără să adere de el. Aceasta formează prepuţul.  Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. Este acoperit de piele. care la acest nivel este fină şi mobilă. albugineea. în jurul uretrei.  Structura penisului:  Corpii erectili ai penisului:  2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului penisului. Au aspectul a 2 cilindrici care se ating pe linia mediană. lăsându-l descoperit până la şanţul balanoprepuţial. anastomozate. În vârful glandului se deschide uretra. prin care cei 2 corpi comunică între ei. cu excepţia liniei mediene ventrale. În stare de repaus. Aderenţa prepuţului de gland pe faţa ventrală formează frâul prepuţial. Anterior formează 202 | P a g e . Baza glandului. La partea terminală.. care acoperă corpii cavernoşi în întregime. ce se pierde spre faţa ventrală. care poartă denumirea de coroana glandului.Porţiunea liberă este formată din:  Corpul penisului: are formă cilindrică. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu. care formează spaţii numite areole.  Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche. sistem de trabecule şi un sistem de areole. Lungimea sa totală este de 12-16 cm. ei se termină la baza glandului. şanţul balanoprepuţial. ele dau naştere la vene. pielea depăşeşte marginea liberă a corpului. fiind despărţiţi de un perete. . Aceste capilare sunt contractile. iar în stare de erecţie. care comunică cu arterele terminale ale arterelor cavernoase. Are formă aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. .Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă. Septul prezintă lacune. Glandul este acoperit cu o tunică fibroeleastică. au o lungime de 1516 cm. de 20-21 cm. este mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un şanţ. Areolele sunt capilare anastomozate şi dilatate. numit sept penian. De pe faţa ei internă pornesc spre interiorul corpilor trabecule. La extremitatea anterioară. care este un repliu cutaneomucos şi poate să se retragă de pe gland. care este un repliu fibromucos. aşezată pe faţa ventrală a penisului. Pielea de pe corp acoperă glandul.Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene. Învelişul propriu (albugineea) este o membrană albicioasă.

La exterior este acoperit de piele subţire. aşezat imediat sub vezica urinară. 203 | P a g e . în toată lungimea. numite burse. Secretă un lichid vâscos. o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax. cu nervi şi vase sanguine. la bază. înconjurând prima porţiune a uretrei. Prostata Este un organ musculoglandular. Corpul spongios are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi. El are o formă ovoidă. pigmentată şi încreţită. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. printre care se află 30-35 glande. Glandele bulbouretrale Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. de culoare alb-gălbuie. b. în loja prostatică. care participă la alcătuirea lichidului spermatic. cu o lungime de 6 cm. 2. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul scrotului. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară. Scrotul Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. glandul. se deschid orificiile prostatei. Sunt glande tubuloacinoase. o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă elastică ce aderă la corpii erectili. care împarte punga scrotală în 2 compartimente. Învelişurile corpilor erectili o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din fibre musculare netede. Are rolul de a comprima. acoperindu-i într-o teacă comună. corpii erectili. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv. Prostata este străbătută de uretra prostatică. la adult. contribuind prin aceasta la erecţie. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare. În fiecare bursă este adăpostit un testicul. în care se deschid canalele ejaculatoare. Glandele anexe ale aparatului genital mascul a. ale căror canale se deschid în uretra peniană.

ci doar se maturizează. Prin excitaţiile tactile repetate. Acestea. erecţie.Schimbarea vocii . rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici).Psihicul şi comportarea Reflexele sexuale Erecţia.Sistemul pilos . o îngreunare a întoarcerii sângelui. 204 | P a g e . impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor cavernoşi. Primele se găsesc la nivelul membranei bazale. Ejacularea. prostatei şi veziculelor seminale Caracterele sexuale secundare: . penisul intrând în stare de tensiune. În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi tegumentul corpului penisului. care sunt haploizi (n=23 cromosomi). pe cale eferentă. formând spermatozoizii. impulsul nervos ajunge. deci printr-o comandă corticală. penisului. Întregul proces al spermatogenezei durează aproximativ 74 zile. la centrul erectil din măduva spinării (S2-S4). 2). Acestea din urmă nu se mai divid. iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre lumenul tubului seminifer (fig. şoldurile înguste) . 2. Spermatogoniile se divid mitotic. olfactive. are loc o stază venoasă. Datorită contracţiei unor muşchi perineali. care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din măduva lombară L1-L2. şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase. auditive. rezultând spermatocitele I. la rândul lor. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza) La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene.Fiziologia aparatului reproducător mascul 1.Forma tipică a corpului (umerii laţi. Spermatogeneza începe de la spermatogonii. prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul. în diferite grade de evoluţie. Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză . De aici. Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor. care influenţează metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare. suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa reducţională). impulsul nervos. care porneşte acum de la acest centru. Funcţia endocrină a testicului Celulele Leydig. Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile. care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se termină cu spermatozoizii. pe cale aferentă. ci şi prin excitaţii vizuale. Spermatocitele secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi monocromatidici).Dezvoltarea muşchilor .

astfel că sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus.II. în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie: foliculi primari. vase sanguine şi nervi.pe cale eferentă.I.3-5 cm lungime . Organe genitale externe (vulva):  Labii mari  Labii mici  Clitoris I. . Aparatul reproducător femel (fig. declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare). Organe genitale interne:  Ovare  Trompe uterine  Uter  Vagin . După aceasta.Structura ovarului:  Epiteliu ovarian  Albugineea ovarului  Ţesutul propriu ovarului:  Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă. 205 | P a g e . de o parte şi de alta a uterului şi rectului .Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul tuboovarian. Ovare (Fig.4-8g . muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează. 183. în care se produc gameţii şi hormonii sexuali. are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali. iar cea internă spre uter.Glandele sexuale femele.Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă. Organle genitale interne 1. în care se găsesc foliculii ovarieni. foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf).La nivelul foliculului ovarian.Sunt dispuse în micul bazin. . 184) . 185) . . Sperma este condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului.  Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată din ţesut conjunctiv. La pubertate. .

. cu porţiunea mai mare în sus .Foliculul primar este format din ovocitul primar. În jurul ovocitului se formează un strat hialin (zona pellucida). transformându-se în corp alb.10-15 cm lungime .Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte unul din fiecare ovar.Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei cavităţi numite antrum. plină cu lichid folicular. 2. Trompa uterină . dobândesc mai multe straturi de celule foliculare. . corpul galben degenerează. După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar. înconjurat de un strat de celule foliculare aplatizate. numit atrezie foliculară. subţire (membrană Slavjanski). Uterul . 206 | P a g e .Spre uter se îngustează. Unii dintre aceşti foliculi.Are forma unei pere.Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei . Acstea au rolul de a capta ovulul . Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de involuţie.Uterul prezintă 3 porţiuni:  Fundul uterului  Corpul  Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului. evoluând spre următorul stadiu.Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter.. acesta se transformă în corp galben. Cavitatea uterină este virtuală. stratul de celule foliculare formează corona radiata. formând istmul trompei uterine . pentru a avea loc fecundaţia .Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă 3. În afara acestei zone.Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii .Este un organ pereche tubular. . Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi evolutivi. după aproximativ 2 săptămâni. Dacă nu are loc fecundaţia. ampula trompei . oviduct şi spermatoduct .Situat între rect şi vezica urinară .Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată.Este un organ cavitar nepereche . învelite într-o membrană vitroasă.6-8 cm lungime .Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete franjurate numite fimbrii. fiind turtit dorso-ventral . în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare.Lărgimea este de 4 cm.Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi ovarieni.

Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus. labiile mici.2. 207 | P a g e . Deşi mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei. labiile mari. care în timpul sarcinii se hipertrofiază  Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare. lipsite de păr. în unele cazuri. Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din ţesut conjunctiv lax şi adipos. Structurile vulvei înconjoară orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr pubian. prezintă o porţiune externă care conţine terminaţii nervoase senzitive. II. clitoris. la femeia virgină se află o membrană transversală. abia la prima naştere. Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici. numită himen. începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă .este mult mai mic şi nu prezintă uretra. care prezintă un orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual.Structura uterului:  Seroasa  Musculara (miometru): muşchi netezi.. La prima copulaţie.5 cm în diametru . labiile mici acoperă parţial clitorisul. . această membrană se rupe. Mucoasa suferă modificări ciclice (ciclul uterin) 4. sau.Este continuarea uterului. Sunt omoloagele scrotului şi protejează celelalte organe ale vulvei. semilunară sau inelară. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă.Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa.8-12 cm lungime . Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari.Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin. Anterior. vestibulul vaginal.Posterior vine în contact cu rectul .Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei. Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos şi musculatură netedă. formând fundul de sac vaginal . Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral. bulbii vestibulari şi glandele bulbare. La pubertate această regiune este acoperită de păr pubian.Este un canal musculo-membranos . La acest nivel.Este organul copulator al femeii . Clitorisul corespunde ca structură şi origine penisului. Vaginul . dispuşi în 3 straturi.Anterior: cu uretra şi vezica urinară .

Tot în timpul perioadei intrauterine. care degenerează rapid. în urma ei se încheie meioza. Acinii glandulari produc laptele. mamelon.Glande tegumentare . stimulează contracţiile uterului. rezultând ovocitul II şi primul globul polar. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată. 187) Ovarul produce 2 categorii de hormoni: . numită areolă. determină vasodilataţie generală. psihicul şi comportarea). dezvoltarea glandelor mamare. Vaginul şi orificiul uretral se deschid în vestibulul vaginal.Prezintă pe mijlocul feţei convexe. nedezvoltarea laringelui. deosebirea este că prima diviziune a meiozei începe în perioada intrauterină. Acesta din urmă este o celulă mică. Ovocitul secundar începe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei. Acesta din urmă degenerează rapid. cam până la 400 mii. începe prima etapă a meiozei (reducţională). rezultând ovulul şi al II-lea globul polar. intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe.Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare (dezvoltarea ovarelor. între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite primare. până când ovocitul respectiv ajunge la ovulaţie. Acinii glandulari se deschid în canale galactofore. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala ovarelor. se termină etapa reducţională. uterului. este eliminată celula sexuală femelă din ovar. Dacă fecundaţia are loc. scad tensiunea 208 | P a g e .Glandele mamare au o structură lobulară. Acest număr se reduce după naştere. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi anterior de orificiul vaginal. de ovocit secundar. Pe faţa superioară a lui se deschid orificiile galactofore. vaginului) şi secundare (forma corpului. o preominenţă cilindrică. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare care produc mucus în timpul actului sexual. rămânând blocat în metafază. Ovocitele primare rămân blocate în profaza I. . Funcţia endocrină (producerea de hormoni) (Fig. Cu 1-2 zile înainte de ovulaţie. Glandele anexe (glandele mamare) (fig. 186) . Sub această formă. Fiziologia aparatului reproducător femel Funcţia exocrină (ovogeneza) Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza.Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici.

. aduce modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare).Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia. Figura 179 Alcătuirea testiculului 209 | P a g e . inhibă contracţiile uterului. favorizează nidaţia.

Figura 180 Alcăturiea aparatului reproducător mascul Figura 181 Alcătuirea aparatului reproducător mascul – secţiune frontală 210 | P a g e .

Figura 182 Alcătuirea penisului Figura 183 Alcătuirea aparatului reproducător femel 211 | P a g e .

Figura 184 Aparatul reproducător femel – vedere anterioară Figura 185 Structura ovarului 212 | P a g e .

structură Figura 187 Ciclul ovarian şi uterin 213 | P a g e .Figura 186 Glandele mamare .

În afara celulei potenţialul este 0.CURS 13. Canale de pierdere (de curgere) pentru sodiu şi potasiu. Activitatea bioelectrică Activitatea bioelectrică reprezintă modalitatea de bază folosită de neuroni penttru a comunica între ei sau a transmite diferite comenzi motorii la efectori. Această pompă determină efluxul a 3 Na+ şi influxul a 2 K+. se constată că acest potenţial dispare. iar celălalt va penetra membrana. Pompa Na+ . SISTEMUL NERVOS A. proteine) menţinând astfel o încărcare negativă a interiorului fibrei. la interiorul celulei se găsesc mai mulţi anioni. 214 | P a g e . Membrana este impermeabilă pentru unii anioni (PO3-4. fiind caracteristic doar membranei.90 mV. 3.40 mV şi . În celulele musculare sau în neuroni potenţialul de repaus are valori negative şi amplitudine constantă (în fibrele musculare striate şi în fibrele nervoase groase are valoare de . pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată. Potenţialul de repaus 2. acizi organici.K+ . conform gradientului de concentraţie. Potenţialul de acţiune 1. Sodiu extracelular este de 50 de ori mai concentrat extracelular. Dacă se continuă penetrarea electrodului. Potenţialul de repaus Dacă se aplică 2 electrozi conectaţi la un aparat de măsurat pe suprafaţa membranei. Prin intervenţia acestei pompe se realizează transmembranar gradientul de concentraţie al sodiului şi potasiului. Această diferenţă de potenţialcare apare între cele două feţe ale membranei în momentul când electrodul pătrunde în celulă se numeşte potenţial de membrană. iar potasiu este de 35 de ori mai concentrat intracelular.60 mV. SO42-. acul aparatului de măsurat se va deplasa în direcţia elctrodului care a pătruns în celulă. 188) este o pompă electrogenă ce funcţionează cu energie rezultată din hidroliza ATP-ului. se constată că nu există diferenţă de potenţial. Aceste canale sunt de 100 de ori mai permeabile pentru potasiu şi permit difuzia pasivă a ionilor. Na+ este mai mult extracelular. Potenţialul de repaus se datorează dispunerii cationilor şi anionilor de o parte şi de alta a membranei. Când celula se află în stare de repaus potenţialul de membrană se numeşte potenţial de repaus. Există 3 factori care menţin acest potenţial: 1. Dacă se aplică un electrod pe suprafaţa membranei. Există câteva forme: 1. iar în fibrele musculare netede şi în cele nervoase subţiri are valori cuprinse între .ATP – dependentă (fig. K+ este mai mult intracelular. 2.

fibră musculară modificată (fusurile neuro-musculare). excitabilitatea şi conductibilitatea sunt implicate în transmisia impulsului nervos. Excitabilitatea este proprietatea dendritelor şi corpului celular neuronal de a răspunde la stimuli prin convertirea lor în impuls nervos. Această acţiune are ca substrat anatomic arcul reflex.Căile aferente . Aspirina determină o scădere moderată a transmiterii sinaptice. fibrele amielinizate cu diametrul mic conduc impulsul cu o viteză de 0.voltaj dependente (fig.K+. determinând creşterea vitezei de transmitere de-a lungul sinapsei. Reflexul (fig. 189). tipul de fibră (mielinizată sau amielinizată) şi de starea fiziologică a neuronului.Efectorul Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi transformarea lor în impuls nervos. articulaţii) . potenţialul de acţiune poate fi transmis în neuronul postsinaptic (postpotenţial excitator) sau se opreşte la nivelul sinapsei (postpotenţial inhibitor). iar o altă parte din el este eliminată cu ajutorul pompei Na+.Receptorul . neuronii unipolari din retină). Potenţialul de acţiune Două dintre proprietăţile neuronului.Exteroreceptor (receptorii din piele) . 190). în cazul fibrelor groase ajunge până la + 35 mV. Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii gustativi.Centrul nervos .Proprioreceptor (receptorii din muşchi. B. vestibulari). Arcul reflex conţine o serie de componente: . Spre exemplu. Transmiterea sinaptică poate fi afectată de diferite substanţe. repolarizarea se produce din acelaşi punct unde are loc depolarizarea. Totodată pentru o repolarizare eficientă. sau. se produce repolarizarea. prin pătrunderea Na+ în celulă odată cu deschiderea canalelor Na+ .Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne) 215 | P a g e . sodiul este captat de citoplasmă. Viteza de propagare a impulsului nervos este determinată de diametrul fibrei. sensul fiind imprimat de sinapsă.voltaj dependente şi producerea unui eflux masiv de potasiu. Când diferenţa atinge valoarea 0.5m/s.Căile eferente . acesta poate fi: . Depolarizarea se produce în locul unde acţionează stimulul şi se propagă unidirecţional. Stricnina blochează sinapsele inhibitorii determinând convulsii. În boala Parkinson se produce o deteriorare a neuronilor din creier care sintetizează dopamina. În funcţie de tipul de neurotransmiţător descărcat într-o sinapsă. 191) Actul reflex reprezintă modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli. În funcţie de localizarea receptorului. Potenţialul de acţiune reprezintă depolarizarea membranei (fig. neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă. Conductibilitatea reprezintă propagarea impulsului de-a lungul fibrei nervoase (axon sau dendrite) a neuronului. receptorii auditivi. fibrele mielinizate conduc impulsul nervos cu o viteză de până la 130 m/s.2. Cafeina este un excitant.ATP-dependente. Aceasta constă în deschiderea canalelor K+ .

Celulele care delimiteză acet tub vor forma encefalul şi măduva spinării. C. somatice şi vegetative. muşchiul cardiac (reflexe vegetative). iar substanţa cenuşie este formată din corpii celulari ai neuronilor. Telencefal (emisferele cerebrale) b. care preiau informaţia de la receptori şi o transmit centrilor nervoşi. iar tubul se transformă în ventriculele cerebrale şi canal ependimar. Diencefalul (creierul intermediar): talamus. După localizare. Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori. 194) Întregul sistem nervos central este protejat de o carcasă osoasă fixă (craniul) ce înconjoară encefalul şi o coloană vertebrală flexibilă ce protejează măduva spinării. Măduva spinării 2. lichidul cefalorahidian. metatalamus.Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi. Metencefal: puntea lui Varolio şi cerebelul iii.1 Meningele. subtalamus. SNC (fig. Substanţa albă este alcătuită din prelungirile neuronilor. 193): i. hipotalamus v. SNP: a. Ganglioni nervoşi 1. sistemul nervos este format din: 1. Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul mai departe. Efectorii pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi. Encefal (fig. Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central. Sistemul nervos central (SNC) Sistemul nervos se formează în perioada embrionară prin procesul de neurulaţie. ventriculele cerebrale şi bariera sângeencefal (fig. Nervi: i. Sistemul nervos este format din două tipuri de substanţă: substanţa albă şi substanţa cenuşie.un ţesut conjunctiv care formează o membrană protectoare 5 Bulbul rahidian. care transmit răspunsul efectorilor. Din foiţa externă a embrionului (ectoderm) se formează un tub neural. Spinali: 31 perechi b. Aceste căi pot la fel ca şi cele aferente. Cranieni: 12 perechi ii. puntea lui Varolio şi mezencefalul formează trunchiul cerebral 216 | P a g e . epitalamus. glande. Meningele sunt formate dintr. Mielencefal: bulbul rahidian ii. Mezencefalul5 iv. Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul nervos. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la exteroreceptori şi proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori). 192): a.

