Cuprins

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI ............................................................. 2 CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA. ............................................ 17 CURS 3. CICLUL CELULAR .............................................................................................. 30 CURS 4. ŢESUTURILE ........................................................................................................ 38 CURS 5. SÂNGELE ............................................................................................................... 59 CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR ................................................................................. 68
6.1. SISTEMUL OSOS ......................................................................................................................... 68 6.2. ARTICULAŢIILE............................................................................................................................ 96 6.3. SISTEMUL MUSCULAR ............................................................................................................... 99

CURS 7. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA ................................................ 129 CURS 8. APARATUL CIRCULATOR ............................................................................. 138
8.1. 8.2 Sanguin ................................................................................................................................ 138 Sistemul circulator limfatic ................................................................................................. 152

CURS 9. APARATUL DIGESTIV ..................................................................................... 156 Morfologia şi anatomia aparatului digestiv ....................................................................... 157 CURS 10. METABOLISMUL ............................................................................................ 176 CURS 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR) ............................................................ 190 CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA ............................. 199 CURS 13. SISTEMUL NERVOS ........................................................................................ 214 CURS 14. ANALIZATORII ................................................................................................ 260 CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN................................................................................... 296 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 310

1|Page

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei
2. Caracteristicile speciei umane 3. Planurile corpului uman 4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei Anatomia (gr. anatomia- a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care se ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi embriologia comparată. Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor). Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate toate structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme (digestiv, circulator, osos etc.) Ramuri specializate ale anatomiei: anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de 2|Page

adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de cunoştinţele din trecut. Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice: 1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate, spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea mişcărilor. 2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă. 3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui permiţînd numeroase mişcări. 4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat. Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă. 5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că, atunci cand privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să percepem lumea tridimensional. În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom analiza fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de aspecte: 1.3. Planurile corpului uman Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1): - un plan sagital - un plan frontal - un plan transversal Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi egale. Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre în faţă) şi posterioară (spre în spate). Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul tomografiei cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi 3|Page

obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea dificilă, dacă nu imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.

Plan sagital

Plan frontal

Plan transversal

Figura 1. Planurile de orientare ale corpului uman

1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe langă corp, cu palmele orientate spre înainte, perfect întinse (Fig. 2).

4|Page

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni direcţionali, pentru localizarea diferitelor organe unele faţă de altele.

Figura 2. Poziţia anatomică a corpului uman Termenul Definiţia Exemple Superior (cranial, cefalic) Situat spre regiunea cefalică Toracele este superior abdomenului Inferior (caudal) Opus regiunii cefalice Gâtul este inferior capului Anterior (ventral) Spre în faţă Sternul este anterior inimii Posterior (dorsal) Spre spate Rinichii sunt situaţi posterior intestinelor Medial Spre linia mediană a Inima este situată medial corpului faţă de plămâni Lateral Opus liniei mediane a Urechile sunt situate lateral corpului faţă de nas Intern (profund) Opus suprafeţei corpului Creierul este situat intern faţă de craniu Extern (superficial) Spre suprafaţa corpului Pielea este situată extern faţă de muşchi Proximal Spre trunchi Genunchiul este situat proximal faţă de tars Distal Îndepărtat de trunchi Palma este situată distal faţă 5|Page

de cot

Figura 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului Corpul uman este impărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa corpului (Fig. 7). Regiunile mari ale corpului sunt: - capul - gâtul - trunchiul - membrele superioare - membrele inferioare Capul - este împărţit în două regiuni: o regiunea facială: include ochii, nasul şi gura o regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul. Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea organelor situate în acele regiuni: - regiunea orbitală (îin dreptul ochilor) 6|Page

pelvisul Toracele sau regiunea toracală. unde pot fi cel mai bine detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele respiratorii. care la femeile mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii. iar regiunea înconjurătoare se numeşte regiune axilară. flexura splenică a colonului. face referire la piept.toracele . regiunea frontală (osul frontal). Regiunea vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală.. Cele nouă regiuni sunt prezentate in figura de mai jos. Abdomenul este localizat sub torace. Trunchiul Trunchiul sau torsul. regiunea zigomatică (osul zigomatic) APTER 2 Gâtul . stomacul. axilă. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul (buricul). cea care susţine capul şi ii permite mobilitatea. 4). colonul ascendent. Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt importante în verificarea integrităţii acestor organe.regiunea orală (în dreptul gurii) .abdomenul .regiunea nazală (în dreptul nasului) . Include: . În cutia toracică sunt localizaţi plămânii şi inima. în treimea medie a abdomenului . Între cele două regiuni mamare se găseşte regiunea sternală. în treimea superioară a abdomenului Stânga. o parte din ficat şi din rinichiul drept O parte din ficat. Regiunea mamară a toracelui este cea din jurul areolelor mamare. Un medic trebuie să ştie. o parte din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Cecum. Regiunea Hipocondrul drept Epigastrul Hipocondrul stang Localizarea Dreapta. spre exemplu.face referire la regiunea cervicală. sau pe denumirea oaselor din acea zonă: ex. flexura hepatică a colonului. o parte din rinichiul drept şi din intestinul subtire 7|Page Flancul lateral drept Dreapta. în treimea superioară a abdomenului Central. Axila este importantă in examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi. în treimea superioară a abdomenului Organele interne corespunzătoare Vezica biliară. reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi membrele. iar organele interne corespunzătoare sunt prezentate în tabelul de mai jos (Fig. Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor interne. pancreasul şi duodenul Splina.regiunea auriculară (în dreptul urechilor). Subsoara este denumită fosa axilară sau simplu.

Regiunea ombilicală

Flancul lateral stâng

Regiunea inghinală dreaptă

Hipogastrul

Regiunea inghinală stângă

Central, în treimea medie a Jejunul, ileonul, o parte din abdomenului duoden, din colon şi din rinichi şi vasele sanguine abdominale principale Stânga, în treimea medie a Colonul descendent, portiuni abdomenului din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Dreapta, în treimea Apendicele cecal, porţiuni inferioară a abdomenului din cecum şi intestinul subţire Central, în treimea Vezica urinară, o parte din inferioară a abdomenului intestinul subţire şi colonul sigmoid Stânga, în treimea inferioară Porţiuni din intestinul a abdomenului subţire, colonul descendent şi sigmoid

Fig. 4 Regiunile abdomenului

8|Page

Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).

Figura 5. Cadranele abdomenului Pelvisul. Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se găsesc alte subregiuni: - pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual) - perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal) - lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale) - sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală) - muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este utilizată pentru injecţiile subcutanate. Membrul superior Este anatomic împărţit în: - umăr - braţ - antebraţ - mână (palmă). Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi brat şi cuprinde articulaţia braţului la centură. Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.

9|Page

Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia cotului. Fosa cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă pentru injecţiile intravenoase si pentru prelevarea de sange. Mâna are 3 zone principale: - carpul, ce contine oasele carpiene - metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene - degetele, ce conţin falangele Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palamară (palmă), iar partea posterioară a mâinii se numeşte dosul mâinii. Membrul inferior Este anatomic impartit in: - sold - coapsă - genunchi - gambă - picior Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală. Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa poplitee). Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul piciorului, o creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei. Piciorul are 3 regiuni principale: - tarsul, alcătuit din oasele tarsiene - metatarsul, alcătuit din metatarsiene - degetele, alcătuite din falange Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior piciorului, iar talpa piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior. Cavităţile corpului (Fig. 8) Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin organe care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi principale ale corpului: - cavitatea anterioară - cavitatea posterioară Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării. Cavitatea anterioară a corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară (cavitatea toracică) şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele din celom sunt denumite generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară plămânul drept şi stâng. Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul dintre cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin. Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală, situată superior, şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală conţine stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, ficatul, vezica biliara, pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea 10 | P a g e

pelviană este ocupată de porţiunea terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter, trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat) (Fig. 9). Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite. Majoritatea sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele organe ale sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în cavitatea pelviana. Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi compartimentează organele, astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un singur plămân.

reg. nazală reg. orală reg. cervicală (gât) umăr reg. axilară reg. mamară reg. brahială reg. reg. abdominală reg. anterioară brahială reg. carpiană reg. palmară reg. digitală reg. femurală reg. patelară

reg. cefalică reg. frontală reg. orbitală reg. zigomatică reg. mentală reg. sternală reg. pectorală reg. cubitală ant. (fosa cubitală) reg. inghinală reg. coxală

reg. pubiană

reg. crurală anterioară

reg. tarsală (glezna) reg. dorsală a piciorului

Figura 7 A. Regiunile corpului – vedere anterioară

11 | P a g e

reg. cranială reg. posterioară toracică reg. occipitală reg. cervicală posterioară umăr reg. vertebrală (coloana vertebrală) reg. brahială reg. abdominală reg. cubitală posterioară reg. lombară reg. sacrală reg. gluteală reg. dorsală palmei reg. perineală reg. femurală fosa poplitee

reg. crurală posterioară

regiune plantară

Figura 7 B. Regiunile corpului – vedere posterioară

În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte cavităţi mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există deasemenea, două orbite care adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. Deasemenea, există 2 cavităţi ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor. 12 | P a g e

cavitatea cranială

cavitatea posterioară
cavitatea vertebrală diafragm cavitate toracică

cavitatea abdominală

cavitate pelviană

Figura 8. Cavităţile corpului

mediastin cavităţile pleurale cavitatea pericardică cavitate abdominală cavitate pelviană

cavitatea toracică

cavitate abdomenopelviană
cavitatea

Figura 9. Cavitatea anterioară a corpului 13 | P a g e

abdomeno -pelviană

cavitatea anterioară

Membranele corpului Membranele corpului sunt alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care acoperă, separă şi susţin organele interne. Există două tipuri principale de membrane: - membrane mucoase - membrane seroase Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul lubrefiază şi protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în organele cavitare, în cavitătile sau tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive, genitale şi excretoare. Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă viscerele, secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros. o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura plamanului drept şi pleura plămânului stâng) este formată din două componente:  foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor  foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul. Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie. o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:  Pericardul visceral vine în contact direct cu inima  Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică. o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:  Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale  Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele epiploon sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii, suprarenalele şi porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc retroperitoneale. Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul visceral de cel parietal (Fig. 10). 1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de sufixe, respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi prefixe ale acestor termeni.

14 | P a g e

micul epiploon

diafragm

pancreas

ficat stomac

duoden intestin gros mezenter intestin subţire peritoneu visceral rect cavitate peritoneală vezica urinară peritoneu parietal marele epiploon

Figura 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno – pelviene şi membranele seroase asociate

Rădăcina termenului Abdomeno Angi/o artros cianos Cit/o Derm/o eritros Gastr/o Glicos Hepat/o Hist/o Leuc/o Mamo

Semnificaţia Privind abdomenul Cu privire la vasele sanguine Cu privire la articulaţii Albastru Cu privire la celulă Cu privire la piele Roşu Cu privire la stomac Glucide, zaharuri Cu privire la ficat Cu privire la ţesuturi Alb Cu privire la sâni, glande mamare 15 | P a g e

absent extremitate încet prin dificil interior deasupra. peste peste normal sub normal mare mic în jurul rapid Semnificaţia termenului Durere Celule Îndepărtarea chirurgicală a . Înregistrarea unor parametri Procesul înregistrării Studiul . Tăiere în .. mod 16 | P a g e ... Instrument de examinare Inflamaţia .. Scăderea sau reducerea ....Nefro Neuro Osteo fago Pato Rino Prefixul a/an acro bradi dia dis endo epi hiper hipo macro micro peri tahi Sufixul -algie -cite -ectomie (tomos – a tăia) -gramă -grafie -logie (logos – cuvânt. în chirurgical mărire Boală Teamă Repararea chirurgicală a . Formarea unei deschizături...... ştiinţă) -otomie -ostomie -megalie -patie -fobie -plastie -penie -scop -ită Cu privire la rinichi Cu privire la sistemul nervos Cu privire la oase Cu privire la hrănire Cu privire la boală Cu privire la nas Semnificaţia termenului fără.

spre exemplu.4 Structura celulei 2.CURS 2. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă. care îndeplinesc aceeaşi funcţie. alcătuiesc un scut protector pentru corp. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial. 11) Nivelul celular Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. un ţesut pricipal şi alte ţesuturi secundare. deoarece este compus din celule asemănătoare care. inima. adipocitele. 2. la rândul lor. CELULA. Ex. pielea. Aceştia. Pentru a se menţine integritatea şi buna funcţionare a organismului. numite organite.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară 2. la nivel celular. a cărui funcţie este de a pompa sânge prin corp. conjunctiv. Omul este un organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule. Exemple de celule specializate: celulele osoase. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă. splina. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut. precum: metabolismul. Celulele sunt compuse din atomi. prin diverse legături chimice. Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor. în general. creşterea. celulele nervoase. elementele figurate. nervos şi muscular. Nivelul organic Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care îndeplineşte o anumită funcţie. muscular şi nervos. 17 | P a g e . Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri funcţionale. dimensiunile şi tipurile celulare 2. formează molecule. excitabilitatea. celulele musculare. funcţiile vitale. Fiecare organ conţine.1 Nivele de organizare ale corpului uman 2. împreună. mucoasa epitelială este considerată ţsutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest nivel. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie.3 Compoziţia chimică a celulei 2. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv. Structura particulară a fiecărei celule este direct legată de funcţia ei. În stomac. trebuie să se desfăşoare corect. pancreasul. hepatocitele. ovarele.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. Organismul uman conţine multe tipuri de celule. oasele. remanierea şi diviziunea. fiecare specializată pentru o anumită funcţie. Nivelul tisular Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare.2 Numărul.

în care baza este reprezentară de celule. ovulul. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. ajungând la 60 – 100 trilioane celule care formează organismul adult. Din acest motiv. Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru. Pot fi:  Aplatizate (pavimentoase) 18 | P a g e . în permanenţă. celula este considerată o unitate funcţională. care urmăreşte structurii şi funcţiilor celulei. 2. 1 µm – 10-6 m. Această teorie susţine că toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea structurală şi funcţională pentru toate organismele. un mediu care să protejeze celula. este de-abia vizibilă cu ochiul liber. a examinat o bucăţică subţire de plută şi a observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. Mai mult decât atât. Pentru ca organismul să funcţioneze normal. Un sistem este constituit dintr-o varietate de organe. sinteza proteinelor.2 Numărul. zigotul sau celula ou. sunt necesare anumite condiţii. celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile. Chiar şi cea mai mare celulă. sistemul endocrin. în 1838 şi în 1839 de către biologii germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann. Pentru ca celulele să rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime. Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru. mitoza şi meioza. sistemul nervos. dimensiunile şi tipurile celulare Organismul este o maşinărie extrem de complexă. Forma iniţială a celulelor este sferică. Studiile acestor cercetători au dus la conturarea unei noi discipline. El le-a denumit celule. Utilizând un microscop primitiv. sistemul circulator. alcătuind organismul ca întreg. Anumite organe pot participa la alcătuirea a două sisteme. Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale organismului.5 µm. pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv. în timp ce un eritrocit (hematie) are 7. ca formă şi dimensiuni. numite citologie. de către cercetătorul englez Robert Hooke. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date despre celule. Pe de altă parte. 12). Este uimitor cum dintr-o singură celulă. după asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri. Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu omputere foarte mare de focalizare. Dimensiunea celulelor este măsuată în micrometri (µm). trebuie menţinut. cât şi în cel endocrin. pot fi foarte lungi. respiraţia celulară. O înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. Celule variază mult. unele celule. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună. Spre exemplu. sistemul digestiv. deşi microscopice. culminând cu formularea teoriei celulare. sute de tipuri de celule apar. Ex. ce au funcţii similare sau înrudite. după diferenţiere luând o altă formă caracteristică (fig.Nivelul sistemic Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă. În plus. multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular.

sodiu. Apa contribuie la termoreglare. Ovale  Fusiforme  Stelate  Prismatice  Cubice etc. altele sunt alcătuite din tipuri diferite de atomi (H2O). Apa este un solvent aproape universal. toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o îndeplinească. de cele mai multe ori. 2. Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. oxigenul şi azotul). lipide. Toate procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. magneziu şi sulf. Electroliţii Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos. Apa este prezentă. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri minerale (electroliţi). Patru dintre elemente reprezintă cam 95% din masa corpului (carbonul. Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de: proteine. Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2). Alte elemente comune existente în orgnism sunt: calciul. alcătuind molecule. în corp. În plus. Privind forma şi dimensiunile celulelor. Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum. Rolul electroliţilor este de a 19 | P a g e . Puţine dintre elemente se găsesc libere în organism. Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi anorganici. absorbind sau eliberând căldură. ea reprezentând solventul. ce permite trecerea influxului nervos. disfuncţionalităţile din organism au de multe ori. O altă funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza). acizi nucleici. Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă. hidrogenul. Mai mult. sub formă de soluţii. permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor. Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru transportul gazelor.3 Compoziţia chimică a celulei Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în ea. trebuie înţeleasă chimia corpului uman. majoritatea formează legături. Apa Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. vitamine. Pentru a înţelege structura şi funcţia. fosfor. glucide. formând soluţii capabile să permită trecerea curentului electric. potasiu. o bază chimică. are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o parte în alta a celulei.

Lipidele Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. în contracţia musculară. toate celulele au în comun o serie de structuri (fig. lipidelor (lipoproteine) . fosfolipide. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine). Glucidele Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C.este alcătuită în principal din: o proteine o un dublu strat fosfolipidic o colesterol o carbohidrati o alte lipide 20 | P a g e . Compuşii organici Proteinele Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. Excesul de glucide poate fi convertit în lipide. dizaharidele şi polizaharidele. citoplasma 3. glucidelor (glicoproteine). deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului nervos. H şi O. 2. membrana 2. comă sau diabet.menţine constant pH medului intern. Sunt insolubile în apă şi includ grăimi şi subtanţe înrudite. în apărarea organismului. Pentru a descrie mai uşor celula. 13 ). precum colesterol. Fosfolipidele intră în structura membranei celulare. nucleul 1. Lipidele au rol structural şi energetic. enzimatic. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit mod de funcţionare. aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari: 1. de transport. friabilitate osoasă. Membrana celulară (Plama lema) (fig. 14) . Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural. Din această categorie fac parte monozaharidele. Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. în contracţia musculară. Principalul lor rol este cel energetic. În structura proteinelor intră 20 de aminocizi. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe musculare.4 Structura celulei Oricât de mare ar fi diversitatea celulară.

Proteinele membranare se găsesc. Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Acesta determină gradul de permeabilitate (impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial. care nu pot trece altfel prin membrana celulară. prin care moleculele solubile în apă. electroliţi şi glucoză. Deasemena contribuie la coeziunea celulelor. 65 – 100 angstromi (Å). Organitele celulare: → cu membrană dublă: mitocondriile → cu membrană simplă: lizozomii. acesta suferă o modificare conformaţională. dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul mozaicului fluid. peroxizomii → lipsite de membrană: ribozomii. cu consum energetic). dar se atrag între ele. Citoplasma a. cum ar fi hormonii peptidici. glucoza sau ureea. aparatul Golgi. Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i). Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. după modul de dispunere în membrană:  proteine transmembranare (integrale)  proteine periferice. În schimb. 2. Structura membranei celulare nu este pe deplin elucidată. Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. în contact cu mediul intracelular şi extracelular. dioxidul de carbon. iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. globulare. ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei. transportă substanţele în sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ. Se disting două categorii mari de proteine. multe dintre ele. Prin interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului). centrozomul 21 | P a g e . pot pătrunde prin stratul fosfolipidic. În citoplasmă se găsesc dispersate lipide neutre. Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. alcoolul. pot străbate membrana. inclusiv apa. Conţine dizolvate proteine. Colesterolul este tot de natură lipidică. granule de glicogen şi organitele. Acestea funcţionează. Acestea se găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. Capătul care conţine fosfatul este hidrofil. unele spre altele. Aceste canale proteice permit trecerea preferenţială a anumitor molecule. Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse de apă. cum ar fi ionii. cu uşurinţă. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi. care determină un anumit răspuns din partea celulei. În acest strat sunt inserate proteine mari. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în apă. substanţele solubile în grăsimi. Modificarea induce activarea regiunii interne a receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului. Stratul lipidic este impermeabil pentru substanţele specific solubile în apă. Uneori. în majoritate. Altele intră în structura unor receptori. au tendinţa naturală de a se dispune în zona centrală a membranei. ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. însoţite de glucide. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale membranei. reticulul endoplamatic. Altele se comportă ca şi enzime. b. precum oxigenul.Grosimea membranei este de aprox.

Mebrana externă este netedă. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix. astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari pentru a obţine efectul iniţial. nu şi în capul spermatozoidului. endos – interior) Reticulul endoplasmatic (fig. cum ar fi alcoolul sau fenobarbitalul. Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă. diferit de cel extrareticular. ATP-ul ste transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară. Aceste canalicule sunt interconectate. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial. prin respiraţia celulară. 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne. ele se transmit identic de la mamă. Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie. în scopul oxidării nutrienţilor cu obţinere de energie. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza unor lipide. Replicându-se independent de nucleu. 18) Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza proteinelor. dar numărul lor variază de la mai puţin de 100 la câteva mii. filamentoasă. toate mitocondriile se transmit pe cale maternă. de susţinere a celulei. Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. Mitocondriile se replică independent. Pertele reticulului are aceeaşi structură ca şi membrana celulară. Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor. Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea. !!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe. Acestea prezintă ataşate numeroase enzime oxidative. însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă nucleul. Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. Structura de bază a mitocondriei (fig. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a organismului. dezvoltă o toleranţă. de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în celulă. Au forma şi dimensiunea variabile: globulară. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat).REn (fig. răspândite în citoplasmă. 17)  Reticul endoplasmatic neted . O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber – se consideră că s-ar transmite astfel. Deasemenea suprafaţa mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. !!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul. 15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei). Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori suprafaţa celulei. Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:  Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. Deasemena are rol mecanic. elongată. cea internă invaginează creste mitocondriale.Mitocondriile Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor. în funcţie de necesarul energetic al celulei. 22 | P a g e .

regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează aceloraşi organite. Au rolul de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii nucleici. 19 ) Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. La fel. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime. Peroxizomii Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor. dar diferă prin două aspecte. Lizozomii (fig. Membrana lizozomilor împiedică răaspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei. Inflamarea dureroasă din artritele reumatoide. Aparatul Golgi funcţionează în dependenţă cu reticulul endoplasmatic (fig. 20). vezicule secreatoare sau alte componente. Acest aparat este bine dezvoltat în celulele secretoare (fig. Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi. a particulelor încorporate de celulă şi a unor bacterii. cam jumătate din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor. are loc atunci când enzime lizozomale sunt eliberate în capsula articulaţiilor şi iniţiază deigestia ţesutului înconjurător. Spre exemplu. 21). Este format din 4 sau mai multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. se datorează activităţii lizozomilor. 23 | P a g e . sau reducerea mărimii uterului după naştere. Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. numite hidrolaze şi alcătuiesc un sistem digestiv al celulei. !!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. ca enzime. Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi. Ribozomii (granulele lui Palade) Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară.Aparatul Golgi (fig. !!! Atrofierea normală. 22) Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în citoplasmă. Se formează în nucleoli. prezenţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi. de exemplu. Se formează fie prin replicare proprie. fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze. ce permite degradarea structurilor celulare distruse.

perpendiculari unul faţă de altul. 24) Este de obicei localizat central în celulă. nu se pot divide. a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. Nucleul este delimitat de o membrană dublă. Fiecare centriol este alcătuit din tubuli de natură proteică. proteine şi mici cantităţi de ARN şi diferiţi ioni.Centrozomul (fig. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă). altele au 2 (hepatocitul). Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei. Este format din 2 centrioli. Majoritatea celulelor conţin un singur nucleu. formată din ADN. sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic). 24 | P a g e . Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele organismului. cromatina se spiralizează şi se condensează formân cromosomii. 23) Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană. În interiorul nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:  Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în sinteza ribozomilor. fibrelor musculare striate de tip scheletic este împins spre periferie. Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică.  Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem. Neuronii nu au centrozom şi deci. Porii sunt formaţi din proteine ce permit trecerea selectivă a ARN-ului. poroasă. situată în apropierea nucleului. 3. Nucleul (fig. Când o celulă se divide. formân fusul de diviziune. În cazul adipocitelor. Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. În timpul diviziunii centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid.

Creşterea complexităţii sistem celulă ţesut Figura 11. Celulă musculaă netedă. Hematie. Leucocit. Osteocit. d. Celulă musculaă striată de tip scheletic. h. e. Forma celulelor a. g. Spermatozoid 25 | P a g e . Nivelele de organizare structurală din corpul uman Figura 12. Celulă epitelială pavimentoasă. Neuronul. c. b. f.

Granule de secreţie Centriol Nucleol Ap. Golgi Membrana nucleară Mitocondrie Lizozom Cromatină Nucleu Membrana celulară Microtubuli Reticul endoplasmatic rugos Citoplasmă Reticul endoplasmatic neted Ribozomi Figura 13. Structura membranei celulare 26 | P a g e . Structura unei celule Proteine fibrilare Glucide Glicolipide Dublu strat fosfolipidic Colesterol Proteine globulare Figura 14.

Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic tubuli membrană ribozomi Figura 17. ARN) creste mitocondriale cu enzime oxido-reducătoare Figura 15. Reticulul endoplasmatic rugos Figura 18. Reticulul endoplasmatic neted 27 | P a g e .membrană externă membrană internă matrice (ADN mitocondrial. enzime. Mitocondria a. Imagine la microscopul electronic Figura 16.

Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi 28 | P a g e .vezicule secretoare aparatul Golgi vezicule transportoare reticulul endoplasmatic Figura 19. Aparatul Golgi Figura 20. Aparatul Golgi în celulele secretoare Figura 21.

Centrozomul cu centriolii nucleol membrană nucleară por nuclear mb. Lizozomii Figura 23. cromatină Figura 24. ext. int. nucleu mb.Figura 22. Nucleul 29 | P a g e .

CICLUL CELULAR Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. iar pe de altă parte conservarea cantităţii de material genetic în descendenţă. 4). timina  Zahărul: deoxiriboza  Fosfatul Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o catenă. iar în timpul diviziunii se condensează formând cromosomii (cromatină = cromosomi). materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină. Diviziunea urmăreşte pe de o parte. ADN-ul este un polimer format din unităţi de bază numite nucleotide (fig. O nucleotidă este formată din:  O bază azotată: o Purinică: adenina. creşterea organismului şi înlocuirea celulelor distruse. fiecare conţinând o singură moleculă de ADN bicatenar. care sunt implicate în stabilizarea cromatinei. Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici. care este laxă. Structura unui cromosom este reprezentată mai jos: În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici. Reprezintă perioada din momentul apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea ei. În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin procesul de replicare (fig. Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:  Profaza  Metafaza  Anafaza  Telofaza Profaza (fig. Ciclul celular prezintă două etape mari: interfaza şi diviziunea. catenele sunt răsucite una în jurul celeilalte (fig. unde formează cromatina. Structura ADN-ului este cea de dublu helix. se disting două tipuri de diviziune: mitoza şi meioza.CURS 3. În funcţie de scopul urmărit. În timpul interfazei. Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu. 29): Cromatina începe să se condenseze Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege 30 | P a g e . 25). Dintre aceştia. ADN-ul este o moleculă bicatenară.1 Mitoza Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a realiza creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse. Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi. guanina o Pirimidinică: citozina. ca în fig de mai sus. 26). 22 de perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX pentru femeie sau XY pentru bărbat). Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN. 3. Aceasta este formată din ADN şi proteine. fiecare conţinând 2 molecule de ADN. cele două catene sunt legate între ele prin punţi de hidrogen între bazele azotate de pe cele două catene.