Lichidul scaldă şi encefalul. Dura mater b. Dura mater spinală formează un tub dur care se găseşte în canalul vertebral. 1. alături de arahnoidă.1. pia mater este specializată în formarea plexurilor coroidiene. Cele două straturi ale foiţei craniene sunt contopite şi acoperă cea mai mare parte a encefalului. Arahnoida c. cu aspectul unei reţele care acoperă sistemul nervos central. existând un spaţiu.1.2 Lichidul cefalorahidian (LCR) Lichidul cefalorahidian este un lichid limpede.1 Meningele (fig. La nivelul plafoanelor ventriculelor cerebrale. Deasemenea contribuie la îndepărtarea metaboliţilor din ţesutul nervos. Foiţa spinală este formată dintr-un singur strat şi este identică cu stratul intern al dura mater-ei craniene. 1. care formează un strat protector în jurul SNC. înconjurând măduva spinării. Este formată din ţesut conjunctiv lax. dar nu pătrunde în toate şanţurile encefalului. localizat între arahnoidă şi pia mater coţine lichid cefalorahidian. Această foiţă este foarte bine vascularizată şi are rolul de a hrăni sistemul nervos. Stratul intern este mai subţire şi urmăreşte suprafaţa encefalului. Pia Mater (mamă bună) Este o membrană subţire care se află în contact strâns cu encefalul şi cu măduva spinării. LCR circulă prin ventriculele cerebrale. Foiţa cranială este o structură dublă. prin canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian. Pia mater a. numit spaţiu epidural. de la exterior spre interior sunt: a. Lichidul cefalo-rahidian se întoarce în sistemul circulator prin vilii arahnoidieni. 197). care conţine ţesut conjunctiv lax. LCR atenuează şocurile mecanice împrăştiind forţa loviturii pe o suprafaţă mai mare. Deoarece în 217 | P a g e . Stratul extern aderă la cutia craniană unde formează periostul. Spaţiul acesta este menţinut datorită existenţei unor legături fibroase ce conectează cele două foiţe meningeale. care sunt capilare sanguine. 195. Arahnoida Arahnoida este foiţa intermediară. În anumite regiuni sunt separate delimitând sinusurile durale care colectează sângele venos şi îl drenează în venele jugulare. Aceasta este subţire. Dura mater Se află în contact cu oasele ce protejează SNC-ul şi este formată din ţesut conjunctiv moale de tip fibros. Dura mater nu se află în contact direct cu vertebrele. în canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian care înconjoară întreg sistemul nervos central. c.interpusă între oase şi sistemul nervos central. 196) Cele trei foiţe meningeale. SNC este scăldat într-un fluid cerebrospinal care circulă în ventriculele cerebrale. b. Extensiile laterale ale acestei foiţie de-a lungul măduvei spinării formează ligamentul denticulat care ataşează măduva spinării la dura mater (fig. Spaţiul subarahnoidian. asemănător limfei. adipos şi vase sanguine.

K+) trec mai lent. între C1-L2. salinitate. alcoolul) trec prin barieră. magneziu şi hidrogen. iar inferior cu filum terminale. pH. 1. ureea.1. 1. 200) Măduva spinării se găseşte în canalul vertebral. Această barieră trebuie luată în calcul în administrarea de medicamente pentru bolile neurologice. şi un dezechilibru chimic poate avea efecte grave asupra funcţionării sistemului nervos. astfel concentraţiile acestor ioni diferă faţă de cele din plasmă. Măduva spinării este mai scurtă decât coloana vertebrală. 198) Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar. unele toxine şi majoritatea antibioticelor nu pot trece. Filum terminale este o prelungire conjunctivă a măduvei spinării. cum ar fi hipotalamusul. uree. formată în principal din pia mater care se întinde până la coccis. lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii în sistemul venos. lipidele. Acestea sunt celule ciliate care căptuşesc plexurile coroidiene. bariera lipseşt în anumite regiuni ale encefalului. glucoza şi compuşii solubili în lipide (de ex. Lichidul cefalorahidian este produs în mod continuu prin filtrarea plasmei de către capilare specializate numite plexuri coroidiene. Unele substanţe. Conţine o cantitate mai mare de sodiu. O creştere a concentraţiei glicinei produce hipotermie şi hipotensiune. superior se continuă cu bulbul rahidian. CO2. astfel că nervii spinali L2-Cc1 trebuie să 218 | P a g e . clor.1. creatina.sistemul nervos central lipsesc vasele limfatice. Din acest motiv. globule albe. Ventriculul III comunică cu cele două ventricule laterale prin orificiile Monro. inferior corpului calos. Bariera este un dispozitiv important pentru monitorizarea fluctuaţiilor de glucoză. cum ar fi apa. Alte substanţe. Fiecare dintre cele două ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală.4 Bariera sânge – encefal (fig. osmolaritate şi presiune sanguină. Ventriculul IV este localizat în trunchiul cerebral între punte şi cerebel. inulina. mai puţin calciu şi potasiu faţă de plasmă.3 Ventriculele cerebrale (fig. şi într-o mai mică măsură de către celulele ependimale. Comunicarea dintre ventriculul III şi IV se realizează prin apeductul lui Sylvius situat în mezencefal.2 Măduva spinării (fig. 199) Această barieră este un aranjament structural format din capilare înconjurate de ţesut conjunctiv şi nevroglii specializate numite astrocite care determină care substanţe pot trece din plasmă în LCR. Păstrarea constantă a compoziţiei LCR este extrem de importantă. proteine. Lichidul cerebrospinal se reîntoarce în circuitul sanguin prin capilarele arahnoidiene. oxigenul. Unii ioni anorganici (Ca 2+. precum proteinele. Joncţiunile dintre celulele ependimale contribuie la formarea unei bariere sânge – lichid cefalorahidian care împiedică anumite substanţe toxice să pătrundă în sistemul nervos central. în talamus. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculul IV în spaţiul subarahnoidian prin 3 orificii. 1. Lichidul cefalorahidian este similar ca şi compoziţie plasmei din care se formează. Conţine glucoză. Al treilea ventricul este localizat în diencefal. O mică variaţie a pH-ului poate afecta respiraţia.

Funcţiile măduvei spinării Măduva spinării are două funcţii principale: 1. bicipital. Măduva spinării reprezintă un centru nervos. nervii de la acest nivel servind membrelor unferioare. Umflătura lombară se întinde între T9 şi T12. Umflătura cervicală este localizată între C2 şi T2. Are aspectul unui cilindru turtit dorso-ventral. O cantitate mai mare de substanţă cenuşie se găseşte în cele două umflaturi ale măduvei. tracturile nervoase îngroşându-se. În centrul comisurii se găseşte canalul ependimar care continuă ventriculele cerebrale şi conţine LCR. rotulian) sau vegetative (simpatice sau parasimpatice). Încrucişarea fasciulelor poartă denumirea de decusaţie. respectiv inferioare stabilesc conexiuni. Substanţa cenuşie este dispusă sub forma literei H (în secţiune transversală) şi grupată în perechi de coarne: anterioare (neuroni somatomotori). 2. Fibrele nervoase din tracturi sunt în general mielinizate şi sunt denumite în funcţie de origine şi de capătul final. tricipital. Substanţa albă este formată din tracturi (fascicule) de fibre senzitive sau motorii mielinizate. Funcţia de conducere: 219 | P a g e . Substanţa cenuşie este situată la interior.Lombară. Fibrele tracturilor rămân în aceeaşi parte a creierului sau a măduvei spinării sau se încrucşează la nivelul bulbului rahidian sau a măduvei spinării. Prezintă două umflături: . fiind înconjurată de substanţă albă. Aceasta se realizează prin substanţa albă care leagă diferitele etaje ale măduvei spinării. Cele laterale sunt proeminente doar în măduva toracală şi lombară superioară. posterioare şi laterale. unde nervii ce se distribuie membrelor superioare. în care se închid diferite reflexe involuntare. Două şanţuri: fisura mediană anterioară şi şanţul median posterior străbat măduva spinării longitudinal. Substanţa albă se găseşte gruptă sub formă de perechi de cordoane: anterioare. . Astfel aceşti nevi. Funcţia reflexă. fiecare conţinând tracturi ascendente şi descendente. Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare. alături de filum terminale formează aşa-numita coadă de cal. Structura măduvei spinării (fig. Sbstanţa cenuşie este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor. 201) Măduva spinării formează 31 de segmente. dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos central. Dimensiunile şi forma substanţei albe şi cenuşii variază de-a lungul măduvei spinării. reflexul ahilian. fiecare corespunzând unei perechi de nervi spinali. plantar. divizând-o parţial într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă. Funcţia de conducere.Cervicală. Perechile sunt conectate între ele în regiunea centrală prin substanţă cenuşie denumită comisura cenuşie. nevroglii şi neuroni de asociaţia amielinizaţi (intercalari). Cantitatea de substanţa albă creşte spre encefal. Nervii care se găsesc la acest nivel servesc membrelor superioare.coboare prin canalul vertebral şi să-l părăsească în dreptul vertebrei corespunzătoare. posterioare (neuroni somatosenzitivi) şi laterale (neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi). 1.

lemniscul interpretate ca median până senzaţii de la talamus. privind sensibilitatea proprioceptivă inconştientă.lateral los posterior Ganglionii spinalicordoanele laterale de aceeaşi parte Terminaţie Funcţie Talamus. 202) Fasciculul Cordonul Origine Spinoanterior Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de anterior aceeaşi parte – cordoane anterioare de parte opusă Spinolateral Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de lateral aceeaşi parte – cordoanele laterale de parte opusă Goll Burdach şi posterior Ganglionii spinali – cordoanele posterioare de aceeaşi parte Spinocerebe. interpretate în cortexul cerebral Nucleii Goll şi Conduce informaţii Burdach din de la piele.- Fibre scurte (care leagă diferite etaje ale măduvei spinării) Fibre lungi care leagă măduva spinării de encefal (fig. apoi Conduce informaţii cortexul privind cerebral sensibilitatea grosieră şi presiune Talamus. sensibilitate fină. 204). privind 220 | P a g e . muşchi trunchiul scheletici. apoi Conduce informaţii cortex de la receptorii cerebral termici şi dureroşi. cerebral şi se tendoane. Acestea pot fi ascendente (senzitive) sau descendente (motorii). necesare coordonării contracţiilor musculare cerebel Conduce impulsuri din ambele reguni ale corpului la cerebel. continuă cu articulaţii. apoi la vibratorie şi mişcări cortexul ale corpului cerebral cerebel Conduce impulsuri dintr-o jumătate a corpului la aceeaşi jumătate a cerebelului.lateral los anterior Ganglionii spinali cordoanele laterale aceeaşi parte – de Spinocerebe. În tabelul de mai jos se găsesc rezumate aceste fascicule: Fasciculele ascendente (fig.

203) Fasciculul Corticospinal anterior Cordonul Anterior Origine Cortexul cerebral – se încrucişează în măduva spinării Terminaţie Coarnele anterioare Funcţie Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de mişcările capului spre stimuli audivi sau vizuali Conduce impulsuri motorii responsabile de tonusul muscular şi postură Conduce impulsuri motorii ce reglează tonusul 221 | P a g e Corticospinal lateral Lateral Cortexul cerebral. necesare coordonării contracţiilor musculare Fasciculele descendente (fig.se încrucişează în bulbul rahidian Coarnele anterioare Tectospinal Anterior Mezencefal – se Coarnele încrucişează în anterioare măduva spinării Rubrospinal Lateral Mezencefal (nucleul roşu) – se încrucişează în măduva spinării Coarnele anterioare Vestibulospinal Anterior Bulbul rahidian – nu se încrucişează Coarnele anterioare .sensibilitatea proprioceptivă inconştientă.

până în motoneuronii spinali. în timp ce respiraţia involuntară se desfăşoară normal. Stimularea substanţei reticulate de către cerebel sau cortexul cerebral facilitează sau inhibă activitatea motoneuronilor spinali. Neuronii piramidali participanţi la realizarea acestor tracturi se găsesc în girusul precentral din lobul frontal. Datorită încrucişării fibrelor. Tracturile extrapiramidale îşi au originea în trunchiul cerebral. Acestea îşi au originea în substanţa reticulată din trunchiul cerebral. în urma mişcărilor capului Reticulospinal Anterior Substanţa Coarnele Conduce median şi lateral reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Bulboreticulospinal Lateral Substanţa Coarnele Conduce reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Tracturile descendente sunt grupate în funcţie de originea corticală (neuronii piramidali din scoarţa cerebrală) sau extrapiramidală. nucleul roşu şi nucleii bazali. prin nucleii vestibulari. Majoritatea fibrelor acestui tract (85%) se încrucişează în bulb. Aceste fibre formează fasciculul corticospinal lateral. datorită sinapselor realizate cu tracturile extrapiramidale. spre exemplu. este afectată când sunt lezate fasciculele corticospinale toracale. Restul fibrelor trec de partea opusă în măduva spinării şi formează fasciculul corticospinal anterior.muscular şi postura. Tracturile corticospinale sunt importante în mişcările voluntare ce necesită conexiuni între cortexul motor şi neuronii senzitivi. Tracturile reticulospinale formează cea mai mare parte a fasciculelor extrapiramidale. cerebelului şi a nucleilor bazali determină indirect mişcări. rubrospinal şi reticulospinale. Cerebelul influenţează activitatea motorie doar indirect. Leziuni ale cerebelului afectează coordonarea mişcărilor şi orientarea în 222 | P a g e . Tracturile piramidale coboară direct din scoarţă fără întrerupere sinaptică. Aceste structuri comunică cu motoneuronii spinali prin tracturile vestibulospinal. unde formează decusaţia piramidală. Vorbirea. Stimularea electrică a scoarţei cerebrale. De la cerebel nu pleacă tracturi spre măduva spinării. emisfera dreaptă controlează musculatura din partea stângă a corpului şi invers.

În dreptul bulbului şi al punţii se găseşte ventriculul cerebral IV. acesta poate fi monosinaptic (fig. La fel ca şi măduva spinării. extero. rotulian. Puntea lui Varolio c. Leziuni ale nucleilor bazali determină reducerea tonusului muscular. În tabelul de mai jos sunt rezumate particularităţile acestor reflexe: Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic Receptorii proprioreceptori Exteroreceptori şi proprioreceptori Neuronii implicaţi în reflex 1 neuron somatosenzitiv 1 neuron somatosenzitiv. Bulbul rahidian b. Aceştia sunt de două categorii mari: 223 | P a g e . trunchiul cerebral este acoperit de cerebel cu care comunică prin 3 prechi de peduncului cerebrali. Datorită existenţei a numeroase fascicule ascendente şi descendente care străbat trunchiul cerebral. Apar exagerări ale prinderii diferitelor obiecte sau o prindere slabă a acesora. unilateralitate. Nucleii bazali acţionează asupra motoneuronilor spinali prin intermediul sinapselor cu substanţa reticulată. care continuă superior canalul epenmdimar. însoţită de tremurătură intenţionată. Mezencefalul Posterior. 205) sau polisinaptic (fig. Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori.2 Trunchiul cerebral (fig. 206). iar în dreptul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. este format din substanţa albă la exterior şi substanţă cenuşie la interior. 207) Truchiul cerebral continuă superior măduva spinării şi este format din 3 regiuni: a. 2. În funcţie de numărul de sinapse implicate în realizarea reflexului. Persoanele cu astfel de afecţiuni dezvoltă akinezie (pierderea completă sau parţială a mişcărilor muşchilor) şi coree (mişcări bruşte şi necontrolate). Rexlexul de apărare realizat prin tricipital. bicipital. determinând inhibarea acestora. 1 şi 1 neuron motor neuron somatomotor şi cel puţin 1 neuron intercalar Timpul scurt Lung Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui Pflűger (localizare.spaţiu. iradiere.şi proprioreceptori şi muşchii striaţi de tip scheletic. substanţa cenuşie este fragmentată sub formă de nuclei. abdominal flexie Reflexele vegetative (vezi sistemul nervos vegetativ) 1. Funcţia reflexă În măduva spinării se închid reflexe somatice şi reflexe vegetative. simetrie. generalizare) Exemple Ahilian.