35). Etapa reducţională se finalizează cu obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici. 31 | P a g e . paterni şi materni. 33):  Profaza I  Metaza I  Anafaza I  Telofaza I o Etapa equaţională (fig. 34):  Profaza II  Metafaza II  Anafaza II  Telofaza II În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi). 31): La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul centromerului şi devin monocromatidici La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei Telofaza (fig. Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de material genetic constantă în descendenţă (23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig. 32): Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare) 3. 30): Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă foarte clar cele 2 cromatide) Membrana nucleară a dispărut complet Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică) Anafaza (fig. Are 2 etape mari: o Etapa reducţională (fig. Are ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din cantitatea de material genetic.2 Meioza Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale. în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi.- Centriolii încep să formeze fusul de diviziune Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici) Metafaza (fig. 23 cromosomi). Profaza I: – – Este mai lungă decât profaza mitozei În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor omologi.

37) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN. la nivelul ribozomilor. Acesta. 32 | P a g e . 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol Telofaza I: Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule nou formate După etapa reducţională urmează o scurtă interfază. Următorul ARN de transport se va prinde în continuarea primului şi între aminoacizii transportaţi se vor forma legături peptidice. La sfârşit rezultă un lanţ peptidic care se va împacheta într-un anumit fel formând o proteină. În citoplasmă există ARN de transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit codon din ARN mesager. în ARN-ul mesager. după maturare. Pentru a se forma proteine este nevoie de aminoacizi.În această etapă are loc şi crossing . în care nu se mai dublează materialul genetic. singura diferenţă fiind aceea că se obţin 23 cromosomi monocromatidici în loc de 46. părăseşte nucleul şi ajunge în citoplasmă. 36) are loc în 2 etape mari:  Transcripţia  Translaţia Transcripţia (fig. 3.3 Sinteza proteinelor (fig. Materialul genetic. bicromatidici. unde se fixează de secvenţa complementară de ARN measager. Procesul se repetă până ce se termină catena de ARN mesager. Translaţia (fig. Un codon codifică un anumit aminoacid. Ovulele conţin toate 22 + X cromosomi. Astfel 3 nucleotide din ARN (ADN) formează un codon. după care ARN de transport se desprinde. Proteinele sunt sintetizate în funcţie de necesarul celulei şi în permanenţă are loc un control al sintezei prin diverse mecanisme chimice.over-ul (schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi) Metafaza I: Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică Anafaza I: – – – – – – Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei. Migrează cromosomi întregi. Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită. Celulele rezultate în urma diviziunii sunt ovulele. în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi. ARN de transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la nivelul ribozomilor. are rolul de a controla activitatea celulei prin sinteză proteică. respectiv spermatozoizii. pe bază de complementaritate. care se leagă între ei prin legături peptidice. 38) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. iar spermatozoizii conţin 22+X sau 22+Y cromosomi.

Structura dublu helix a ADN-ului Figura 27.Figura 25. Structura deoxiribonucleotidei Figura 26. Structura cromosomului bicromatidic 33 | P a g e .

Figura 28 Replicarea ADN-ului Figura 29 Profaza Figura 30 Metafaza 34 | P a g e .

metafaza I.Figura 31 Anafaza Figura 32 Telofaza Figura 33 Etapa reducţională: profaza I. anafaza I. telofaza I Figura 34 Etapa equaţională 35 | P a g e .

Meioza şi fecundaţia Figura 36 Sinteza proteinelor 36 | P a g e .Figura 35.

Figura 37 Transcripţia Figura 38 Transcripţia şi translaţia 37 | P a g e .

endoteliul vaselor sanguine şi limfatice (fig. 41)  Cu microvili: epiteliul tubului digestiv de la stomac la rect (fig. 40) iii. Cubic: canalele mari de secreţie ale glandelor salivare. Pluristratificate: i. sudoripare (fig. Celulele sunt dispuse pe o membrană bazală Ţesutul este nevascularizat. Epitelii de acoperire: a. periard. 39) ii. mamare.3 Muscular 4. peritoneu. 45) 38 | P a g e . epiteliile se clasifică în: 1.CURS 4. 44) ii. Columnar (prismatic):  Cu cili: trompele uterine (fig. 42) b.2 Conjunctiv 4. Pavimentos:  Cheratinizat: epiderma  Necheratinizat: mucoasa bucală. ŢESUTURILE Sunt alcătuite din celule care au aproximativ aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. Unistratificate: i. 43) c. pe baza ţesutului conjunctiv lax situat sub membrana bazală. Ţesuturile epiteliale formează cu ţesutul conjunctiv o unitate funcţională După rolul pe care-l îndeplinesc în organism. vaginală (fig. faringiană. Există 4 tipuri fundamentale de ţesuturi: 4. Pseudounistratificate: este un epiteliu unistratificat. Cubic: tubul contort distal al nefronului (fig.1 Epitelial 4.4 Nervos - 4.1 Ţesutul epitelial Este format din celule strâns unite între ele prin substanţă fundamentală. Pavimentos: pleură. la care nucleii celulelor sunt situaţi la nivele diferite şi creează efectul de pluristratificat: mucoasa traheei şi a bronhiilor principale (fig. hrănirea se face prin difuzie.

După structură. uretra peniană d. 46). De tranziţie (uroteliu): este un epiteliu de acoperire la care numărul de straturi variază: vezica urinară. 48): . Prezintă: o O porţiune secretorie (adenomer) o Un canal de secreţie (duct) După forma părţii secretorii pot fi: o Tubuloase o Acinoase Tipuri morfologice de glande exocrine (fig.Merocrine: produsul de secreţie este eliminat fără distrugerea celulelor secretoare: pancreasul exocrin . Glandele sunt de 3 tipuri mari:  Glande exocrine: îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal. 47):  Simple: o Tubulare: glandele Liberkuhn din mucoasa intestinală o Acinoase: glandele sebacee  Compuse: o Tubulare: glandele Brunner din duoden o Acinoase: glandele mamare o Tubulo-acinoase: glandele salivare După mecanismul de excreţie. vase de sânge şi nervi.Apocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea polului apical al celulei: glandele mamare  Glandele endocrine: elimină produsul de secreţie direct în sânge. căile urinare. pot fi: o Foliculare (tiroida) o Sub formă de cordoane: pancreasul endocrin iii. Epitelii glandulare: intră în alcătuirea glandelor.Holocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea completă a celulei secretoare: glandele sebacee . Atunci când vezica urinară este plină numărul de straturi scade. iar când este goală.Prismatic: canalele mari de secreţie ale unor glande salivare. glandele pot fi (fig. alături de ţesut conjunctiv. 2. 39 | P a g e . numărul de straturi creşte (fig.

membrană ce înconjoară cartilajul . Ţesutul conjunctiv elastic (fig. a. 51): predomină fibrele de reticulină şi reticulocitele.Celule cartilaginoase:  Condroblaste (celule tinere)  Condrocite (celule adulte) care se găsesc în cavităţi numite condroplaste . ovarul. substanţa fundamentală şi fibrele se găsesc aproximativ în cantitate egală. aponevroze. 52): predomină adipocitele (celule care depozitează lipide): în jurul rinichilor. 53): predomină fibrele elastice: tunica internă a arterelor 2) Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) . Ţesutul conjunctiv fibros: predomină fibrele elestice şi de colagen: fascii. hrănirea se face prin difuzie pe baza pericondrului. testiculul 4.2 Ţesutul conjunctiv . măduva roşie hematogenă. trahee. Ţesutul conjunctiv reticular (fig. 54) 40 | P a g e . Ţesutul conjunctiv adipos (fig. tendoane (fig. Glandele mixte: prezintă şi parte endocrină şi parte exocrină: pancreasul.Substanţa fundamentală: condrina (de natură proteică) impregnată cu săruri de calciu şi sodiu .Se clasifică în 3 categorii:  Hialin (substanţa fundamentală are aspect sticlos): capetele articulare ale oaselor. laringe. de colagen. Ţesutul alcătuieşte matricea (cu aspect de reţea) a organelor hematopoietice (care produc elementele figurate) şi limfopoietice (care produc limfocitele): splină. gustative 4. se disting 4 tipuri principale de ţesut conjuncti: 1) Ţesutul conjunctiv moale: substanţa fundamentală are o consistenţă moale. cartilaje costale (fig. Epiteliile senzoriale: sunt formate din celule specializate pentru captarea stimulilor şi transformarea lor în impuls nervos.Fibre de colagen şi elastice . Ţesutul conjunctiv lax însoţeşte epiteliile. Ţesutul conjunctiv lax: celulele. b. suprarenalelor. 49 şi 50) c. vestibulare.Este alcătuit din:  Substanţă fundamentală  Celule conjunctive  Fibre: elastice. de reticulină După tipul de substanţă fundamentală.Este avascularizat. d. transmis mai departe prin dendritele neuronilor cu care vin în contact: celulele senzoriale auditive. în hipoderm e.

Viteza de contracţie este mare . Trabeculele sunt formate din straturi de lamele osoase care nu formeazaă osteoane. 56) 3) Ţesutul conjunctiv dur (osos) .prezintă proteine contractile (actina şi miozina) implicate în contracţia musculară şi grupate în organite specifice acestui ţesut: miofibrile . pavilionul urechii.Se clasifică în:  Ţesutul muscular striat: o Scheletic o Cardiac  Ţesutul muscular neted: o Visceral o Multiunitar Ţesutul muscular striat de tip scheletic .Este format din fibre plurinucleate (fig.Durata contracţiei este mică .Fibre de colagen . aripile nasului (fig. 55)  Fibros: predomină fibrele de colagen: discurile intervertebrale. care delimitează areole cu măduvă roşie hematogenă. 60 şi 61): 41 | P a g e . Ex. Ex.3 Ţesutul muscular . 57. diafiza oaselor lungi. Sistemele havers sunt alcătuite ca în fig.Substanţa fundamentală: oseina (proteină) impregantă cu săruri de calciu şi fosfor .intră în alcătuirea muşchilor .Este prezent în muşchii scheletici . 59. . osteocite (celulele mature prezente în osteoplaste) şi osteoclaste (celule cu echipament enzimatic bogat ce intervin în remanierea osoasă) Ţesutul osos se clasifică în două categorii mari:  Compact: este format din unităţi morfologice numite osteoane sau sisteme Havers. 4. lama externă a oaselor late şi scurte  Spongios: este format din trabecule. interiorul epifizelor oaselor lungi şi lama internă a oaselor late şi scurte.Reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat sub formă de tuburi T şi este implicat în transportul ionilor de Ca. 58) .Celule: osteoblaste (celulele tinere). Elastic (predomină fibrele elastice): epiglotă. simfiza pubiană (fig.Structura miofibrilei (fig.

tunica medie a vaselor sanguine). care străbate transversal toată fibra  Miofilamente de actină.Miofibrilele sunt organizate în sarcomere . vezica urinară. 63): prezent în organele viscerale (tub digestiv.Viteza de contracţie este medie .Viteza de contracţie este mică .Miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere . Fiecare fibră musculară este inervată de câte o fibră nervoasă 42 | P a g e . În timpul contracţiei. groase.Fibrele comunică între ele prin intermediul striilor scalariforme (discurilor intercalare) . proprietate numită automatism cardiac şi se datorează existenţei unui ţesut excito-conductor nodal format din fibre musculare cardiace modificate Ţesutul muscular neted .Au aspect fusiform . localizată central este mai dechisă la culoare şi reprezintă zona formată doar din din miofilamente de miozină Unitatea funcţională a miofibrilei este sarcomerul.Muşchiul inimii se contractă independent de informaţiile venite de la nivelul sistemului nervos.Este de două tipuri: o Visceral (fig. căile respiratorii.- o Disc clar (izotrop)  Central: membrana Z. determinând scurtarea sarcomerelor şi apropierea membranelor Z Ţesutul muscular striat de tip cardiac (fig.Fibrele sunt unicelulare . O fibră nervoasă inervează mai multe fibre musculare o Multiunitar: muşchiul erector al firului de păr.Durata contracţiei este mare .Intră în alcătuirea miocardului . miofilamentele de miozină se cuplează cu cele de actină.Durata contracţiei este medie . muşchiul ciliar.Este format din fibre unicelulare . Acesta reprezintă porţiunea cuprinsă între 2 membrane Z succesive. 62) . în prezenţa ionilor de calciu. dispuse central  Banda H (stria Hensen). fibrele circulare şi radiare ale irisului. subţiri o Disc întunecat (anizotrop)  Capetele miofilamentelor de actină  Miofilamentele de miozină.

în care se găsesc numeroase mitocondrii. Teaca aceasta este.Este alcătuit din: o Celule nervoase (neuroni) o Celule de susţinere (nevroglii. Axonul se termină cu butoni terminali. în care există vezicule cu mediatori chimici.  Teaca Henle este o teacă continuă cu rol de izolare a fibrei nervoase (axonului) Clasificarea neuronilor: 1.Axonul poate fi acoperit de 3 teci:  Teaca de mielină: este situată peste axolemă şi are o structură discontinuă. 65): o Corp celular:  Neurilema  Neuroplasma  Neurofibrile  Corpii tigroizi (corpusculii Nissl) – mase dense de reticul endoplasmatic rugos  Organite nespecifice  Lipseşte centrozomul (neuronul nu se divide) o Prelungiri nervoase:  Dendrite (dendros – copac): prelungiri multiple. discontinuă. centrifug. care conduc impulsul nervos aferent. Are rol trofic şi de apărare a axonului.  Teaca Schwann: este formată din celule gliale Schwann şi produce teaca de mielină. care conduce impulsul nervos eferent. Prezintă o axolemă (membrana) şi axoplasma. spaţiile rămase neacoperite de ea se numesc strangulaţii (noduri) Ranvier. deasemenea. celulifug. celuliped (dinspre exterior spre corpu celular)  Axon: prelungire unică. celule gliale) Neuronul Alcătuire (fig. După funcţie:  Senzitivi (fac sinapsă cu receptorii)  Motori (transmit informaţia spre efectori de la centrii nervoşi)  Senzoriali (joacă rol de celule receptoare: celulele cu con şi bastonaş din retină) 43 | P a g e . centriped. 64) . cu rol în transmiterea impulsului nervos.4.4 Ţesutul nervos (fig.

neuronii din hipotalamus) 2. După numărul de prelungiri: a.Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii . 1 Å = 10 -10m): conţine proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici o Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine receptori pentru mediatorii chimici Clasificarea sinapselor: o După componentele pre. Celulele gliale . Multipolari: neuronii piramidali din scoarţa cerebrală 3. Stelaţi etc. Unipolari: prezintă doar axon (celulele cu con şi bastonaş din retină) b. Piramidali iii.neuronale:  Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul neuronului postsinaptic)  Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita neuronului postsinaptic)  Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular al neuronului postsinaptic)  Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară (placă motorie) 44 | P a g e - - - . Secretori (produc hormoni.Au rol trofic şi de susţinere a neuronilor Sinapsa Reprezintă legătura dintre: o Doi neuroni o Un neuron şi o celulă receptoare o Un neuron şi o celulă efectoare (musculară sau glandulară) Alcătuirea sinapselor chimice (fig. Pseudounipolari: prezintă şi axon şi dendrite. Bipolari: prezintă un axon şi o dendrită (celulele bipolare din mucoasa olfactivă) d. După forma celulelor: i. Piriformi iv. Sferici ii.şi postsinaptică:  Neuro. care se unesc în dreptul corpului celular şi creează impresia de unipolar (neuronii din ganglionii spinali) c. 66): o Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic o Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi.

colina) b. Ţesut epitelial de acoperire cubic simplu – tubul contort distal al nefronului 45 | P a g e . Adrenergice (mediatorii sunt adrenalina şi noradrenalina) ii. Chimice: i.o După tipul de transmitere: a. Colinergice (mediatorul este acetil. Inhibitorii: impulsul nu se mai transmite mai departe Figura 39 Ţesut epitelial de acoperire pavimentos simplu – endoteliul vaselor sanguine Figura 40. Excitatorii: impulsul se transmite mai departe b. Electrice: foarte rare în organismul uman o După efect: a.

Figura 41. Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu cili Figura 42 Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu microvili 46 | P a g e .

Figura 43 Ţesut epitelial de acoperire pseudounistratificat Figura 44 Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat 47 | P a g e .

Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat cubic Figura 46 Ţesut epitelial de acoperire de tranziţie 48 | P a g e .Figura 45.

Tipuri de glande exocrine după mecanismul excreţiei 49 | P a g e .Figura 47. Tipuri morfologice de glande exocrine Figura 48.

ţesut conjunctiv moale fibros 50 | P a g e .Figura 49 Fascia – ţesut conjunctiv moale fibros Figura 50 Tendon .

Figura 51 Ţesut conjunctiv moale reticular Figura 52 Ţesutul conjunctiv adipos 51 | P a g e .

Figura 53 Ţesutul conjunctiv moale elastic Figura 54 Ţesut cartilaginos hialin 52 | P a g e .

Figura 55 Ţesut cartilaginos elastic Figura 56 Ţesut cartilaginos fibros 53 | P a g e .

Ţesutul conjunctiv dur (osos) Figura 58 Fibre musculare striate 54 | P a g e .Figura 57.

Figura 59 Structura fibrei musculare striate de tip scheletic Figura 60 Fibra musculară striată de tip scheletic 55 | P a g e .

Figura 61 Structura miofibrilei Figura 62 Fibra musculară cardiacă 56 | P a g e .

Neuronul b. a. Nevroglia 57 | P a g e . Ţesutul nervos.Figura 63 Fibra musculară netedă viscerală Figura 64.

Sinapsa chimică 58 | P a g e .Figura 65 Structura neuronului Figura 66.

În unele stări patologice: anemii.1 Componentele sanguine 5. Stadiul final fiind eritrocitul. care este globulul roşu matur. cantitatea de sânge scade. iar din profil are aspect de disc biconcav. Cantitatea de sânge rămâne constantă în stări fiziologice. în care elementele figurate sunt libere. leucemie. leucocite 3. cu miros specific. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. Cantitatea de sânge din corpul uman reprezintă cam 8% din greutatea corpului. Definiţie. împreună. trombocite 1. Are un aspect caracteristic. 5.35).1 Elementele figurate 5. eritrocite 2. 67). Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. SÂNGELE 5. Sângele este un lichid de culoare roşie. al cărui stadiu final este globulul roşu din sângele circulant. care se caracterizează prin micşorarea nucleului.1.1.CURS 5. 5. Acesta evoluează şi dă alte forme celulare. Elementele sanguine se distrug şi se refac neîncetat în decursul vieţii.1 Componentele sanguine Sângele este un ţesut format din elemente figurate şi o substanţă fundamentală numită plasmă sanguină.1. 68) Sunt celule diferenţiate pentru a transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi dioxidul de carbon de la acestea la plămâni.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Sângele. de aceea sângele este considerat un ţesut mobil (fig. limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului. Primul stadiu este proeritroblastul (celulă mare. anucleat. gust uşor sărat şi un pH uşor alcalin (7. care. care a pierdut capacitatea de diviziune. Din faţă are aspect circular cu diametru de ~7µm.2 Plasma 5. hemoragii. Eritrocitele (fig. Elementele figurate se împart în 3 categorii mari: 1. alcătuiesc seria eritrocitară. organismul având mecanisme speciale de reglare. Acesta se mai numeşte şi hematie. Eritrocitul este o celulă foarte diferenţiată. iar în altele creşte: hipertiroidism. El se formează doar prin transformarea elementelor din seria eritrocitară. Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.1 Elementele figurate Volumul elementelor figurate reprezintă 42-45% din volumul total sanguin. Această formă asigură un maxim de suprafaţă la minim de 59 | P a g e . nucleată). trecând prin mai multe stadii.

după care îşi recapătă forma iniţială. Datorită formei lor. iar sângele în care s-a făcut hemoliza se numeşte sânge lacat. intoxicaţie cu CO etc. pentru totalul eritrocitelor. tratament cu raze X. ocean. După aceasta se distrug în organele hematopoietice.fiziologică: se produce când organismul se află un timp îndelungat într-o atmosferă în care presiunea parţială a oxigenului este mai mare: mine. Au o formă ovală şi sunt capabile să emită pseudopode şi astfel să-şi modifice forma. Eritrocitele se caracterizează prin elasticitate foarte mare. Leucocitele Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate care au forma schimbătoare şi prezintă nucleu. CO2). care se apreciază la ~ 3000 m2. Eritrocitopenia poate fi: . Leucocitele sunt specializate pentru a îndeplini funcţia de apărare a organismului.substanţe organice: proteine. al căror diametru este mai mic decât al hematiilor.patologică: creşte numărul hematiilor ca urmare a unei stări patologice: tuberculoză. Predominant se găseşte hemoglobină (34% din volumul eritrocitului). Rolul eritrocitelor: transportul gazelor. prin ruperea membranei hematiilor. iar scăderea numărului de hematii se numeşte eritrocitopenie. este scurtă: 120-135 zile. eritrocitele realizează o suprafaţă foarte mare. Numărul eritrocitelor: . 2. cu CO (monoxid de carbon) şi methemoglobina. Aceasta se datorează posibilităţii hemoglobinei de a realiza combinaţii reversibile cu gazele (O2. datorată rarefierii aerului. mai ales în splină.substanţe anorganice: apa şi un procent redus de săruri minerale. Pentru a face faţă cerinţelor corpului. creşte numărul hematiilor.fiziologică: poliglobulia de altitudine. .4. Poliglobulia poate fi: . hemoglobina iese din hematii. O2 + Hb↔HbO2 (oxihemoglobina) CO2+ Hb↔HbCO2 (carbohemoglobina) Hemoglobina poate realiza şi alte combinaţii periculoase pentru organism (carboxihemoglobina. . lipide. Hemoglobina se găseşte în cantitate de 14-15g/100ml sânge.5 mil/ mm3 de sânge -♂ În organism se distrug zilnic aproximativ 10 mil hematii/sec. . completează aceste pierderi.5 mil/mm3 de sânge -♀ . Măduva hematogenă. Acest 60 | P a g e . Compoziţia chimică a eritrocitelor: . În cazuri patologice. astfel se pot deforma când trec prin capilare.volum.patologică: în intoxicaţii. Posibilitatea de a emite pseudopode le permite trecerea prin peretele capilarelor. având o activitate intensă. Fenomenul se numeşte hemoliză sau lacare. Creştere numărului de hematii se numeşte poliglobulie (policitemie). cu droguri (nitratii din droguri)) Durata de viaţă: datorită metabolismului său intens.

Au rolul de a fagocita resturi celulare. bazofile. acidofile. Nucleul prezintă aspecte variate: .fenomen se numeşte diapedeză. în sânge găsindu-se şi celule imature nefuncţionabile apar leucemiile. În tuberculoză. Durata de viaţă a leucocitelor este foarte scurtă: 30 zile (limfocite). Intervin în refacerea ţesuturilor lezate. După afinitatea pentru un anumit colorant. nucleul este lobat. se colorează cu coloranţi bazici. intoxicaţii. 69) 1. Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză. Limfocitele se formează în ţesutul limfoid al ganglionilor limfatici. Au rol în producerea de anticorpi. se împart în 3 categorii: neutrofile. Intervin în fagocitarea şi distrugerea germenilor virulenţi. 2-3 zile (neutrofilele). Se găsesc în procent de 25% din totalul leucocitelor. microbiene. sifilis luptă pentru izolarea infecţiei. splinei. 70) prezintă granulaţii care se colorează cu diverşi coloranţi. Tot datorită pseudopodelor pot îngloba particule străine. Fagocitele au acţiune nespecifică. Când creşterea este anarhică. Granulocitele (fig. Se coloreză cu eozină. Scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie. Clasificarea leucocitelor I. nucleul are formă sferică sau ovală. Bazofilele reprezintă cam 0. 1. în cicatrizarea rănilor. diferite particule străine. Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite. resturilor celulare şi microbiene. Aceasta este manifestare a unor stări patologice: septicemii. 2. 3. În lupta împoriva agenţilor patogeni intervin fagocitele (neutrofilele şi monocitele) şi anticorpii. Dimensiuni: variază între 7-20µm. Numărul leucocitelor: 5000-8000/mm3 sânge. se găsesc în proporţie de 5% din totalul leucocitelor. de aceea se mai numesc şi eozinofile. Numărul lor creşte în alergii şi parazitoze. Prezintă afinitate pentru coloranţi neutri. II. Numărul lor creşte în stadii tardive ale infecţiilor. Sunt prezente în număr mai mare în organele limfoide. formând o masă nucleară unică.5%.la granulocite. Nu au capacitatea de fagocitoză. Structura leucocitelor Citoplasma acestora poate fi omogenă sau poate prezenta granulaţii. timusului. Acidofilele reprezintă cam 2-4%. putând încorpora orice particulă străină sau 61 | P a g e . Agranulocite (fig. Imunitatea -reprezintă starea de rezistenţă a organismului faţă de acţiunea de infecţie a microorganismelor patogene. Monocitele sunt celule mari. . astfel că celulele par plurinucleare. encefalită. Se formează. Apare în gripe. în măduva osoasă. în general. Se găsesc într-un procent de 65%.la agranulocite. fenomen numit fagocitoză. 2. etc. Astfel leucocitele se împart în agranulocite şi granulocite.

Durata de viaţă: 3-5 zile. sub influenţa tromboplastinei şi a Ca2+ . Aceste substanţe sunt puse în libertate prin distrugerea trombocitelor.este substanţa fundamentală a ţesutului sanguin. Cheagul este format din reţeaua de fibrină în ochiurile căreia se dispun elemente figurate. Etape: 1. Formarea trombinei din protrombină (produsă de ficat în prezenţa vitaminei K). Conţin o serie de substanţe cu rol important în coagulare: . Se formează în măduva osoasă. prin fragmentarea megacariocitelor.formarea dopului plachetar . fibrinoliza. în prezenţa Ca2+ 2.plasmatic (coagularea propriu-zisă): formarea cheagului fibros la interiorul şi la suprafaţa dopului plachetar. retracţia chegului sub acţiunea retractozimului şi eliberarea serului 2.are loc vasoconstricţia vasului lezat .redirijarea circulaţiei . 62 | P a g e .1. reluarea circulaţiei 5.000-400. 3. Substanţele anorganice: apa şi sărurile minerale Apa reprezintă cam 90% din totalul plasmei.distrugerea fibrinei (sub acţiunea plasminei) 3.factorul antiheparinic: anihilează acţiunea heparinei (rol anticoagulant). Practic reprezintă un fragment din citoplasma megacariocitului. Anticorpii au acţiune specifică. Plasma reprezintă un lichid de culoare alb-gălbuie. Reprezintă 55-58% din volumul total sanguin. cu o compoziţie chimică foarte complexă. Trombocitele (fig. care activează tromboplastinogenul .fragmente celulare proprii. .vasculoplachetar: . 71) se mai numesc plachete sanguine. Timpii: .retractozimul: provoacă contractarea cheagului şi expulzarea serului . Sunt cele mai mici elemente figurate şi au rol în coagularea sângelui. Numărul trombocitelor: 200.2 Plasma .trombokinaza. Conţine substanţe anorganice şi organice. Au dimensiuni foarte mici: 2-4µm. Sunt de natură proteică şi apar în plasmă în prezenţa unui antigen. Formarea tromboplastinei din cei 13 factori trombocitari şi plasmatici. Coagularea sângelui (hemostază) . în prezenţa trombinei.oprirea sângerării în cazul lezării unui vas mic sau mijlociu. Formarea fibrinei din fibrinogen solubil.trombodinamic: 1.000/mm3 sânge.serotonina: provoacă vasoconstricţia . 3.

iar LA este în raport de codominanţă cu LB. o persoană cu grupul sangvin A. Sistemul antigenic AB0 este reprezentat de antigenele A şi B (determinate de genele LA şi LB) de la suprafaţa hematiilor.B 63 | P a g e . LB şi l. Sărurile minerale menţin presiunea constantă a plasmei şi pH-ul (sisteme tampon). anticorpi.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Grupele sanguine În cazul unor pierderi masive de sânge se apelează la transfuzii. γglobulinele joacă rol important în sinteza anticorpilor. Un antigen nu trebuie să întâlnească anticorpul (aglutinina) corespunzător (tabel). Aglutinare antigen A Neaglutinare anticorpi anti . Sistemul AB0 a fost descoperit în anul 1900 de Karl Landsteiner. Aceasta este dată de sistemul AB0 şi Rh. În acest scop. enzime. CO3H-. prezintă antigen A şi o persoană cu grupul sangvin B. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l. Grupul sangvin este determinat de prezenţa pe suprafaţa hematiilor a unor substanţe antigenice (aglutinogene). lipide. Dacă se întâlnesc. După cum se observă în tabel. anioni: Cl-. . Ca2+.A anticorpi anti . datorită necesităţii realizării transfuziilor. Acid uric.Sărurile minerale reprezintă cam 1% şi se găsesc dizolvate în plasmă sub formă de ioni. Proteinele acestea au rol şi de sisteme tampon. cele patru grupe sanguine sunt determinate de genele LA. aglutinează şi hemolizează (fig. Sistemul ABO a fost studiat de timpuriu. glucide. Se formează în ficat. aceasta fiind recesivă. 5. aminoacizi. Cationi: Na+. prezintă antigen B.fibrinogenul are rol în coagularea sângelui. se are în vedere compatibilitatea.globulinele plasmatice (serumglobulinele) prezintă mai multe varietăţi. bilirubină. 72). SO4H-. vitamine. hormoni. nici B. Substanţele organice se găsesc într-un procent de 9%. ureea. Proteine: . însă o persoană cu grupul 0 nu prezintă nici antigen A. creatinină. . De exemplu.albuminele plasmatice (serumalbuminele) se formează în ficat şi au rol în transportul alimentar şi schimbul de apă dintre celule şi mediu. K+.

B Anticorpi (IgM) B A A. O Toate O Pot dona sânge la A. Rh-ul este dat de existenţa factorului D. Figura 67. anticorpii mamei vor interacţiona cu antigenele copilului. iar restul de 15% nu au acest factor (genotip: dd) – Rh-. AB B. Regula transfuziei: în sângele donatorului nu trebuie să existe antigene care să reacţioneze cu anticorpii din sângele primitorului. S-a constatat că 85% din populaţia lumii conţine pe suprafaţa hematiilor factorul D (genotipul: DD sau Dd) – Rh+. AB AB Toate Rh-ul Rh-ul a fost descoperit prima dată la o specie de maimuţe Maccacus rhesus şi apoi au fost puse în evidenţă şi la om. Rh-ul este important în timpul transfuziilor. O B.şi naşte un copil cu Rh+. Determinismul sistemului sangvin AB0 Fenotip A B AB O Genotip LALA LAl LBLB LBl LALB ll Antigene A B A. o mamă care prezintă Rh. va dobândi în timpul naşterii anticorpi anti-Rh.Fig. Compoziţia sângelui 64 | P a g e . Reacţia hematiilor unei persoane cu grupul sangvin A la contactul cu ser sangvin conţinând anticorpi anti-A (cazul A) sau anti-B (cazul B).B Pot primi sânge de la A. În aceste condiţii la o viitoare sarcină cu Rh+. dar mai ales când este vorba despre compatibilitatea materno-fetală. Poate apărea în acest caz boala hemolitică a noului-născut. 72. Astfel. ducând la hemoliză.

Figura 68 Hematiile (eritrocite. globule roşii) Figura 69 Agranulocitele 65 | P a g e .

Figura 70 Granulocitele Figura 71 66 | P a g e .

Procesul hematopoiezei 67 | P a g e .Figura 73.

este lipsită de terminaţii nervoase şi vase de sânge. late.1. în principal. iar cuşca toracică – inima. SISTEMUL LOCOMOTOR 6. scurte. cu rol de protecţie. care pot fi eliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere). Morfologia oaselor Forma oaselor Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni.CURS 6. aspectul lor fiind un indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia. 6. sanguin. la care predomină lungimea. SISTEMUL OSOS Scheletul uman. dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos. Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul. În structura lor predomină ţesutul osos. O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de pericondru (un strat conjunctiv bogat în fibre.1. din elemente osoase. Oasele: caracteristici morfologice Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. coloana vertebrală – măduva spinării. Din punct de vedere histologic. Funcţiile oaselor sunt multiple: Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior. mai ales oasele bazinului sunt adaptate acestei funcţii). este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton. Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă. se deosebesc oase: lungi. cartilaginos etc. constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici.1. Scheletul uman adult este alcătuit. numite oase. şi câteva cartilaje. cartilajele scheletice pot fi hialine. Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică Constituie rezerve de minerale. plămânii). în special calciu şi fosfor.2. neregulate. toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor. situate în regiunile care necesită o elasticitate mai mare. elastice şi fibroase (vezi cursul despre ţesuturi). ca la orice organism vertebrat.1. Oasele lungi. nutriţie şi reparaţie). Oasele lungi intră în 68 | P a g e . sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi două extremităţi mai voluminoase numite epifize. 6. care înseamnă mumie sau corp uscat. Cartilajele Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje.

alcătuirea scheletului apendicular. toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul). Oasele scurte au o formă aproximativ cubică. osul pisiform. rotula). subţire 69 | P a g e TUBERCUL EPICONDIL SPINĂ . care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior. Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini. există şi oase supranumerare. Oasele neregulate au forme variate. aşa cum sunt vertebrele sau mandibula. asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. În tabelul de mai jos sunt rezumate elemente de relief osos: DENUMIRE DESCRIERE ROL PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie. depresiuni şi deschideri. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex. în grosimea unui tendon. Pe lângă oasele tipice. rugoasă Constituie OSOASE suprafeţe de ataşare pentru CREASTĂ Linie proeminentă îngustă muşchi şi ligamente TROHANTER LINIE Proeminenţă de formă neregulată Linie îngustă mai puţin proeminentă decât creasta Mică proeminenţă rotunjită Suprafaţă înălţată deasupra unui condil Expansiune ascuţită. cu cele trei dimensiuni aproape egale. dezvoltate la niveul unei articulaţii. Relieful extern Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe. prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare. Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi lăţimea). Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele). ajută la formarea articulaţiilor. care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor. el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană.

ca o despicătură Deschidere rotundă sau ovală într-un os Asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor Ajută la formarea articulaţiilor FAŢETĂ CONDIL TROHLEE RAMUS DEPRESIUNI ŞI DESCHIDERI OSOASE MEAT SINUS FOSĂ ŞANŢ FISURĂ FORAMEN Structura oaselor Structura oaselor variază în funcţie de forma lor.PROCES CAP Orice proeminenţă osoasă Expasiune osoasă a unei epifize. netedă Proces articular rotunjit Proces articular de forma unui scripete Expansiunea unui os care face unghi cu restul structurii Cale de pasaj. 75) arată că acesta este alcătuit din:  Diafiză: 70 | P a g e . susţinută de un gât scurt Suprafaţă articulară aproape plată. tapisată cu o mucoasă Depresiune osoasă puţin adâncă. de forma unui canal Cavitate în os. cu aer. adesea apropiată de articulaţie Brazdă Deschidere îngustă. Structura osului lung Secţiunea longitudinală a unui os lung (Fig.

Măduva galbenă. Culoarea. ea prezentându-se ca măduvă roşie. os spongios. Interiorul osului este ocupat de o masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de endost). dar în perioada de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. precum şi la adult – în oase late. scurt şi neregulat Oasele late. situată spre exteriorul osului. scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta. canal medular. nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine. Aceasta rezultă din transformarea măduvei roşii. bogată în celule adipoase (care-i dau culoare galbenă). Un astfel de os prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). Ea are rol hematopoietic. dispusă spre interior ce conţine osteoblaste. Membrana periostală prezintă 2 straturi: Superficial: ţesut conjunctiv fibros Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste  Ţesut osos compact  Endost: membrană epteliformă. neregulate (vertebre. oasele baze craniului). stern. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a osului. cu excepţia zonelor articulare. fiind vascularizat şi inervat. în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie hematogenă. coxale. fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură. La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos compact. şi în faza finală de dezvoltare este bine adaptat funcţiilor acestuia. artera nutritivă se ramifică spre periost. datorită vascularizării şi rezistenţei sporite. osteoclaste şi celule osteoprogenitoare. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor. scurte. coaste.  Epifiză: ţesut osos spongios. Periostul este bine inervat şi vascularizat. canalele Havers. Măduva roşie se află în toate oasele tinere (de făt şi de copil). Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o venă epifizară. în epifizele oaelor lungi. unde se găseşte cartilaj articular. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive.o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă o Peretele diafizar:  Periost: formaţiune de natură conjunctivă. diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă. Structura osului lat. alveolele osului spongios) măduvă osoasă. În cazul unui os lung. similară celor diafizare. Măduva osoasă. măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. Creşterea şi remodelarea osoasă Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului. Inervaţia oaselor este bogată. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular. 71 | P a g e . se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. care conţine în alveolele sale măduvă roşie. Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv.

78. au loc aproximativ în acelaşi ritm. Remodelarea afectează atât osul compact. Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi. cât şi osul spongios. 1. inclusiv cel adult. Frecventă la bătrâni.1. este mare. Spre sfârşitul adolescenţei. 6. care după ce au produs o demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid).2. precum omoplatul. remodelare şi refacere. Când resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste – dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoză. 82) 72 | P a g e . de geneză şi distrugere osoasă. Scheletul axial Scheletul axial constituie axul lung al corpului. a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. corpii vertebrali. Aceste două procese. Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi mineralizată. Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste. coloana vertebrală şi cuşca toracică. Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea. oasele cresc în lungime şi grosime. 79)  Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul. în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. dar şi la alte oase. Craniul (Fig. atât extracelulară. După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit. În acest caz. grupate în două zone principale scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor). 76. 75. discurile de creştere se închid. 77. Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil). prezentând procese de creştere. osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului. De asemenea. Oasele scheletului uman Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase. facilitează digestia. iar osul spongios prezintă trabecule mai fine şi mai subţiri. Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase. fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în trei regiuni: craniu. are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de resorbţie osoasă. mai ales la femei. prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. 74. ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la solicitările mecanice principale. format din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase: o Perechi:  Temporale (Fig. cât şi intracelulară. coxalul. osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice a oaselor. globulos. fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. realizându-se prin adăugarea de ţesut la suprafaţa osului. Creşterea postnatală a oaselor În perioada copilăriei şi adolescenţei. Remodelarea osoasă În schelet.Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului. ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos.

83)  Palatine (Fig. servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil. 84) o Neperechi:  Vomer  Mandibula (Fig. 87) 2. 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului. 79)  Occipital (Fig. 86). precum şi petru protecţia măduvii spinării. între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. arc vertebral. Parietale (Fig. 84)  Lacrimale (Fig. în care este adăpostită măduva spinării. se formează canalul neural. O vertebră tipică este alcătuită din: corp vertebral. implicit a găurilor vertebrale. 84)  Zigomatice (Fig. Prin suprapunerea vertebrelor. aproximativ plane. dintre care 24 sunt vertebre individualizate. 79. 81) La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul. 76. 91). nicovala şi scăriţa (Fig. 85)  Nazale (Fig. _prin intermediul câte unui disc intervertebral. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare (superioară şi anterioară). Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:  Cervicală  Toracică  Lombară  Sacrală  Coccigiană Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacrococcigiană). provin din sudarea între ele a unor vertebre. 78)  Etmoid (Fig. Arcul vertebral se leagă de corp 73 | P a g e . 85) o Neperechi:  Frontal (Fig.  Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase: o Perechi:  Maxilare (Fig. la care se adaugă hioidul (Fig. Coloana vertebrală Coloana vertebrală (Fig. 79. Coloana vertebrală are o structură metamerică. 80. 80)  Cornete nazale inferioare (Fig. fiind formată din 26 oase. numite sacrum şi coccis. 78)  Sfenoid (Fig. 79. prin care se asigură articularea cu vertebrele adiacente. iar altele două. 74.

cu un corp vertebral masiv. la care diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. B. pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:  Anterioară. Apofiza spinoasă este scurtă. transverse (o pereche) şi de articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare). 96). faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize semilunare. iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) (Fig. prin intermediul a doi pediculi vertebrali. care are formă de piramidă patrulateră. 93. Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai şi alungit în sens transversal. IX. Regiunea sacrală (Fig. Primele şapte perechi de coaste sunt denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern). lată şi orizontală. Atlasul (Fig. nebifurcată şi oblicizată.la partea superioară a corpului vertebral. care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. uşor concavă  Posterioară. orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul sacral. X sunt considerate false (articularea la stern se faceprin intermediul 74 | P a g e . Pe arc există mai multe apofize (procese): spinoasă (unică. iar apofizele transverse poartă câte o faţetă de articulare cu tuberozitatea coastei. Foramenul vertebral are formă triunghiulară. ceea ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate. coastele VIII. Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis. E. Vertebra toracică are corpul vertebral aproximativ cilindric. cu baza îndreptată în sus. 92) cuprinde 12 vertebre.A. Pe corpul vertebrei. la baza arcului neural. 89) are formă de inel şi este este lipsit de corp vertebral. 3. D. există două perechi de semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei. ea reprezentând corpul atlasului sudat la acest nivel. 91) cuprinde şapte vertebre. Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre. Regiunea cervicală (Fig. Acest os are formă triunghiulară. vertebre cervicale tipice. format prin fuzionarea a patrucinci vertebre coccigiene rudiemntare. sunt arcuri osteocartilaginoase formate posterolaterale dintr-un arc osos (regiunea vertebrală). Apofiza spinoasă este lungă. primele două atipice numite atlas şi axis şi următoarele cinci. Coastele Coastele în număr de 12 perechi. Axisul (Fig. Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară. convexă  2 laterale. dispusă posterior pe linia mediană). 94) este reprezentată de osul sacrum. 90) are caracteristică apofiza odontoidă) care se găseşte . Regiunea toracică (Fig. C. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de zigapofize.

Posterior. Sternul este un os lat. 100. 1. format din 3 părţi: manubriu. 95). corp şi apendice xifoid (xifistern). Scheletul membrului inferior Scheletul membrului inferior este format din: Centura pelviană (Fig. iar lateral cele două incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste.cartilajului coastei a VII-a). oasele coxale sunt legate 75 | P a g e . Sternul Sternul. în timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern) 4. 103): carpiene (8) – formează încheietura mâinii metacarpiene (5) – formează palma falange (14) – oasele degetelor 2. fiecare având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis. 104. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale IIVII. nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă cartilaginoasă. 98) clavicula (Fig. Pe marginea superioară a manubriului se află incizura sternală. Este formată din oasele coxale unite anterior prin simfiza pubiană. Xifisternul rămâne liber. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. 101): radius cubitus (ulna) scheletul mâinii (Fig. 97) scheletul membrului propriu-zis: scheletul braţului: humerus (Fig. Scheletul apendicular Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare). 99) scheletul antebraţului (Fig. dispus medial la partea anterioară a corpului. împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cuşca) toracică (Fig. Scheletul membrului superior Scheletul membrului superior este format din: centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase: omoplatul (scapula) (Fig. 102.

108): Tarsiene (7) Metatarsiene (5) Falange (14) 76 | P a g e . Oasele coxale sunt formate prin sudarea altor trei oase: Ilion Ischion Pubis Scheletul membrului propriu-zis: Scheletul coapsei: femur (Fig. bazinul. 107): Tibia Peroneul (fibula) Scheletul piciorului (Fig.prin osul sacrum şi formează împreună cu el. 106) Scheletul gambei (Fig.

Figura 74 Craniul – faţa anterioară Figura 75 Craniul – faţa laterală 77 | P a g e .

Figura 76 Baza craniului Figura 77 Craniul secţiune sagitală 78 | P a g e .

Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului) Figura 79 Craniul – secţiune frontală 79 | P a g e .

Figura 80 Orbita Figura 81 Osul etmoid 80 | P a g e .

Figura 82 Osul temporal Figura 83 Osul maxilar 81 | P a g e .

Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale Figura 85 Osul palatin 82 | P a g e .

Figura 86 Mandibula Figura 87 Osul hioid 83 | P a g e .

Figura 88 Coloana vertebrală 84 | P a g e .

Figura 89 Atlas Figura 90 Axis Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală 85 | P a g e .

Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară 86 | P a g e .

Figura 95 Cuşca toracică Figura 96 Coastă 87 | P a g e .

Figura 97 Clavicula Figura 98 Omoplatul (scapula) 88 | P a g e .

Figura 99 Humerus 89 | P a g e .

Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară 90 | P a g e .

Figura 101. Radius şi cubitus – vedere posterioară 91 | P a g e .

Figura 102. Scheletul mâinii – faţa posterioară Figura 103. Scheletul mâinii – faţa anterioraă 92 | P a g e .

Mascul b. Bazinul – a.Figura 104 Bazinul Figura 105. Femelă 93 | P a g e .

Faţa posterioară 94 | P a g e . Femurul a.Figura 106. Faţa anterioară b.

Figura 107. Faţa anterioară b. Scheletul gambei a. Faţa posterioară 95 | P a g e .

Scheletul piciorului 6. neexistând o cavitate articulară. ARTICULAŢIILE Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru realizarea fie a unei imobilităţi.  Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele – porţiuni membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)  Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre coaste şi stern) 96 | P a g e - .2.Figura 108. Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în: o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele printr-o masă de ţesut. fie a unei mobilităţi relative sau depline.

110). Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile craniene închise la adulţi. Figura 109 Sinostoză 97 | P a g e . condili occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului  Multiaxiale: scapulă – humerus. ligamente. 109) o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele. dintre carpiene. femur – os coxal. o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:  Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a radiusului cu ulna. tendoane) (Fig. ca în cazul simfizei pubiene (Fig. suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. doar că prezintă o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură. articulaţiile dintre zigapofize. humerusul cu cubitusul)  Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene. iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a acestora (capsula articulară. atlasul cu axisul. dintre tarsiene Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea articulară cu membrana şi lichidul sinovial). 111).

Figura 110 Articulaţii semimobile Figura 111 Structura unei diartroze 98 | P a g e .

Muşchiul are o bogată vascularizaţie. în interior. Din acesta pornesc. spre miofibrile. mai voluminoasă. numite tendoane. cu două capete (muşchiul biceps). Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei). În general. muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor). muşchiul transvers al abdomenului) care au tendoane lăţite numite aponevroze. Muşchii au forme variate. care. în general.1 Structura muşchiului Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară. Se descriu: muşchi fuziformi (biceps. Sângele cu CO2 şi produsele de dezasimilaţie rezuItate în urma metabolismului 99 | P a g e . în formă de cupolă (diafragma). asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere care însoţesc muşchiuI. Dupa dimensiunea care predomină.perimisium extern. dar se cunosc şi în acest caz muşchi cu mai muIte tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coapsă are trei tendoane). în formă de trapez (muşchiul trapez). cel eare se inseră pe osul fix se numeşte de origine. din care se degajează o reţea de tesut conjunctiv numită endomisium. triceps). Dupa numărul capetelor care se prind pe os. care înveleşte fibrele musculare striate. iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se numeşte de inserţie. care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele. dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps. înveleşte corpul muşchiului. Acest rol este realizat de către musculatura scheletică (somatică). numita corpul muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie. printr-un singur tendon.6. cu patru capete (muşchiul cvadriceps). originea este unică. numită fascia muşchiului. antebraţ. triceps. ce are în structura sa ţesut muscular striat. pot fi: Cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele.3. Sub aceasta se află o lamă de ţesut conjunctiv . care au în structura lor ţesut fibros. SISTEMUL MUSCULAR Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mişcării. muşchii oblici extern şi intern. Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund prin septurile conjunctive şi duc. cvadriceps). muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal). La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă. de asemenea. $i inserţia se face. care la unii muşchi pot atinge o lungime de 10-15 cm. Unul dintre tendoane.3. coapsă şi gambă) muşchi scurţi (muşchii din palmă şi din plantă). sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive. distingem: muşchi laţi (marele drept abdominal. 6. muşchi lungi (muşchii de la braţ. Corpul muşchiului este format din fibre musculare striate. septuri conjunctive numite perimisium intern. cu trei capete (muşchiul triceps). muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului).

Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei. 2. toţi muşchii se caracterizează prin proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică. formând placa motorie. conductanţa ionică. alăptarea etc. Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat.3. iar baza moleculară. La om.una nervoasă .componenta postsinaptică. care ajung la fibra musculară striată. la corpusculii Vater Pacini din muşchi sau la corpusculii tendinoşi Golgi. Această transformare are loc la nivelul sarcomerului. Componenta postsinaptică este reprezentată de sarcoplasmă. Butonii terminali conţin vezicule cu acetilcolină. Inervaţia muşchiului este dublă. mimica şi mişcările voluntare. Inervaţia somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α. Inervaţia vegetativă simpatică determină. în general. care ajung la porţiunea ecuatorială (centrală) a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. urmat de contracţia caracteristică. naşterea. GENERALITĂŢI Muşchii reprezintă efectori importanţi ai organismului. somatică şi vegetativă. Muşchiul striat cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a inimii. fiecare fibră musculară are. Muşchii striaţi scheletici asigură tonusul. dar care conţine mulţi nuclei şi numeroase mitocondrii. cu aceeaşi localizare şi care ajung la porţiunea periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. situaţi în cornul anterior al măduvei.componenta presinaptică şi alta musculară . acomodarea vederii. Componenta presinaptică este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase (axonul neuronilor α din cornul anterior al măduvei) care pătrund în nişte adâncituri ale sarcoplasmei fibrei musculare striate. lipsită la acest nivel de miofibrile. Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă. polarizare electrică). pe căi eferente. proteinele contractile. cu un randament de 30-40%. 6. echilibrul. lndiferent de particularităţile morfologice şi de rolul specific.2 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR I. 100 | P a g e . câte o placă motorie. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta.muscular este colectat de vene satelite şi omonime arterelor. Baza anatomică a contractilităţii este sarcomerul. Placa motorie este considerată o sinapsă specială (sinapsă neuroefectorie) şi are în structura sa două componente . reacţii vasomotorii. Inervaţia somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din ganglionii spinali. motilitatea digestivă şi excretorie. sau de către axonii neuronilor somatomotori γ. postura.

cu un curent slab. Ele sunt reprezentate de potenţialul de acţiune de pe suprafaţa membranei. Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaos când forţa a încetat să acţioneze. la intervale mici şi regulate. chimice. Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă. Aceste contracţii sunt caracteristice majorităţii muşchilor scheletici. Repetând excitaţia cu un curent de valoare prag. tonusuI muşchilor scheIetici dispare. în special când trebuie să deplasăm greutăţi. Dac în loc de stimulare unică. folosim stimuli repetitivi. ci o sumaţie de secuse numită tetanos. uniformă a obiectului. Studiul lor se face cu ajutorul miografului. Exemplu de contracţie izometrică este aceea de susţinere a posturii corpului. muşchiul nu prestează lucru mecanic extern. Aceasta a fost denumită secusă musculară. în special atunci când trebuie învinsă inerţia. Stimulul este subliminal. Muşchii realizează lucru mecanic. TonusuI muscular este de natură reflexă. Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contracţie. nu obţinem nici un răspuns. Începutul oricărei contracţii musculare. iar tensiunea rămâne constantă. 4. În timpuI contracţiei izometrice. atunci când lungimea muşchiuIui variază.Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe exterioare. sub valoarea pragului de excitabilitate a fibrelor museulare. Contracţie izotonică. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din muşchi. atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată. Interpunerea unei structuri elastice între forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi asigură deplasarea continuă. mecanice. dar tensiunea creşte foarte mult. În funcţie de 101 | P a g e . toată energia chimică se pierde sub formă de căldură. fiecare muşchi trece prin faze izometrice. atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului. MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ În timpul contracţiei musculare au loc manifestări electrice. Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern.G. caracteristică muşchilor ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. obţinem o contracţie musculară unică.). Manifestările electrice preced contracţia. este izometric.M. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai uşor de urmărit. Elasticitatea joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic. În timpuI unei activităţi obişnuite. Procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice. curba rezultată nu mai este o secusă. termice şi acustice. La o excitaţie unică. izotonice şi auxotonice. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contracţiei unor grupe de fibre musculare reprezintă electromiograma (E. 3. CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE Contracţia muscuIară este de trei feIuri: Contracţie izometrică. Dupa denervare. aparat ce permite înregistrarea contracţiei musculare. Contracţie auxotonică.

cu aspect de sinciţiu. prin mecanisme reflexe. exprimând fuziunea totală a secuselor. Muşchiul scheletic este puţin sensibili la mediatorii chimici din sânge. Excitabilitatea lor este redusă. Secusa muşchilor netezi viscerali are latenţa. cât şi deosebiri. similare tetanosului. Muşchii netezi sunt de două feluri. Muşchiul neted visceral. CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI Între contracţia muşchilor striaţi. când curba se prezintă ca un platou dinţat. a celor netezi şi a cordului există atât asemănări. 102 | P a g e . fuziunea (sumaţia) secuselor este mai mult sau mai puţin totală. Tetanosul complet. contracţia miocardului este o secusă. Deosebirile se referă la anumite particularităţi ale manifestărilor exterioare ale contracţiei. Astfel. format din fibre separate. Sistola cardiacă este tot o secusă. Parasimpaticul şi acetilcolina produc depolarizare şi contractie. Muşchiul neted multiunitar prezintă contracţie asemănătoare muşchilor striaţi deşi. hiperpolarizează membrana fibrei provocând relaxare. exprimând fuziunea incompletă a secuselor la stimulare repetitivă cu frecvenţă joasă de 10-20 stimuli pe secundă. Miocardul este inexcitabil (refractar) în timpul contracţiei sale şi de aceea nu poate fi tetanizat. Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei est econvertită în lucru mecanic. perioada de contracţie şi de relaxare foarte mari. ca şi cel visceral. Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra musculară. iar contracţiile muşchilor netezi sunt lente şi de lungă durată. Randamentul masei musculare este de 30%. cordul şi muşchii netezi nu. Muşchiul neted multiunitar. obţinută prin stimuli cu frecvenţe mult mai mari (50-100/s). în timp ce muşchii netezi sunt foarte sensibili la acţiunea acestora. Prezintă automatism contractil. a cărui curbă apare ca un platou regulat. ceea ce înseamnă că 70% din energia chimică se transformă în energie calorică. Asemănările privesc procesele fizico-chimice şi energetice fundamentale. Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse. nu se află sub control voluntar. Deosebim astfel două feluri de tetanos: Tetanosul incomplet. Muşchii sunt principalii generatori de caldură pentru organism. 5. Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat (fonomiograma). Ei primesc inervaţie vegetativă. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului motor voluntar. Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă asincron. Poate menţine tensiuni neschimbate la lungimi variabile. Atunci când suntem expuşi la frig. deoarece comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare. ci vegetativ. se declanşează contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigură încălzirea corpului. întâlnit în pereţii vaselor şi în interiorul globului ocular. Frisonul constă din secuse. Această proprietate stă la baza tonusului postural al stomacului şi al vezicii biliare şi urinare. întâlnit în tubul digestiv şi aparatul genito-urinar. ci o parte se pierde sub formă de căldură. Muşchiul visceral manifestă plasticitate. Secusa poate fi obţinută şi prin reflexul miotatic. Simpaticul şi catecolaminele.frecvenţa de stimulare.

oboseala musculară se instalează în câteva minute. CP. controlul şi execuţia mişcării. Cauzele oboselii locale musculare sunt: . Mai posibilă este produeerea unor microleziuni în muşchii solicitaţi. Se calmează sau chiar dispar prin masaj sau reluarea exerciţiului. În cazul eforturilor voluntare intense. iar în cazul unei activităţi intense predomină semnele oboselii musculare locale. Multă vreme s-a presupus că această "febră musculară" se datorează acumulării acidului lactic în muşchi activi.3. fără un antrenament sau încălzire prealabilă. . muşchii vaselor şi ai viscerelor). OBOSEALA MUSCULARĂ Unii muşchi din organism activează tot timpul vieţii fără întrerupere (inima. . de asemenea. Principalele grupe de muşchi scheletici Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii: capului. fără un antrenament premergător şi fără o încăzire suficientă. pot apare dureri în grupele musculare solicitate. fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigură comanda.acumularea de cataboliţi acizi (acid lactic). Oboseala musculară constă din reducerea temporară a capacităţii de lucru a muşchilor. Este inexact. Acidul lactic se formează în timpul efortului şi nu Ia 24 ore după încetarea lui. După un efort muscular intens. efectua eforturi de durate variabile. dar limitate în timp. trunchiului membrelor Muşchii capului: muşchii mimicii (pieloşi) muşchii masticatori muşchii extrinseci ai limbii muşchii urechii medii muşchii extrinseci ai globului ocular 103 | P a g e . 6. survine oboseala. oboseala se instalează în special în centrii nervoşi. Aceste dureri se manifestă la 1224 ore de la momentul efortului şi durează 2-3 zile. Muşchii scheletici pot. oricât de lejer şi automatizat ar fi acest efort. Nu există propriu-zis o oboseală izolată locală a muşchiului.scăderea rezervelor energetice (ATP. iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp. ci mai corect trebuie să se vorbească de oboseala neuro-musculară. În cazul unei activităţi musculare de intensitate redusă dar îndelungată.3.oboseala plăcii motorii. glucoză). gâtului. Febra musculară. după mai muIte zile de mers pe jos.6.