Centrul cardiac: din acesta pleacă atât fibre inhibitorii. Este asemănător măduvei spinării. b. accesor şi hipoglos. nucleii Goll şi Burdach) a. Funcţiile bulbului rahidian: . de o parte şi de alta a ei găsindu-se piramidele bulbare.Nucleii Goll şi Burdach transmit informaţii senzitive spre talamus şi apoi spre cortexul cerebral. dar pe parcurs devin involuntare şi nu mai pot fi oprite voluntar. deglutiţie şi vomă. .Nucleii olivari transmit informaţii diencefal spre cerebel. . se continuă infeior cu măduva spinării şi superior cu puntea.Nucleul dorsal al vagului reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului vag Deasemenea conţine nuclei specifici trunchiului cerebral: .Alţi nuclei ai bulbului rahidian funcţionează ca centri pentru strănut. Pe faţa posterioară se observă pedunculii cerebrali infeiori care leagă bulbul de cerebel. substanţa neagră. superior. Nervul vag porneşte din nucleii vagi. Anterior prezintă fisura mediană. cât şi stimulatorii. Impulsurile acceleratorii coboară prin măduva spinării inervând inima prin fibrele nervoase T1-T5.Nucleii vestibulari reprezintă al II-lea neuron al analizatorului vestibular .Centrul vasomotor. Impulsurile inhibitorii pleacă de la nervul vag determinând bradicardie. vegetativi corepunzători coarnelor laterale şi somatomotori corespunzători cornelor anterioare) Proprii trunchiului cerebral (nucleul roşu. . .Nucleul ambiguu şi hipoglos reprezintă originea pentru nervii glosofaringian.- - Omologi măduvei spinării (nuclei somatosenzitivi corespunzători coarnelor posterioare ale măduvei. Puntea lui Varolio Se întinde între şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular.Centrul respirator.Nucleul salivator inferior reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului glosofaringian . Centrul respirator al bulbului rahidian controlează frecvenţa respiratorie şi funcţionează în colaborare cu nucleii respiratori din punte determinând ritmul respirator. Substanţa cenuşie a bulbului rahidian constă dintr-o serie de nuclei corespunzători măduvei spinării: . Unele dintre aceste activităţi pot fi declanşate voluntar. Nucleii din centrul vasomotor trimit impulsuri prin nervii spinali la muşchii vaselor sanguine determinând constricţie şi creşterea presiunii arteriale. Are înfăţişarea unei benzi de substanţă albă formată din fascicule de fibre aşezate transversal pe extremeitatea 224 | P a g e . delimitate de un şanţ preolivar şi un şanţ retroolivar. Lateral de acestea se găsesc două formaţiuni numite olive bulbare. Bulbul rahidian Are o lungime de aproxiamtiv 3 cm. tuse. .

Mezencefalul conţine pedunculii cerebrali.Nuclei omologi măduvei spinării: nucleul motor al nervului trigemen. Pedunculii cerebrali reprezintă două structuri cilindrice formate din fibre ascendente şi descendente care conectează telencefalul cu celelalte structuri ale encefalului. salivaţia. continuarea celor din măduva spinării şi bulb. nucleul lacrimomuconazal.Nucleul motor al nervului trohlear (patetic) . iar de o parte şi de alta a ei se obsrvă piramidele pontine care se prelungesc cu braţele punţii ce formează pedunculii cerebeloşi mediani ce fac legătura cu cerebelul.Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westfall) În mezencefal se închid reflexele: oculocefalogire (îndreptarea capului spre un stimul vizual) – coliculii cvadrigemeni superiori acusticocefalogire (îndreptarea capului spre stimuli auditivi) – coliculii cvadrigemni inferiori pupiloconstrictor şi de acomodare – nucleul accesor oculomotor 225 | P a g e . În mezencefal se găsesc şi nuclei omologi măduvei spinării: . nucleul cohlear al nervului vestibulocohlear. fiind implicat în reflexe privind coordonarea motorie şi menţinerea posturii. nucleul salivator superior . La nivelul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius.Nucleii de origine: nucleii respiratori . coliculii cvadrigemeni. Nucleul roşu se găseşte situat în profunzimea mezencefalului şi conectează emisferele cerebrale cu cerebelul. Aceasta are rolul de a inhiba o serie de mişcări involuntare. În structura punţii intră două tipuri de substanţă cenuşie: .Nucleul motor al nervului oculomotor . orientarea globilor oculari în direcţia unor stimuli audivi puternici (nucleul nervului vestibulocohlear) c. masticaţia. Coliculii cvadrigemeni se găsesc pe faţa posterioară şi sunt formaţi din două perechi de nuclei: coliculii cvadrigemeni superiori şi cei inferiori. nucleul roşu şi substanţa neagră. Comunicarea cu cerebelul se realizează prin pedunculii cerebeloşi superiori.superioară a bulbului. care leagă ventriculul III de ventriculul IV. cum ar fi: clipitul. Pe linia median-ventrală prezintă o continuare a fisurii anterioare a bulbului. seceţia lacrimală.Nucleii substanţei reticulate Substanţa albă a punţii este alcătuită din fascicule ce formează căi ascendente senzitive şi căi descendente motorii. se găseşte substanţa neagră. Inferior nucleului roşu. În punte se închid reflexe importante. Mezencefalul Mezencefalul reprezintă porţiunea din trunchiul cerebral cuprinsă între punte şi diencefal. nucleul motor al nervului facial.

globoşi.Lobul anterior (paleocerebelul) . Substanţa cenuşie se găseşte la exterior sub formă de scoarţă cerebeloasă şi la interior. Substanţa albă se găseşte în interior şi are o anumită dispunere. Superior este acoperit de emisferele cerebrale de care este despărţit printr-un sept provenit dintr-o prelungirea dura materului. Are greutatea de circa 150 g şi o formă ovoidă turtită. Substanţa cenuşie: Nucleii cerebeloşi (perechi): fastigiali. sărac în celule Intermediar: stratul lui Purkinje. punte. cerebelul este format din substanţa albă şi substanţă cenuşie. SRAA este sensibilă la schimbările şi traumele suferite de scoarţă. altele mai adânci delimitează lobuli. 210). ducând la pierederea conştiinţei. priforme. Nucleii substanţei reticulate generează un flux continuu de impulsuri. uneori acestea fiind inhibate de alte regiuni ale encefalului.de mişcare a globilor oculari (nervii oculomotor şi trohlear) de coordonare motorie şi menţinere a posturii – nucleul roşu Substanţa reticulată Substanţa reticulată este o reţea complexă de nuclei şi fibre nervoase din trunchiul cerebral. Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele de adâncimi diferite: ceel superficiale delimitează lamele. 210) Cerebelul ocupă regiunea postero-inferioară a cutiei craniene. iar câteva mai profunde delimitează lobi cerebeloşi.Lobul floculonodular (arhicerebelul) Structura internă a cerebelului. 1. Porţiuni din substanţa retiulată se găsesc în măduva spinării. Lovituri la cap. Coma reprezintă o stare de inconştienţă şi delipsă de activitate a SRAA ce nu poate fi dezinhibată nici măcar de stimuli externi foarte puternici. ce formează aşanumitul arbore al vieţii (fig. format din celule mari. cu o dendrită foarte abundent ramificată în stratul molecular 226 | P a g e . 208. Este format din două emisfere cerebeloase legate între ele printr-o regiune numită vermis. Substanţa reticulată conţine fibre ascendente şi descendente provenind de la majoritatea structurilor SNC. Aceştia sunt în număr de 3: . emboliformi şi dinţaţi Scoarţa cerebeloasă: este alcătuită din 3 straturi de celule: Extern: stratul molecular. sub formă de nuclei cerebeloşi. La fel ca şi celelalte componente ale sistemului nervos central. droguri sau diverse boli pot afecta SRAA. mezencefal şi anumite regiuni ale hipotalamusului şi talamusului. SRAA ajută scoarţa cerebrală în selectarea activării anumitor unităţi motorii care vor menţine tonusul muscular. 209. prin contracţii uşoare şi coordonate ale muşchilor scheletici. care funcţionează ca sistem reticular activator ascendent (SRAA) ce are rolul de a menţine activă scoarţa cerebrală. Principala funcţie a substanţei reticulate este menţinerea trează a scoarţei cerebrale şi monitorizarea selectivă a a impulsurilor senzitive ajunse al emisferele cerebrale. Se consideră că somnul apare ca urmare a scăderii activităţii în cadrul SRAA prin eliberare unor neurotransmiţatori.3 Cerebelul (fig.Lobul posterior (neocerebelul) .

Subtalamus . Prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajung atât fibre vestibulare şi proprioceptive şi pleacă fibre motorii. Practic cerebelul îndeplineşte pe lângă funcţia de echilibru şi funcţia de menţinere a tonusului muscular şi de coordonare a mişcărilor. apoi la talamus şi în final la cortexul motor. este perfect informat asupra tuturor stimulilor veniţi din mediul extern şi intern. Prin pedunculii cerebeloşi superiori pleacă fibre cu originea în nucleii dinţaţi. care ajung la cortexul cerebral. El stabileşte legături cu celelalte etaje ale SNC prin aferenţele şi eferenţele enumerate mai sus. Este un organ pereche.Hipotalamus .Talamus . joacă rol important în funcţia de echilibru. Cerebelul reprezintă unul dintre cele mai interesante modele biologice de conexiune inversă în ceea ce priveşte controlul activităţii muscualre şi al tonusului muscular. Având legături strânse cu aparatul vestibular. care ajung la nucleul roşu. Prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cerebel fibre care sunt implicate în realizarea mişcărilor voluntare. Cerebelul.Intern: granular. Extirparea cerebelului nu duce la paralizii. mijlocii şi inferiori. bogat în neuroni multipolari Substanaţ albă: Fibre de asociaţie: care leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebeloasă Fibre comisurale: care leagă cele două emisfere între ele Fibre de proiecţie: aferente şi eferente Fibrele de proiecţie pleacă şi ajung la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori.Metatalamus . în efectuarea mişcărilor de precizie. Este format din mai multe structuri: . Aceste fibre au rolul de a realiza comunicarea prin feed-back cu emisferele cerebrale. Talamusul Talamusul este o masă ovală formată din substanţă cenuşie şi reprezintă cam 4/5 din masa diencefalului. sub ventriculele laterale. exceptând mirosul. Apar de asemenea tulburări în tonusul muscular (hipotonie sau hipertonie). Principala funcţie a talamusului este aceea de staţie de releu pentru toate impulsurile senzitive. situat de o parte şi de alta a ventriculului III. Regiuni specializate din nucleii talamici transmit impulsuri spre locaţii precise din lobii telencefalului. Talamusul interpretează anumite senzaţii. 1. fiind un organ pus în derivaţie pe toate căile importante senzitive şi motorii.4 Diencefalul (creierul intermediar) Diencefalul este acoperit aproape complet de emisferele cerebrale şi se găseşte în jurul ventriculului III. dar prezintă tulburări de echilibru (mers ebrios).Epitalamus a. 227 | P a g e .

Când a fost consumată suficientă hrană. Hipotalamusul acţionează ca un centru nervos vegetativ accelerând sau încetinind anumite funcţii. ci la centrii cardiovasculari din bulb. Osmoreceptorii hipotalamici monitorizează în permanenţă concentraţia în elecvtroliţi a sângelui. este porţiunea cea mai joasă a diencefalului. Masele acestea formează 3 categorii mari de nuclei: nucleii anteriori. inclusiv cei depozitaţi în neurohipofiza posterioară. Hipotalamusul Hipotalamusul. hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii vitale. peretele lateral al ventriculului III. 4. Formează podeaua şi parţial. multe conectate direct sau indirect cu reglarea funcţiei viscerelor. Impulsurile plecate din nucleii posteriori ai hipotalamusului determină creştera presiunii arteriale şi tahicardie. În ciuda dimensiunilor reduse. duce la eliberarea de ADH. 5. Impulsurile plecate din porţiunea anterioară a hipotalmusului au efect invers. În acelaşi timp centrul setei din hipotalamus este activat. Reglarea saţietăţii şi a activităţii gastrointestinale.Cortexul cerebral diferenţiază durerea şi alte senzaţii tactile. Nucleii specializaţi din regiunea naterioară sunt sensibili la modificarea temperaturii corpului. Dacă temperatura sângelui arterial care ajunge la acest nivel este mai mare. Nivelul scăzut al acestor sbstanţe în sânge este parţial responsabil de senzaţia de foame. contracţia vaselor cutanate şi încetarea transpiraţiei. ca urmare a unei lipse de apă. nivelul sanguin al aminoacizilor şi al acizilor graşi. b. O concentraţie osmotică ridicată. Hipotalamusul primeşte deasemenea impulsuri senzitive de la viscerele abdominale şi reglează secreţia glandulară şi mişcările peristaltice ale tractului digestiv. centrul saţietăţii din regiunea mediană a hipotalamusului inhibă centrul foamei. probabil. 228 | P a g e . Centrul foamei este o regune specializată din hipotalamusul lateral care monitorizează glicemia. şi este parţial responsabil de şocul fiziologic care urmează unor traume puternice. prin frisoane. inferior faţă de talamus. Impulsurile nu ajung direct la inimă. 3. numit astfel după localizarea sa. Termoreglare. 2. Talamusul este. Reglare cardiovasculară. Hipotalamusul prezintă atât un centru al somnului. Reglarea ritmului nictemeral (somn-veghe). Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt următoarele: 1. Conţine o serie de mase de substanţe cenuşie care sunt conectate cu alte regiuni ale sistemului nervos. Îndeplineşte deasemenea funcţie emoţională şi instinctuală. Secretă o serie de hormoni. nucleii mijlocii şi nucleii posteriori. Invers. în schimb talamusul percepe în general senzaţiile. cel care joacă un rol important în iniţializarea unui răspuns involuntar la durerea intensă. cât şi unul al veghei care funcţionează împreună cu alte regiuni ale SNC determinând nivelul activităţii conştiente. hipotalamusul iniţiază impulsuri ce determină pierderea căldurii prin transpiraţie şi vasodilataţie cutanată. Reglarea echilibrului apei şi a electroliţilor. o temperatură mai mică decât normalul determină eliberarea de impulsuri ce au rolul de a creşte temperatura corporală.

7. Reglarea activităţii sexuale. 214). numite corpii geniculaţi laterali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului vizual) şi cei mediali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului auditiv).Şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal) 229 | P a g e . Hipotalamusul produce hormoni care controlează producerea sau blocarea hormonilor produşi de către hipofiză. Telencefalul constă din 2 emisfere (fig. Reliefurile scoarţei se numesc circumvoluţiuni sau girusuri. durerea şi plăcerea. Suprafaţa convexă a emisferelor cerebrale este brăzdată de 3 şanţuri principale (fig. 212). palpitaţiile. cum ar fi furia. precum memoria şi raţiunea. Reglarea funcţiei endocrien. 211) Telencefalul reprezintă cea mai mare porţiune din encefal. Hipotalamusul este o structură vitală care menţine aproape întreaga homeostazie a organismului. Corpul calos conectează trezirea şi atenţia celor două emisfere şi permite schimbul de informaţii învăţate şi memorate. frica. emisfera stângă controlează gândirea analitică şi aptitudinile verbale. şi este responsabil de funcţiile nervoase cele mai înalte. mărindu-se astfel suprafaţa sa totală. care se consideră a avea funcţie neuroendocrină. Aceasta este pliată. Emisferele cerebrale sunt formate din două straturi. d. purtând numele oaselor în dreptul cărora se află: . numit şi cortex cerebral (scoarţă cerebrală) este format din substanţă cenuşie. diareea şi constipaţia sunt puţine dintre simptomele unor dereglări psihofiziologice. c. scrisul şi gândirea matematică. Emisfea dreaptă controlează inteligenţa spaţială şi artistică. În legătură cu epitalamusul se află glanda epifiză. Stratul superficial.5 Telencefalul (emisferele cerebrale. Reglarea emoţiilor. Cele două emisfere îndeplinesc funcţii diferite. La majoritatea oamenilor. Nu este surprinzător faptul că acest organ este implicat în boli psihosomatice. Epitalamusul Epitalamusul reprezintă porţiunea posterioară a diencefalului care formează plafonul ventriculului III. creierul mare) (fig. Disfuncţii ale hipotalamusului pot afecta funcţiile vegetative.6. circa 80%. Metatalamusul Metatalamusul este format din două mase de substanţă cenuşie. Sub cortexul cerebral se găseşte substanţ albă. 213) care delimitează patru lobi (fig. cum a fi cititul. 8. având o grosime de 24 mm. ulcerul peptic. Centri specializaţi din regiunea superioară a hipotalmusului răspund la stimularea sexuală a receptorilor tactili de la nivelul organelor genitale. Cele două emisfere sunt conectate între ele prin mase de substanţă albă numite corpul calos. somatice sau psihice. Insomnia. Fiecare emisferă conţine o cavitate centrală numită ventricul cerebral lateral care conţine lichid cefalorahidian. 1. Regiunea internă a plafonului formează plexurile coroidiene. care sunt incomplet separate printr-un şanţ interemisferic. Un număr de nuclei din hipotalamus sunt asociaţi cu anumite răspunsuri emoţionale.

Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. Sunt regiuni în care predomină stratul granular.- Şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal) Şanţul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital) Pe faţa internă a emisferelor cerebrale se găsesc deasemenea şanţuri dintre care cel mai important este scizura calcarină din lobul occipital.Stratul superficial (molecular) cu celule puţine şi de talie mică. Structura internă. tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate. Corpii striaţi sunt structurile cele mai proeminente alcătuite dintr-o serie de nuclei: nucleul caudat (situat superior). În general. parietal şi frontal. Emisferele cerebrale au în structura lor substanţă albă şi substanţă cenuşie. Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o varietate de disfuncţii motorii. Substanţa cenuşie este dispusă în regiunea bazală a emisferelor cerebrale unde formează nucleii bazali şi la periferie.Stratul granular intern cu neuroni de talie mică . incluzând rigiditate.Stratul piramidal intern este format dintr-un număr mare de celule piramidale mari . Fibre de asociaţie care leagă între ele regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală 230 | P a g e .Stratul piramidal extern conţine celule piramidale de talie mijlocie . Substanţa cenuşie Nucleii bazali (fig. Globus pallidus reglează tonusul muscular necesar pentru o serie de mişcări intenţionate. Substanţa albă formează o masă compactă care înconjură ventriculele cerebrale. 216. nucleul lenticular (putamen şi globus pallidus). 217) Sunt formaţi din corpii striaţi şi claustrum. 215. Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos. Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului. în special cu mezencefalul. Nucleul caudat şi putamenul controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice. dar bogat în fibre nervoase . Substanţa albă (fig. Claustrum este o bandă subţire de substanţă cenuşie situată în apropierea insulei. Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni.Stratul granular extern format dintr-un număr mare de celule mici . Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite arii legate de anumite funcţii. altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea straturilor este proporţională. Se găseşte în profunzimea şanţului lateral fiind acoperit de porţiuni din lobii temporal. unde formează scoarţa cerebrală. cum ar fi mişcările membrelor superioare din timpul mersului. Insula (fig. scoarţa este formată din 6 straturi: .Stratul fuziform sau multiform conţine în cea mai mare parte celule în formă de fus dar şi de alte forme. 219) a emisferelor este alcătuită din fibre nervoase care pot fi grupate în 3 categorii: 1. 216. 218. 217) este al cincilea lob al emisferelor cerebrale fiind situat profund.

leagă între ele cele două emisfere cerebrale. Ariile motorii sunt localizate în girusul precentral din lobul frontal (fig. scoarţa cerebrală se împarte în regiuni sau zone. ar reprezenta un om în miniatură – homunculus senzitiv – răsturnat. Zona centrilor olfactivi este răspândită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor. de o parte şi de alta a scizurii calcarine. precum şi fibrele sensibilităţii proprioceptive (excitaţii aduse de la receptorii din muşchi. Aceste zone sunt: zone receptoare. Zona senzitivă. Funcţiile scoarţei cerebrale Din punct de vedere funcţional. dar ele antrenează în acelaşi timp şi alte grupe de muşchi astfel ce mişcarea este ingrată. Zonele de asociaţie. Aceasta este localizată în girusul postcentral din lobul parietal. olfactive şi gustative. Regiunea din scoarţă în care proiectează fibrele ce alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactilă. Pot fi grupate în zona senzitivă şi zone senzoriale. Se formează şi aici homunculus motor. Fiecare punct de pe piele este reprezentat printr-un punct de pe scoarţă. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate de sus în jos. îndeplinind astfel funcţii psihice. 220). 231 | P a g e . Zona centrilor vizuali este localizată în lobii occipitali ai emisferelor mai mult pe faţa internă. Zona centrilor auditivi este localizată în girusul temporal superior pe fiecare emisferă. dar reprezentarea se face în mod deosebit pentru fiecare regiune a pielii. auditive. Zonele efectoare sau motoare sunt regiuni ale scoarţei ce conţin centri nervoşi de la care pornesc impulsuri motorii. Zona centrilor gustativi este localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul parietal al fiecărei emisfere. dureroasă) din piele. limba şi mâna cu degetele.2. Ele cuprind localizările vizuale. ci şi-i formează prin educaţie: Centrul vorbirii este localizat în girusul frontal inferior (aria lui Broca) în lobul frontal stâng indiferent dacă persoanele respective sunt stângace sau dreptace. zone efectoare sau motorii şi zone de asociaţie Zonele receptoare sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile snzitive specifice aduc mesaje de la receptorii periferici. Centrii nervoşi ai acestor zone asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale celor motori. articulaţii. Fibrele motorii care pleacă dintr-o anumită arie cţionează predominant asupra unui grup de muşchi. Aici se proiectează fibrele nervilor optici şi în acest loc se produce senzaţia de văz. după silueta răsturnată a corpului. şi în cea motorie centrii sunt localizaţi de sus în jos. 3. stabilind conexiunile scoarţei cerebrale cu rtajele infeioare ale sistemului nervos central. Fibre comisurale. Unii dintre aceşti centri conduc acte motorii învăţate în cursul vieţii. omul nu se naşte cu ei. Fibre de proiecţie sunt cele care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală. în funcţie de numărul receptorilor. mai ales degetul mare. mult deformat ca proporţii. termică. Acestea ocupă o mare întindere în scoarţa cerebrală. tendoane. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată. cea mai bogată reprezentare o au buzele. Ca şi în zona senzitivă. unde mai dezvoltate apar mâna cu degetele şi capul. 220). oase) constituie aria somestezică (fig. o astfel de emisferă este corpul calos. Zonele senzoriale cuprind ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţiile de la diferite organe de simţ.

deşi bolnavul aude şi înţelege ce i se spune. Sistemul nervos periferic (SNP) Sistemul nervos periferic este porţiunea din sistemul nervos situată în afară sistemului nervos central. clipit. deasupra centrului vorbirii. 3. în girusul temporal superior. mersul pe bicicletă. supt. Acesta este format din nervi şi ganglioni nervoşi situaţi pe traiectul nervilor. prehensil. apărare. Există 2 categorii de reflexe: reflexe cu care ne naştem (necondiţionate) şi reflexe dobândite (condiţionate). vomă. 221) se clasifică în două categorii după localizare: 3. iar nervii micşti conţin şi fibre senzitive şi fibre motorii. Centrul înţelegerii cuvintelor scrise este localizat în girusul parietal inferior. bolnavul găsinduse în imposibilitatea de a înţelege sensul cuvintelor pe care le aude. Lezarea lui produce surditate verbală. strănut. Nervii motori conţin fibre care conduc impulsul nervos doar dinspre centrul nervos spre efectori.2 Nervi spinali Termenii de nerv senzitiv. deci se moştenesc Sunt dobândite în cursul vieţii Au căi preformate Nu au căi preformate Arcul lor reflex se închide la nivele inferioare Arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei ale axului cerebrospinal cerebrale Sunt constante şi invariabile Sunt temporare Sunt reflexe de specie Sunt reflexe individuale Ex. sexuale etc. Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi şi sunt de toate trei tipurile enumerate mai sus. patinatul etc. Lezarea ariei produce agrafie. Afectarea acestui centru produce cecitate verbală. cântatul la pian. scrisul. în rare cazuri se formează şi în emisfera dreaptă. Centrul motor al scrierii este localizat tot în lobul frontal. Reflexe necondiţionate Reflexe condiţionate Sunt înnăscute. motor şi mixt fac referire la direcţia în care circulă impulsul nervos prin nerv.1 Nervi cranieni 3. Alţi centri de asociaţie sunt senzoriali: Centrul înţelegerii cuvintelor vorbite. 3.Lezarea ariei produce afazie: vorbirea este suprimată. cititul.1. Acesta conduce impulsuri spre şi dinspre măduva spinării şi encefal. 232 | P a g e . Nervii (fig. Ex. Activitatea nervoasă superioară La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. care este localizat în vecinătatea ariei auditive. bolnavul nu mai poate reda în scris ideile sale. Nervii senzitivi conduc impulsul de la receptori la centrii nervoşi.

Nervul hipoglos (fig. 225) este un nerv mixt. V. format din două tipuri de fibre: somatice. Nervul vestibulocohlear sau acusticovestibular (fig. pe traiectul căreia se găseşte un ganlgion spinal ce conţine corpii celulari ai neuronilo senzitivi . 229) este un nerv mixt care asigură inervarea majoritatea organelor interne. 223) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor multipolari din retină. 3. VIII. Fibrele motorii îşi au originea în punte şi se distribuie la muşchii mimici (cele somatomotorii) şi la glandele salivare sublinguale şi submaxilare (nucleul salivator superior) şi glandele lacrimomuconazale (nucleul lacrimomuconazal)(fibrele vegetative).I. Nervul vag (fig. intern şi oblic inferior) şi vegetative care se distribuie la fibrele circulare ale irisului şi ale corpului ciliar. . sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide. XII. VI. Fibrele senzitive preiau informaţii de la cele 2/3 anterioare ale limbii. inferior. IX. 231) Cele 31 perechi de nervi spinali sunt grupate astfel: 8 perechi cervicali. care se distribuie la muşchii extrinseci globilor oculari (drept superior.O rădăcină anterioară. motorie. Are funcţie vizuală. Nervul accesor (fig. Nervul glosofaringian (fig. 224) are originea în punte. Asigură inervaţia muşchilor faringelui. 5 perechi lombari. XI. Nervul facial este mixt (fig. 230) este nerv motor şi inervează muşchii laringelui şi sternocleidomastoidieni şi trapezi. Nervul olfactiv (fig. 224) este un nerv motor cu origine în mezencefal. Nervul trigemen (fig. 5 perechi sacrali.Un trunchi care este mixt 233 | P a g e . Nervul abducens (fig. 1 pereche cocigieni. acomodare. 230) este motor şi se distribuie musculaturii limbii.2.O radăcină posterioară senzitivă. 222) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor din mucoasa olfactivă care conduce la cortex informaţii olfactive. iar fibrele motorii inervează muşchii masticatori. pupiloconstricţie. 227) este un nerv senzitiv şi preia informaţii de la receptorii auditivi şi vestibulari din urechea internă. VII. III. 224) este un nerv motor. Nervii spinali (fig. II. Funcţiile acestui nerv sunt mişcările globilor oculari. Nervul oculomotor (fig. este un nerv motor şi se distribuie muşchiului drept extern. Originea reală a acestor fibre este în mezencefal. IV. Nervul optic (fig. Nervul trohlear (patetic) (fig. 12 perechi toracali. 228) este un nerv mixt. Un nerv spinal este alcătuit din: . Toţi nervii spinali sunt micşti. X. Se distribuie la muşchiul oblic superior al globilor oculari. Fibrele senzitive inervează tegumentul feţei. 226).

în care impulsurile sunt conduse de-a lungul unui singur axon de la măduva spinării la sinapsa neuromusculară. 234) Acesta se mai numeşte şi segmentul toracolombar. Originea neuronilor preganglionari şi localizarea ganglionilor contribuie la diferenţierea regiunii simpatice de cea parasimpatică. brahial. Unii dintre neuronii simpatici sinapsează cu neuroni postganglionari situaţi la acelaşi nivel în lanţul paravertebral. o Comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici. Deoarece neuronii simpatici postganglionari sunt amielinizaţi se văd de culoare gri. gât şi abdomen (ganglioni previscerali). Sistemul nervos vegetativ este compus dintr-o regiune centrală şi una periferică şi nu este controlat voluntar. Fibrele nervoase visceromotorii inervează organe a căror activitate nu se găseşte sub control voluntar. vasele sanguine şi alte structuri specializate din alte organe.- Ramuri: o Meningeală: mixtă. Majoritatea neuronilor simpatici sunt separaţi de cei somatici şi sinapsează în ganglionii paravertebrali. Aceşti efectori reprezintă porţiuni din organele interne. deasemena de o parte şi de alta a măduvei spinării (ganglionii paravertebrali). ca răspuns la la condiţiile fiziologice. lombar şi sacral. 234 Sistemul nervos vegetativ este implicat în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau scăderea activităţii diferitelor organe. Primul neuron este denumit neuron preganglionar sau presinaptic. spre exemplu prin yoga. Primul neuron are corpul celular în susbtanţa cenuşie a encefalului sau măduvei spinării. Sistemul nervos vegetativ simpatic (fig. deoarece neuronii preganglionari părărăsesc SNC de la nivelul vertebrei T1-L2. iar cel de-al doilea este denumit neuron postganglionar (postsinaptic). Alţii coboară sau urcă înainte e a sinapsa cu neuronul poastganglionar. S-a constat că poate fi controlat şi sistemul nervos vegetativ voluntar. ramura care ajunge la ganglionul simpatic se numeşte comunicantă albă. Distincţia clasică dintre sistemul nervos vegetativ şi cel somatic se bazează pe faptul că în cazul primului sistem controlul este doar involuntar. se distribuie la meninge. ca urmare formează ramura 234 | P a g e . vertebre şi ligamente vertebrale . 236). muşchii netezi (din viscere) şi epiteliile glandulare. Ganglionii vegetativi sunt localizaţi în cap. 4. în cazul SNV. Ramurile anterioare (excepţie fac cele ale nervilor T2-T12) fuzionează formând plexuri: cervical. diencefal şi în măduva spinării (C8-L2 şi S2-S4). o Posterioară: inervează musculatura. Deoarece neuronii simpatici preganglionari sunt mielinizaţi şi se văd de culoare albă. calea. articulaţiile. în timp ce în cazul celui de-al doilea există şi control voluntar. pielea şi vasele din regiunea posterioară a trunchiului o Anterioară: inervează muşchii şi pielea din regiunea ntro-laterală a corpului. Neuronii preganglionari îşi au originea în trunchiul cerebral. Axonul acestuia din urmă sinapsează cu celulele efectoare. implică 2 neuroni motori(fig. Efectorii care răspund la reglarea vegetativă sunt muşchiul cardiac. Axonul acestui neuron face sinapsă cu un al II-lea neuron situat într-un ganglion nervos vegetativ. Spre deosebire de sistemul nervos somatic. Sistemul nervos vegetativ (SNV) fig.

Efectorii cutanaţi (vasele sanguine. neuronii nervului vag sinapsează în ganglionii previscerali din diferite regiuni ale corpului. Aceşti neuroni sinapsează în ganglionii periferici. Aceşti sunt nervul III. Aceşti neuroni sinapsează cu neuronii postaganglionari situaţi în ganglionii previscerali. aceste celule eliberează în sânge adrenalină. Nervul splahnic mare porneşte din regiunea T4-T9 şi sinapsează în ganglionul celiac. aceşti neuroni formează nervii splahnici.numită comunicantă cenuşie. fără a sinapsa. neuroni preganglionari sinapsează cu numeroşi neuroni postganglionari localizaţi la diferite nivele în lanţul paravertebral. apare divergenţa. Neuronii postgnaglionari de aici inervează musculatura netedă şi glandel de al nivelul capului şi gâtului. pancreasul. În trunchiul ganglionar simpatic. Fiecare glandă este compusă dintr-o regiune corticală care secretă hormoni sterorizi şi o regiune medulară care secretă adrenalina şi noradrenalina. mezenteric superior şi inferior. Axonii postganglionari din comunicanta cenuşie ajung prin ramura anterioară sau posterioară a nervilor spinali să inerveze organele efectoare. Nucleul dorsal al vagului situat în bulb asigură majoritatea inervaţiei parasimpatice a 235 | P a g e . Nervul splahnic lombar sinapsează în ganglionul mezenteric inferior şi neuronii postganglionari inervează colonul sigmoid şi rectul. vezica urinară şi organele genitale. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Segmentul parasimpatic este cunoscut şi sub denumirea de segment craniosacral. Neuronii parasimpatici ai primilor trei nervi sinapsează cu neuroni postganglionari localizaţi la nivelul capului. intestinul subţire şi rinichii. Efectele adrenalinei sunt complementare cu ale noradrenalinei. splina. Ca urmare a impulsurilor simpatice. Spre deosebire de simpatic. 4 din cele 12 perechi de nervi cranieini prezintă şi neroni preganglionari parasimpatici. unde sinapsează în ganglionii cervicali simpatici. glandeel sudoripare şi muşchii erectori ai firului de păr) şi vasele sanguine din muşchii scheletici primesc doar inervaţie simpatică. Celulele regiunii medulare sunt inervate de către neuroni preganglionari cu originea în măduva spinării toracală. Glandele suprarenale Glandele suprarenale sunt situate deasupra rinichilor. Neuronii postganglionari inervează intestinul subţire şi colonul. După trunchiul simpatic. IX şi X. Acestea din urmă sunt eliberate în sânge ca urmare a acţiunii simpaticului. Neuronii postganglionari sinapsează cu efectorii. Neuronii postganglionari inervează stomacul. Ganglionii periferici Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării sub nivelul diafragmului trec prin trunchiul paravertebral. a cărui celule sunt derivate neuroni simpatici postganglionari. Nervul splahnic mic sinapsează în ganglionul mezenteric superior. care este eliberată de cătreterminaţiile nervoase postganglionare simpatice. Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării în regiunea toracală superioară străbat lanţul ganglionar paravertebral până la nivelul gâtului. VII. în acelaşi timp. majoritatea neuronilor parasimaptici nu străbat nervii spinali. care includ ganglionii celiac. ce determină un efect general pe mai mulţi efectori. deoarece neuronii preganglionari îşi au originea în encefal şi măduva sacrală. Regiunea medulară este de fapt un ganglion simpatic modificat. Impulsul simpatic care pleacă din măduva spinării se distribuie divergent la mai mulţi neuroni postganglionari.

penis) Plămâni Bronhiole Dilataţie Constricţie Glandele mucoase Inhibarea secreţiei Stimulează secreţia Tractul digestiv Motilitate Inhibare Stimulare Sfinctere Constricţie Relaxare Ficat Stimularea glicogenolizei Adipocite Stimularea hidrolizei Pancreas Inhibarea secreţiei exocrine Stimularea secreţiei exocrine Splină Stimularea contracţiei Vezica urinară Relaxarea musculaturii Contracţia musculaturii Muşchiul erector al firului Stimularea contracţiei de păr Uter Contracţie (în caz de sarcină). intestinul subţire. esofag. saliva vâscoasă apoasă Stomacale Stimulează secreţia Intestinale Stimulează secreţia Suprarenale Stimulează secreţia renală Inimă Frecvenţa Stimulare Inhibiţie Viteza de conducere Stimulare Inhibiţie Puterea Stimulare Vasele sanguine Vasocontricţie. relaxare (în lipsa sarcinii) Penis Ejaculare Erecţie 236 | P a g e . afectează Vasodilataţi în unele organe toate organele (ex. ficat. sistemul urinar şi reproducător. În tabelul de mai jos sunt rezumate principalele efecte ale simpatciului şi parasimpaticului: Efector Efectul simapticului Efectul parasimpaticului Ochi Fibrele musculare radiare ale Pupilodilataţie irisului Fibrele musculare circulare Pupiloconstricţie ale irisului Corpul ciliar Relaxare (pentru vederea la Contracţie (pentru vederea distanţă) de aproape) Glandele Lacrimele Stimularea secreţiei Sudoripare Stimularea secreţiei Salivare Reduce secreţia. saliva Stimulează secreţia. intestin gros) Neuronii preganglionari sacrali inervează jumătatea terminală a intestinului gros. inimă. rectul. stomac. aortă. pancreas.corpului (plămâni.

K+ . 189 Transmiterea potenţialului de acţiune Fig.Fig. 190 Canalele Na+-voltaj dependente şi canalele K+-voltaj dependente 237 | P a g e . 188 Pompa Na+ .ATP – dependentă Fig.

191 Actul reflex 238 | P a g e .Fig.

193 Encefalul 239 | P a g e . 192 Sistemul nervos central Fig.Fig.

LCR.Fig. 195 Meningele craniene 240 | P a g e . ventriculele cerebrale Fig. 194 Meningele.

ligamentul denticulat 241 | P a g e . 196 Meningele spinale Fig.Fig. 197 Foiţele meningeale.

encefal 242 | P a g e . 198 Ventriculele cerebrale şi canalul ependimar Fig.Fig. 199 Bariera sânge .