104 | P a g e .

105 | P a g e .

106 | P a g e .

107 | P a g e .

108 | P a g e .

109 | P a g e .

110 | P a g e .

Figura 112 Structura unui muşchi scheletic Figura 113 Componentele unui muşchi 111 | P a g e .

Figura 114 Muşchii scheletici – vedere anterioară 112 | P a g e .

Figura 115 Muşchii schletici – vedere posterioară 113 | P a g e .

Figura 116 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere anterioară Figura 117 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere laterală 114 | P a g e .

Figura 118 Muşchii masticatori Figura 119 Muşchii externi ai globului ocular 115 | P a g e .

Figura 120 Muşchii externi ai limbii Figura 121 Muşchii gâtului – vedere posterioară 116 | P a g e .

Figura 122 Muşchii gâtului .vedere laterală Figura 123 Muşchii respiratori 117 | P a g e .

femeie Figura 125 Muşchii abdominali – secţiune transversală 118 | P a g e .Figura 124 Muşchii anteriori ai trunchiului .

Figura 126 Muşchii anteriori ai trunchiului .bărbat 119 | P a g e .

Figura 127 Muşchii spatelui şi ai cefei 120 | P a g e .

vedere posterioară 121 | P a g e .Figura 128 Muşchii braţului – vedere anterioară Figura 129 Muşchii braţului .

Figura 130 Muşchii şi vasele braţului – secţiune transversală Figura 131 Muşchii antebraţului 122 | P a g e .

Figura 132 Muşchii palmei Figura 133 Muşchii anteriori care mişcă bazinul 123 | P a g e .

Figura 134 Muşchii copasei – vedere anterioară 124 | P a g e .

Figura 135 Muşchii copasei – vedere posterioară 125 | P a g e .

Figura 136 Muşchii copasei – vedere mediană 126 | P a g e .

Figura 137 Muşchii gambei – vedere anterioară Figura 138 Muşchii gambei –vedere laterală 127 | P a g e .

Figura 139 Muşchii piciorului 128 | P a g e .

3perechi: cuneiforme.Configuraţia externă: → un vârf 129 | P a g e . c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin orificiu glotic . corniculate. 141) a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări) → fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase: olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi respiratorie (în rest). tubare. palatine. . . aritenoide .Orofaringe ( cale comună) .3 neperechi: tiroid. cricoid. Ocupă majoritatea spaţiului cuştii toracice (Fig.Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice) .Organe de schimb respirator . 142). epiglotig . Alcătuire (Fig.Localizare: în cavitatea toracică. Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de rezonanţă pentru sunete b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă . 140): 1) Căile respiratorii extrapulmonare (Fig.Funcţiile de nutriţie CURS 7. La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA A. 2) Plămânii .corzi vocale adevărate d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului. Sunt formate din cartilaje complete.9 cartilaje: .16-20 inele cartilaginoase incomplete e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul hilului pulmonar. anterior.2: → drept (~700g) → stâng (~600g) .inferior: se continuă cu traheea . linguale.Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele. de o parte şi de alta a mediastinului.mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false .

Este moale. Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid pleural. 3-5 canale alveolare. . diafragmatică) → 3 margini (muchii): anterioară. cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o bronhiolă respiratorie. îndepărtând cele 2 foiţe una de alta.Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi. Reţeaua sanguino-limfatică.. Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul pulmonar. . artera pulmonară. iii. artera bronşică şi vena bronşică. ii.. Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă: circulaţia funcţională şi circulaţia nutritivă. Căile aeriene intrapulmonare (Fig. posterioară. sau aer (pneumotorax). Cavitatea poate deveni reală în unele afecţiuni. numită pleură. cele 2 vene pulmonare. . în care există o presiune negativă (vidul pleural). datorită sedimentelor de praf şi cărbune. mediastinală. Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii pulmonari. sânge (hemotorax). care aduc sânge neoxigenat din ventriculul drept urmăresc traiectul arborelui 130 | P a g e .La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă. rezistent şi cu aspect buretos. puroi (piotorax). într-o cantitate mică. denumit cavitate pleurală. La nivelul ei are loc schimbul de gaze. 144) este unitatea anatomică şi fiziologică a segmentului pulmonar. Acesta are formă piramidală. .Structura plămânului: i. Aceasta este formată din 2 foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă (viscerală). 143) Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii terţiare → bronhii cuaternare. inferioară. → bronhii intralobulare → bronhiole terminale → bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci alveolari Lobulul pulmonar (Fig. Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2. Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. fibre de colagen şi elastice. fiecare terminându-se cu saci alveolari). Este format din celule conjunctive. nervii şi vasele limfatice. Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural. când se colectează lichid seros (hidrotorax).→o bază → 3 feţe (costală. La acest nivel pătrund şi ies din plămâni: bronhia. Circulaţia funcţională reprezintă mica circulaţie.. .Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar.. Ramuri ale arterei pulmonare.

bronşic, iar la nivelul alveolelor capilarele desprinse din arteriole se unesc formân venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen la inimă. Circulaţia nutritivă se realizează pe seama arterelor broşice, cae iau naştere pe seama arterei aorte. Ele urmăresc ramurele arborelui bronşic, fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronşice duc sânge încărcat cu oxigen şi nutrimente la bronhii, arterele şi venele pulmonare şi pleure. Nu există comunicare între cele reţele sanguine. Venele bronşice drenează sângele din regiunea mediastinală a bronhiilor şi se deschid în venele azigos, iar restul trece în sistemul venelor pulmonare. iv. Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii simpatici cervicali şi toracali

B. Fizologia respiraţiei
Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor organice şi producerea de energie.

 Respiraţia
1. Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern

2. Internă (tisulară): la nivelul celulelor

1. Respiraţia externă:
a. Ventilaţia pulmonară: → inspiraţia: - durează ~ 1s. - Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi împingerea lor în faţă → creşte diametrul antero-posterior şi transversal - Contracţia diafragmului1 → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală determină coborârea diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină coborârea cu 10 cm) - La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se declanşează inspiraţia → muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea cutiei toracice → presiunea alveolară scade cu 1mm Hg → pătrunderea aerului în plămâni

→ expiraţia: - durează≈ 2s. - pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade

1

secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea 131 | P a g e

- în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele fiind trase spre interior, deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea coastelor b. Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
- Aerul inspirat cedează o parte din oxigen2 sângelui - CO2 3din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare - Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi alveole şi datorită grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator

c. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:

→HbO2 (98%) →dizolvat în plasmă (2%) CO2 este transportat prin sângele venos: →dizolvat în plasmă (5%) →HbCO2 (3%) →bicarbonaţi (HCO3-): 92% 2. Respiraţia tisulară: utilizarea oxidoreducere (mitocondrii)

oxigenului

în

procesele

de

SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP) Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea externă trebuie să se acorde între ele. Când nu există acest acord apare insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste ventilaţii (paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii suprafeţei de schimb respiratoriu (TBC).

 Reglarea respiraţiei
- Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică. Ritmicitatea mişcărilor este dată de activitatea permanentă a centrilor respiratorii bulbo-pontini (trunchiul cerebral) - Semnalul4 (transmis la început mai lent) este transmis de la centrii de mai sus prin motoneuronii nervului frenic şi determină contracţia muşchilor respiratorii şi determină inspiraţia. - În cazul unei supradistensii a plămânilor, inspiraţia este limitată reflex. Tensioreceptorii din căile respiratorii transmit informaţii centrilor respiratorii bulbo-pontini, care declanşează încetinirea inspiraţiei = reflexul Hering-Brewer de distensie. - Controlul respiraţiei se datorează informaţiilor venite de la diverşi receptori:

2 3

La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O 2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37 mmHg În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg. 4 Se declanşează la 3s.; transmiterea semnalului lent are ca scop evitarea respiraţia gâfâitoare

132 | P a g e

→mecanoreceptorii: stimularea lor prin colabare determinând reflexul Hering-Brewer inversat →chemoreceptorii: sesizează variaţii ale O2 şi CO2. Hiperventilaţia care apare în cazul după hemoragii severe se datorează acidozei (HCO3-) →baroreceptorii: sunt sensibili la scăderea presiunii sanguine→polipnee →proprioreceptorii din muşchi, tendoane: stimulează indirect centrii respiratorii în timpul mişcărilor →termoreceptorii: excitanţii reci aplicaţi pe tegument pot bloca respiraţia. - Respiraţia este reglată şi voluntar de centrii superiori (vorbit, cântatul vocal şi la instrumente de suflat)

 Volume, capacităţi şi debite respiratorii
În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume. Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul unui act respirator normal. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o inspiraţie normală (3000 ml). Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o expiraţie normală. Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o expiraţie maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se retractă în jurul hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz proba docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică. Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea AC+VIR+VER. Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o valoare de circa 3500 ml (AC+VIR). Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care rămâne în plămân după o expiraţie normală (VR +VER). Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate, fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate (AC+VER+VIR+VR). Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric. Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului 133 | P a g e

curent cu frecvenţa respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii de efort până la 100-200 l. Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc schimb de gaze. Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La persoanele sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate alveolele sunt funcţionale.

Figura 140 Aparatul respirator

134 | P a g e

Figura 141 Regiunea superioară a căilor respiratorii

Figura 142 Localizarea plămânilor în cutia toracică

135 | P a g e

Figura 143 Arborele bronşic

Figura 144 Lobulul pulmonar 136 | P a g e

Figura 145 Secţiune transversală prin cutia toracică Figura 146 Schimbul respirator la nivel pulmonar 137 | P a g e .

aspiro-respingător. este oblică faţă de planul medio-sagital al corpului. Inima Localizare: în mediastin. vârful este orientat inferior. anterolateral. 148): 2 feţe: → anterioară → posterioară 2 margini: → dreaptă → stângă un vârf o bază 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi → posterior ventricule - - 2 şanţuri longitudinale: → anterior → posterior marchează septul interventricular - În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac Anatomia inimii - Inima prezintă un înveliş numit pericard: 138 | P a g e . APARATUL CIRCULATOR 8. Morfologie şi anatomie -aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine. Sanguin Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi. 147). 1. Intervine în apărarea organismului Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi A.are formă conică . .250-300g greutate Morfologie (fig.1. spre stânga (fig.CURS 8.este un organ cavitar (4 camere). .

la fel şi ventriculele. 151). muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul ventriculului stâng. nodulul atrio-ventricular. o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept. 150): o inima prezintă 4 camere: 2 atrii. 139 | P a g e . prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. 149): o epicard o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace modificate. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul atrioventricular. situate la vârful inimii. iar la nivelul ventriculului drept. Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase. o În atriul stâng se deschid venele pulmonare. miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor. Compartimentele inimii (fig. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular. o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular o Atriile nu comunică între ele. o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut conjunctiv Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea contracţiei ritmice. care este bicuspidă (Fig. care prezintă la bază valvula semilunară aortică. pompat apoi în trunchiul pulmonar.- - - o pericard fibros o pericad seros:  foiţă parietală  cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)  foiţă viscerală (epicard) peretele cardiac (fig. fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. care aduc sânge cu oxigen de la plămâni. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară. o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară. Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă. care aduc sânge neoxigenat de la corp. La nivelul atriilor. numită şi automatism cardiac se datorează ţesutului excito-conductor nodal. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sinoatrial. Această proprietate. pe seama căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii. cu rolul de a ancora valvulele de la nivelul cordului. situate la baza inimii şi 2 ventricule. 151). ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită. ce ajută la închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl pompează în artera aortă. prevăzut cu valvula mitrală.

153) Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere. în special la organele situate inferior faţă de inimă. Venele (fig. tunica medie este foarte subţire. aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele vasului. cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a prelua oxigenul. În cazul vaselor mari.  Circulaţia pulmonară Se realizează între plămâni şi inimă. între o arteriolă şi o venulă. Acestea formează reţele interpuse. Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. de obicei. formate din endoteliu şi o membrană bazală. a căror perete este format în general din 3 tunici: o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv (subendoteliu) o Tunica medie: conţine celule musculare. Există şi excepţii: când se interpun între 2 arteriole. 2. Capilarele sunt cele mai mici vase. unde sângele circulă antigravitaţional. Acestea sunt organe tubulare. 3. Acestea au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). predominând în tunica medie. însă lumenul este mai mare. Cele mai mici vase se numesc venule. formează o reţea admirabilă (glomeulul renal). Sunt de 3 tipuri: o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei). iar inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac) şi parasimpatice (aparţin nervului vag). hipofizară). asigurând vascularizaţia organelor. Au perele mai subţire decât arterele de acelaşi calibru.- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace. Vasele sistemului circulator (fig. iar cân se interpun între 2 venule. o Arteriolele au calibrul cel mai redus. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. ce conţine fibre de colagen şi elastice. fibre elsatice şi de colagen o Tunica externă: ţesut conjunctiv. componenta musculară. vene şi capilare. La nivelul venelor există valvule. formează o reţea portă (hepatică. Circulaţia sanguină La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia pulmonară şi sistemică) de vase sanguine. - - - - - - 140 | P a g e . tunica medie are o cantitate mare de ţesut elatic o Musculare: au diametru mediu. Tunica externă este mai groasă decât media. 154).

- Marea circulaţie (circulaţia sistemică) B. pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri. Structura corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min. fasciculul Hiss – 25/min).  Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul.). Ei preiau comanda atunci când centrul de automatismu superior este scos din funcţie. Automatismul este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig.Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)  Circulaţia sistemică (marea circulaţie) Se realizează între inimă şi corp. Proprietăţile inimii  Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism. Viteza 141 | P a g e . Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate periodică de lungă durată. El nu intră niciodată în tetanos. Fiziologie 1. fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace.  Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune. prin descărcarea automată de impulsuri. 152). În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara – 40/min.

datorită diferenţei de presiune. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt relaxate. în compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de la presiune mare la presiune mică. presiunile din ventricule şi atrii tind să se egaleze. are loc contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a sângelui. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul. Când. Ventriculul este acum o cavitate închisă. viteza de conducere este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale. atriile se contractă şi ciclul reîncepe. Prin contracţia atriilor sângele trece în ventricule. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial. Sângele din aortă şi artera pulmonară tinde să revină în ventricule.4s inima se află în diastola generală.05m/s. adică se găsesc în diastola atrială. Urmează diastola ventriculară în care ventriculele relaxându-se. care durează 0. prin umplerea ventriculelor cu sânge. Ciclul cardiac O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. deschizând valvulele semilunare. În timpul sistolei. În prima fază. La nivelul nodulului atrio-ventricular viteza – 0.  Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s).3m/s). Ciclul cardiac începe cu sistola atrială. 142 | P a g e . Deci aproximativ 0. Contracţia miocardului este o secusă.  Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei. iar relaxările se numesc diastole. muşchiul se contractă izometrică. înaintea apariţiei celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. Prin deschiderea valvulelor atrioventriculare. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular.03-0. presiunea intraventriculară creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt închise. a sângelui ventricular. sângele din atrii. Urmează imediat sistola ventriculară care duează 0. dar valvulele semilunare se închid. Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie. La nivelulul nodulului atrio-ventricular. 2. presiunea intraventriculară scade.1s.3s.- - de conducere a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului atrial (0. Valvulele atrioventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui. trece în mod pasiv în ventricule. În faza a doua. sângele este împins în sistemul arterial. iar prin contracţia ventriculelor.

143 | P a g e . Manifestările activităţii inimii Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. 4. debitul cardiac este de 5l/min. Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care pot fi înregistraţi cu aparate speciale. ceea ce explică pentru ce inima poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească. La un ritm normal de 72contracţii/min.CICLUL CARDIAC Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele. Debitul cardiac La fiecare sistolă. iar înregistrarea grafică se numeşte electrocardiogramă (EKG). Se datorează contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare ventricul/minut (l/min). 3. din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml – debitul sistolic. În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min. Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic.

6. asigurând circulaţia limfatică.  Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos. apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune şi filtrare.- - Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2 zgomote ale inimii. Circulaţia sângelui prin artere În artere sângele circulă sub presiune. 7. Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea presiunii arteriale. după filtrarea apei au loc procese de absorbţie.  Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor arterelor. durată mare şi de tonalitate joasă. Scăderea elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale. Schimbul de substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie. Se datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă. Circulaţia sângelui prin capilare La nivelul capilarelor. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate. datorită mai multor factori:  Forţa de propulsie a cordului  Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. La capătul venos.  Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui. corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare diastolei. La capătul arterial al capilarelor. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100140 mmHg). rezistenţa este mare. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul tensiometrelor. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează spre periferie. 144 | P a g e . iar scăderea hipotensiune. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice.  Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul sistolei ventriculare. 5. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte hipertensiune arterială. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular. Circulaţia sângelui prin vene Mai lentă decât în artere.

Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. 8. Reglarea activităţii cardio-vasculare Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. De asemena. La fel este şi cazul sistemului circulator. Deasemenea. care dacă se suprainfectează. pe de altă parte. pe de o parte şi a vaselor sanguine. Parasimpaticul determină vasodilataţie şi bradicardie. care compensează efectul forţei gravitaţionale. permiţând întoarcerea sângelui spre AD. o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei. există valvule situate la 5-7 cm. o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD. Spre exemplu. Astfel. coborârea diafragmului în inspiraţie apasă asupra viscerelor. o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor. acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. Degradarea sistemului de valvule predispune la stază venoasă şi varice. - 145 | P a g e .Este asigurată de: o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea sângelui din vene în atrii. dau naştere tromboflebitelor. adrenalina stimulează inima. pentru venele situate deasupra atriilor. prin accentuarea presiunii negative intratoracice. are loc adaptarea inimii. Pentru cele situate sub atrii. în efort fizic. facilitând întoarcerea sângelui spre inimă. debitul cardiac creşte de 5-6 ori. o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în AD.

Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică Figura 148 Morfologia inimii 146 | P a g e .

interior 147 | P a g e .Figura 149 Peretele inimii Figura 150 Structura inimii .

Figura 151 Valvulele inimii Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal 148 | P a g e .

Figura 153 Structura vaselor sanguine 149 | P a g e .

Figura 154 Arborele arterial 150 | P a g e .

Figura 155 Arborele venos 151 | P a g e .

lichidului interstiţial. Peretele capilarelor este format din endoteliu cu pori ce permit trecerea proteinelor. Rolul sistemului limfatic:  Drenează excesul de lichid interstiţial. Fluidul pătruns în capilare formează limfa. Ductul 152 | P a g e . capilarele limfatice transportă lipidele absorbite din tractul intestinal. În vilozităţile intestinale. Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare. Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei. Drenarea corectă a limfei este necesară pentru a împiedica acumularea de lichid interstiţial (edem). prin producerea de anticorpi Limfa şi vasele limfatice (fig. Ductul toracic se varsă în vena subclaviculară stângă. Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor sanguine. Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul limfatic drept. care se formează prin filtrarea celulară. abdomen. regiunea toracică stângă.2 Alcătuire:   Sistemul circulator limfatic Vase limfatice Organe limfoide Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă. 156) Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor. spre exemplu. microorganismelor şi lipidelor absorbite.8. înapoi sângelui  Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge  Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului. partea stângă a capului şi gâtului. regoiuea toracică dreaptă. partea dreaptă a capului şi gâtului. Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept. care colectează limfa de la membrele inferioare şi de la intestin. În regiunea abdominală există o dilatare a acestui duct. numită cisterna chiliferă.

se deschide în vena subclaviculară dreaptă. 158 ) Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a lungul venelor limfatice. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul. Aici pătrund vase aferente. 157) Ganglionii limfatici (fig. care conţine centri germinativi. 159) este localizată în hipocondrul stâng. nasului şi a gâtului. în care se distrug hematiile şi pulpa albă. ruptura de splină este mortală în 90% din cazuri. în număr de 3 perechi. care părăsesc ganglionul prin hilul ganglionar. Organele limfoide (fig. Fără intervenţie chirurgicală. Splina (fig. Dintre toate organele abdominale. Alte organe limfoide: Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul faringelui. dar participă la producera limfocitelor. Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite regiuni ale corpului:  Ganglionii popliteali  Ganglionii inghinali  Ganglionii lombari  Ganglionii axilari şi cubitali  Ganglionii toacali  Ganglionii cervicali Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici. Pentru a împiedica decesul. Amigdalele. La copil. Foliculii reprezintă locul de producere a limfocitelor. 153 | P a g e . splina este cel mai frecvent lezată. în cazul unei rupturi apar hemoragii masive. limfocite şi ţesut limfatic. implicaţi în producerea de limfocite. de care este suspendată. în apropiere de vena jugulară internă. Deoarece este puternic vascularizată. Acestea din urmă converg în vase eferente. Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din care se desprind septuri ce împart ganglionul în foliculi. filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. Splina nu este un organ vital la adult. se apelează la splenectomie. la stânga stomacului. Splina unui adult conţine pulpa roşie. care se ramifică în sinusuri. splina este un organ important în producerea de eritrocite. combat infecţiile urechilor. fiind implicaţi în imunitate.

participând la maturarea unor limfocite (limfocite T) Figura 156 Sistemul de vase limfatice 154 | P a g e . Are rol important în imunitate. La făt şi la copil este mai mare decât la adult. în spatele manubriului sternal.Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui.

Figura 157 Organele limfoide Figura 158 Ganglion limfatic 155 | P a g e .

Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale: Ingerarea Masticaţia Deglutiţia Digestia Absorbţia Defecaţia 156 | P a g e . Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul singur nu-i poate produce. Hrana estze utilizată la nivel celular. APARATUL DIGESTIV Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii.Figura 159 Splina CURS 9. fiind necesară o prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare. unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii chimice care constau în sinteza de enzime. Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării celulare. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele intestinal. precum şi producerea de energie. fiind eliminată prin materiile fecale. O parte din mâncare nu este digerată. creşterea şi repararea celulară. diviziunea.

Epiteliu este însoţit de un strat subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. Ficat c. până la stomac. 157 | P a g e . ce asigură o serie de contracţii. Tunicile tubului digestiv (fig. Glande salivare b. unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici. aflată în strânsă legătură cu mucoasa. există şi un strat subţire de ţesut muscular. c. Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. 161) Tubul digestiv. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată. 160) 1. Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi limfatice ale submucoasei. sunt: 1. structura lui reflectând funcţia. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de aproximativ 9 m. de la esofag la orificiul anal. Cavitate bucală Faringe Esofag Stomac Intestin subţire Intestin gros 2. iar de la stomac la rect este epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. 2. e. Este formată din epiteliu de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat. f. d. este format din 4 straturi sau tunici. de la interior spre exterior. Fiecare tunică conţine un ţesut dominant. Pancreas 1. Cele 4 tunici. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi ganglioni limfatici. 2. 3. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor. Glande anexe a. numit musculara mucoasei. b. Mâncarea ingerată trece prin tractul digestiv.Tub digestiv a. cu rol de apărare. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. La nivelul mucoasei se găsesc celule specializate în producerea de mucus.Morfologia şi anatomia aparatului digestiv A. absorbabile. 4. O digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. Deasemenea. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos Meissner). Mucoasa Submucoasa Musculara Seroasa 1.

cu fibre dispuse longitudinal. peristaltice. acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. Acestea sunt organe moi şi foarte mobile.). Între ele se află amigdalele palatine. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic. Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. Deasemenea participă şi la articularea cuvintelor. în rest fiind musculatură netedă. Deasemena cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie. musculatura extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului. Fibrele simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă peristaltismul. buze. Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură striată. Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. Cavitatea bucală este delimitată de obraji. reduc secreţia şi contractă sfincterele). etc. Stimularea parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular extern. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările acesteia. prevenind pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. ţesut adipos subcutanat. Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. 4. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea alimentelor prin tractul digestiv. pluristratificat pavimentos. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi buze. situat posterior. acesta prezintă uvula (omuşor) palatină. necheratinizat. limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. a le mesteca şi a forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui. palatul moale şi palatul dur. ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea alimentelor. situat anterior şi palatul moale. Limba: ca şi organ digestiv. Segmentele tubului digestiv a. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele. Nervul X cranian (vag) este sursa fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. 162) are rolul de a ingera alimentele. Obrajii sunt alcătuiţi din piele. dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul orofaringian). Median.3. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de mucoasa bucala. Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur. Restul colonului şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a temperaturii lor. musculatură striată şi epiteliu de acoperire. Cavitatea bucală (fig. Până la stomac. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare. De la uvulă. seroasa este înlocuită cu o tunică numită adventice. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea 158 | P a g e .

Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate pentru diferite funcţii. a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. după care urmează 6 perechi de molari. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. 165): i. iar o treime se găseşte în faringe. fiind ataşată de osul hioid. 3/3 M. 1/1 C. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag. doar că este mai dură. Corpul stomacului: este porţiunea centrală. Este o porţiune dilatată situată în stânga stomacului. situat posterior faţă de laringe şi trahee. Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari. Fundul stomacului. Structura dintelui (fig. fiind formată din fosfat de calciu. 2/2 PM. 2/2 PM Formula dentiţiei definitive este: 2/2 I. prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. iar inferior cu duodenul. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer. Formula dentiţiei de lapte este: 2/2 I. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. în contact cu diafragmul. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte. ii. formând dentiţia definitivă. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. Este localizat imediat sub diafragm. Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului alimentar în esofag.bucală. Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni: Coroana Colul Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola) De la exterior spre interior se disting: Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc incisivi. Stomacul (fig. Formula se face pentru jumătate din gură. în care există vase de sânge şi nervi b. Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os. începând cu incisivii. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. Este un organ tubular colapsabil. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. 32 de dinţi înlocuiesc această dentiţie. 1/1 C. Aceştia sunt adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini. În cazul aparatului digestiv comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul c. de aproximativ 25 cm lungime. Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu esofagul. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a pătrunde în stomac. d. Aceasta este înlocuită de cement la nivelul rădăcinii. Omul este difiodont. cea mai mare a stomacului 159 | P a g e . iii. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian.

Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală. Tunica musculară prezintă în plus un strat muscular oblic. Sfincterul piloric separă stomacul de intestinul subţire. 160 | P a g e . în care se deschid glande gastrice. Prin formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se deschid glandele Lieberkűhn). Cele două canale se deschid printr-o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei ridicături (papila duodenală). 3. Mucoasa prezintă cripte gastrice. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric superior. care secretă mucus. restul este retroperitoneal. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. este aproximativ de 2 ori mai lung. Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă. care conţine atât fibre simpatice. în apropiere de stomac. Celelalte celule specializate produc pepsinogen. care se deschide în intestinul gros. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului. a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu microvili. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C. iar marele epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine.4 cm la o persoană vie. pliurile circulare. cât şi parasimpatice. e. unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. Intestinul subţire (fig. jejun şi ileon. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului. Suprafaţa de absorbţie a intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare. fiind regiunea fixă a intestinului subţire. mică şi una convexă. Unele celule sunt speializate pentru producerea de mucus. datorită relaxării musculaturii. care permit distensia stomacului. mare. În afara unei mici porţiuni. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime. iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală. La acest nivel se finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie.iv. Intestinul subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2. La un cadavru. Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din submucoasă. Acestea sunt: lungimea intestinului. Faţa concavă este orientată spre stânga. 166) Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden. nervi şi vase limfatice. Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui Oddi. 2. Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. În mezenter se găsesc vase de sânge. Celulele parietale produc HCl. Segmentele intestinului subţire: 1. care se continuă cu duodenul.

Are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei puternice. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic. care produc mucus. Este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. Astfel se produc zilnic 1. însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3 perechi de glande salivare: sublingualele.5 l de salivă. rect şi canalul anal. submaxilarele şi parotidele. Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală umedă. b. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică. Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. Glandele anexe a. Fiecare glandă conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare. Ficatul c. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre. Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic. iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă. fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul urechii. descendent şi sigmoid. Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. colon. Intestinul gros (Fig.3 kg la adult.5 m. care determină o secreţie mucoasă. Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum. interhepatofrenic drept şi stâng. transvers. De acesta este legat apendicele cecal. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul anal. Cecumul reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. iar ultimii 2 canalul anal. Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent. Glandele salivare b. Există numeroase glande salivare mici răspândite în mucosa bucală. cântărind aproximativ 1. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior. despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului 161 | P a g e . ce intervine în apărarea organismului contra infecţiilor. Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul.f. Ficatul (fig. 168) este cel mai mare organ intern. Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Pancreasul a. mai bogată în enzime şi celule mucoase. prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern. Canalul anal comunică cu exteriorul prin orificiul anal. între piele şi muşchiul maseter. Saliva produsă de această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă. 167) Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1. 2.

169). Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic. Dar. care pare să formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. un canalicul biliar şi nervii vegetativi. prezintă un fund. spaţiul subhepatic. La acest nivel. este brăzdată sagital de un şanţ. prin unirea lor. şi între care se găsesc. În şanţul transvers se află hilul hepatic. Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare. Din şantul transvers. sfincterul Oddi. unitatea morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun. iar sinusoidele. iar dedesubtul lui. care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist (Fig. fără endoteliu. care părăsesc ficatul. în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic. 162 | P a g e . denumit spaţiul lui Kiernan. Acesta prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular. peritoneul visceral hepatic trece pe stomac. numit spaţiul lui Disse.falciform. ce conduc sângele hepatic în vena cavă inferioară. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar. a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal. capilarele sinusoidale ale venei porte. Cele intrahepatice încep prin canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng. lobul pătrat. formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul hepatogastric. de pară. în care mai jos se deschide şi canalul cistic. o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri. fără perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. menţionăm că ficatul are o tunică seroasă. convexă. În ce privesşe structura. Marginea ficatului este situată inferior. lobul caudat. care merg către periferia lobului. dispuse în reţea. Canalul hepatic comun şi canalul cistic. o ramusculă a arterei hepatice. care reprezintă originea venelor suprahepatice. foiţa peritoneală viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează ligamentul falciform. în vena centrolobulară. situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe: o Faţa superioară sau diafragmatică. alcatuită din peritoneul visceral. dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. înaintea şanţului transvers. iar înapoia lui. dintre care două sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi lobul stâng: în centru. vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. formează canalul coledoc. 170). pe pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară. în care se afăa o ramusculă a venei porte. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular. Vezicula biliară. un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală. adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele pediculului hepatic: artera hepatică.

ca şi de rădăcina mezocolonului transvers. posterioară şi inferioară. insulele lui Langerhans. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară. acoperiţi de o capsulă proprie. 163 | P a g e . este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o prelungire inferioară. În interiorul glandei se mai observă îngrămădiri celulare diseminate sub formă de insule. care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. pe unde trec vasele mezenterice superioare. trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada pancreasului. alungită transversal şi aşezată între potcoava duodenală şi hilul splinei. Pancreasul (fig.c. 171) este o glandă mixtă. Colul corespunde unei incizuri a glandei. Ca structură. Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin. Capul glandei. în interiorul căreia canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu – canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. procesul uncinat. Acest complex de ţesut şi canale formează pancreasul exocrin. Are o formă de prismă triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. înscris în cavitatea potcoavei duodenale. care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de peritoneul parietal posterior. este o glandă formată din lobuli şi acini glandulari.

Fig. 160 Aparatul digestiv 164 | P a g e .

162 Cavitatea bucală 165 | P a g e .Fig. 161 Tunicile tractului digestiv Fig.

164 Structura stomacului 166 | P a g e .Fig. 163 Structura dintelui Fig.

Fig. 165 Radiografia stomacului Fig. 166 Intestinul subţire şi adaptările lui 167 | P a g e .

168 Ficatul .morfologie 168 | P a g e .Fig. 167 Intestinul gros Fig.

Fig. 170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic 169 | P a g e . 169 Lobulul hepatic Fig.

prin acţiunea sucurilor digestive. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv.Fig. alimentele. 171 Pancreasul I. având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau în remaniere osoasă (osteoclastele). La om digestia este extracelulară. sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul peretelui intestinal. Digestia intracelulară se întâlneşte doar ocazional. 170 | P a g e . astfel transformate. pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă. Fiziologia aparatului digestiv Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi asimilate de organism. Digestia Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în tubul digestiv. având loc în cavitatea tubului digestiv.

Aici are loc atât o digestie fizică. în perioada când nu se face ingerare de alimente. Saliva este un lichid puţin vâscos. având loc continuu. 171 | P a g e . Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine. mucină şi enzime). NH4.2). Na.Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor . uree şi acid uric. fosfaţi. Prin deglutiţie înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală. salivaţia nu se întrerupe. Ca. sulfaţi. Mg. Deglutiţia După ce bolul alimentar a fost format.Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului digestiv Digestia bucală Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală. Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri. Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %. transparent şi spumos. globuline. act numit ingerare. Alimentele ingerate sunt digerate încă din cavitatea bucală. este slab acid (pH = 6. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază. Trebuie remarcat că la om. în stomac. carbonaţi şi bicarbonaţi de K. Din punct de vedere chimic. sub acţiunea amilazei salivare şi a maltazei.3% reziduu uscat. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal. cât şi una chimică.7 % apă şi 4.Formarea bolului alimentar Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă.8 – 7. faringian şi esofagian. Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi 500 ml/24 ore. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele. prin faringe şi esofag.Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei . În cavitatea bucală încep primele transformări chimice. Digestia fizică constă în: . saliva este alcătuită din 95. urmează deglutiţia sau înghiţirea.

pe când celelalte faze sunt reflexe. împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. Funcţia principală a stomacului este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare.5%). fosfaţi.Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii. este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului. 172 | P a g e . Sucul gastric este un lichid incolor. care scurtează şi lungesc stomacul. Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici. începând de la cardia spre pilor. Enzimele sunt labfermentul. Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari.2 – 0. Alimentele lichide trec din esofag. împing bolul alimentar în esofag. Timpul esofagian. pepsina şi lipaza gastrică.5). Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). Pentru amestecarea alimentelor. direct în intestinul subţire. În timpul acestei acţiuni de amestecare. acid clorhidric (0. Digestia gastrică Bolul alimentar. Muşchii faringieni contractându-se. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe. ajungând în stomac. Principalul rol al sucului gastric este în digestie. Prin aceasta ele se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. prin stomac. sulfaţi de K. este alcătuit din 99% apă. Se realizează sub formă de undă.9 – 1. întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire. Aceste mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său. acid (pH = 0. Rădăcina limbii apasă pe epiglotă. vălul palatin se ridică şi separă nazofaringele de orofaringe. Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de acţiunea HCl. până vine în contact cu palatul moale. alimentele se îmbibă cu suc gastric. conducerea lui prin acest tub este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului. săruri minerale (cloruri. care măresc şi micşorează circumferinţa stomacului. Analizându-se procesul de deglutiţie. s-a constat că faza bucală este voluntară. Transformările chimice care se produc la acest nivel sunt secundare. stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice. Timpul faringian. Undele se succed la un interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. spre fundul cavităţii bucale. Din punct de vedere chimic. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag.

Digestia intestinală Finalizează transformarea alimentelor. permiţând astfel absorbţia grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A. Este alcalin (pH = 8. dând produsele finale ale digestiei. K şi F.Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ . Alături de acestea. 0. Este alcătuită din 95 – 97% apă. bila şi sucul intestinal Bila Este produsul de excreţie al ficatului. produsă de hepatocite. se deosebesc 2 tipuri de bilă: bila hepatică. 0. E.1% lecitină.Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă. Sucul pancreatic 173 | P a g e . care sunt substanţe absorbabile şi asimilabile. se elimină în duoden direct din ficat. acid uric şi uree. bila este stocată în vezica biliară.Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros. este de 800 – 1000 ml. 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu). Celulele hepatice produc bilă în mod continuu. datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine.5 -9). fosfaţi. având rol antiputrid . carbonaţi). se mai găsesc mici cantităţi de acizi graşi.1-2g‰ colesterol. care în timpul digestiei. mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi substanţe minerale (cloruri. Rolul bilei (sărurilor biliare): . la om. Astfel. Între digestii. În intestin.Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic SUCUL PANCREATIC Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore. care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară.Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică . care se varsă în duoden din vezica biliară. D. chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei sucuri digestive: sucul pancreatic. .5% pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină).

Este incolor. uşor sărat şi cu reacţie alcalină. Enzimele intestinale au o acţiune specifică. Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen. 174 | P a g e . mucină şi enzime). inodor. chemotripsinogen. Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi.conţine: apă (98%) şi reziduu uscat (2%). globuline. lipaza pancreatică şi amilaza pancreatică. cloruri şi fosfaţi). Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu. clorura de sodiu şi fosfaţii. Sucul intestinal Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine.

Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici. De la polul bazal. Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. monozaharidele trec pasiv în sângele portal. Absorbţia glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor comun pentru Na. În stomac se absorb apa. Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică). masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa intestinului gros. glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman. În afara acestui suc. transformându-se în chil intestinal. În cazul reflexului vomitiv. Acesta conţine mucus. masa 175 | P a g e . Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se scurtează. permite absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor. Na. o mică cantitate de enzime şi apă. altele acţionează asupra proteineleor (fermentaţia putridă). ce alcătuiesc flora specifică. Sub acţiunea lor. În celulele intestinale. Acestea sunt: Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. în intestinul gros există numeroase bacterii. Prin musculatura sa. alcoolul. care trec în intestinul gros. Lipidele se absorb în mod diferit. rezultă nutrienţii (monozaharide. Absorbţia intestinală Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. - În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi. Aici. glicerina şi acizii graşi). Cl. Funcţia intestinului gros La extremitatea inferioară a intestinului subţire. în continuare. de unde ajung în sângele portal. chimul gastric suferă. contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor. Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale. aceste unde au un sens de propagare opus. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic). În amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon trec pasiv în celulele intestinale. Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale. scatolul. chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire. digestia. aminoacizi. rămân substanţele nedigerabile. Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal în fragmente mai mici. pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. hidrogenul sulfurat. intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului. Prin toate aceste transformări. Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare: indolul. de unde trec în sânge şi limfă.În intestinul subţire. Favorizează şi absorbţia.

B12. prin metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie. Proteinele în exces sunt convertite în lipide. protrombină). Reprezintă o rezervă de glicogen. supuse uzurii şi reînnoirii. Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150 g. La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen. în mod permanent. sinteză) şi se realizează cu un consum energetic. METABOLISMUL Metabolismul reprezintă atributul esenţial. B2. În sens larg. 176 | P a g e . Acesta se poate sintetiza din substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). D. între organismul viu şi mediul înconjurător. stocând o parte din lipidel organsimului. atât combinaţiile chimice din propria structură. Absorbţia. Deasemenea are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide). K şi PP. Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect. se numeşte defecaţie. ficatul este cel mai mare producător de căldură - CURS 10.de alimente nedigerate se transformă în materii fecale. Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le suportă în organism. Funcţiile ficatului Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. ce are loc. B1. cupru şi o serie de ioni Reglează cantitatea de apă din organism Depozitează vitaminele A (95%). în funcţie de necesităţile organsimului. Depozitează fier. Acest act este controlat voluntar după vârsta de 3 ani. cât şi substanţele nutritive luate din mediu. car este mobilizat. Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. Reprezintă o rezervă lipidică. fundamental al materiei vii. Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul ficatului. La făt are funcţie hematopoietică Degradarea hematiilor şi captarea fierului Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze. Toate aceste transformări poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse: asimilaţia şi dezasimilaţia. acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism. carboxilaze) Menţinerea echilibrului acido-bazic Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului.

În condiţii normale. Detoxifierea pe calea formării glutaminei. o acumulare a acestui compus în sânge. Procesul biologic de fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. are loc în cea mai mare măsură în ficat. Ficatul este sediul detoxifierii amoniacului pe calea ureogenezei. cu formare de uree şi calea de formare a glutaminei. Organismul uman poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. triptofanul. precum şi în dereglările metabolice asociate cu 177 | P a g e . În bolile hepatice. N 2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. cu toată formarea sa continuă. apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. În organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele. histidina. fenilalanina. concentraţia amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. Insuficienţa hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi. Ceilalţi 10. Acest fapt indică existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului. deşi prezentă şi în alte ţesuturi. numiţi aminoacizi esenţiali (neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina. Căile de transformare a amoniacului sunt: ciclul ureogenetic. utilizat în sinteza de aminoacizi. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele. Metabolismul aminoacizilor 1) Biosinteza aminoacizilor Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH3 (amoniac) care se obţine din N2 (azot atmosferic). deoarece ca amoniac liber este toxic. inclusiv a celor introduse cu hrana. ficatul are un rol fundamental. ca o consecinţă. valina. Obţinerea de amoniac din N2 poate fi realizată de numeroase bacterii. sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. treonina. În metabolismul amoniacului. Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie. 2) Catabolismul aminoacizilor Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi. dioxidul de carbon şi amoniacul. intrând în structura diverselor proteine. iar glutamina nefiind toxică este păstrată. În celulă. leucina. acestea din urmă primesc azot. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută peste o anumită limită. arginina). Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici (care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat). şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). unele ciuperci şi alge albastre-verzi. izoleucina. dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice. trebuie să fie eliminat din organism sau transformat într-o formă netoxică. respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei componenete. spre deosebire de acizii graşi şi glucoză. rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino. Amoniacul este toxic mai ales pentru ţesutul nervos. Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa. metionina. Amoniacul. Ureea este eliminată din organism prin urină.Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism. În catabolism rezultă energia necesară în procesele de sinteză.

în timp ce hormonul de creştere este necesar menţinerii proteinelor musculare. cum este ţesutul adipos pentru lipide. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. În tot timpul digestiei. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele sanguine şi de aici în vena portă. ci este valabilă pentru toate. Hormonul tiroidian este necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare. în final până la stadiul de aminoacizi. Aceste componente de degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena portă. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special. adrenalină. Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică. constituind proteinele tisulare. cu excepţia celor plasmatice. Metabolismul proteinelor Proteinele alimentare. Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii peptidice din moleculă. absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant. Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport constant între sinteza şi degradarea proteinelor. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism: 178 | P a g e . Degradarea se realizează de către enzime specifice. sub acţiunea enzimelor digestive specifice. Organismul prezintă o capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ. Absorbţia proteinelor Are loc în principal sub formă de aminoacizi. Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din tractul gastro-intestinal. Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură: 1. unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut. Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura necesităţilor proprii.bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a aminoacizilor. numite proteolitice (proteaze) şi are loc prin hidroliză (cu participarea apei). Metabolismul azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin. constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului. De aici ajung la ficat. unde o parte sunt metabolizate mai departe. Administrarea de insulină. între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor de degradare azotaţi. care sunt produse în ficat şi în sistemul reticuloendotelial. forma de absorbţie a proteinelor. iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. ajungând în ficat. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism sub formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv (fenomenele de şoc anafilactic). Absorbţia proteinelor în organism 2. cum este ficatul pentru glucide sau un ţesut specializat. 3. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă azotată negativă. De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate celulele corpului. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi. sunt scindate până la stadiul de peptide cu moleculă mică şi. Proteinele sunt sintetizate chiar în ţesutul respectiv. hormon de creştere scade aminoacidemia. ţesuturile îşi reînnoiesc permanent proteinele. iar o parte sunt trecute pe cale sanguină diverselor organe.

Organismul îşi procură glucidele necesare. precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea acestor glucide în organism. Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina). organismul posedă un centru de depozit: ficatul. pe căile specifice lor. pe măsura degradării lor. sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi pentru a se asambla prin legături peptidice. cetoacizi care participă la neogeneza glucidelor Biosinteza proteinelor În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. în special din glucide alimentare. datorită insolubilităţii şi moleculei mari. iar în cazul unui aport insuficient al acestor componente. rămânând depozitat în ficat. Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv.a. Catabolismul proteinelor Proteinele din organism sunt înlocuite. hormoni. trebuie să fie degradate şi componentele prostetice. are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide. Acesta. nu poate trece prin membrana celulară. în citoplasmă A doua etapă: translaţia. 179 | P a g e . de unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a ADN-ului într-o catenă de ARNm. proteine structurale b. deoarece glucidele au rol esenţial în organism. Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă. Prima etapă: transcripţia. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul ribozomilor. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a proteinei de interes. în funcţie de necesităţile organismului. În cazul proteinelor complexe. Obţinerea glicogenului implică procese de scindare a glucidelor alimentare. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic. care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. Metabolismul glucidelor în organismul uman Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările alimentelor în glucide necesare organismului. Sunt hidrolizate până la stadiul de aminoacizi. Procesul are loc în două etape.

fructoză.Glucidele din alimente scindate monozaharide polimerizare Glicogen hepatic Lipide în ţesutul adipos Glucoză sanguină Glicogen în ţesuturi Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare Monozaharide: glucoză. glicogenul. metabolismul glucidic are următoarele aspecte: 1. riboză Glucidele din alimente Dizaharide: zaharoză. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli 2. Această hidroliză este realizată de enzime hidrolitice specifice. Prepararea alimentelor prin fiebere. ptialină polizaharide Glucidele din alimente oligozaharide amilaza dextrine pancreatică maltaza zaharaza glucoză + glucoză + fructoză maltoză maltaza maltoza zaharoza lactoza lactaza monozaharide În organismul uman. celuloza Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. coacere uşurează acţiunea enzimelor din sucul digestiv. Catabolismul glucidelor 180 | P a g e . Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici 3. Pentru aceasta polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. lactoză Polizaharide: amidonul.

Acesta este transformat în glucozo-6-fosfat. glicocol. Oxidarea totală până la CO2 şi H2O. acidul glutamic. puternic polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic. Această capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice. depinzând de transformarea în glucoză. Poate avea loc: a. Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite. 3. Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză. acidul aspartic. direct: într-o singură etapă b. glicogenul. Catabolismul glucidelor . Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen. 2. În insuficienţă hepatică. Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică consum de energie şi aceasta este dată de către ATP. Gliconeogeneza În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare. componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea glucidelor. Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea glucidelor). Valoarea glicogenetică a proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine. Spre exemplu proteinele musculare sunt în procent de 58% glucoformatoare. Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. manoza) sunt precursori ai glicogenului şi că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în glicogen. cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume: I. Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului. fructoza. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina. atât pentru acelaşi ţesut. Testul se numeşte proba galacozuriei provocate. cazeina 48%. deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în glicogen.1. Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în funcţie de aminoacizii componenţi (glucoformatori). Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină. un dizaharid sau glicogenul. galactoza.poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora. componentă cheie a întregului metabolism glucidic. Glicogeneza hepatică S-a dovedit că hexozele (glucoza. a. Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această componentă. indirect: în 2 etape succesive: 181 | P a g e . Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului. ficatul are capacitatea de a sintetiza glicogen şi din componente neglucidice. reacţie care constituie cea mai importantă sursă de energie pentru organism. Gliconeogenza din compuşi proteici. Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a moleculei mari. pe când glicogenul din fiecare organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ. ca în cazul degradării digestive a glicogenului alimentar. a. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent galactoza. fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză. Glicogenul hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele. galactoza administrată este eliminată prin urină ca atare.

climatul şi regiunea unde sunt localizate în organism.prima: anaerobă (glicoliza). depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor 182 | P a g e . Influenţa alimentaţiei este foarte mare. trece în interiorul celulelor din peretele intestinului. cu grăsime de focă sau de balenă. care se hrănesc. METABOLISMUL LIPIDELOR Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente → o sursă indirectă: glucidele alimentare Absorbţia şi transportul lipidelor Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt. În timpul absorbţiei. ce reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism. S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei. Aceste etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex constituit din enzime cu acţiune specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici. Parnas (EMP). care va intra în următoarea cale metabolică. pentru a fi detoxifiate. la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. constituind ţesutul adipos. Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină. ionii Mg2+. cum sunt: 1. Această etapă are loc în mitocondrii. Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia. glutationul. Transformarea în componente biologic importante. II. pentozele (calea pentozo-fosfaţilor) 2. în general. având rol termoreglator..a doua: aerobă. Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această formă nu pot să se absoarbă. Această etapă se numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs). După ce ajung în celulele intestinale. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici. Aceştia constituie combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale. combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun. locuitorii din Laponia. care trec în limfă sau sânge. K+ etc. La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic. Astfel. reprezentând etapa respiraţiei celulare. Mayerhorf. Deasemenea se obţine şi 2ATP. Toate substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat. constituind aşa-numita cale glicolitică Embden. şi anume: ATP. acizii graşi se combină cu glicerina formează lipide specifice organismului uman. la sfârşitul căreia se formează 36 ATP. funcţionează şi ca izolator termic. AMP. . începe de la glicogen şi implică o secvenţă de 12 etape majore. concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult. Depozitarea lipidelor Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:  Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit  Depozitate temporar în ficat  Oxidate în ţesuturi Depozitarea gliceridelor În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide: – de rezervă – protoplasmatice Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice. În ţesutul muscular. ADP. favorizând transportul gliceridelor. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici). Ca2+. plasma devenind latescentă (cu aspect de lapte).

ci în ţesutuile extrahepatice. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în αglicerofosfat. oxidarea nu are loc. catabolismul gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi. Aceasta. prin glicoliză. ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul. Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă. În condiţii patologice însă. Locuitorii din Polinezia. care va resintetiza glicogen hepatic. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice: . Catabolismul gliceridelor Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. degradându-se până la CO2 şi H2O. Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. ceea ce duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen. Cauzele cetozei. Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului. Catabolismul glicerinei. intră în ciclul Krebs. care se hrănesc în special cu nuci de cocos. Catabolismul acizilor graşi. Cetoza. Cea mai importantă cale este β-oxidarea acizilor graşi. sub formă de acetil-CoA. acidul β-hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). În acest caz. apare un exces de acetil. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară. Cele subcutanate rămân semifluide. Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. Derivă tot din lipidele de rezervă. Acesta. se degradează până la acid lactic. dar metabolizarea mai departe a acestor componente nu are loc în ficat. 2. creşterea generării de corpi cetonici în ficat. au o grăsime asemănătoare cu aceea a untului de cocos. Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic. Formarea corpilor cetonici În dereglarea metabolismului glucidelor. ceea ce duce la acumulare excesivă de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină. apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în ţesuturile extrahepatice. cetoza poate fi produsă de: 1. ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare duce la CO2 şi H2O.cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge . degradarea acizilor graşi se 183 | P a g e . organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). În condiţii normale. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice. Deasemenea. la rândul ei. Din depozitul de lipide. o depozitare masivă de grăsimi în ficat. sau de organe. ca o consecinţă. Compoziţia şi constituenţa lor sunt constante şi independente de alimentaţie. Astfel. iar cele din profunzime sunt consistente. au o structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. printr-o mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi. α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide. H2O şi energie. Sediul de formare a corpilor cetonici.apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat.cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină .animale. care conduce la degradarea completă cu formare de CO2. Acesta se va găsi sub formă de corpii cetonici. dar spre deosebire de acestea. Se mai numesc şi lipide de structură sau constituţionale. deci a cetogenezei hepatice. Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. Astfel. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH).

NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul). Excesul de corpi cetonici sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o consecinţă apare cetoza. Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D3. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică. Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime. Transformarea provitaminei în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare. cum ar fi acizii biliari şi hormonii steroizi. iar o parte este eliminat prin materiile fecale. Catabolismul colesterolului. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. ci numai o degradare a catenei laterale. Pregnenolonul este un compus prezent în toate reacţiile de transformare. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi. Biosinteza colesterolului.3-1g/zi. ci un exces de glucoză în lichidele organismului. În bilă se găseşte sub formă de alcool. implică modificări ale catenei laterale ale colesterolului. Reacţia care are loc. endogenă: prin biosinteză în organism. duce însă la un efect similar. Poate fi realizată în toate ţesuturile. există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul). cu excepţia celui nervos. Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă. În stază biliară prelungită. este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor complexe solubile numite acizi coleinici. Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte mult în cele sanguine. Mobilizarea excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus. exogenă: alimentaţie: 0. şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă.va produce cu o viteză mai mare decât cea uzuală. în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. testiculele etc. Eliminarea colesterolului. colesterolul cristalizează formând calculi (colelitiază). Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza. ATP. Această situaţie. Metabolismul colesterolului Origine: 1. 184 | P a g e . dar şi o metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. în timp ce colesterolul nu suferă acest proces. La om nu implică o degradare a inelului sterolic. CoA (coenzima A). Valoarea calorică a alimentelor Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru un anumit aliment dat – valoarea lui calorică. Este în special activă în ficat şi intestin. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica biliară. respectiv valoarea lui energetică. Catabolismul colesterolului. 2. Procesul de biosinteză a colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare. ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. glutationul (tripeptid). Deşi colesterolul este o substanţă greu solubilă. Parenchimul hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma cărora se elimină corpii cetonici. urmează apoi pielea. În diabet nu există o lipsă de glucide. suprarenalele. atât de diferită. cât şi ale scheletului sterolic.

În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide . temperatură normală a corpului). În acest caz se adaugă necesităţii energetice corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi necesitatea energetică în vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării celulare. greutatea etc. Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la o temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut. chiar în stare de repaus complet.7 şi între 185 | P a g e . Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu poate fi scăzută. La bărbaţi între 20-50 ani. cât şi în interiorul său. necesitatea construirii elementelor constitutive scade.3 kcal. glanda care secretă etc. contracţiei intestinale. Metabolismul bazal se exprimă în kcal.1 kcal. valorile pentru proteine sunt mai scăzute. producerea de energie de către celulă creşte şi acest fapt este legat de o creştere a respiraţiei. până la CO2 şi H2O. atât în afara organismului. astfel că produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI Necesitatea energetică a organismului este repartizată. 1g lipide – 9. Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea fiziologică (starea de nutriţie.).4. 1g proteine – 5. Metabolismul de bază include energia necesară respiraţiei. travaliul muscular etc. În interiorul corpului. vârsta. Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a adăuga energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare. Cu vârsta. deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism. este legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii celulare. natura alimentării. degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe oră. Când celula intră în activitate (muşchiul care se contractă. cu secreţiile (urinare. metabolismul bazal.) şi cu starea patologică. valoarea metabolismului este de 39. Necesitatea organismului în creştere este foarte importantă.3 kcal. pe de altă parte. menţinerii metabolismului de bază. de exemplu). Această energie numită energie de întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se înţelege sub numele de metabolism bazal al organismului. cu travaliul muscular (respiraţia şi circulaţia). Necesitatea energetică variază cu o serie de factori. În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală transformată. menţinerii tonusului muscular. lipidelor şi proteinelor. chiar în repaus complet. Metabolismul bazal Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia pentru realizarea de travaliu. O celulă. continuă să fie sediul unei respiraţii intense şi degajează multă căldură. travaliului. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să aibă în mod continuu la dispoziţia ei energie. Această energie minimă. circulaţiei sanguine. de care nu se poate dispensa organismul. pe de o parte.A fost determinată valoarea energetică a glucidelor.

organismul luptă împotriva căldurii prin transpiraţie. Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C. în febră. Metablismul energetic de funcţionare Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care reprezintă. doar energia de întreţinere). Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie liberă de către travaliu şi energie calorică. unul moderat cu 100-200%. la femei între 20-50 de ani este de 36. 2. care produc căldură (creşterea termogenezei). Rolul temperaturii mediului ambiant. Este o reglare chimică a temperaturii. Când se ridică. această luptă consumă energie. Cele mai importante sunt: 1. 1. în diabet insipid. În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie: 186 | P a g e . Rolul travaliului muscular. 4. psihic.9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32. organismul luptă împotriva frigului printr-o exagerare a arderilor. al somnului. sudorale. ce este măsurată tot printr-un consum mai mare de O2.50-70 de ani este de 35. iar un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori mai mari decât cele în repaus complet. socotită a fi de 30° C pentru un om dezbrăcat. Metabolismul de bază exprimă producerea de energie minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie. Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră. Toate secreţiile (digestive. Invers. urinare) consumă energie. când muşchii sunt relaxaţi.7 kcal/m2 de suprafaţă corporală/oră. Chiar un exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%. În timpul somnului. temperatura exterioară 2.2. Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea dinamică specifică. metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc. metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai crescut. Această luptă împotriva frigului cere o cheltuială de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce printr-o creştere a consumului de O2. travaliul muscular 3. 24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat gros. Variaţii de ± 10% faţă de valorile normale nu trebuie socotite ca patologice. în afara acestor limite valorile sunt patologice. în afecţiuni cardiorenale. 3. în unele insuficienţe hipofizare. metabolismul de bază este scăzut până la -50% în hipotiroidism. Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism. ingerarea alimentelor Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului. Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie această energie potenţială. în poliglobulie. Rolul travaliului secretor. în leucemii. Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor intermediare care eliberează energie. travaliul intelectual 4. prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare sau reflexe (frison). ceea ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului bazal.

respectiv inhibitori. Au rol esenţial în activitatea enzimelor. enzime). Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă) 2. 5. ţesuturi şi lichidele din organism pledează pentru necesitatea acestora în toate sistemele biologice. Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni. vitamine. Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:  Apa  Sărurile  Gazele Apa Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec toate fenomenele chimice corelate cu viaţa. Rolul elementelor minerale în organism 1. iar 1/3 extracelular. Cantitatea de apă variază. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori. cobaltul intră în structura în vitaminei B12. din care 2/3 în interiorul celulei. sex. starea fiziologică.kilocalorii Repaus complet Sedentar Muncă uşoară Muncă obositoare Muncă foarte obositoare Sarcină Alăptare Bărbat 1800-1900 2200-2400 2400-3050 3300-3800 4150-6500 Femeie 16000-1800 2100-2200 2500 3000 2500 3000 Necesitatea de energie în raport cu vârsta: Vârsta Înainte de un an 1-3 ani 4-6 ani 7-9 ani 10-12 ani 13-15 ani (fete) 13-15 ani (băieţi) 16-20 (fete) 16-20 (băieţi) Kilocalorii 1000 1200 1600 2000 2500 2800 3000 2400 3800 Metabolismul apei şi a electroliţilor Omniprezenţa elementelor minerale în celul. 187 | P a g e . în funcţie de vârstă. iodul intră în structura hormonilor tiroidieni etc. Astfel. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic 3. de exemplu. Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism 4. Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea corporală. embrionul are 94% apă.

Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil. 2. lacrimile 98%. Originea apei din organism 1. 188 | P a g e .Apa de circulaţie vasculară (sânge. Cea mai mare cantitate din acest aport se datorează lipidelor. Originea exogenă. Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile. iar femeia 40 – 52% apă. iar cea mai mică proteinelor. Creşterii cantităţii de substanţă organică. Rolul fundamental îl deţine NaCl. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor organice. Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile: sucurile gastric şi intestinal conţin 97%. Menţinerea volemiei este deosebit de importantă. legată în celulă. Apa se găseşte în schimb permanent în organism. Repartiţia apei în organism Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente. unul extracelular şi altul intracelular. Necesitatea zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se traduce fiziologic prin senzaţia de sete. Reglarea cantităţii de apă în organism Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina prin calculul echilibrului dintre aport şi eliminare. Scade cu vârsta şi această scădere s – ar datora: a. Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:  conţinutul în electroliţi al organismului  afinitatea coloidelor tisulare pentru apă. O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa. deoarece. încetează să mai funcţioneze. Acesta este. 6-11% în piele. un aport minim. Compartimentul extracelular cuprinde: . bila 86% apă. bărbatul adult 60 . Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul. dacă scade sub o anumită valoare. însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice.noul născut 66 – 86% apă.Apa lacunară (interstiţială) Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie.62% apă. Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra presiunii osmotice a mediului interior. provocată la rândul ei de creşterea presiunii osmotice a mediului interior. însă. orice eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o eliminare sau reţinere de apă. Aproximativ 50% din apa din organism este în musculatură. Pentru menţinerea presiunii osmotice. Sărăcirii ligamentelor în apă b. limfă) .

are loc o oprire a inimii în 189 | P a g e . particiă la structura protoplasmei. sodiu are o concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă. O eliminare cutanată. duce la stări patologice. Creşterea bruscă a potasiului extracelular. lichidele interstiţiale). Potasiul are rol important în menţinerea automatismului cardiac. ceea ce duce la edeme.7-4g. respectiv în plasmă. Acesta se datorează lipsei hormonului ADH (antidiuretic. Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care. Predomină în lichidele extracelulare (plasmă. spre deosebire de sodiu. mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular. Necesitatea zilnică de Na este de 0. Potasiul este legat în celulă de proteine. Cel mai rapid se absoarbe în ficat. Este introdus cu alimentele sub formă de NaCl. precum şi deplasarea anormală a acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea musculară. Sodiul (Na) Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. Necesitatea zilnică este de 8-15 g. uneori foarte grave. şi prin aceasta. Astfel. dar variază în raport cu alimentaţia. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage pierderii excesive de apă. ţesuturile. intervin imediat în reglarea cantităţii de apă. duce la o creştere a presiunii osmotice. în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic. deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului. Potasiul administrat oral este absorbit total la nivelul tractului digestiv. spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. în condiţii fiziologice şi patologice. se fac de obicei în ţesuturile subcutanate. cantitatea ei creşte în sânge. Sodiu are rol în repartiţia apei în organism. Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei. vasopresină) depozitat în neurohipofiză (hipofiza posterioară). prin transpiraţie. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie renală. în spaţiile intercelulare. de aici apa va fi depozitată în ţesturi. 2. este corelat cu creşterea retenţiei renale de sodiu. După aceea se va elimina prin rinichi. Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului. glicogen. Reţinerile exagerate de apă în organism. Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele. Carenţa de sodiu în lichidele extracelulare. Potasiul Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu. În sânge. ce se caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi). Menţinerea potasiului în limite normale este deosebit de importantă. Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl).Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt: 1. prin îmbibare şi dezîmbibare. de resturile de fosfat. Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid. Când concentraţia sa în ser este scăzută. Potasiul. Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii. Sodiu se repartizează în tot organismul. predomină intracelular. plămân sau intestin. în funcţia respiratorie şi cardiacă. potasiul trece în lichidele extracelulare şi se repartizează rapid în celule. După absorbţie. urmată de polidipsie.

5 – 7. astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului şi fenomene toxice. o lungime de 11. eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme eliminarea unor medicamente sau a unor droguri - Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi. alături de respirator. digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe din organism. Vezica urinară c.sistolă. eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina). Marginile laterale ale fiecărui rinichi sunt convexe. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului). aduşi de aparatul digestiv. În timpul proceselor metabolice.25 cm şi o lăţime de 5. Morfologie: Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole. 172) este format din: 1) Rinichi 2) Căile urinare: a. apa în exces. Aparatul excretor (fig. pentru menţinerea homeostaziei. în timp ce marginile mediale sunt concave. vase limfatice şi nervi). o serie de reziduuri azotate. culoare roşu – maronie. Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală.7 cm. APARATUL EXCRETOR (URINAR) Aparatul excretor. CO 2 este eliminat prin expiraţie. Rolurile aparatului excretor: principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. ureterul. În urma acestor procese se formează o serie de reziduuri. Rinichiul drept este cu 1. şi oxigenul sunt utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. Uretra 1) Rinchii Localizare: Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a vertebră lombară (T12-L3). La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge. care trebuie eliminate din organism. La nivelul marginii mediale se găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală. Ureterele b. Electroliţii sunt minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă.5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită prezenţei ficatului. când este prea mare. 190 | P a g e . vena renală. la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator. CURS 11. nutrienţii. sărurile. şi chiar căldura în exces sunt eliminate prin piele. datorită puternicei vascularizări. are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă. Echilibrul lor este atins când numărul celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul. Eliminarea potasiului are loc pe cale renală.

Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi formează glomerulul renal.Structură (fig. care străbat coloanele renale printre piramide. vene interlobare. Prin hilul renal pătrunde artera renală. Vascularizaţia rinichiului (fig. Cavitatea este formată din calicele mici. Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare. Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. Fiecare rinichi conţine peste 100 milioane nefroni încojuraţi de vase sanguine. Aceasta se ramifică în artere interlobare. Aceasta pătrunde în cavitatea rinichiului. iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor sanguine îi dă aspect striat. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă. Acestea se ramifică în artere interlobulare. capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii. Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi: Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase capilare Medula renală: este mai închisă la culoare. vene arcuate. ce permite filtrarea sângelui. 174): Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează calicele mari. care colectează urina. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale. care preiau urina prin papila renală. venă renală. care formează coloanele renale. Acesta este responsabil de formarea urinei. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară. 191 | P a g e . Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate. Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe: Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul parietal şi de peretele abdominal Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos) Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului. Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal.

care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o porţiune descendentă şi una ascendentă. Acesta conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. care secretă un mucus ce protejează peretele. cu fibrele dispuse circular. Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici: Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. Ansa Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care ansa Henle pătrunde puţin în medulă). Mai mulţi tubi uriniferi se deschid în tubul colector. 176) Este format din:  Corpusculul renal Malpighi: o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe. care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o foiţă parietală la exterior. 175. Sunt organe tubulare. o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. nu permit trecerea celulelor sanguine.  Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. Deşi aceşti pori sunt mari. În plus. Este formată din epiteliu de tranziţie. a. Ansa se continuă cu tubul contort distal. treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal 192 | P a g e . În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică (fig. de aproximativ 25 cm lungime. la fel ca şi rinichii. Între acestea se găseşte spaţiul capsular. Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede. Tubii colectori formează piramidele renale.Nefronul (fig. Ureterele Sunt localizate retroperitoneal. un strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern.

Baza vezicii urinare primeşte ureterele. Peretele vezicii urinare este format din patru straturi:  Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica urinară este plină. Un calcul renal constă în oxalat de calciu. Este localizată (fig. La bărbaţi. Cute ale mucoasei localizate la locul de pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei. a. Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. O vezică urinară goală are formă piramidală. care pot fi văzute când vezica este goală. pe parcursul umplerii ei devine ovoidă. Un calcul renal se formează în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe care o conţine. este în contact cu uterul şi vaginul. La femei. Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral intern. Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea superioară. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include ingestia excesivă de minerale. o scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor paratiroide.peste cel circular. iar uretra continuă vezica urinară la partea inferioară.  Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv. 193 | P a g e . Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale. Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter. 177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. care se eeschide în venele iliace interne. sub vezica urinară se găseşte prostata. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care radiază în toată regiunea pelviană. Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi protejează celelalte straturi. Sângele venos este colectat de venele omoloage. fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din structura acizilor nucleici).  Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi detrusori. Nervii care ajung la vezica urinară provin din plexurile pelvice. Vezica urinară Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la nivelul ombilicului. astfel eliminându-se o cantitate mai mică de urină din rinichiul afectat. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos vezical. care se desprind de pe arterele iliace interne. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale mucoasei.  Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul parietal.

Se pot identifica 3 regiuni: regiunea prostatică (are cam 2. glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase). Glande prezente în peretele uretrei secretă un mucus protector în canalul uretral. Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă.dacă afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită. Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului spongios al penisului. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal. Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie. aminoacizii. trimiţând impulsuri nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară. ajungând până la glandul penisului. primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată). având moleculă mare nu pot trece prin capilare.Inervaţia parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii.2 l sunt eliminaţi ca urină definitivă. creatinină. La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina. În 24 ore se formează aproximativ 180 litri de urină primară. Peretele uretrei prezintă o mucoasă înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal.5 cm lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior (intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar. conform legilor difuziunii.5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară. deoarece mucoasa este continuă. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită. b. ioni. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. femeile sunt predispuse mai frecvent la infecţii. Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. 178) Este un organ tubular care elimină urina din organism. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. Astfel unele substanţe se reabsorb 194 | P a g e . Aceasta poate avansa spre uretere. între capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman. cât şi sperma. mai puţin proteine. acid uric. Elementele figurate şi proteinle plasmatice. La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format de cele 2 labii mici. ca de exemplu. Procesul de purificare include: 1. Fiziologia aparatului excretor Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi compoziţie cu a plasmei. glucoza. La femei uretra îndeplineşte doar rolul de a elimina urina. regiunea membranoasă (are cam 0. Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu fiecare substanţă. O reducere aşa de mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie a apei. Sfincterul inferior format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar. Din aceştia numai 1. 2. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. Uretra (fig.

Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la receptorii prezenţi în vezica urinară. Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ. 3. La copiii mici. apa şi sărurile minerale se reabsorb pasiv. Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. Un volum de 200 – 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. dar există încă un control voluntar asupra sfincterului uretral extern. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K+. determinând vasoconstricţie sau vasodilataţie. Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple. Controlul voluntar implică dezvoltarea unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării. Este o funcţie complexă care implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar. iar altele activ. Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor. Reglarea funcţiei renale: Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale. Centrul acestui reflex este localizat în măduva spinării S2-S4.2 l. Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral intern.pasiv. dar poate varia în limite normale între 600 şi 2500 ml. Micţiunea Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina. 195 | P a g e . Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1. Când condiţiile permit realizarea micţiunii. nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare. acid uric şi medicamente. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur curăţarea plasmei. comenzile de la creier activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. Hormonii mineralocorticoizi cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K. H+.

172 Alcătuirea aparatului excretor Fig.Fig. 173 Structura rinichiului 196 | P a g e .

174 Vascularizaţia rinichiului Fig. 175 Alcătuirea nefronului 197 | P a g e .Fig.

176 Nefroni corticali şi juxtamedulari Fig.Fig. 177 Localizarea vezicii urinare 198 | P a g e .

APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA Aparatul reproducător mascul (Fig.Organele genitale interne:  Testicule  Epididim  Căile spermatice . la bărbat B. 181) . 180.Organele genitale externe:  Penis  Scrot 199 | P a g e .Fig. 178 Uretra A. la femeie CURS 12.

Corpul. situat la polul superior al testiculului .Capul. Prezintă 3 porţiuni: . numeroşi pereţi despărţitori. formând reţeaua Haller.Este o glandă genitală pereche. Testiculul (fig. Pe marginea postero-inferioară a testiculului. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă căptuşită.Prezintă: un pol superior.  Canalele drepte se adună în mediastinul testicular.  Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din canale seminifere.Greutatea de aproximativ 25 g . Epididimul Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului. care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii sexuali . Între tubii seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv şi vase sanguine. de culoare alb-sidefie.1.Lungimea: 4-6 cm . spermatocite II şi spermatide – care formează spermatozoizii.Structura testiculului:  la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)  albugineea. Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig. De la acesta pornesc radiar. este formată din ţesut conjunctiv dens. care împart ţesutul propriu al testiculului în lobuli. o faţă internă şi una externă.Are forma unui ovoid turtit lateral . prin care părăsesc lobulul. o margine anterioară şi una posterioară . care alcătuiesc lobulii testiculari. care au rolul să le hrănească. o porţiune mai subţire 200 | P a g e . formează o îngroşare: mediastinul testiculului (corpul Highmore). 2. Canalele seminifere dintr-un lobul se unesc într-un canal drept. pătrunzând în interiorul acestuia. care străbat albugineea şi formează canalul epididimar. din ţesutul interstiţial şi ţesut conjunctivo – vascular. albugineea. Din aceasta iau naştere 8-15 canale eferente. de formă piramidală (250 – 300). numite celule Sertoli.  Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi seminiferi) contorte. 179) . care produc testosteronul. rezultată din aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici. situată sub seroasă. la adult. un pol inferior. printre acestea se găsesc nişte celule alungite. spermatocite I. cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii.

Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea acestora cu gâtul veziculei seminale. lung de circa 35-40 cm. cale urinară şi spermatică. pe măsură ce este produsă de testicul. La fundul vezicii urinare. Celelalte căi spermatice sunt reprezentate prin canalul deferent şi canalul ejaculator. care se continuă cu un canal subţire ce se uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator. în care se formează. în acelaşi timp.. Căile spermatice Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile seminifere. formează canalul ejaculator. Vezicula seminală este un organ pereche. cu formă de pară aşezată cu vârful în jos. Porţiunea ei mai subţiată. 201 | P a g e . Este organul care produce cea mai mare parte a lichidului spermatic. Organele genitale externe 1. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în porţiune prostatică a uretrei. Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. care este. canalul deferent prezintă o dilatare. precum şi prin canalul epididimar. care se întinde de la coada epididimului până la canalul ejaculator. care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al testiculului. O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte. canalul se continuă cu canalul deferent. unindu-se cu terminaţia canalului deferent. având rolul de a conduce sperma în organele genitale ale femeii. Canalul deferent este un tub cilindric. Penisul (182) .Coada. De la regiunea cozii. ampula canalului deferent. până la uretră. reţeaua Haller şi canalele eferente. 3.Este organul de copulaţie al bărbatului. alcătuind un rezervor în care se adună sperma.

care comunică cu arterele terminale ale arterelor cavernoase. ele dau naştere la vene.Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene. şanţul balanoprepuţial. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu.  Structura penisului:  Corpii erectili ai penisului:  2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului penisului. ce se pierde spre faţa ventrală. Aceste capilare sunt contractile. care la acest nivel este fină şi mobilă. sistem de trabecule şi un sistem de areole. albugineea. prin care cei 2 corpi comunică între ei. Pielea de pe corp acoperă glandul. Areolele sunt capilare anastomozate şi dilatate. Pe de altă parte. . de 20-21 cm. Învelişul propriu (albugineea) este o membrană albicioasă. Glandul este acoperit cu o tunică fibroeleastică. ei se termină la baza glandului. care acoperă corpii cavernoşi în întregime. fiind despărţiţi de un perete.Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă. La extremitatea anterioară. În stare de repaus. Lungimea sa totală este de 12-16 cm. Au aspectul a 2 cilindrici care se ating pe linia mediană. iar în stare de erecţie.  Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. La partea terminală. în jurul uretrei. Aderenţa prepuţului de gland pe faţa ventrală formează frâul prepuţial.. lăsându-l descoperit până la şanţul balanoprepuţial. fără să adere de el. Baza glandului. anastomozate. În vârful glandului se deschide uretra. este mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un şanţ. . au o lungime de 1516 cm. aşezată pe faţa ventrală a penisului. De pe faţa ei internă pornesc spre interiorul corpilor trabecule. Anterior formează 202 | P a g e .Porţiunea liberă este formată din:  Corpul penisului: are formă cilindrică.  Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche. Are formă aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. care este un repliu fibromucos. Este acoperit de piele. care formează spaţii numite areole. cu excepţia liniei mediene ventrale. Aceasta formează prepuţul. care este un repliu cutaneomucos şi poate să se retragă de pe gland. pielea depăşeşte marginea liberă a corpului. care poartă denumirea de coroana glandului. Septul prezintă lacune. numit sept penian.

În fiecare bursă este adăpostit un testicul. Prostata este străbătută de uretra prostatică. cu o lungime de 6 cm. El are o formă ovoidă. care împarte punga scrotală în 2 compartimente. Corpul spongios are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi. acoperindu-i într-o teacă comună. o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă elastică ce aderă la corpii erectili. cu nervi şi vase sanguine. înconjurând prima porţiune a uretrei. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare. 2. pigmentată şi încreţită. Prostata Este un organ musculoglandular. Glandele bulbouretrale Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. printre care se află 30-35 glande. numite burse. la bază. o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. în loja prostatică. b. în care se deschid canalele ejaculatoare. la adult. se deschid orificiile prostatei. Secretă un lichid vâscos. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară. aşezat imediat sub vezica urinară. 203 | P a g e . La exterior este acoperit de piele subţire. glandul. Învelişurile corpilor erectili o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din fibre musculare netede. ale căror canale se deschid în uretra peniană. care participă la alcătuirea lichidului spermatic. de culoare alb-gălbuie. în toată lungimea. Are rolul de a comprima. Sunt glande tubuloacinoase. contribuind prin aceasta la erecţie. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv. Scrotul Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. corpii erectili. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul scrotului. Glandele anexe ale aparatului genital mascul a.

Spermatogoniile se divid mitotic. impulsul nervos ajunge. Întregul proces al spermatogenezei durează aproximativ 74 zile. care influenţează metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare. 204 | P a g e .Forma tipică a corpului (umerii laţi. şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase. iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre lumenul tubului seminifer (fig. pe cale eferentă. penisul intrând în stare de tensiune. penisului.Dezvoltarea muşchilor . care porneşte acum de la acest centru. Spermatocitele secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi monocromatidici). 2. Datorită contracţiei unor muşchi perineali. şoldurile înguste) . care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din măduva lombară L1-L2. suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa reducţională). Primele se găsesc la nivelul membranei bazale. Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile. Acestea. la centrul erectil din măduva spinării (S2-S4). auditive. Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor. în diferite grade de evoluţie. pe cale aferentă. olfactive. Prin excitaţiile tactile repetate. rezultând spermatocitele I. formând spermatozoizii. la rândul lor. prostatei şi veziculelor seminale Caracterele sexuale secundare: . impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor cavernoşi. prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul. o îngreunare a întoarcerii sângelui. De aici. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza) La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene. care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se termină cu spermatozoizii. are loc o stază venoasă. Spermatogeneza începe de la spermatogonii. rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici).Schimbarea vocii . erecţie.Fiziologia aparatului reproducător mascul 1.Sistemul pilos . În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi tegumentul corpului penisului. Ejacularea. impulsul nervos.Psihicul şi comportarea Reflexele sexuale Erecţia. ci şi prin excitaţii vizuale. Funcţia endocrină a testicului Celulele Leydig. Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză . care sunt haploizi (n=23 cromosomi). ci doar se maturizează. deci printr-o comandă corticală. Acestea din urmă nu se mai divid. 2).

Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă. 184) . . foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf).Glandele sexuale femele. în care se găsesc foliculii ovarieni. Organe genitale interne:  Ovare  Trompe uterine  Uter  Vagin .Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul tuboovarian. în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie: foliculi primari. Organe genitale externe (vulva):  Labii mari  Labii mici  Clitoris I. . La pubertate.  Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată din ţesut conjunctiv. astfel că sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus. . 185) . Sperma este condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului. are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali. declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare).pe cale eferentă. . Organle genitale interne 1.Structura ovarului:  Epiteliu ovarian  Albugineea ovarului  Ţesutul propriu ovarului:  Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă. 183.La nivelul foliculului ovarian. muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează.3-5 cm lungime . în care se produc gameţii şi hormonii sexuali. Aparatul reproducător femel (fig. vase sanguine şi nervi. iar cea internă spre uter. 205 | P a g e . de o parte şi de alta a uterului şi rectului . Ovare (Fig.4-8g .II. După aceasta.Sunt dispuse în micul bazin.I.

transformându-se în corp alb. fiind turtit dorso-ventral . învelite într-o membrană vitroasă. Cavitatea uterină este virtuală.Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter. înconjurat de un strat de celule foliculare aplatizate.Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte unul din fiecare ovar. subţire (membrană Slavjanski).Este un organ pereche tubular. .Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei .Foliculul primar este format din ovocitul primar. Unii dintre aceşti foliculi. plină cu lichid folicular.Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi ovarieni.. acesta se transformă în corp galben. Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi evolutivi. în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare. Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de involuţie.Are forma unei pere. evoluând spre următorul stadiu. ampula trompei .Lărgimea este de 4 cm. .Uterul prezintă 3 porţiuni:  Fundul uterului  Corpul  Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului.Spre uter se îngustează.Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată.Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă 3. după aproximativ 2 săptămâni. În afara acestei zone. Acstea au rolul de a capta ovulul .Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei cavităţi numite antrum.Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete franjurate numite fimbrii. În jurul ovocitului se formează un strat hialin (zona pellucida). . dobândesc mai multe straturi de celule foliculare. corpul galben degenerează. După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar. 2.Situat între rect şi vezica urinară . stratul de celule foliculare formează corona radiata. cu porţiunea mai mare în sus . formând istmul trompei uterine . 206 | P a g e . oviduct şi spermatoduct . pentru a avea loc fecundaţia .Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii . Uterul . Trompa uterină . numit atrezie foliculară. Dacă nu are loc fecundaţia.Este un organ cavitar nepereche .6-8 cm lungime .10-15 cm lungime .

semilunară sau inelară. Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos şi musculatură netedă. formând fundul de sac vaginal . începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă . labiile mari. Vaginul . . Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din ţesut conjunctiv lax şi adipos.Este continuarea uterului. prezintă o porţiune externă care conţine terminaţii nervoase senzitive. Mucoasa suferă modificări ciclice (ciclul uterin) 4. abia la prima naştere.Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin. numită himen. Deşi mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei. La acest nivel. lipsite de păr. labiile mici. Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă. Sunt omoloagele scrotului şi protejează celelalte organe ale vulvei. Clitorisul corespunde ca structură şi origine penisului.este mult mai mic şi nu prezintă uretra.Posterior vine în contact cu rectul . care prezintă un orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual. Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus. vestibulul vaginal.5 cm în diametru . în unele cazuri.. Anterior. 207 | P a g e . această membrană se rupe. labiile mici acoperă parţial clitorisul. la femeia virgină se află o membrană transversală. La pubertate această regiune este acoperită de păr pubian.Anterior: cu uretra şi vezica urinară . dispuşi în 3 straturi. clitoris.2. care în timpul sarcinii se hipertrofiază  Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare.Este un canal musculo-membranos . Structurile vulvei înconjoară orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr pubian. sau. bulbii vestibulari şi glandele bulbare. La prima copulaţie. II.Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa.Este organul copulator al femeii .Structura uterului:  Seroasa  Musculara (miometru): muşchi netezi.8-12 cm lungime .Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei. Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari. Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici.

uterului. Tot în timpul perioadei intrauterine. Vaginul şi orificiul uretral se deschid în vestibulul vaginal. până când ovocitul respectiv ajunge la ovulaţie. rămânând blocat în metafază. nedezvoltarea laringelui. Fiziologia aparatului reproducător femel Funcţia exocrină (ovogeneza) Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza.Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe. mamelon. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala ovarelor. este eliminată celula sexuală femelă din ovar. rezultând ovulul şi al II-lea globul polar.Glande tegumentare . se termină etapa reducţională. Glandele anexe (glandele mamare) (fig. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată. care degenerează rapid. Acest număr se reduce după naştere. Acinii glandulari produc laptele. începe prima etapă a meiozei (reducţională). Acesta din urmă degenerează rapid. Pe faţa superioară a lui se deschid orificiile galactofore. rezultând ovocitul II şi primul globul polar. cam până la 400 mii. Cu 1-2 zile înainte de ovulaţie. de ovocit secundar.Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare (dezvoltarea ovarelor. psihicul şi comportarea).Glandele mamare au o structură lobulară. Acesta din urmă este o celulă mică. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare care produc mucus în timpul actului sexual. între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite primare. o preominenţă cilindrică. vaginului) şi secundare (forma corpului. stimulează contracţiile uterului. Ovocitele primare rămân blocate în profaza I. în urma ei se încheie meioza. 186) . Funcţia endocrină (producerea de hormoni) (Fig. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi anterior de orificiul vaginal.Prezintă pe mijlocul feţei convexe. deosebirea este că prima diviziune a meiozei începe în perioada intrauterină. numită areolă. scad tensiunea 208 | P a g e . dezvoltarea glandelor mamare. 187) Ovarul produce 2 categorii de hormoni: . determină vasodilataţie generală. Sub această formă. Ovocitul secundar începe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei. . Dacă fecundaţia are loc. Acinii glandulari se deschid în canale galactofore.

aduce modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare). inhibă contracţiile uterului.Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia.. Figura 179 Alcătuirea testiculului 209 | P a g e . favorizează nidaţia.

Figura 180 Alcăturiea aparatului reproducător mascul Figura 181 Alcătuirea aparatului reproducător mascul – secţiune frontală 210 | P a g e .

Figura 182 Alcătuirea penisului Figura 183 Alcătuirea aparatului reproducător femel 211 | P a g e .

Figura 184 Aparatul reproducător femel – vedere anterioară Figura 185 Structura ovarului 212 | P a g e .

Figura 186 Glandele mamare .structură Figura 187 Ciclul ovarian şi uterin 213 | P a g e .

iar celălalt va penetra membrana. Sodiu extracelular este de 50 de ori mai concentrat extracelular. Dacă se aplică un electrod pe suprafaţa membranei. Când celula se află în stare de repaus potenţialul de membrană se numeşte potenţial de repaus. se constată că acest potenţial dispare.40 mV şi . 188) este o pompă electrogenă ce funcţionează cu energie rezultată din hidroliza ATP-ului. Na+ este mai mult extracelular. SO42-. se constată că nu există diferenţă de potenţial. pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată. Există câteva forme: 1. Această diferenţă de potenţialcare apare între cele două feţe ale membranei în momentul când electrodul pătrunde în celulă se numeşte potenţial de membrană. Aceste canale sunt de 100 de ori mai permeabile pentru potasiu şi permit difuzia pasivă a ionilor. Pompa Na+ . Există 3 factori care menţin acest potenţial: 1. proteine) menţinând astfel o încărcare negativă a interiorului fibrei. În afara celulei potenţialul este 0. Potenţialul de repaus Dacă se aplică 2 electrozi conectaţi la un aparat de măsurat pe suprafaţa membranei. Dacă se continuă penetrarea electrodului. În celulele musculare sau în neuroni potenţialul de repaus are valori negative şi amplitudine constantă (în fibrele musculare striate şi în fibrele nervoase groase are valoare de . Potenţialul de repaus se datorează dispunerii cationilor şi anionilor de o parte şi de alta a membranei. Membrana este impermeabilă pentru unii anioni (PO3-4. SISTEMUL NERVOS A. 214 | P a g e . Activitatea bioelectrică Activitatea bioelectrică reprezintă modalitatea de bază folosită de neuroni penttru a comunica între ei sau a transmite diferite comenzi motorii la efectori.90 mV. Potenţialul de repaus 2. iar în fibrele musculare netede şi în cele nervoase subţiri are valori cuprinse între . acizi organici.60 mV. 3. acul aparatului de măsurat se va deplasa în direcţia elctrodului care a pătruns în celulă. conform gradientului de concentraţie. iar potasiu este de 35 de ori mai concentrat intracelular. Canale de pierdere (de curgere) pentru sodiu şi potasiu.K+ . 2. la interiorul celulei se găsesc mai mulţi anioni.ATP – dependentă (fig.CURS 13. Potenţialul de acţiune 1. K+ este mai mult intracelular. Prin intervenţia acestei pompe se realizează transmembranar gradientul de concentraţie al sodiului şi potasiului. fiind caracteristic doar membranei. Această pompă determină efluxul a 3 Na+ şi influxul a 2 K+.

189). determinând creşterea vitezei de transmitere de-a lungul sinapsei. Potenţialul de acţiune Două dintre proprietăţile neuronului. repolarizarea se produce din acelaşi punct unde are loc depolarizarea. receptorii auditivi. Reflexul (fig. 191) Actul reflex reprezintă modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli. iar o altă parte din el este eliminată cu ajutorul pompei Na+.Căile eferente . fibrele amielinizate cu diametrul mic conduc impulsul cu o viteză de 0. Viteza de propagare a impulsului nervos este determinată de diametrul fibrei.Receptorul .Efectorul Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi transformarea lor în impuls nervos. Cafeina este un excitant.Proprioreceptor (receptorii din muşchi.Căile aferente . Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii gustativi. acesta poate fi: . Depolarizarea se produce în locul unde acţionează stimulul şi se propagă unidirecţional. Când diferenţa atinge valoarea 0.K+. În funcţie de tipul de neurotransmiţător descărcat într-o sinapsă. În funcţie de localizarea receptorului. Arcul reflex conţine o serie de componente: .5m/s. Aceasta constă în deschiderea canalelor K+ . neuronii unipolari din retină). Această acţiune are ca substrat anatomic arcul reflex.voltaj dependente (fig.2. sodiul este captat de citoplasmă. Stricnina blochează sinapsele inhibitorii determinând convulsii. Conductibilitatea reprezintă propagarea impulsului de-a lungul fibrei nervoase (axon sau dendrite) a neuronului. Spre exemplu. Transmiterea sinaptică poate fi afectată de diferite substanţe. articulaţii) . vestibulari). potenţialul de acţiune poate fi transmis în neuronul postsinaptic (postpotenţial excitator) sau se opreşte la nivelul sinapsei (postpotenţial inhibitor). Excitabilitatea este proprietatea dendritelor şi corpului celular neuronal de a răspunde la stimuli prin convertirea lor în impuls nervos. sensul fiind imprimat de sinapsă.Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne) 215 | P a g e . Aspirina determină o scădere moderată a transmiterii sinaptice. excitabilitatea şi conductibilitatea sunt implicate în transmisia impulsului nervos. 190).voltaj dependente şi producerea unui eflux masiv de potasiu. B. Potenţialul de acţiune reprezintă depolarizarea membranei (fig.Exteroreceptor (receptorii din piele) . fibră musculară modificată (fusurile neuro-musculare). se produce repolarizarea. În boala Parkinson se produce o deteriorare a neuronilor din creier care sintetizează dopamina.ATP-dependente. Totodată pentru o repolarizare eficientă. în cazul fibrelor groase ajunge până la + 35 mV. neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă.Centrul nervos . fibrele mielinizate conduc impulsul nervos cu o viteză de până la 130 m/s. prin pătrunderea Na+ în celulă odată cu deschiderea canalelor Na+ . sau. tipul de fibră (mielinizată sau amielinizată) şi de starea fiziologică a neuronului.

hipotalamus v. Substanţa albă este alcătuită din prelungirile neuronilor. Măduva spinării 2. Mezencefalul5 iv. Encefal (fig. subtalamus. glande. Mielencefal: bulbul rahidian ii. După localizare. Nervi: i. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la exteroreceptori şi proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori). Efectorii pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi. somatice şi vegetative. Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central. Cranieni: 12 perechi ii. puntea lui Varolio şi mezencefalul formează trunchiul cerebral 216 | P a g e . SNC (fig. Meningele sunt formate dintr. Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori. Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul nervos. Din foiţa externă a embrionului (ectoderm) se formează un tub neural. Sistemul nervos este format din două tipuri de substanţă: substanţa albă şi substanţa cenuşie. 193): i. SNP: a. 192): a. Diencefalul (creierul intermediar): talamus.Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi. Metencefal: puntea lui Varolio şi cerebelul iii. Sistemul nervos central (SNC) Sistemul nervos se formează în perioada embrionară prin procesul de neurulaţie. ventriculele cerebrale şi bariera sângeencefal (fig. care transmit răspunsul efectorilor. Spinali: 31 perechi b. Telencefal (emisferele cerebrale) b. epitalamus. Ganglioni nervoşi 1. iar tubul se transformă în ventriculele cerebrale şi canal ependimar. lichidul cefalorahidian. care preiau informaţia de la receptori şi o transmit centrilor nervoşi. Aceste căi pot la fel ca şi cele aferente.1 Meningele. sistemul nervos este format din: 1.un ţesut conjunctiv care formează o membrană protectoare 5 Bulbul rahidian. Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul mai departe. C. Celulele care delimiteză acet tub vor forma encefalul şi măduva spinării. metatalamus. iar substanţa cenuşie este formată din corpii celulari ai neuronilor. muşchiul cardiac (reflexe vegetative). 194) Întregul sistem nervos central este protejat de o carcasă osoasă fixă (craniul) ce înconjoară encefalul şi o coloană vertebrală flexibilă ce protejează măduva spinării.

pia mater este specializată în formarea plexurilor coroidiene. de la exterior spre interior sunt: a. Foiţa spinală este formată dintr-un singur strat şi este identică cu stratul intern al dura mater-ei craniene. Este formată din ţesut conjunctiv lax. care conţine ţesut conjunctiv lax. 1. dar nu pătrunde în toate şanţurile encefalului. Această foiţă este foarte bine vascularizată şi are rolul de a hrăni sistemul nervos. prin canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian. Spaţiul acesta este menţinut datorită existenţei unor legături fibroase ce conectează cele două foiţe meningeale. Deasemenea contribuie la îndepărtarea metaboliţilor din ţesutul nervos. În anumite regiuni sunt separate delimitând sinusurile durale care colectează sângele venos şi îl drenează în venele jugulare. LCR atenuează şocurile mecanice împrăştiind forţa loviturii pe o suprafaţă mai mare.2 Lichidul cefalorahidian (LCR) Lichidul cefalorahidian este un lichid limpede. 196) Cele trei foiţe meningeale. c. Dura mater nu se află în contact direct cu vertebrele. b. Lichidul cefalo-rahidian se întoarce în sistemul circulator prin vilii arahnoidieni. Extensiile laterale ale acestei foiţie de-a lungul măduvei spinării formează ligamentul denticulat care ataşează măduva spinării la dura mater (fig. La nivelul plafoanelor ventriculelor cerebrale. SNC este scăldat într-un fluid cerebrospinal care circulă în ventriculele cerebrale. Cele două straturi ale foiţei craniene sunt contopite şi acoperă cea mai mare parte a encefalului. cu aspectul unei reţele care acoperă sistemul nervos central. în canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian care înconjoară întreg sistemul nervos central. înconjurând măduva spinării. adipos şi vase sanguine.1. Dura mater Se află în contact cu oasele ce protejează SNC-ul şi este formată din ţesut conjunctiv moale de tip fibros. Dura mater spinală formează un tub dur care se găseşte în canalul vertebral. Aceasta este subţire. LCR circulă prin ventriculele cerebrale. Lichidul scaldă şi encefalul. Stratul extern aderă la cutia craniană unde formează periostul. Pia Mater (mamă bună) Este o membrană subţire care se află în contact strâns cu encefalul şi cu măduva spinării. care formează un strat protector în jurul SNC. Dura mater b. localizat între arahnoidă şi pia mater coţine lichid cefalorahidian. 195. Deoarece în 217 | P a g e . asemănător limfei. Arahnoida Arahnoida este foiţa intermediară. Stratul intern este mai subţire şi urmăreşte suprafaţa encefalului.interpusă între oase şi sistemul nervos central. Foiţa cranială este o structură dublă. 1. numit spaţiu epidural. Pia mater a.1 Meningele (fig. Arahnoida c. care sunt capilare sanguine. Spaţiul subarahnoidian.1. alături de arahnoidă. 197). existând un spaţiu.

Ventriculul IV este localizat în trunchiul cerebral între punte şi cerebel. ureea. Alte substanţe. CO2. Comunicarea dintre ventriculul III şi IV se realizează prin apeductul lui Sylvius situat în mezencefal. Păstrarea constantă a compoziţiei LCR este extrem de importantă. iar inferior cu filum terminale. uree. lipidele. clor. cum ar fi apa. inulina. între C1-L2. 1.4 Bariera sânge – encefal (fig. Din acest motiv. Al treilea ventricul este localizat în diencefal. osmolaritate şi presiune sanguină. K+) trec mai lent. Unele substanţe. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculul IV în spaţiul subarahnoidian prin 3 orificii. oxigenul. unele toxine şi majoritatea antibioticelor nu pot trece. astfel concentraţiile acestor ioni diferă faţă de cele din plasmă.sistemul nervos central lipsesc vasele limfatice.3 Ventriculele cerebrale (fig.1. magneziu şi hidrogen.2 Măduva spinării (fig. alcoolul) trec prin barieră. Lichidul cefalorahidian este similar ca şi compoziţie plasmei din care se formează. glucoza şi compuşii solubili în lipide (de ex. pH. proteine. astfel că nervii spinali L2-Cc1 trebuie să 218 | P a g e . cum ar fi hipotalamusul. 1. superior se continuă cu bulbul rahidian. Fiecare dintre cele două ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală. în talamus. 1. globule albe. 199) Această barieră este un aranjament structural format din capilare înconjurate de ţesut conjunctiv şi nevroglii specializate numite astrocite care determină care substanţe pot trece din plasmă în LCR. O mică variaţie a pH-ului poate afecta respiraţia. Conţine o cantitate mai mare de sodiu. Lichidul cerebrospinal se reîntoarce în circuitul sanguin prin capilarele arahnoidiene. Acestea sunt celule ciliate care căptuşesc plexurile coroidiene. Această barieră trebuie luată în calcul în administrarea de medicamente pentru bolile neurologice. salinitate. precum proteinele. creatina. lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii în sistemul venos. mai puţin calciu şi potasiu faţă de plasmă. formată în principal din pia mater care se întinde până la coccis. Lichidul cefalorahidian este produs în mod continuu prin filtrarea plasmei de către capilare specializate numite plexuri coroidiene. inferior corpului calos. Bariera este un dispozitiv important pentru monitorizarea fluctuaţiilor de glucoză. 198) Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar. Conţine glucoză. O creştere a concentraţiei glicinei produce hipotermie şi hipotensiune. bariera lipseşt în anumite regiuni ale encefalului. Filum terminale este o prelungire conjunctivă a măduvei spinării. Ventriculul III comunică cu cele două ventricule laterale prin orificiile Monro. şi într-o mai mică măsură de către celulele ependimale. Unii ioni anorganici (Ca 2+.1. 200) Măduva spinării se găseşte în canalul vertebral. şi un dezechilibru chimic poate avea efecte grave asupra funcţionării sistemului nervos. Joncţiunile dintre celulele ependimale contribuie la formarea unei bariere sânge – lichid cefalorahidian care împiedică anumite substanţe toxice să pătrundă în sistemul nervos central. Măduva spinării este mai scurtă decât coloana vertebrală.

fiind înconjurată de substanţă albă. Funcţia reflexă. Funcţiile măduvei spinării Măduva spinării are două funcţii principale: 1. unde nervii ce se distribuie membrelor superioare. nevroglii şi neuroni de asociaţia amielinizaţi (intercalari). În centrul comisurii se găseşte canalul ependimar care continuă ventriculele cerebrale şi conţine LCR. Nervii care se găsesc la acest nivel servesc membrelor superioare. reflexul ahilian.Cervicală. 201) Măduva spinării formează 31 de segmente. Perechile sunt conectate între ele în regiunea centrală prin substanţă cenuşie denumită comisura cenuşie. plantar. tracturile nervoase îngroşându-se. nervii de la acest nivel servind membrelor unferioare. posterioare (neuroni somatosenzitivi) şi laterale (neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi). Structura măduvei spinării (fig. O cantitate mai mare de substanţă cenuşie se găseşte în cele două umflaturi ale măduvei. Umflătura cervicală este localizată între C2 şi T2. rotulian) sau vegetative (simpatice sau parasimpatice). Cele laterale sunt proeminente doar în măduva toracală şi lombară superioară. Substanţa albă se găseşte gruptă sub formă de perechi de cordoane: anterioare. Măduva spinării reprezintă un centru nervos. fiecare conţinând tracturi ascendente şi descendente. divizând-o parţial într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă. Astfel aceşti nevi. Cantitatea de substanţa albă creşte spre encefal. Substanţa cenuşie este dispusă sub forma literei H (în secţiune transversală) şi grupată în perechi de coarne: anterioare (neuroni somatomotori). Încrucişarea fasciulelor poartă denumirea de decusaţie. în care se închid diferite reflexe involuntare. Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare. posterioare şi laterale. Funcţia de conducere. Sbstanţa cenuşie este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor. 1. Fibrele tracturilor rămân în aceeaşi parte a creierului sau a măduvei spinării sau se încrucşează la nivelul bulbului rahidian sau a măduvei spinării. 2. . Dimensiunile şi forma substanţei albe şi cenuşii variază de-a lungul măduvei spinării. fiecare corespunzând unei perechi de nervi spinali. Prezintă două umflături: . Substanţa albă este formată din tracturi (fascicule) de fibre senzitive sau motorii mielinizate. bicipital. Are aspectul unui cilindru turtit dorso-ventral. Funcţia de conducere: 219 | P a g e . Fibrele nervoase din tracturi sunt în general mielinizate şi sunt denumite în funcţie de origine şi de capătul final. tricipital.coboare prin canalul vertebral şi să-l părăsească în dreptul vertebrei corespunzătoare. respectiv inferioare stabilesc conexiuni. Umflătura lombară se întinde între T9 şi T12. Aceasta se realizează prin substanţa albă care leagă diferitele etaje ale măduvei spinării. alături de filum terminale formează aşa-numita coadă de cal. Substanţa cenuşie este situată la interior. Două şanţuri: fisura mediană anterioară şi şanţul median posterior străbat măduva spinării longitudinal. dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos central.Lombară.

sensibilitate fină. privind 220 | P a g e .lateral los posterior Ganglionii spinalicordoanele laterale de aceeaşi parte Terminaţie Funcţie Talamus. 202) Fasciculul Cordonul Origine Spinoanterior Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de anterior aceeaşi parte – cordoane anterioare de parte opusă Spinolateral Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de lateral aceeaşi parte – cordoanele laterale de parte opusă Goll Burdach şi posterior Ganglionii spinali – cordoanele posterioare de aceeaşi parte Spinocerebe. continuă cu articulaţii. apoi la vibratorie şi mişcări cortexul ale corpului cerebral cerebel Conduce impulsuri dintr-o jumătate a corpului la aceeaşi jumătate a cerebelului. Acestea pot fi ascendente (senzitive) sau descendente (motorii). apoi Conduce informaţii cortexul privind cerebral sensibilitatea grosieră şi presiune Talamus. lemniscul interpretate ca median până senzaţii de la talamus. cerebral şi se tendoane. necesare coordonării contracţiilor musculare cerebel Conduce impulsuri din ambele reguni ale corpului la cerebel. În tabelul de mai jos se găsesc rezumate aceste fascicule: Fasciculele ascendente (fig. interpretate în cortexul cerebral Nucleii Goll şi Conduce informaţii Burdach din de la piele. privind sensibilitatea proprioceptivă inconştientă. apoi Conduce informaţii cortex de la receptorii cerebral termici şi dureroşi. muşchi trunchiul scheletici. 204).lateral los anterior Ganglionii spinali cordoanele laterale aceeaşi parte – de Spinocerebe.- Fibre scurte (care leagă diferite etaje ale măduvei spinării) Fibre lungi care leagă măduva spinării de encefal (fig.

sensibilitatea proprioceptivă inconştientă. necesare coordonării contracţiilor musculare Fasciculele descendente (fig. 203) Fasciculul Corticospinal anterior Cordonul Anterior Origine Cortexul cerebral – se încrucişează în măduva spinării Terminaţie Coarnele anterioare Funcţie Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de mişcările capului spre stimuli audivi sau vizuali Conduce impulsuri motorii responsabile de tonusul muscular şi postură Conduce impulsuri motorii ce reglează tonusul 221 | P a g e Corticospinal lateral Lateral Cortexul cerebral.se încrucişează în bulbul rahidian Coarnele anterioare Tectospinal Anterior Mezencefal – se Coarnele încrucişează în anterioare măduva spinării Rubrospinal Lateral Mezencefal (nucleul roşu) – se încrucişează în măduva spinării Coarnele anterioare Vestibulospinal Anterior Bulbul rahidian – nu se încrucişează Coarnele anterioare .

în timp ce respiraţia involuntară se desfăşoară normal. până în motoneuronii spinali. Restul fibrelor trec de partea opusă în măduva spinării şi formează fasciculul corticospinal anterior. De la cerebel nu pleacă tracturi spre măduva spinării. Cerebelul influenţează activitatea motorie doar indirect. datorită sinapselor realizate cu tracturile extrapiramidale. Datorită încrucişării fibrelor. Tracturile piramidale coboară direct din scoarţă fără întrerupere sinaptică. în urma mişcărilor capului Reticulospinal Anterior Substanţa Coarnele Conduce median şi lateral reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Bulboreticulospinal Lateral Substanţa Coarnele Conduce reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Tracturile descendente sunt grupate în funcţie de originea corticală (neuronii piramidali din scoarţa cerebrală) sau extrapiramidală.muscular şi postura. Majoritatea fibrelor acestui tract (85%) se încrucişează în bulb. Tracturile corticospinale sunt importante în mişcările voluntare ce necesită conexiuni între cortexul motor şi neuronii senzitivi. unde formează decusaţia piramidală. Vorbirea. emisfera dreaptă controlează musculatura din partea stângă a corpului şi invers. Tracturile reticulospinale formează cea mai mare parte a fasciculelor extrapiramidale. Aceste fibre formează fasciculul corticospinal lateral. este afectată când sunt lezate fasciculele corticospinale toracale. Aceste structuri comunică cu motoneuronii spinali prin tracturile vestibulospinal. nucleul roşu şi nucleii bazali. rubrospinal şi reticulospinale. Stimularea substanţei reticulate de către cerebel sau cortexul cerebral facilitează sau inhibă activitatea motoneuronilor spinali. cerebelului şi a nucleilor bazali determină indirect mişcări. spre exemplu. prin nucleii vestibulari. Acestea îşi au originea în substanţa reticulată din trunchiul cerebral. Neuronii piramidali participanţi la realizarea acestor tracturi se găsesc în girusul precentral din lobul frontal. Stimularea electrică a scoarţei cerebrale. Leziuni ale cerebelului afectează coordonarea mişcărilor şi orientarea în 222 | P a g e . Tracturile extrapiramidale îşi au originea în trunchiul cerebral.

În tabelul de mai jos sunt rezumate particularităţile acestor reflexe: Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic Receptorii proprioreceptori Exteroreceptori şi proprioreceptori Neuronii implicaţi în reflex 1 neuron somatosenzitiv 1 neuron somatosenzitiv. În dreptul bulbului şi al punţii se găseşte ventriculul cerebral IV. Funcţia reflexă În măduva spinării se închid reflexe somatice şi reflexe vegetative. Rexlexul de apărare realizat prin tricipital. 206).şi proprioreceptori şi muşchii striaţi de tip scheletic. Datorită existenţei a numeroase fascicule ascendente şi descendente care străbat trunchiul cerebral. acesta poate fi monosinaptic (fig. 1 şi 1 neuron motor neuron somatomotor şi cel puţin 1 neuron intercalar Timpul scurt Lung Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui Pflűger (localizare. Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori. extero. Aceştia sunt de două categorii mari: 223 | P a g e . iar în dreptul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. 207) Truchiul cerebral continuă superior măduva spinării şi este format din 3 regiuni: a. Bulbul rahidian b. Nucleii bazali acţionează asupra motoneuronilor spinali prin intermediul sinapselor cu substanţa reticulată.spaţiu. determinând inhibarea acestora. În funcţie de numărul de sinapse implicate în realizarea reflexului. generalizare) Exemple Ahilian. abdominal flexie Reflexele vegetative (vezi sistemul nervos vegetativ) 1. iradiere.2 Trunchiul cerebral (fig. simetrie. este format din substanţa albă la exterior şi substanţă cenuşie la interior. Puntea lui Varolio c. însoţită de tremurătură intenţionată. 2. Apar exagerări ale prinderii diferitelor obiecte sau o prindere slabă a acesora. Mezencefalul Posterior. La fel ca şi măduva spinării. substanţa cenuşie este fragmentată sub formă de nuclei. care continuă superior canalul epenmdimar. Persoanele cu astfel de afecţiuni dezvoltă akinezie (pierderea completă sau parţială a mişcărilor muşchilor) şi coree (mişcări bruşte şi necontrolate). bicipital. Leziuni ale nucleilor bazali determină reducerea tonusului muscular. trunchiul cerebral este acoperit de cerebel cu care comunică prin 3 prechi de peduncului cerebrali. rotulian. 205) sau polisinaptic (fig. unilateralitate.