201 Structura internă a măduvei spinării 243 | P a g e . 200 Configuraţia externă a măduvei spinării Fig.Fig.

203 Fascicul descendent 244 | P a g e . 202 Fasciul ascendent Fig.Fig.

204 Localizarea tracturilor în măduva spinării Fig.Fig. 205 Reflex somatic monosinaptic – reflexul rotulian 245 | P a g e .

206 Reflex somatic polisinaptic Fig.Fig. 207 Trunchiul cerebral (vedere posterioară) 246 | P a g e .

208 Cerebelul .secţiune sagitală Fig. 210 Cerebelul – vedere anterioară Fig. 211 Emisferele cerebrale – faţa laterală 247 | P a g e . 209 Cerebelul – vedere anterioară Fig.Fig.

212 emisferele cerebrale . 213 Lobii telencefalului şi principalele arii ale cortexului 248 | P a g e .Fig.vedere mediană Fig.

214 Lobii emisferelor cerebrale Fig. 215 Secţionarea frontală şi transversală a encefalului 249 | P a g e .Fig.

Fig. 216 Secţiune frontală prin encefal Fig. 217 Secţiune transversală prin encefal 250 | P a g e .

218 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune sagitală Fig. 219 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune frontală 251 | P a g e .Fig.

Fig. 220 Aria somestezică principală şi motorie principală 252 | P a g e .

221 Nervii Fig. 222 Nervul olfactiv Fig. 223 Nervul optic 253 | P a g e .Fig.

trohlear şi abducens Fig. 224 Nervii oculomotor.Fig. 225 Nervul trigemen şi ramificaţiile lui 254 | P a g e .

227 Nervul vestibulocohlear 255 | P a g e . 226 Nervul facial Fig.Fig.

228 Nervul glosofaringian Fig. 229 Nervul vag 256 | P a g e .Fig.

231 Nervul spinal 257 | P a g e .Fig. 230 Nervul accesor şi hipoglos Fig.

Fig. 233 Comparaţie dintre reflexul somatic şi cel vegetativ 258 | P a g e . 232 Reflex vegetative Fig.

234 Principalii centri vegetativi 259 | P a g e .Fig.

la om cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 800 nm. deci a calităţii lui. Calitate b. Segmentul de conducere (intermediar): format din căile nervoase prin care influxul nervos este transmis la scoarţa cerebrală. III. Fiecare analizator este alcătuit din 3 segmente: I. Distribuţie spaţială Codificarea calităţii stimulilor reprezintă procesul de convertire a informaţiei într-un limbaj inteligibil sistemului nervos central. chimici. Identificarea tipului de excitant. Stimulii care acţionează asupra receptorilor se diferenţiază între ei prin: a. excitantul specific al fotoreceptorilor este radiaţia electromagnetică. electrici. receptorii pot fi: 260 | P a g e . depinde de structura receptorilor. ANALIZATORII Legăturile dintre mediul extern şi organism se realizează prin intermediul analizatorilor. Spre exemplu. Intensitate c. în timp ce senzaţia provocată de stimulii neadecvaţi are un caracter nedefinit. Senzaţia provocată de un excitant specific este bine conturată în conştiinţa noastră şi redă cu exactitate proprietăţile obiectului care o provoacă. Acest lucru permite animalelor să deceleze semnale slabe generate de surse mai îndepărtate. numit stimul adecvat (specific). Receptori primari sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere sau încapsulate ale neuronilor senzitivi care eliberează direct semnalul sistemului nervos central. răspunzând intens unui anumit tip de stimul. la ceilalţi stimuli de intensitate normală nu răspund. în majoritatea lor. 2. Proprietăţi generale ale receptorilor Receptorii sunt structuri specializate care informează sistemul nervos central despre evenimentele care au loc în mediul extern sau intern al organismului. Desfăşurare temporară d. Receptorii. în timp ce. receptorii sunt împărţiţi în două categorii: 1. II. Segmentul periferic (de recepţie) specializat pentru a capta stimulii şi a-i transforma în impuls nervos. În funcţie de natura excitantului. La nivelul receptorilor. Segmentul central. În funcţie de calea folosită pentru transmiterea informaţiei. Receptori secundari sunt epitelii senzoriale care transmit semnalul prin intermediul prelungirilor neuronilor senzitivi. acţionează ca amplificatori de putere ai stimulilor. toate formele de energie ale stimulilor sunt convertite în activitate electrică. Aceştia manifestă o acţiune filtrantă asupra excitanţilor. reprezentat prin aria din scoarţa cerebrală la care ajung fibrele căii de conducere şi în care excitaţia este transformată în senzaţie conştientă. Stimulii pot fi de diverse tipuri: mecanici.CURS 14.

Codificarea intensităţii stimulilor. Dacă se înregistrează simultan amplitudinea potenţialului şi frecvenţa impulsurilor transmise prin fibra senzitivă se constată că frecvenţa este proporţională cu amplitudinea potenţialului. nociceptori. reacţionează la toate tipurile de stimuli de intensitate mare. buzelor). Toţi receptorii prezintă o caracteristică comună. În acest sens unii receptori răspund continuu. Când asupra lor acţionează un stimul. urechea umană percepe stimuli a căror intensitate variază de 10 12 ori. În acest fel creierul poate aprecia intensitatea reală a stimulului. C. alţii semanlizează doar variaţiile intensităţii stimulului. Codificarea intensităţii stimulului poate fi realizată şi prin sumare spaţială.A. Receptorii algici (nociceptori): nu prezintă un stimul specific. Receptorii electromagnetici: celulele cu con şi bastonaş din retină. receptorii pentru aminoacizi). La nivelul receptorului amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului. Creierul interpretează semnalul cu antilogaritmul intensităţii stimulilor. baroreceptoriii sistemului vascular şi chemoreceptorii corpusulului carotidian. olfactivi. kinestezici. Spre exemplu. Cu cât un stimul va fi mai intens. receptorii acustico-vetibulari. Astfel receptorii pot fi: Tonici (lent adaptabili) informează continuu creierul asupra stării corpului şi a relaţiilor lui cu mediul: tactili (discurile Merkel. E. osmoreceptorii. acesta va genera la nivelul unei zone specializate a receptorului (membrană receptivă) un potenţial local datorat creşterii permeabilităţii pentru Na+. aparatul cardiovascular). Adaparea este diferită de oboseală. Răspunsul logaritmic al receptorilor le-a extins scara de sensibilitate. Chemoreceptori: detectează variaţiile compoziţiei chimice ale mediului (receptorii gustativi. Adaptarea receptorilor Reprezintă modul în care răspund receptorii atunci când asupra lor acţionează un stimul un timp îndelungat. corpusculii Ruffini). Receptorul modulează frecvenţa impulsurilor în fibra senzitivă. chemoreceptorii sinusului carotidian şi a arcului aortic. Aceste semnale sunt interpretate de creier ca fiind produse de stimuli cu intensitate mai mare. Dacă receptorul nu ar răspunde logaritmic. 261 | P a g e . modificările de intensitate ale stimulilor nu ar depăşi câteva sute. vizuali. Termoreceptori: răspund la variaţiile de temperatură. baroreceptorii din plămâni. B. cu atât numărul receptorilor şi fibrelor senzitive activate va fi tot mai mare. Fazici (rapid adaptabili): informează creierul despre începutul şi terminarea acţiunii unui stimul: Meisnner (vârful degetelor. La nivelul oricărui receptor intensitatea unui stimul este codificată sub forma unei amplitudini gradate a potenţialului de receptor. D. olfactivi. gustativi au rol în prevederea stării viitoare a corpului după câtea secunde sau minute. Mecanopreceptori: excitanţi mecanici (receptoriii tactili şi de presiune. organele cavitare. glucoreceptorii.

Aceste mecanisme funcţionează la frecvenţă mai mare de 3000 Hz. Structura pielii:  epidermul (Fig. de la o regiune la alta.  dermul: este un ţesut conjunctiv.Codificarea temporală a stimulilor. conţin keratină şi au aspect solzos. 262 | P a g e . o Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. între 1 şi 4 mm. Conţine capilare sanguine şi limfatice şi terminaţii nervoase. Această calitate este prezentă în cadrul receptorilor tonici prin prezenţa unor impulsuri în receptor pe toată durata acţiunii stimulului. Stratul profund are rolul de a genera noi celule. Pătura cornoasă nu prezintă vase sanguine şi nici terminaţii nervoase.este de natură conjunctivo-epitelială . Unele celule produc melanina. Localizarea sursei sonore se face şi pe baza diferenţei de sonoritate a sunetelor percepute de cele 2 urechi. Analizatorul cutanat Segmentul periferic se găseşte în piele. În privinţa excitanţilor sonori poziţia spaţială a acestora este codificată temporar. Formează papilele dermice responsabile pentru dermatoglife. Interpretarea se face la nivelul creierului pe baza decalajului de timp al excitării celor 2 urechi. încât ori de câte ori se excită neuronii dintr-o zonă corticală. o pătura mucoasă (corpusculul mucos Malpighi): prezintă mai multe straturi celulare. Pielea (Fig. În cadrul receptorilor fazici se constată semnalizarea începutului (on) sau sfârşitului (off) sau începutului şi sfârşitului (on/off) acţiunii unui stimul. deci a variaţiei intensităţii stimulului. respectiv amprente digitale. cu rol de protecţie contra radiaţiei solare. 236): o pătura cornoasă: complex de straturi epiteliale pavimentoase stratificate keratinizate  stratul transparent (lucid): celule poliedrice  stratul cornos: celulele sunt moarte. în locul celor exfoliate.5 m2 şi o grosime variabilă. 1. deoarece capul funcţionează ca o barieră în calea vibraţiilor acustice cu frecvenţă mare. fiind reprezentat de exteroreceptorii de la acest nivel. senzaţia va fi raportată la zona receptoare care transmite semnalul. Straturile cele mai superficiale se desprind.3 mm. Epiderma este într-o continuă regenerare. 235): . La nivelul scoarţei cerebrale există o somatotopie riguroasă a zonelor corpului. fenomen numit exfoliere (descuamare). are o grosime de 300 μm .are o întindere de 1. Codificarea distribuţiei spaţiale a stimulilor. Astfel fiecare suprafaţă prezintă o topografie riguroasă.

Producţiile pielii  cornoase: o părul (Fig. hipodermul: este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase. Conţine glomerulii glandelor sudoripare. precum şi trunchiuri nervoase. 2389  glandulare (Fig. 239): o glandele sebacee o glandele sudoripare - Părul producţie cornoasă filiformă:  rădăcină:  la bază prezintă o porţiune mai dilatată numită bulbul părului în care pătrunde papila părului cu rol în hrănirea şi inervarea lui. dispuse în toate sensurile. o Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen. bulbii firelor de păr. ce formează plexul superficial cutanat. Glandele sudoripare 263 | P a g e - . 237) o unghiile (Fig.  foliculul pilos: o teaca epitelială internă o teaca epitelială externă o teaca fibroasă  tulpina: o măduvă o regiunea corticală: celule cu pigmenţi ce dau culoarea părului o epidermicula (cuticula): keratină Unghia producţia cornoasă dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor aspect de lamă subţire:  corpul unghiei. limfatice şi terminaţii nervoase libere sau încapsulate. vase sanguine. Sub corp se găseşte patul unghiei (epiderma) şi dermul unghiei  rădăcina unghiei: regiunea sa terminală formează matricea prin care unghia creşte continuu. Conţine vase limfatice şi sanguine.

240):  tactilă  termică  dureroasă Sensibilitatea tactilă: mai dezvoltată pe faţa volară a palmei:  corpusculii Meissner şi Merckel (pentru atingere)  corpusculii Vater – Pacini (pentru presiune) Sensibilitatea termică:  corpusculii Krause (pentru rece)  corpuscuii Ruffini (pentru cald) 264 | P a g e - . contra lichidelor şi gazelor. contra dezhidratării. prin terminaţii nervoase (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se termină liber sau în corpuscului tactili. produce melanina. Sensibilitatea cutanată (Fig. Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele. glomerulare:  glomerul (înconjurat de capilare) ce are celule epiteliale secretoare  canal sudoripar ce se deschide la exterior prin por  au rolul de a produce transpiraţia Glandele sebacee sunt glande acinoase.- glande tubuloase. vitamina D şi histaminele. radiaţiei solare. Excreţie: realizată prin glandele sudoripare Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul pielii. Piele reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat. ce se deschid la baza firului de păr produc sebumul cu rol de protecţie a pielii Funcţiile pielii - - protecţie contra microbilor. când temperatura scade apare vasoconstricţie Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin stagnant) Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie). Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4l CO2. loviturilor.

ioni de potasiu în exces. histamina. de arsură. precum: bradichinina. oase. serotonina. prostaglandine. dacă sunt injectate în doze mici. aceasta poate fi: durere somatică:  superficială:  iniţială  tardivă  profundă: ţesut conjunctiv. Aria asociativă somatică se găseşte posterior ariei somestezice principale. Densitatea receptorilor algici este foarte mare în tegument. Un stimul nociv generează o senzaţie dureroasă dublă. Aceste substanţe pot fi izolate din ţesuturile lezate şi. cu rol în descifrarea semnalelor senzoriale primite de SI. apendicită Receptorii algici sunt terminaţii nervoase libere. Extirparea ariilor asociative determină imposibilitatea recunoaşterii obiectelor prin pipăit. enzime proteolitice. Extirparea unilaterală a ariilor asociative are ca rezultat uitarea unei părţi a corpului: amorfosinteză. Durerea îndeplineşte o funcţie de protecţie indispensabilă vieţii normale. crampe muscualre. cu o capacitate mare de discriminare a localizării senzaţiilor dureroase. acetilcolina. unde densitatea receptorilor este ami mică. care determină excitarea receptorilor algici. diferite de mecanoreceptori sau termoreceptori specifici. produsă de calculi biliari. Excitantul este orice stimul de intensitate ridicată. care apare cu o latenţă mai mare. SII primeşte semnale din aria SI precum şi de la nucleii talamusului de pe ambele jumătăţi corporale. determină apariţia senzaţiilor 265 | P a g e . articulaţii. Odată cu creşterea intensităţii stimulului creşte şi intensitatea senzaţiei dureroase (hiperalgezia – creşterea sensibilităţii receptorilor dureroşi). Adaptarea receptorilor algici Aceştia nu se adaptează deloc sau aproape deloc. O durere rapidă localizabilă şi o durere lentă. În funcţie de locul de origine şi calitatea durerii. Există la nivelul ei şi o separare topografică a sensibilităţii kinestezice de cea tactilă. 241): caracter difuz. Tritoneuronul: talamus. informând organismul despre apariţia în mediul de viaţă a unor agenţi nocivi care compromit integritatea şi funcionarea sa normală.. Aceşti stimuli determină apariţia la nivelul ţesuturilor a unor substanţe chimice. în girusul postcentral din lobul parietal. fiind mielinizate sau nemielinizate.Sensibilitatea dureroasă: terminaţii nervoase libere din epiderm Segmentul de conducere: Protoneuronul: ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Gall şi Burdach din bulbul rahidian. Există două arii somestezice: SI şi SII. migrene durere viscerală (Fig. apare în viscere. ulcere. Excitarea electrică a ariilor asociative determină apariţia unor senzaţii somatice complexe: simţirea unui obiect. SI primeşte semnale specifice. spre deosebire de viscere. acizi. durerea având un caracter dfuz. Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale.

dureroase. Durerea viscerală este determinată de distensia organelor cavitare, spasme, leziuni chimice ale suprafeţei viscerale, anoxie. Există zone insensibile la durere: parenchimul hepatic, alveolele pulmonare. Capsula hepatică şi canalele biliare sunt foarte sensibile la durere. Semnalele dureroase sunt transmise prin fasciculele spinotalamice antero-laterale, precum şi prin fasciculele spinoreticulate. S-a constatat că înlăturarea scoarţei cerebrale nu înlătură durerea, ceea ce înseamnă că senzaţiile dureroase apar şi în zona subcorticală. Se consideră că scoarţa cerebrală intervine în interpretarea calităţii durerii, etajele subcorticale în percepera informaţiei dureroase. În cazul durerii viscerale poate apărea şi durerea raportată, adică durerea produsă la nivelul unu organ visceral pe care o raportăm şi în zone corporale externe. La nivelul măduvei spinării, primul neuron al sensibilităţii viscerale sinapsează cu acelaşi deutoneuron cu care sinapsează şi primul neuron care aduce semnale dureroase dintr-un dermatom. Sistemul analgezic al creierului Modul în care fiecare subiect reacţionează la durere este diferit. Acest lucru se datorează capacităţii creierului de a controla eferenţele dureroase, prin activarea sistemului analgezic. Acesta prezintă 3 componente majore, 2 situate în trunchiul cerebral, iar a treia în coarnele posterioare ale măduvei spinării. Prin activarea acestui sistem, se reduce cantitatea de mediator chimic eliberat de primul neuron al sensibilităţii dureroase. S-a constat că injectarea de morfină are un puternic efect analgezic, acţionând prin acest sistem analgezic al creierului. Plecând de la această constatare, s-a presupus existenţa în organism a unor substanţe naturale asemănătoare morfinei. S-au descris peste 18 compuşi de acest fel: βendorfina, metencefalina, dimorfina etc.

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC
Receptorii analizatorului kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, periost, ligamente (Fig. 242). Receptorii kinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei din piele. Sunt sensibili la milşcări şi modificări de presiune. Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi celule tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsula subţire conjunctivă, căptuşită de celule capsulare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la intrare, pierd teaca de mielina şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase. Terminaţiile nervoase sunt excitate de întin-derea puternică a tendonului. Corpusculii Rufini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi receptionează informaţii în legatură cu poziţia şi mişcările din articulaţii. Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării. Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate, faţă de care se află în paraIel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. 266 | P a g e

Fusurile neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafuzoriale, conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafuzoriale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă 2 aspecte diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează iar nuclei se află în şir central. Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fară striaţiuni, necontractilă şi conţine 40-50 nuclei. Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibru uniform, păstrează striaţiunile iar nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase. Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie: a. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele numite "în floare" se termină pe ecuatorul fibrelor cu lanţ nuclear. b. Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ (gama) din cornul anterior al măduvei. Recepţia kinestezică se realizează la nivelul proprioreceptorilor care sunt excitaţi mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe baza informaţiilor culese de la aceştia, cât şi de la nivel cutanat, centri corticali sunt conştienţi, în fiecare moment, de pozitia în spaţiu a părţilor corpului şi de mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor. Analizatorul kinestezic, împreună cu cel cutanat, iau parte la elaborarea senzaţiilor somatice. O altă funcţie a analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a posturii corpului. La realizarea acesteia concură şi analizatorul vestibular, vizual şi cutanat. Primele două segmente ale analizatorului kinestezic au fost descrise la anatomie. Segmentul cortical este reprezentat tot la nivelul ariilor somestezice I şi II, încât proiecţia sensibilităţii dermatoa-melor se suprapune, în general, cu a miotoamelor. Se realizeaza aici o arie senzitivo-motorie care pune în acord efectuarea comenzii motorii corticale, cu ştirile sosite pe căi proprioceptive, privind modul în care aceasta este executat de muşchii respectivi. O parte din informaţia kinestezică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach, spre talamus şi scoarţă, unde devine imediat conştientă. O altă parte este condusă prin fasciculele spino-cerebeloase, la cerebel care, dupa o prelucrare, o transmite la talamus şi de aici ajunge la cortexul senzitivo-motor (vezi controlul motilităţii voluntare). Rezultă că analizatorul kinestezic joacă cel puţin trei roluri majore: În elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice. În reglarea tonusului muşchilor şi a posturii corpului. În controlul motilităţii voluntare. Analizatorul kinestezic nu realizează singur aceste mari funcţii. Rolul său este de a furniza creierului informaţii prelucrate de la aparatul locomotor. Pe baza acestora, este elaborată comanda motorie, se reglează tonusul muscular şi postura, se efectuează controlul asupra îndeplinirii comenzii voluntare. Altfel spus, analizatorul kinestezic reprezintă o importantă componentă de feedback a mecanismului ce reglează activitatea motorie somatică.

3. ANALIZATORUL OLFACTIV

267 | P a g e

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea posterosuperioară a foselor nazale (Fig. 243). Epiteliul mucoasei oIfactive este format din celule de susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule sensitive bipolare. Celulele senzitive bipolare reprezintă în acelaşi timp receptorul şi I neuron. Ele au dendrita orientată printre celulele de susţinere şi se termină cu o veziculă prevăzută cu cili. Cilii au o mare densitate 10 000/mm2. Ei măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt adevărate traductoare fiziochimice cu rol în codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor bipolare for-mează nervii olfactivi (10-20) care străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulb, făcând sinapsă cu neuronii mitrali multipolari de la nivelul bulbului olfactiv. Această sinapsă este de tip glomerular. Neuronii murali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă medial şi laterală, delimitând substanţa perforată anterioar. Axonii celui de al II-lea neuron ajung la cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid). Prelungirile neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală care constituie cortexul olfactiv secundar. Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu talamusul. Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la găsirea şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea locurilor cu aer viciat etc. Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50 de mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga diversitate de senzaţii olfactive. Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor, de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat. Corespunzător fiecărui tip de miros primar există câte un tip diferit de receptori olfactivi care reactionează cu predilecţie la anumite substanţe chimice. Unii contestă totuşi existenţa receptorilor specifici de miros. Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă ca a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre substanţa mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai scurt. Dacă acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă până la dispariţie. Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Pentru a evita acest fenomen, animalele prezintă instinctiv un comportament special de adulmecare, cu inspiraţii bruşte, scurte şi repetate, însoţite de rotaţii ale capului în diferite direcţii, precizând cu exactitate despre ce miros este vorba şi dincotro vine. Adaptarea receptorilor este specifică numai pentru mirosul respectiv. Dacă în momentul adaptării mirosului pentru un parfum, oferim subiectului un altul, acesta simte imediat mirosul nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai omului este diferită pentru diferite substanţe. O sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan, pe care îl simţim chiar la concentraţii de 1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea, mercaptanul se amestecă în proporţii infime cu gazul metan, servind ca semnal de avertizare în caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a gazelor. 268 | P a g e

În urma interacţiunii dintre substanţa odorantă şi receptorii olfactivi, se naşte un potenţial receptor care se transmite spre centrii olfactivi corticali şi subcorticali unde ia naştere senzaţia de miros. S-a stabilit că prin fibrele tractului olfactiv circulă continuu potenţiale electrice, a căror grupare pe frecvenţe şi serii de impulsuri, este interpretată de centrii corticali drept senzaţii particulare de miros.Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie. Acuitatea olfactivă este cu atât mai mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie cât mai mică a substanţei în aerul inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu ajutorul terminaţiilor senzitive ale nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut mirosul în urma atrofierii mucoasei olfactive, pot percepeîin con-tinuare mirosul de amoniac. Dispoziţia mirosului seîinsoţeşte şi de tulburări ale gustului. 4. ANALIZATORUL GUSTATIV Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi, situaţi la nivelul papilelor gustative. Mugurii gustativi (Fig. 244) sunt formatiuni ovoidale formate din: celule de susţinere celule senzoriale care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ. La polul apical al celulei senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în porul gustativ al mugurelui. La poIul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii nervoase ale nervului facial, gloso-faringian şi vag (Fig. 246). Nervul facial preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian, excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag, excitaţiile din regiunea depresiuni situate între rădăcina limbii şi epiglota. Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial la nivelul ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag, la nivelul ganglionului inferior. Axonul primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb unde se află cel de-al II-lea neuron al căii gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge Ia talamus, unde se află cel de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă plasată în partea inferioară a girului postcentral. Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea alimentelor alterate sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive. Pentru a fi gustate, substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă receptorii gustativi. Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide. Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale, cărora Ie corespund patru tipuri de receptori gustativi (Fig. 245): 1. Senzatia de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile. Intensitatea senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs sintetic, este de 600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în special, spre vârful limbii. 2. Senzaţia de sărat, provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către NaCI. Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii. 3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu tăria acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii. 269 | P a g e

4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina. Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate. Fiecare tip de receptor gustativ răspunde la cel puţin 2 tipuri de substanţe sapide, proprietate ce permite potenţarea gusturilor prin combinarea de dulce cu sărat etc. Un rol în recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi termici din mucoasa bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui influx nervos ce se propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal. Aici ia naştere senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul unui aliment ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea gustativă scade foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă substanţă sau să deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punândule în contact cu alţi receptori. Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe. Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling sau chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte mult din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are şi o componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere şi neplăcere.

5. ANALIZATORUL VIZUAL
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală unde se face analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită (Fig. 249). Între globul ocular şi peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci (striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi). Globul ocular este format din trei tunici concentrice şi din medii refringente: Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica şi anterior, corneea: Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere. Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci globului ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului optic. Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens. Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre partea posterioară spre cea anterioară sunt: Coroida se întinde posterior de ora seratta care este limita dintre coroidă şi corpul ciliar. Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic. Este bine vascularizată, având rol nutritiv. Corpul ciliar (Fig. 250) se află imediat anterior orei seratta şi prezintă, în structura sa, procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare şi circulare care au rol în acomodarea vederii prin ligamentul 270 | P a g e

suspensor al cristalinului (Zonula lui Zinn). Procesele ciliare, în număr de 6080, sunt alcătuite din aglomerări capilare cu rol în secreţia umorii apose. Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un individ la altul. . Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma irisului, în jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate circular şi radiar. Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de lumină ce soseşte la retină. Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă, responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi functional i se disting două regiuni: retina vizuală sau partea optică şi retina oarbă, fără rol în fotorecepţie, numită şi retina iridociliară, datorită raporturilor ei cu irisul şi corpul ciliar. Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi prezinta două regiuni importante: Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se găsesc mai muIte conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai conuri. Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile. În structura retinei se descriu 10 straturi (Fig. 252), în care se întâlnesc trei feluri de celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de bastonaş, celulele bipolare şi celulele muItipolare. În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Cele 10 straturi dinspre coroidă spre interiorul globului ocular sunt: 1. epiteliu pigmentar; 2. stratul conurilor şi bastonaşelor, alcătuit din segmentele externe ale celulelor vizuale cu conuri bi bastonaşe; 3. membrana limitantă externă; 4. stratul granular extern care cuprinde corpul celulelor vizuale; 5. stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale şi celulele bipolare; 6. stratul granular intern, format din corpul celulelor bipolare; 7. stratul plexiform intern, realizat de sinapsele dintre celulele nervoase bipolare şi celulele ganglionare; 8. stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare; 9. stratul fibrelor nervului optic, format din axonii celulelor multipolare; 10. membrana limitantă internă. Celulele cu bastonaşe (Fig. 253) sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125 milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este mic, iar in foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă. Mai muIte celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă muItipolară corespund circa 90-180 celule cu bastonaşe. 271 | P a g e

Anexele de protecţie sunt: sprâncenele. cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg. iar aceasta cu o singură celulă multipolară. umoarea apoasă. celule nervoase modificate. Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent. conjunctiva şi aparatul lacrimal (Fig. La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică. Calea optică 272 | P a g e . 254) sunt reprezentate de: corneea transparentă. dând boala denumită glaucom. situată înapoia cristalinului. în foveea centralis există numai celule cu conuri. numită cristaloidă. 247) Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie. De la acest nivel prin canalul Iui Schlemm se resoarbe în venele sclerei. sunt mai numeroase în macula luteea. 253). de asemenea. în număr de 6-7 milioane. 250)este un lichid incolor.Celulele cu conuri (Fig. răsturnată şi mai mică. ce se formează printr-o activitate secretorie a proceselor ciliare. Cristalinul (Fig. delimitată între iris şi cristalin. Cristalinul nu conţine vase sangvine. Când se produce o obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei. transparente. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă. Anexele ochiului (Fig. de către mediile refrigerente ale globului ocular. Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul suspensor sau zonula lui Zinn. 248). nutriţia sa făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare. 250) are forma unei Ientile biconvexe. Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină. Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. localizată între iris şi corpul vitros. Ocupă camera posterioară. cristalinul corpul vitros. La exterior este învelit de o membrană numită hialoida. se va obţine o imagine reală. Mediile refringente (Fig. cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici (vezi cursul despre muşchi). apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei anterioare dintre iris şi cornee. Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine un echilibru constant. formându-se pe retină imaginea obiectului privit. presiunea intraoculară creşte prin formarea continuă normală a umoarei apoase. unde sunt refractate conform legilor refracţiei. Corpul vitros are o formă sferoidală. Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare. colorată. Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. care spre deosebire de cei intrinseci. limfatice şi nervi. sunt striaţi. Fiecare celulă cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară. pleoapele. Umoarea apoasă (Fig. la lumină intensă. Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular.

În plus. dând o imagine reală şi răsturnată (fig. Aceasta se datoreşte straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei. suprafaţa fotosensibilă . 255) se petrece la nivelul ochiului. Nervul optic conţine fibre de la un singur glob ocular. Aparatul dioptric ocular este format din cornee (putere de refracţie=45 dioptrii) şi cristalin (putere de refracţie=15 dioptrii). iar zonula Zinn. fiind reprezentat de celulele multipolare. ) Acomodarea (Fig. după care ajung în tractul optic opus. unde se află aria vizuală care reprezintă segmentul cortical al analizatorului. Al doilea neuron este situat în stratul 8 al retinei. Variaţia acesteia cu distanţa la care privim se numeşte acomodare. Camera obscură. Puterea de refracţie a cristalinului nu este fixă. Acesta poate fi comparat cu un aparat fotografic. Aceasta pune în tensiune cristaloida. Axonii proveniţi din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi parte. razele luminoase nu se reflectă. Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în corpul geniculat lateral. comprimând cristalinul. Ca 273 | P a g e . muşchiul ciliar este relaxat. Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral) unde 75-80% din fibrele tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa cerebrală şi se termină în lobul occipital. Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din stratul 6 al retinei vizuale. formei şi culorii obiectelor din lumea înconjurătoare. Acomodarea se datoreşte elasticităţii cristalinului. format din trei sisteme optice: camera obscură . 256). RECEPŢIA VIZUALĂ (Fig. putem considera aparatul dioptric al ochiului ca o singură lentilă convergentă. altele coboară în cornul lateral al măduvei C8-T2 de unde pornesc fibrele simpatice care vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriaza) (Fig. Lipsa ei. Receptorii căii optice sunt celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe. unde se desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei. la albinoşi. ci merg spre coliculul superior. Razele paralele ce vin de la infinit (în practică de la distanţe mai mari de 6 m) se vor focalizala 17 mm în spatele centrului lentilei oculare. formând o multitudine de mici camere obscure care conţin melanină. Simplificând.camera posterioară a globului ocular. Organul activ al acomodării este muşchiul ciliar. un sistem de Ientile . aparatului suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar.stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină. 251). în jurul scizurii calcarine. unele fibre merg spre nucleul autonom al nervului III de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge la muşchiul sfincter al pupilei (mioza). De la acest nivel. tensionată. În interiorul globului ocular. Când ochiul priveşte la distanţă. în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochi. fiecare con şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar retinian.aparatul dioptric al ochiului.Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual (Fig. Fiziologia analizatorului vizual Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii. Axonii neuronilor multipolari proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma optică. cu o putere totală de 60 dioptrii şi cu centrul optic la 17 mm în faţ a retinei. provoacă tulburări de vedere diurnă. 253).

cristalinul se bombează. fenomen cunoscut sub numele de presbiopie (presbiţie). indiferent de distanţa la care priveşte. există trei tipuri de ochi: ochiul emetrop. ochiul hipometrop (miop). În cazul ochiului miop. cu efort acomodativ maximal. iar puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii. Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. fără acomodare. pe retina acestora. Tensiunea din cristaloidă scade. puterea de acomodare scade datorită scăderii elasticităţii cristalinului. Procesele fotochimice din retină Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între 400-750 nm. Aceasta reprezintă acomodarea la distanţă. Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură ale suprafeţei corneei. Miopia se corectează cu Ientile divergente. care se face cu efort contractil al muşchiului ciliar şi permite vederea clară a obiectelor situate la distanţe mai mici de 6 m. ducând Ia îndepărtarea punctului proxim. suprapuse în mai multe 274 | P a g e . Pentru a vedea clar. iar imaginea obiectelor aflate la infinit este clară. Hipermetropia se corectează cu Ientile convergente.urmare. ducând la apropierea punctului proxim. ochiul hipermetrop. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm iar punctul remotum. acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la distanţe mai mici de 25 cm. EI necesită un efort acomodativ permanent. fără efort acomodativ. Astigmatismul se corectează cu Ientile cilindrice. iar datorită elasticităţii. miopul apropie obiectul privit. la care retina se află 1a 17 mm în spatele centrului optic. la care vedem clar un obiect. acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la infinit şi se epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm. Emetropia şi tulburările ei În raport cu distanţa la care se află retina faţă de centrul optic. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar. muşchiului ciliar se contractă şi se relaxează zonula Zinn. În acest mod. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală. La hipermetrop. Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. Când privim obiecte aflate în apropiere. cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm. Cu vârsta. Acest act se petrece la nivelul celulelor cu prelungiri în formă de con sau bastonaş. se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic. se numeşte punct proxim. Ca urmare. care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic. punctul proxim se îndepărtează. corneea va determina formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial corespunzător. raza de curbură a acestuia creşte. Ele sunt formate din pliuri ale membranei celulare. În consecinţă. Punctul cel mai apropiat de ochi. obiectele situate la distanţe mai mari de 6 m. razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi. puterea de convergenţă creşte de la 15 la 30 dioptrii. la 6 m de ochi. se numeşte punct remotum. care permite ochiului emetrop să vadă clar. Recepţia vizuală constă din transformarea energiei electromagnetice a luminii în influx nervos. în consecinţă. fără efortul muşchiului ciliar. Aceasta este acomodarea pentru vederea de aproape.

Timpul de adaptare la lumină este de 5 minute. Sub acţiunea luminii. O a treia categorie de conuri conţin fotopsina care absoarbe radiaţia albastră (conurile "albastre"). cu pigmentul necesar. Excitarea unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia culorii absorbite. iar lipsa stimulării. Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile de undă ale spectrului vizual. Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. inclusiv culoarea albă. Timpul de adaptare la întuneric este de 30 minute. 275 | P a g e . Adaptarea la întuneric are loc în două faze: o fază rapidă. descompunerea sa determină modificări ale conductanţelor ionice. Acest potenţial determină un influx nervos ce se propagă spre centri vizuali. numite iodopsine. potenţial numit receptor sau generator. este suficientă energia unei singure cuante de lumină. Fiecărei culori din spectru îi corespunde o altă culoare complementară care. Adaptarea Ia lumină. în amestec cu prima. iar cele ce absorb toate radiaţiile. Procesul fotorecepţiei este identic la conuri şi bastonaşe. Vederea alb-negru şi vederea cromatică. numit rodopsină. de zeci de minute şi chiar ore. Adaptarea Ia întuneric. Prin amestecul lor în diferite proporţii. Bastonaşele conţin un singur fel de opsină numită scotopsină. retinenul şi o grupare proteică. opsina. se pot obţine toate celelalte culori din spectru. Excitarea egală a celor trei categorii de conuri provoacă senzaţia de alb. În lipsa energiei luminoase are loc refacerea pigmenţilor vizuali. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia de lumină albă. Culorile roşu. În structura lor se află macromolecule fotosensibile de purpur retinian. datorată creşterii de câteva sute de ori a sensibilităţii conurilor şi o fază lentă. dă culoarea albă. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază în funcţie de expunerea lor la lumină sau la întuneric. va scădea mai ales sensibilitatea bastonaşelor încât vederea diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. Adaptarea receptorilor vizuali. senzaţia de negru. Corpurile ce reflectă toate radiaţiile luminoase apar albe. Vederea nocturnă este asigurată de bastonaşe. Opsinele sunt diferite. Unele conuri conţin fotopsină care absoarbe preferenţial radiaţia roşie şi portocalie (conurile"roşii"). Deoarece pigmentul face parte din structura membranei conurilor şi bastonaşelor. Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se numeşte nictalopie. Pentru a excita o celulă cu bastonaş. în timp util. urmate de apariţia unui potenţial electric. Retinenul provine din vitamina A. se compromite adaptarea la întuneric deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce. datorată creşterii de câteva zeci de mii de ori a sensibiliăţii bastonaşelor.straturi. în primele 5 minute. ceea ce determină o creştere a sensibilităţii fotocelulelor. verde şi albastru sunt culori fundamentale. Structural. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai mare cu cât ele conţin mai mult pigment. Stimularea conurilor produce senzaţii mai diferenţiate. Mecanismul fotoreceptor. Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se descompune în retinen şi opsină. conurile conţin trei feluri de asemenea pigmenţi. cantitatea purpurului retinian scade. Conurile conţin trei feluri de opsine numite fotopsine. un pigment vizual are două componente: o grupare neproteică. Există mai multe varietăţi de purpur retinian: bastonaşele conţin un singur fel de pigment vizual. Retinenul este o aldehidă a vitaminei A şi este acelaşi pentru toţi pigmenţii. Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric este de zeci de mii de ori mai mare decât la lumină. În avitaminoze A. apar negre. Altele conţin fotopsină ce absoarbe preferenţial radiaţia verde (conurile "verzi"). Bastonaşele sunt mult mai sensibile decât conurile.

a proiecţiilor retiniene necesită interveţia permanentă a unor reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre obiectul privit. Dacă la o celulă multipolară soseşe stimuli de la conurile roşii. punct cu punct. Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual. Ultima staţie de releu pe calea optică este talamusul (corpii geniculaţi laterali). Extirparea ariei vizuale primare determină orbirea. spre exemplu. Pe baza experienţei anterioare. iar imaginile proiectate pe hemiretinele drepte ajung în aria vizuală a emisferei drepte. iar cele din jumătăţile stângi. Câmpul vizual. hemiretina nazală dreaptă devine corespondentă cu hemiretina temporală stângă. 6. pe scoarţă. apariţia unor potenţiale de acţiune "tot sau nimic". Dacă o celulă multipolară este stimulată în proporţii diferite de conurile roşii. spre emisfera stângă. Altfel spus. Orbii nu văd negru. În funcţie de unghiul format de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat. ea va transmite spre centri informaţia despre o culoare intermediară din spectru.obiect. La fel se petrec Iucrurile şi pentru culorile verde şi albastru. Prelucrarea stimulilor vizuali începe încă de la nivelul retinei. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. Retina fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. Pentru a vedea culoarea neagră. excitaţiile de la jumătăţile drepte ale retinei sunt conduse spre emisfera dreaptă. provoacă. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. noi vedem stereoscopic şi cu un singur ochi. senzaţia de roşu. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o imagine pe fiecare din retine. Fiecare din ele au câte un nerv pentru a conduce excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi respectiv nervul vestibular. este nevoie de activitatea retiniană. Celulele multipolare stimulate egal de cele trei tipuri de conuri vor transmite spre centri senzaţia de alb. verzi şi albastre. este apreciată distanţa ochi . pătrunzând în trunchi prin şanţul bulbo-pontin. iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. hemiretinele stângi văd hemicâmpul vizual drept iar hemiretinele drepte văd hemicâmpul vizual stâng. Corespondenţa. Pe traiectul nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti. aceasta va transmite un influx nervos care va genera. Procesul de fuziune cortical este posibil numai dacă imaginile retiniene se formează în puncte corespondente. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Datorită cristalinului care răstoarnă imaginea. să citească. imaginile proiectate pe hemiretinele stângi ajung în aria vizuală a emisferei stângi. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. Nervul stato-acustic (vestibulo-cohlear) se îndreaptă spre trunchiul cerebral. Partea comună a celor două câmpuri reprezintă câmpul vizual binocular. care la rândul lor. la nivelul neuronilor multipolari. precizia vederii în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară. Cei doi nervi se unesc şi formează perechea VIII de nervi cranieni. Celulele multipolare nestimulate transmit senzaţia de negru. vederea binoculară şi stereoscopia (Fig. Totuşi. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări electrice în neuronii bipolari. şi viceversa. ei nu văd nimic. dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor scrise.Transmiterea stimulului vizual. Distrugerea ariilor vizuale secundare produce afazia vizuală. Perfecţionarea aparatului acustic a 276 | P a g e . Bolnavul vede. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică. 256).

1 mm. 257). Datorită acestor membrane. Urechea internă (Fig. iar la nivelul scăriţei. Cele trei canale semicirculare osoase (anterior. membrana vestibulară şi peretele extern al melcului osos. La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al timpanului (inervat de trigemen). mai lată la bază şi mai îngustă la vârf. Cele 3 canale semicirculare se vor deschide deci în vestibul prin 5 orificii. amortizând vibraţiile cu frecvenţă prea mare. iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular (Fig. 277 | P a g e . Urechea medie (Figura 258) sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în stânca temporalului. situată deasupra membranei vestibulare. care ar putea fi nocive. prin intermediul trompei. Labirintul osos este format din: vestibul osos canale semicirculare osoase. Muşchii au rol protector. numit columelă. La vibraţii prea puternice membrana timpanului se poate sparge. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă. 260) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică. Urechea externă cuprinde: pavilionul conductul auditiv extern. în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi jumătate. muşchiul scăriţei (inervat de facial). numită membrana vestibulară Reissner. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase care alcătuiesc labirintul membranos. 259) este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos. Membrana timpanică. Melcul osos (cohleea osoasă)(Fig. O altă membrană. sub membrana bazilara canalul cohlear (melcul membranos). Membrana timpanului este de natură conjunctivă şi este tapetată pe faţa sa externă de tegument. Pe columelă se prinde lama spirală osoasă. situată la limita dintre casa timpanului şi conductul auditiv extern. rampa cohleară (timpanică). Grosimea timpanului este de 0. posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt. fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior. săpate în stânca temporalului. iar în interiorul celui membranos. cu un ax osos central. endolimfa.determinat dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă şi medie. se prinde pe osul timpanal care are formă de inel. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul. lumenul melcului osos este compartimentat în: rampa vestibulară. care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. care se întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana bazilară a labirintului membranos. între membrana bazilară. cu mucoasa rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţilor mastoidiene. nicovala şi scăriţa. numită ampulă. Mucoasa tapetează şi cele 3 oscioare ale auzului. este orientată de la lama spirală osoasă spre peretele extern al melcului osos. Urechea medie conţine în interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la membrana timpanică spre fereastra ovală: ciocanul. melc osos numit şi cohlee osoasă.

261). La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. De o parte şi de alta a stâlpilor se descriu alte celule de susţinere mai mici. situată în partea postero-superioară a vestibulului şi sacula. Organul Corti se află pe membrana bazilară. Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. acoperit de membrana tectoria (Corti). ci numai parţial. care este localizat într-un canal spiral în columelă. În centrul organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. numite otolite. formate din celule de susţinere. celulele Deiters. numite stâlpii interni şi externi . terminat printr-un fund de sac endolimfatic. Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă. bazilară şi vestibulară Reissner. ca şi cele osoase. ele ocupând porţiunea superficială a epiteliului. numită membrana otolitică în care se află granule de carbonat de calciu şi magneziu. Pe secţiune are o formă triunghiulară (Fig. sub utriculă. Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă de un epiteliu cubic simplu. într-o structură gelatinoasă. cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare extremitate a canalului cohlear. Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canalul Henssen care face legătura cu canalul cohlear situat în interiorul melcului osos. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti. situate în interiorul labirintului osos. iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă (fig. Cele interne sunt dispuse pe un singur rând. Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere. 278 | P a g e . acelulară. În raport cu tuneIul Corti se deosebesc celule auditive interne. cele externe pe 3-4 rânduri. Tunelul lui Corti este traversat de fibrele dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. La polul bazal al celulelor auditive sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. 261).Ambele rampe. peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase. În utricuIă şi saculă se găseşte câte o maculă (Fig. vestibulară şi cohleară.care se sprijină unul pe celălalt prin polul apical. şi aşezate pe o membrană bazală. de două rânduri de celule de susţinere mai înalte. De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic ce se unesc şi formează canalul endolimfatic comun. cu a celui osos. Prezinta 3 extremităţi dilatate numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din extremi-tăţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior. care se întinde pe aproape toată lungimea canalului cohlear. în spaţiul care corespunde celor două membrane. Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe) se găsesc celulele auditive. în general. pe un singur rând şi celule auditive externe. conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu numit helicotremă care apare datorită faptului că lama spirală osoasă lipseşte la acest nivel. pe care nu-l ocupă în întregime. 263). ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. respectiv utriculară şi saculară. Celulele senzoriale nu ajung la membrana bazală. situate în interiorul celor osoase şi. Baza tunelului Corti reprezentată de membrana bazilară iar laturile lui. numai că vestibulul membranos este format din 2 cavităţi membranoase: utricula. Deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria Corti. Cilii sunt înglobaţi. Conformaţia labirintului membranos seamănă. în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre peretele extern al canalului cohlear de celule înalte. sunt perpendiculare unul pe celălalt. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi.

localizate în ampulele canalelor semicirculare membranoase. sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. care.fasciculul vestibulo-talamic. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 şi 20 000 Hz şi amplitudini între zero şi 130 decibeli. la rândul său. Celulele senzoriale de la acest nivel transformă energia mecanică şi sonoră în influx nervos. şi anume: . prin care se echilibrează 279 | P a g e . Mecanismul recepţiei auditive. iar canalele semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. Dendritele primului neuron ajung la celulele auditive ale organului Corti. . Ramura cohleară perechii VIII de nervi cranieni se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte.Crestele ampulare (Fig. Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. Axonul celui de-al III-lea neuron se proiectează în girrul temporal superior. atât prin oasele cutiei craniene (transmisie osoasă).fasciculul vestibulo-nuclear. spre nucleii nervilor III şi IV din mezencefal şi VI din punte. Unii autori afirmă că proiecţia corticală a analizatorului vestibular s-ar face în lobul parietal. La capătul acestuia. . iar axonii formează nervul cohlear care se alătură nervului vestibular. lateral şi medial). inferior. După încrucişare axonii iau un traiect ascendent şi fac sinapsă cu cel de-al IIIlea neuron. Celulele senzoriale ocupă poţiunea superficială a epiteliului. spre talamus. cu rol în captarea şi dirijarea sunetului spre conductul auditiv extern.fasciculul vestibulo-spinal. iar axonii formează ramura vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). de aici. prin fibre talamo-corticale se proiectează spre scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară). antrenează lanţul celor trei oscioare. Ea începe la nivelul pavilionului urechii. Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în punte şi formează corpul trapezoid în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. Transmisia aeriană este cea fiziologică. cât şi prin intermediul lanţului de oscioare din urechea medie (transmisie aeriană). Stimularea celulelor senzitive cu cili din macule şi creste ampulare. Calea vestibulară. . 264).fasciculul vestibulo-cerebelos. este determinată de deplasările endolimfei. când presiunile pe cele două feţe ale sale sunt egale. spre măduvă. Acesta pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin. iar la polul bazal. pe faţa sa superioară. terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. De aceea. Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior. Segmentele intermediare şi central ale analizatorului stato-acustic. Utricula şi sacula constituie aparatul otolitic pentru echilibrul static. La acest nivel se află cel de al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai multe fascicule. La polul apical celulele senzoriale prezintă cili care pătrund într-o cupulă gelatinoasă. Recepţia auditivă are loc în organul lui Corti. vestibulo-cohlear). spre cerebel. Amplitudinea vibraţiilor timpanului este maximă. unda sonoră pune în vibraţie timpanul. formând perechea VIII (n. un rol important în audiţie revine trompei lui Eustachio. Calea acustică. La nivelul acestor doi nuclei se află cel de al II-lea neuron al căii acustice. Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa. consecutiv mişcărilor capului. care se găseşte în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. Dendritele primului neuron ajung la celulele senzoriale din maculă şi creste ampulare. Sunetul este transmis până la organul Corti.

Aria acustică are o organizare tonotopă. Înclinarea cililor într-o direcţie depolarizează celulele. Deplasarea liniară înainte provoacă reflexul de aplecare a corpului şi capului în faţă. Depolarizările celulelor senzoriale cresc frecvenţa potenţialelor de acţiune. iar hiperpolarizările. înapoi sau lateral). separate în frecvenţele componente la nivelul membranei bazilare. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. iar sunetele înalte activează neuroni situaţi mai posterior. Sunetele înalte produc vibraţii ample ale membranei bazilare din vecinătatea ferestrei ovale. otolitele apasă prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale. Senzaţia şi perceptia auditivă. reacţii motoare corectoare ale poziţiei corpului şi capului. Când capul şi corpul suferă accelerări liniare (înainte. iar distrugerea celor secundare nu aboleşte auzul. Când capul stă nemişcat.presiunea aerului din urechea medie cu presiunea atmosferică. în sens opus deplasării. excitaţiile sonore. declanşând. Distrugerea ariilor primare provoacă surditate. Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze membrana bazilară. ferestrei ovale. în timp ce sunetele joase fac să vibreze membrana bazilară de la vârful melcului. În jurul ariei primare se află aria acustică secundară sau de asociaţie care primeşte aferente de la aria primară. ci o componentă importantă a mecanismelor ce reglează echilibrul (alături de analizatorul kinestezic. Înclinarea capului într-o parte determină 280 | P a g e . iar înclinarea lor în direcţie opusă. Rolul utriculei şi saculei. forţeIe de inerţie împing otolitele care sunt mai dense ca endolimfa. Această specializare tonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. În timpul propagării prin canalul cohlear (Fig. o reduc. vibraţiile sonore se transmit succesiv. în vederea menţinerii echilibrului pe toată durata mişcării.). vizual. Proiecţia corticală a căilor auditive are loc în circumvoluţia temporală superioară. anumiţi neuroni coliculari. fiecare undă sonoră în raport cu frecvenţa sa atinge amplitudinea maximă la distanţe variabile faţă de fereastra ovală (fig. care trimit impulsuri spre centri. De la oscioare. în sensul că sunetele joase activează neuroni din porţiunile anterioare. Vibraţiile antrenează celulele auditive ale căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu membrana tectoria. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR Analizatorul vestibular îndeplineşte rolul de a informa creierul despre poziţia capului în spaţiu şi despre accelerările lineare sau circulare pe care acesta Ie suferă. perilimfei şi endolimfei. Simţul vestibular nu este propriu-zis un simţ al echilibrului. anumiţi neuroni talamici. însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă). tactil şi de cerebel). Stimularea are loc atât în condiţii statice şi dinamice. se transmit prin "fire izolate" spre neuronii corticali. Aceasta este aria acustică primară. ce primeşte informaţii acustice de la ambele urechi. 262). În acest mod. Aceste variaţii alternative de potenţial receptor produc potenţiale de acţiune pe fibrele senzitive ale neuronilor Corti. Sunetele de o anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari. Transmiterea stimulului auditiv. prin intermediul centrilor nervoşi. informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitational. le hiperpolarizează. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite.

Înclinând numai cu 1° faţă de poziţia statică. spre talamus şi mai departe la scoarţa cerebrală. în orice moment. asigurând senzaţia vestibulară conştientă. De aici stimulii vestibulari se răspândesc în mai multe direcţii: spre arhicerebel. Rolul canalelor semicirculare. în vecinătatea ariilor acustice din girul temporal superior.creşterea tonusului muşchilor extensori de partea opusă etc. Potenţialele de acţiune generate de nivelul receptorilor vestibulari sunt transmise de primul neuron senzitiv al cili vestibulare până la nuclei vestibulari bulbari unde se află al 2-lea neuron senzitiv. Rotaţii ale capului în unul din aceste planuri provoacă deplasarea endolimfei numai în canalele semicirculare dispuse în planul respectiv. pentru menţinerea automată a echilibrului. fapt ce dovedeşte că ei se adaptează foarte puţin. Acest model de stimulare-inhibare stă la baza informării centrilor asupra sensului şi planului mişcării rotatorii suferite de cap (fig. centrii nervoşi iau cunoştinţă. orizontal şi sagital) ale spaţiului. Prin combinarea impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale semicirculare. Acesta este pragul diferenţei de înclinare a capului. Al II-lea organ receptor al aparatului vestibular este reprezentat de crestele ampulare şi cupulele gelatinoase. 281 | P a g e . de mişcarea circulară derulată. Receptorii otolitici nu participă la echilibrul în condiţiile accelerărilor circulare ale capului şi corpului. Proiecţia corticală a analizatorului vestibular este la nivelul peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal). asigurând fixarea ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului. spre formaţia reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori γ din măduva spinării. pentru reglarea tonusului muscular şi a posturii corpului. Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar şi în absenţa deplasărilor capului. Recepţionarea mişcărilor circulare ale capului este posibilă datorită orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri (frontal. Rolul nucleilor vestibulari. spre nucleii motori ai nervilor oculari. descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. Cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasările endolimfei. ). Frecvenţa descărcărilor creşte progresiv cu gradul înclinării. este excitat organul cupular al unui canal şi inhibat cel al canalului omolog contralateral.

Figura 235 Structura pielii Figura 236 Epidermul 282 | P a g e .

Figura 237 Firul de păr Figura 238 Structura unghiei Figura 239 Glandele tegumentare 283 | P a g e .

Figura 240 Receptorii din tegument Figura 241 Durerea viscerală raportată 284 | P a g e .

Figura 242 Receptorii analizatorului kinestezic Figura 243 Receptorii analizatorului olfactiv 285 | P a g e .

Figura 244 Receptorii gustativi Figura 245 Localizarea perceperii gusturilor fundamentale 286 | P a g e .

Figura 246 Calea de conducere a sensibilităţii gustative Figura 247 Globul ocular şi organele anexe 287 | P a g e .

Figura 248 Ochiul – vedere anterioară Figura 249 Globul ocular Figura 250 Legătura dintre cristalin şi muşchiul circular 288 | P a g e .

Figura 251 Procesul de acomodare şi modificările cristalinului Figura 252 Straturile retinei 289 | P a g e .

Figura 253 Mioza şi midriaza Figura 254 Celulele cu con şi bastonaş 290 | P a g e .

Figura 255 Formarea imaginii pe retină Figura 256 Calea de conducere a sensibilităţii vizuale 291 | P a g e .

Figura 257 Structura urechii Figura 258 Urechea medie 292 | P a g e .

Figura 259 Urechea internă Figura 260 Secţiune prin cohlee 293 | P a g e .

Figura 261 Receptorii auditivi Figura 262 Transmiterea sunetelor de-a lungul membranei bazilare 294 | P a g e .

Figura 263 Aparatul otolitic Figura 264 Crestele ampulare 295 | P a g e .

Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen. Trei glande sunt localizate la nivelul cutiei craniene. alţii au efecte de ordinul săptămânilor sau chiar lunilor. Sistemul nervos şi endocrin funcţionează completându-se şi reglându-se unul pe altul şi tot organismul. sudoripare. anumiţi hormoni pot stimula sau inhiba activitatea sistemului nervos. 296 | P a g e .CURS 15. Acţiune lor este lentă. În schimb. hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului. unde îndeplinesc funcţii specifice. organe cu producţie endocrină sunt considerate şi timusul. Hormonii sunt derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. unde anumite structuri ale encefalului stimulează sau inhibă producerea de hormoni. Gonadele femele sunt localizate în cavitatea pelviană. Unii hormoni au un efect ce durează câteva minute. 265). stomacul. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin intemediul impulsurilor electrice transmise de către neuroni. în timp ce testiculele sunt localizate extraabdominal. glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt transportate prin intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă. rinichii. SISTEMUL ENDOCRIN Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari. sistemul endocrin. Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori scurte. produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau în lichidul interstiţial. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule. celulele mucoase ale duodenului şi placenta. Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca şi componentă a diferiteleor sisteme din corp. Hormonii şi modul lor de acţiune Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin. dar efectele sunt de durată. glandele salivare. Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi menţinerea homeostaziei. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera metabolismul celulelor ţintă. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei. 2) Glandele endocrine formează un sistem propriu. în scrot. Tiroida şi paratiroidele sunt dispuse la nivelul gâtului. Aceste glande nu prezintă ducte. În plus faţă de glandele enumerate mai sus. Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte. Glandele sistemului endocrin Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în mai multe regiuni ale corpului (Fig. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul milisecundelor. Acestea prezintă ducte prin care este transportat produsul de secreţie. numite celule ţintă. mucoase. în cutia craniană. deoarece prezintă şi porţiune exocrină. în schimb cele hormonale necesită secunde până la zile. Hipotalamusul. Pe de altă parte. în funcţie de structură şi funcţie: 1) Glande exocrine: ex.

cum ar fi medulosuprarenala. Fiecare hormon este secretat de celule diferite. Este foarte bine vascularizată. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care acţionează asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este produs suficient hormon. somatotrop) este un hormon de natură proteică. trece întâi prin hipotalamus. Acesta provine prin capilarizarea arterei hipofizare superioare.3 cm în diametru. cu excepţia celulelor gonadotrofe. cât şi LH.Lobul anterior (adenohipofiza) . influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale adenohipofizei. Eliberarea lui în circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. Glanda va elibera din nou hormonul. până când este detectat un nivel normal al hormonului controlat. prolactina – PRL) 1. Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea de hormoni şi cerinţele celulelor ţintă. LH) Hormoni nontropi (STH. având funcţii multiple. sângele arterial care ajunge la hipofiză. în regiunea diencefalului. Astfel. secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului. Un tip special de impulsuri nervoase leagă hipotalamusul şi hipofiza. Structural şi funcţional. provenite din trunchiurilor carotidiene interne. La făt există un lob intermediar. Capilarele provenite din vena port se unesc în vena jugulară. Cele mai importante creşteri ale concentraţiei sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de către anumite glande. care secretă atât FSH. Este acoperită de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. unde se încarcă cu factori eliberatori. Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin intermediul sistemului nervos vegetativ. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1. 297 | P a g e . FSH. numite factori eliberatori. hipofiza este divizată în: . când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut în sânge. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici. În acest caz. ACTH. Secreţia STH-ului se realizează toaotă viaţa. Adenohipofiza produce un număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă. Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori.Controlul secreţiei hormonale Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate. Hormonii produşi de adenohipofiză Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH. care la adult este unit cu adenohipofiza.Lobul posterior (neurohipofiza). Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este localizată la baza creierului. Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. fiind ataşată de hipotalamus prin tija pituitară. Hormonul de creştere (STH.

. intensificând proteinosinteza.Hipoglicemia. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor ca sursă energetică. relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă. etc.  Glucidic: o Hiperglicemie o Stimulează glicogenoliza o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente (acţiune antiinsulinică)  Electrolitic: o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca2+.). viscerelor. Cl. după osificarea cartilajelor de creştere.Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH. inteligenţa normală şi comportament pueril. muşchilor. Dacă hipersecreţia survine la maturitate. boală numită acromegalie (Fig.(creşterea concentraţiei plasmatice) o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a nefronilor.Efectele biologice:  Creşterea scheletului. În hiposecreţie apare nanismul hipofizar. ţesutului conjunctiv. falange). caz în care STHul acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni. mai ales cea musculară. a maturizării sexuale. 272). Se caracterizează prin întârzâierea creşterii. Na+. . cruţându-se utilizarea aminoacizilor şi a glucozei. Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de tulburările care apar înn hipo şi hipersecreţie. adenocorticotrop. K+. limbă. Hipersecreţia în perioada de creştere exagerează creşterea scheletului şi apariţia gigantismlui. hiperaminoacidemia. Reglarea secreţiei STH-ului . are loc creşterea ţesuturilor moi (piele. Mg2+.  Acţionează asupra metabolismului:  Proteic: stimulează transportul aminoacizilor. viscere). gonadali. Acesta apare în perioada de creştere a organismului sau poate fi de natură congenitală şi se datorează deficienţei sau absenţei celulelor somatotrofe. Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi calcifierii. stressul stimulează secreţia de STH.  Lipidic:  stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite  creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină  stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi.Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina. 298 | P a g e .

împreună formând gonadotropinele. frig. LH-ul este numit hormon stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să producă testosteron. Reglarea se realizează. Acest lob depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH). 4. în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi . De asemenea. La bărbat.Expunerea corpului la factori stresanţi. 1. Prolactina. De asemenea. Prolactina este secretată atât la femeie.2. traume fizice. Hipotalamusul are rol important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină. stimulează producerea de progesteron. cât şi la bărbat. Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. stimulează secreţia de estrogeni. 6. Hormonul foliculostimulant (FSH). La femei. stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele 299 | P a g e . stresul emoţional stimulează sinteza de TSH. Hormonul melanocitostimulator (MSH). căldură. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben. 3. LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul. Hormonul corticotrop (ACTH) Este un hormon de natură proteică. prin feedback negativ. dar funcţionează după parturiţie. emoţii cresc secreţia de ACTH. numit dopamină. şoc electric.CRH (hormon eliberator de corticotropină) . Reglarea secreţiei: . FSH stimulează testiculele să producă spermatozoizi. 5. La femei. prin GnRH-ul produs de hipotalamus. La bărbaţi. după cât se pare. FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia. Este eliberată spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei de glucocorticoizi de către corticosuprarenală. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. declanşând astfel naşterea. Hormonul luteotrop (LH). Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. 7.Prin feed-back. Frigul. Sinteza TSH-ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este foarte bine elucidată. de asemenea. Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi inhibată de dopamină. cum ar fi: expunerea organismului la eter. dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei granulelor de melanină din melanocite.

vase de sânge. Este foarte bine vascularizată (80-120 ml/min). nervi şi celule parafoliculare. 266). Din punct de bedere structural (Fig. Hormonul antidiuretic (ADH). Funcţia principală a hormonului este reducerea cantităţii de apă eliminată prin rinchi. delimitate de un epiteliu coboidal. formarea tecii de mielină şi a sinapselor) Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din organism Pe sistemul nervos determină iritabilitate. secreţia lactată Menţin greutatea corpului în limite fiziologice Influenţează metabolismul:  Energetic: stimulează consumul de O2. Tiroida este cea mai mare glandă endocrină. Glanda tiroidă Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. un hormon polipeptidic produs de hipotalamusul anterior. în concentraţii ridicate. împreună cu prolactina. Rolul hormonilor tiroidieni: Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează diferenţeierea neuronilor. cântărind cam 25 g. glicogenoliză hepatică 300 | P a g e . realizată prin stimularea reabsorbţiei. Foliculii ovarieni sunt structuri sferice. situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină vasoconstricţie. ca şi ocitocina. ADH-ul este. uter. Prezintă 2 lobi de circa 5 cm fiecare. determină dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină Menţin. determinând ejecţia laptelui. apare diabetul insipid caracterizat prin poliurie şi polidipsie. Celulele cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt apoi depozitaţi în coloid. creşterea catabolismului tisular de glucoză. dedesubtul laringelui. având efect calorigen  Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active (mai puţin creier. a căror secreţie este controlată de către TSH. 267). Celulele parafoliculre produc calcitonina. În cazul lezării hipotalamuslui sau a neurohipofizei. testicule)  Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză. stimulează oxidările celulare. Oxitocina administrată după naştere are rolul de a reduce volumul uterului şi a opri sângerarea. nelinişte Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală. la nivelul tubului contort proximal. 1. glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în care există foliculi tiroidieni. 2.galactofore ale glandelor mamare. În interiorul folicului există un coloid. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni.

uneori enoftalmie Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. senzaţia permanentă de frig. Corticala este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. cu rol de susţinere. anemie. Structural. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. ce prezintă granule de neurosecreţie. la interior. Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul). având efect hipercalcemiant. creşterea în greutate. Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice  Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge. în contrast cu medulara. Paratiroidele Sunt 2 glande pereche. Medulosuprarenala este formată din celule mari. în funcţie de nivelul glicemiei. Îndepartarea glandelor suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. gliconeogeneză. Pancreasul endocrin (Fig. Aceste animale pot fi menţinute mult 301 | P a g e . Celulele α produc glucagon. la mijloc şi zona reticulată. Ei au o structură sterolică (provin din colesterol). 268) Pancreasul este o glandă mixtă. reacţii motorii şi psihice întârziate. glandele sunt formate din 2 tipuri de celule epiteliale. 270) Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. situate pe faţa posterioară a tiroidei. stimularea oxidărilor celulare. zona fasciculată. 273) 2. diferite din punct de vedere embriologic. Reglează nivelul calciului sanguin. Glandele suprarenale (Fig. Rolul hormonilor steroizi este vital. de formă ovală. scade nivelul de coşlesterol) Tulburări: Hiposecreţie: În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian La maturitate: mixedem. Acesta are acţiune antagonică calcitoninei. având efect hipocalcemiant. iar celulele β produc insulina. lipoliză). Corticosuprarenala (CSR) Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. căderea prului. diseminate printre celulele oxifile. Glucagonul are efect hipergliceminat (glicogenoliză. Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant (glicogenogeneză. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale. formate din mai multe tipuri de celule. Reglarea secreţiei acestor hormoni se realizează pe cale umorală. Fiecare este formată dintr-o porţiune corticală şi una medulară. În cazul unei secreţii defectuoase de insulină apare diabetul zaharat. Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans. lipogeneză din glucide). Epiteliul secretor al corticalei este dispus în trei zone: zona glomerulară la periferie. anatomic şi funcţional.

Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni.timp în viaţă dacă sunt tratate prin injecţii cu extract de glanda CSR. modificări ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi modificări electroencefalografice. Inhibă absorbţia lipidelor. Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt secretaţi în zona fasciculată. la nivelul ficatului (gluconeogeneza). cresc eliminările de azot. unii androgeni (asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). lipidelor şi protidelor. Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele excitaţiei sistemului nervos simpatic. diabet şi hipertensiune. prin acţiunea sa de reţinere a Na + în organism. Aldosteronul. Bolnavii prezintă obezitate. apar semne de masculinizare a femeilor (barbă. la terminaţiile simpatice din ţesuturi 302 | P a g e . Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. De fapt. inhibă mucusul gastric şi intestinal. Anatomic şi funcţional. are rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sanguin. cu reprezentantul principal aldosteronul. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a CSR (boala Addisson). Ei sunt: adrenalina în proportie de 80% şi noradrenalina. Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi determină edeme şi hipertensiune. Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină semnele dereglărilor metabolismelor intermediare. mustăţi) sau de feminizare a bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc. Creşte secreţia de pepsină şi HCl. precum şi în echilibrul acido-bazic. cresc diureza prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor colectori. Medulosuprarenala Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul crestelor ganglionare. Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na + în schimbul K+ sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. Asupra sistemului nervos. Când sunt secretaţi în exces hormonii sexului opus.). Hipersecreţia duce la pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului. În funcţie de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni. Sunt secretaţi mai ales în zona reticulară. medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri. de 20%. Sunt secretaţi de zona glomerulară. Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison. Ei stimulează procesul de sinteză a glucidelor din aminoacizi sau lipide. ei sunt împărţiţi în trei grupe: Mineralocorticoizii. Se produce potasiurie şi acidurie. glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice. La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă. urmată de hipotensiune şi adinamie (scăderea capacităţii de efort). Activează catabolismul proteic şi lipidic. Glucocorticoizii au şi un rol antiinflamator. Aite efecte ale glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor (eozinopenie). Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi. Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare. Acţiunea acestora se manifestă în metabolismul intermediar al glucidelor. creşte filtrarea glomerulară. incapactitate de concentrare.

Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice (pinealocite). epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi cvadrigemeni anteriori. Inhibă majoritatea secreţiilor. după care involuează. Pavel). Hiperfuncţia se întâlneşte în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. mobilizarea grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia sfinctereIor. Epifiza are strânse legături cu retina. Contractă splina şi ficatul. Creşte excitabiltatea inimii. Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar. Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia bronhiilor. protidic şi glucidic.). cu proprietate secretoare şi elemente nervoase (celule şi prelungiri). atât în metabolismul lipidic. Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie. Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză de către grupuri de cercetători români (Milcu. traumatisme. Acest hormon are o acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare. Epifiza este mai dezvoltată în copilărie şi adolescenţă. prin intermediul nervilor simpatici. Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în sprijinul rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. datorită formei sale de con de pin. o reducere a secreţiei de melatonină. simpatic. În întuneric melatonina creşte. Hormonii secretaţi de epifiză sunt incomplet elucidaţi.N. Atât secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică. şi conţine numeroase fibre simpatice. derivat al serotoninei. sunt mediatori chimici ai S. Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt: Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie. simpatic. în special anti LH. Adrenalina are efecte predominant metabolice şi energetice. Neacşu. frânând funcţia gonadelor. mucoase şi viscere. Până acum a fost identificată melatonina. Extractele de epifiză au efecte metabolice. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele.dilată pupila. înconjurate de o bogată reţea vasculară. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent. Alte acţiuni . EPIFIZA (269) Şcoala românească de endocrinologie (Parhon.se eliberează aceleaşi catecolamine în proporţie inversă. Denumită glandă pineală. vasoconstricţie şi hipertensiune. Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S.N. Aceşti hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi interne. Substanţa are o puternică acţiune antigonadotropă. frig sau de căldură excesivă etc. cât şi în cel mineral. Produc alertă corticală. Stimulii luminoşi produc. anxietate şi frică. 303 | P a g e . Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina. de emoţii. contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr.

Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule reticulare între care se află timocite. Este o glandă cu structură mixtă. Îndeplineşte în organism funcţii importante: . care determină involuţia acestui organ. La pubertate involuează.rol de glandă endocrină. imigrate din măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip "T".efecte de frânare a mitozelor. fără a dispare complet.acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor. 271). Are localizare retrosternală (Fig.). se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus: . Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi.rol de organ limfatic central . Se dezvoltă din endoderm. .TIMUSUL Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei. de epiteliu secretor şi organ limfatic. amigdalele etc. până la pubertate. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem). Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare. .acţiune de stimulare a mineralizării osoase. 304 | P a g e . splina. Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici.

Figura 265 Principalele glande cu secreţie endocrină 305 | P a g e .

Figura 266 Tiroida .localizare Figura 267 Structura tiroidei 306 | P a g e .

Figura 268 Pancreasul endocrin Figura 269 Epifiza 307 | P a g e .

Figura 270 Glanda suprarenală 308 | P a g e .

Figura 271 Localizarea timusului Figura 272 Manifestările hipo şi hipersecreţiei de STH Figura 273 Boala Basedow .Graves 309 | P a g e .

Editura Pim. Hriţcu.. Niculescu. Editura Medicală. C. TH. 1982 Van De Graaff. 2006 Hefco.. Eleventh edition. I. C. 1983 Ellis. vol. V. L. Eleventh Edition. Bucureşti. The McGraw−Hill Companies. J. Editura Medicală. Torsan. Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie Soru Eugenia.. Ed.Van De Graaff. Clinical Anatomy. The McGraw−Hill Companies. Iaşi.. Human anatomy.. 2007 Hriţcu. 2008 Neagu..E. A. C. Elsevier Saunders. Didactică şi pedagogică. 2006 Guyton. Textbook of medical Physiology..A. Bucureşti. R. Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin. Biochimie medicală. I.BIBLIOGRAFIE Cârmaciu. Iaşi.. reproducerea şi funcţiile de nutriţie). Anatomia şi fiziologia omului... Bucureşti. 1967 Planşele . 2001 310 | P a g e . Blackwell Publishing. Hall. Editura Tehnopress. C. Petricu. L.. H. 2001 Voiculescu. II.. Anatomia şi fiziologia omului.. I. L. Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii . Human anatomy.