Impulsurile inhibitorii pleacă de la nervul vag determinând bradicardie. Unele dintre aceste activităţi pot fi declanşate voluntar. Puntea lui Varolio Se întinde între şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular.Nucleul ambiguu şi hipoglos reprezintă originea pentru nervii glosofaringian. accesor şi hipoglos.Centrul vasomotor. .- - Omologi măduvei spinării (nuclei somatosenzitivi corespunzători coarnelor posterioare ale măduvei. . .Nucleii olivari transmit informaţii diencefal spre cerebel. Este asemănător măduvei spinării. Anterior prezintă fisura mediană. Pe faţa posterioară se observă pedunculii cerebrali infeiori care leagă bulbul de cerebel. b. Centrul respirator al bulbului rahidian controlează frecvenţa respiratorie şi funcţionează în colaborare cu nucleii respiratori din punte determinând ritmul respirator. Substanţa cenuşie a bulbului rahidian constă dintr-o serie de nuclei corespunzători măduvei spinării: . delimitate de un şanţ preolivar şi un şanţ retroolivar. de o parte şi de alta a ei găsindu-se piramidele bulbare. . substanţa neagră. cât şi stimulatorii.Centrul respirator.Nucleul salivator inferior reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului glosofaringian .Alţi nuclei ai bulbului rahidian funcţionează ca centri pentru strănut.Centrul cardiac: din acesta pleacă atât fibre inhibitorii. Are înfăţişarea unei benzi de substanţă albă formată din fascicule de fibre aşezate transversal pe extremeitatea 224 | P a g e . Impulsurile acceleratorii coboară prin măduva spinării inervând inima prin fibrele nervoase T1-T5. superior.Nucleul dorsal al vagului reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului vag Deasemenea conţine nuclei specifici trunchiului cerebral: . . Nervul vag porneşte din nucleii vagi. nucleii Goll şi Burdach) a.Nucleii vestibulari reprezintă al II-lea neuron al analizatorului vestibular . Lateral de acestea se găsesc două formaţiuni numite olive bulbare.Nucleii Goll şi Burdach transmit informaţii senzitive spre talamus şi apoi spre cortexul cerebral. Bulbul rahidian Are o lungime de aproxiamtiv 3 cm. dar pe parcurs devin involuntare şi nu mai pot fi oprite voluntar. Funcţiile bulbului rahidian: . se continuă infeior cu măduva spinării şi superior cu puntea. vegetativi corepunzători coarnelor laterale şi somatomotori corespunzători cornelor anterioare) Proprii trunchiului cerebral (nucleul roşu. Nucleii din centrul vasomotor trimit impulsuri prin nervii spinali la muşchii vaselor sanguine determinând constricţie şi creşterea presiunii arteriale. tuse. deglutiţie şi vomă.

Nucleii substanţei reticulate Substanţa albă a punţii este alcătuită din fascicule ce formează căi ascendente senzitive şi căi descendente motorii. masticaţia. nucleul salivator superior . orientarea globilor oculari în direcţia unor stimuli audivi puternici (nucleul nervului vestibulocohlear) c. La nivelul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. nucleul lacrimomuconazal. În punte se închid reflexe importante.Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westfall) În mezencefal se închid reflexele: oculocefalogire (îndreptarea capului spre un stimul vizual) – coliculii cvadrigemeni superiori acusticocefalogire (îndreptarea capului spre stimuli auditivi) – coliculii cvadrigemni inferiori pupiloconstrictor şi de acomodare – nucleul accesor oculomotor 225 | P a g e . În mezencefal se găsesc şi nuclei omologi măduvei spinării: . Aceasta are rolul de a inhiba o serie de mişcări involuntare. Mezencefalul conţine pedunculii cerebrali. Inferior nucleului roşu. nucleul motor al nervului facial. seceţia lacrimală. nucleul roşu şi substanţa neagră. coliculii cvadrigemeni. Mezencefalul Mezencefalul reprezintă porţiunea din trunchiul cerebral cuprinsă între punte şi diencefal. Pe linia median-ventrală prezintă o continuare a fisurii anterioare a bulbului. iar de o parte şi de alta a ei se obsrvă piramidele pontine care se prelungesc cu braţele punţii ce formează pedunculii cerebeloşi mediani ce fac legătura cu cerebelul. Coliculii cvadrigemeni se găsesc pe faţa posterioară şi sunt formaţi din două perechi de nuclei: coliculii cvadrigemeni superiori şi cei inferiori. salivaţia. se găseşte substanţa neagră. fiind implicat în reflexe privind coordonarea motorie şi menţinerea posturii.Nucleul motor al nervului oculomotor . cum ar fi: clipitul.Nucleii de origine: nucleii respiratori .superioară a bulbului. Comunicarea cu cerebelul se realizează prin pedunculii cerebeloşi superiori.Nucleul motor al nervului trohlear (patetic) . În structura punţii intră două tipuri de substanţă cenuşie: . continuarea celor din măduva spinării şi bulb. care leagă ventriculul III de ventriculul IV. nucleul cohlear al nervului vestibulocohlear. Pedunculii cerebrali reprezintă două structuri cilindrice formate din fibre ascendente şi descendente care conectează telencefalul cu celelalte structuri ale encefalului.Nuclei omologi măduvei spinării: nucleul motor al nervului trigemen. Nucleul roşu se găseşte situat în profunzimea mezencefalului şi conectează emisferele cerebrale cu cerebelul.

Substanţa reticulată conţine fibre ascendente şi descendente provenind de la majoritatea structurilor SNC. Lovituri la cap. priforme. Superior este acoperit de emisferele cerebrale de care este despărţit printr-un sept provenit dintr-o prelungirea dura materului. globoşi. Substanţa cenuşie: Nucleii cerebeloşi (perechi): fastigiali.Lobul anterior (paleocerebelul) . Are greutatea de circa 150 g şi o formă ovoidă turtită. prin contracţii uşoare şi coordonate ale muşchilor scheletici. 1. mezencefal şi anumite regiuni ale hipotalamusului şi talamusului. emboliformi şi dinţaţi Scoarţa cerebeloasă: este alcătuită din 3 straturi de celule: Extern: stratul molecular. Este format din două emisfere cerebeloase legate între ele printr-o regiune numită vermis. SRAA ajută scoarţa cerebrală în selectarea activării anumitor unităţi motorii care vor menţine tonusul muscular. 210). 210) Cerebelul ocupă regiunea postero-inferioară a cutiei craniene. sărac în celule Intermediar: stratul lui Purkinje. Substanţa cenuşie se găseşte la exterior sub formă de scoarţă cerebeloasă şi la interior. ce formează aşanumitul arbore al vieţii (fig. sub formă de nuclei cerebeloşi. ducând la pierederea conştiinţei. uneori acestea fiind inhibate de alte regiuni ale encefalului. Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele de adâncimi diferite: ceel superficiale delimitează lamele.3 Cerebelul (fig. SRAA este sensibilă la schimbările şi traumele suferite de scoarţă. 208. La fel ca şi celelalte componente ale sistemului nervos central. format din celule mari.Lobul posterior (neocerebelul) . Se consideră că somnul apare ca urmare a scăderii activităţii în cadrul SRAA prin eliberare unor neurotransmiţatori. Coma reprezintă o stare de inconştienţă şi delipsă de activitate a SRAA ce nu poate fi dezinhibată nici măcar de stimuli externi foarte puternici. care funcţionează ca sistem reticular activator ascendent (SRAA) ce are rolul de a menţine activă scoarţa cerebrală. droguri sau diverse boli pot afecta SRAA.de mişcare a globilor oculari (nervii oculomotor şi trohlear) de coordonare motorie şi menţinere a posturii – nucleul roşu Substanţa reticulată Substanţa reticulată este o reţea complexă de nuclei şi fibre nervoase din trunchiul cerebral. Aceştia sunt în număr de 3: . Principala funcţie a substanţei reticulate este menţinerea trează a scoarţei cerebrale şi monitorizarea selectivă a a impulsurilor senzitive ajunse al emisferele cerebrale. cu o dendrită foarte abundent ramificată în stratul molecular 226 | P a g e .Lobul floculonodular (arhicerebelul) Structura internă a cerebelului. punte. cerebelul este format din substanţa albă şi substanţă cenuşie. Nucleii substanţei reticulate generează un flux continuu de impulsuri. 209. Porţiuni din substanţa retiulată se găsesc în măduva spinării. Substanţa albă se găseşte în interior şi are o anumită dispunere. iar câteva mai profunde delimitează lobi cerebeloşi. altele mai adânci delimitează lobuli.

Talamusul Talamusul este o masă ovală formată din substanţă cenuşie şi reprezintă cam 4/5 din masa diencefalului.Subtalamus . Apar de asemenea tulburări în tonusul muscular (hipotonie sau hipertonie). Având legături strânse cu aparatul vestibular. Talamusul interpretează anumite senzaţii. apoi la talamus şi în final la cortexul motor.Hipotalamus . Principala funcţie a talamusului este aceea de staţie de releu pentru toate impulsurile senzitive. în efectuarea mişcărilor de precizie. Prin pedunculii cerebeloşi superiori pleacă fibre cu originea în nucleii dinţaţi. El stabileşte legături cu celelalte etaje ale SNC prin aferenţele şi eferenţele enumerate mai sus. Extirparea cerebelului nu duce la paralizii.Metatalamus . 227 | P a g e . Prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajung atât fibre vestibulare şi proprioceptive şi pleacă fibre motorii. care ajung la cortexul cerebral.4 Diencefalul (creierul intermediar) Diencefalul este acoperit aproape complet de emisferele cerebrale şi se găseşte în jurul ventriculului III. situat de o parte şi de alta a ventriculului III. care ajung la nucleul roşu.Talamus . Cerebelul reprezintă unul dintre cele mai interesante modele biologice de conexiune inversă în ceea ce priveşte controlul activităţii muscualre şi al tonusului muscular. mijlocii şi inferiori. fiind un organ pus în derivaţie pe toate căile importante senzitive şi motorii.Epitalamus a. Aceste fibre au rolul de a realiza comunicarea prin feed-back cu emisferele cerebrale. sub ventriculele laterale. Prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cerebel fibre care sunt implicate în realizarea mişcărilor voluntare. Este format din mai multe structuri: . 1. dar prezintă tulburări de echilibru (mers ebrios). Este un organ pereche.Intern: granular. Cerebelul. exceptând mirosul. joacă rol important în funcţia de echilibru. Practic cerebelul îndeplineşte pe lângă funcţia de echilibru şi funcţia de menţinere a tonusului muscular şi de coordonare a mişcărilor. bogat în neuroni multipolari Substanaţ albă: Fibre de asociaţie: care leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebeloasă Fibre comisurale: care leagă cele două emisfere între ele Fibre de proiecţie: aferente şi eferente Fibrele de proiecţie pleacă şi ajung la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori. Regiuni specializate din nucleii talamici transmit impulsuri spre locaţii precise din lobii telencefalului. este perfect informat asupra tuturor stimulilor veniţi din mediul extern şi intern.

5. multe conectate direct sau indirect cu reglarea funcţiei viscerelor. duce la eliberarea de ADH. nivelul sanguin al aminoacizilor şi al acizilor graşi. centrul saţietăţii din regiunea mediană a hipotalamusului inhibă centrul foamei. b. În acelaşi timp centrul setei din hipotalamus este activat. hipotalamusul iniţiază impulsuri ce determină pierderea căldurii prin transpiraţie şi vasodilataţie cutanată. şi este parţial responsabil de şocul fiziologic care urmează unor traume puternice. prin frisoane. Invers. inferior faţă de talamus. numit astfel după localizarea sa. o temperatură mai mică decât normalul determină eliberarea de impulsuri ce au rolul de a creşte temperatura corporală. Dacă temperatura sângelui arterial care ajunge la acest nivel este mai mare. O concentraţie osmotică ridicată. Impulsurile plecate din porţiunea anterioară a hipotalmusului au efect invers. cât şi unul al veghei care funcţionează împreună cu alte regiuni ale SNC determinând nivelul activităţii conştiente. hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii vitale. 4. în schimb talamusul percepe în general senzaţiile. nucleii mijlocii şi nucleii posteriori. Nivelul scăzut al acestor sbstanţe în sânge este parţial responsabil de senzaţia de foame. Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt următoarele: 1. Osmoreceptorii hipotalamici monitorizează în permanenţă concentraţia în elecvtroliţi a sângelui. ci la centrii cardiovasculari din bulb. peretele lateral al ventriculului III. Centrul foamei este o regune specializată din hipotalamusul lateral care monitorizează glicemia. Reglarea ritmului nictemeral (somn-veghe). cel care joacă un rol important în iniţializarea unui răspuns involuntar la durerea intensă. În ciuda dimensiunilor reduse. Reglarea saţietăţii şi a activităţii gastrointestinale. Impulsurile plecate din nucleii posteriori ai hipotalamusului determină creştera presiunii arteriale şi tahicardie.Cortexul cerebral diferenţiază durerea şi alte senzaţii tactile. Masele acestea formează 3 categorii mari de nuclei: nucleii anteriori. Reglare cardiovasculară. Conţine o serie de mase de substanţe cenuşie care sunt conectate cu alte regiuni ale sistemului nervos. Nucleii specializaţi din regiunea naterioară sunt sensibili la modificarea temperaturii corpului. Formează podeaua şi parţial. Hipotalamusul prezintă atât un centru al somnului. Hipotalamusul acţionează ca un centru nervos vegetativ accelerând sau încetinind anumite funcţii. Reglarea echilibrului apei şi a electroliţilor. 3. Hipotalamusul Hipotalamusul. 2. Impulsurile nu ajung direct la inimă. ca urmare a unei lipse de apă. Hipotalamusul primeşte deasemenea impulsuri senzitive de la viscerele abdominale şi reglează secreţia glandulară şi mişcările peristaltice ale tractului digestiv. este porţiunea cea mai joasă a diencefalului. Secretă o serie de hormoni. probabil. Termoreglare. contracţia vaselor cutanate şi încetarea transpiraţiei. Îndeplineşte deasemenea funcţie emoţională şi instinctuală. Când a fost consumată suficientă hrană. 228 | P a g e . Talamusul este. inclusiv cei depozitaţi în neurohipofiza posterioară.

Emisferele cerebrale sunt formate din două straturi. 212). Telencefalul constă din 2 emisfere (fig. mărindu-se astfel suprafaţa sa totală. care se consideră a avea funcţie neuroendocrină.6. Un număr de nuclei din hipotalamus sunt asociaţi cu anumite răspunsuri emoţionale. Hipotalamusul produce hormoni care controlează producerea sau blocarea hormonilor produşi de către hipofiză. Centri specializaţi din regiunea superioară a hipotalmusului răspund la stimularea sexuală a receptorilor tactili de la nivelul organelor genitale. Corpul calos conectează trezirea şi atenţia celor două emisfere şi permite schimbul de informaţii învăţate şi memorate. Epitalamusul Epitalamusul reprezintă porţiunea posterioară a diencefalului care formează plafonul ventriculului III. Metatalamusul Metatalamusul este format din două mase de substanţă cenuşie.Şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal) 229 | P a g e . Aceasta este pliată. 213) care delimitează patru lobi (fig. purtând numele oaselor în dreptul cărora se află: . Disfuncţii ale hipotalamusului pot afecta funcţiile vegetative. diareea şi constipaţia sunt puţine dintre simptomele unor dereglări psihofiziologice. şi este responsabil de funcţiile nervoase cele mai înalte. 214). Emisfea dreaptă controlează inteligenţa spaţială şi artistică. c. numit şi cortex cerebral (scoarţă cerebrală) este format din substanţă cenuşie. Hipotalamusul este o structură vitală care menţine aproape întreaga homeostazie a organismului. cum ar fi furia. La majoritatea oamenilor. Stratul superficial. 1.5 Telencefalul (emisferele cerebrale. numite corpii geniculaţi laterali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului vizual) şi cei mediali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului auditiv). ulcerul peptic. Cele două emisfere sunt conectate între ele prin mase de substanţă albă numite corpul calos. Insomnia. Suprafaţa convexă a emisferelor cerebrale este brăzdată de 3 şanţuri principale (fig. precum memoria şi raţiunea. d. emisfera stângă controlează gândirea analitică şi aptitudinile verbale. Sub cortexul cerebral se găseşte substanţ albă. având o grosime de 24 mm. 8. cum a fi cititul. care sunt incomplet separate printr-un şanţ interemisferic. scrisul şi gândirea matematică. În legătură cu epitalamusul se află glanda epifiză. Fiecare emisferă conţine o cavitate centrală numită ventricul cerebral lateral care conţine lichid cefalorahidian. Regiunea internă a plafonului formează plexurile coroidiene. Reglarea activităţii sexuale. frica. durerea şi plăcerea. creierul mare) (fig. circa 80%. 7. palpitaţiile. 211) Telencefalul reprezintă cea mai mare porţiune din encefal. Reglarea emoţiilor. Cele două emisfere îndeplinesc funcţii diferite. somatice sau psihice. Nu este surprinzător faptul că acest organ este implicat în boli psihosomatice. Reliefurile scoarţei se numesc circumvoluţiuni sau girusuri. Reglarea funcţiei endocrien.

Sunt regiuni în care predomină stratul granular. 218. Nucleul caudat şi putamenul controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice. tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate. Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite arii legate de anumite funcţii. În general. nucleul lenticular (putamen şi globus pallidus).Stratul piramidal extern conţine celule piramidale de talie mijlocie . 216. Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. incluzând rigiditate.- Şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal) Şanţul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital) Pe faţa internă a emisferelor cerebrale se găsesc deasemenea şanţuri dintre care cel mai important este scizura calcarină din lobul occipital. Structura internă. Claustrum este o bandă subţire de substanţă cenuşie situată în apropierea insulei.Stratul superficial (molecular) cu celule puţine şi de talie mică.Stratul fuziform sau multiform conţine în cea mai mare parte celule în formă de fus dar şi de alte forme. Fibre de asociaţie care leagă între ele regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală 230 | P a g e . Corpii striaţi sunt structurile cele mai proeminente alcătuite dintr-o serie de nuclei: nucleul caudat (situat superior). cum ar fi mişcările membrelor superioare din timpul mersului. 217) este al cincilea lob al emisferelor cerebrale fiind situat profund. Substanţa cenuşie Nucleii bazali (fig. Insula (fig. altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea straturilor este proporţională. dar bogat în fibre nervoase . scoarţa este formată din 6 straturi: . 215. în special cu mezencefalul. Se găseşte în profunzimea şanţului lateral fiind acoperit de porţiuni din lobii temporal. Substanţa albă formează o masă compactă care înconjură ventriculele cerebrale. 216. Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos. Substanţa cenuşie este dispusă în regiunea bazală a emisferelor cerebrale unde formează nucleii bazali şi la periferie. Substanţa albă (fig. unde formează scoarţa cerebrală. Globus pallidus reglează tonusul muscular necesar pentru o serie de mişcări intenţionate. 219) a emisferelor este alcătuită din fibre nervoase care pot fi grupate în 3 categorii: 1. Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului.Stratul granular intern cu neuroni de talie mică . Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o varietate de disfuncţii motorii. parietal şi frontal. Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni. Emisferele cerebrale au în structura lor substanţă albă şi substanţă cenuşie.Stratul granular extern format dintr-un număr mare de celule mici . 217) Sunt formaţi din corpii striaţi şi claustrum.Stratul piramidal intern este format dintr-un număr mare de celule piramidale mari .

Funcţiile scoarţei cerebrale Din punct de vedere funcţional. îndeplinind astfel funcţii psihice. Acestea ocupă o mare întindere în scoarţa cerebrală. 3. 220). Fibre de proiecţie sunt cele care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală. în funcţie de numărul receptorilor.2. scoarţa cerebrală se împarte în regiuni sau zone. 220). Fibrele motorii care pleacă dintr-o anumită arie cţionează predominant asupra unui grup de muşchi. şi în cea motorie centrii sunt localizaţi de sus în jos. dar ele antrenează în acelaşi timp şi alte grupe de muşchi astfel ce mişcarea este ingrată. Zona centrilor olfactivi este răspândită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor. Aceasta este localizată în girusul postcentral din lobul parietal. auditive. după silueta răsturnată a corpului. Zona centrilor auditivi este localizată în girusul temporal superior pe fiecare emisferă. ci şi-i formează prin educaţie: Centrul vorbirii este localizat în girusul frontal inferior (aria lui Broca) în lobul frontal stâng indiferent dacă persoanele respective sunt stângace sau dreptace. dar reprezentarea se face în mod deosebit pentru fiecare regiune a pielii. Zona centrilor gustativi este localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul parietal al fiecărei emisfere. Zonele de asociaţie. Ca şi în zona senzitivă. Zonele senzoriale cuprind ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţiile de la diferite organe de simţ. Aceste zone sunt: zone receptoare. dureroasă) din piele. omul nu se naşte cu ei. Regiunea din scoarţă în care proiectează fibrele ce alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactilă. limba şi mâna cu degetele. Zona senzitivă. Unii dintre aceşti centri conduc acte motorii învăţate în cursul vieţii. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată. stabilind conexiunile scoarţei cerebrale cu rtajele infeioare ale sistemului nervos central. de o parte şi de alta a scizurii calcarine. Se formează şi aici homunculus motor. Centrii nervoşi ai acestor zone asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale celor motori. Zona centrilor vizuali este localizată în lobii occipitali ai emisferelor mai mult pe faţa internă. Fibre comisurale. zone efectoare sau motorii şi zone de asociaţie Zonele receptoare sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile snzitive specifice aduc mesaje de la receptorii periferici. unde mai dezvoltate apar mâna cu degetele şi capul. Ele cuprind localizările vizuale. mult deformat ca proporţii. tendoane. cea mai bogată reprezentare o au buzele. Fiecare punct de pe piele este reprezentat printr-un punct de pe scoarţă. olfactive şi gustative. Ariile motorii sunt localizate în girusul precentral din lobul frontal (fig. Pot fi grupate în zona senzitivă şi zone senzoriale. leagă între ele cele două emisfere cerebrale. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate de sus în jos. Zonele efectoare sau motoare sunt regiuni ale scoarţei ce conţin centri nervoşi de la care pornesc impulsuri motorii. o astfel de emisferă este corpul calos. articulaţii. termică. precum şi fibrele sensibilităţii proprioceptive (excitaţii aduse de la receptorii din muşchi. 231 | P a g e . mai ales degetul mare. oase) constituie aria somestezică (fig. ar reprezenta un om în miniatură – homunculus senzitiv – răsturnat. Aici se proiectează fibrele nervilor optici şi în acest loc se produce senzaţia de văz.

patinatul etc. Sistemul nervos periferic (SNP) Sistemul nervos periferic este porţiunea din sistemul nervos situată în afară sistemului nervos central. vomă. cântatul la pian. strănut.2 Nervi spinali Termenii de nerv senzitiv. în girusul temporal superior.1 Nervi cranieni 3. Acesta este format din nervi şi ganglioni nervoşi situaţi pe traiectul nervilor. Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi şi sunt de toate trei tipurile enumerate mai sus. Centrul motor al scrierii este localizat tot în lobul frontal. 3. 221) se clasifică în două categorii după localizare: 3. Alţi centri de asociaţie sunt senzoriali: Centrul înţelegerii cuvintelor vorbite. Centrul înţelegerii cuvintelor scrise este localizat în girusul parietal inferior.Lezarea ariei produce afazie: vorbirea este suprimată. Afectarea acestui centru produce cecitate verbală. Lezarea ariei produce agrafie. deasupra centrului vorbirii. Reflexe necondiţionate Reflexe condiţionate Sunt înnăscute. 3. în rare cazuri se formează şi în emisfera dreaptă. Nervii (fig. sexuale etc. 232 | P a g e . iar nervii micşti conţin şi fibre senzitive şi fibre motorii.1. Există 2 categorii de reflexe: reflexe cu care ne naştem (necondiţionate) şi reflexe dobândite (condiţionate). bolnavul găsinduse în imposibilitatea de a înţelege sensul cuvintelor pe care le aude. Acesta conduce impulsuri spre şi dinspre măduva spinării şi encefal. clipit. cititul. apărare. deşi bolnavul aude şi înţelege ce i se spune. Activitatea nervoasă superioară La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. mersul pe bicicletă. care este localizat în vecinătatea ariei auditive. bolnavul nu mai poate reda în scris ideile sale. motor şi mixt fac referire la direcţia în care circulă impulsul nervos prin nerv. deci se moştenesc Sunt dobândite în cursul vieţii Au căi preformate Nu au căi preformate Arcul lor reflex se închide la nivele inferioare Arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei ale axului cerebrospinal cerebrale Sunt constante şi invariabile Sunt temporare Sunt reflexe de specie Sunt reflexe individuale Ex. supt. prehensil. Ex. Lezarea lui produce surditate verbală. scrisul. Nervii senzitivi conduc impulsul de la receptori la centrii nervoşi. Nervii motori conţin fibre care conduc impulsul nervos doar dinspre centrul nervos spre efectori.

12 perechi toracali. 224) este un nerv motor. 3. IX. Nervul olfactiv (fig. 228) este un nerv mixt. 224) are originea în punte. Nervii spinali (fig.I. V.O rădăcină anterioară.2. VIII. 222) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor din mucoasa olfactivă care conduce la cortex informaţii olfactive. pe traiectul căreia se găseşte un ganlgion spinal ce conţine corpii celulari ai neuronilo senzitivi . IV. Un nerv spinal este alcătuit din: . Nervul oculomotor (fig. 226). Nervul trigemen (fig. 223) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor multipolari din retină. Nervul accesor (fig. Fibrele senzitive preiau informaţii de la cele 2/3 anterioare ale limbii. III. Se distribuie la muşchiul oblic superior al globilor oculari. inferior. acomodare. 5 perechi sacrali. Nervul facial este mixt (fig. Nervul trohlear (patetic) (fig. Nervul vestibulocohlear sau acusticovestibular (fig. care se distribuie la muşchii extrinseci globilor oculari (drept superior. 229) este un nerv mixt care asigură inervarea majoritatea organelor interne. Are funcţie vizuală. XII. intern şi oblic inferior) şi vegetative care se distribuie la fibrele circulare ale irisului şi ale corpului ciliar. pupiloconstricţie. motorie. Fibrele senzitive inervează tegumentul feţei. VI. II. este un nerv motor şi se distribuie muşchiului drept extern. Nervul glosofaringian (fig. . 231) Cele 31 perechi de nervi spinali sunt grupate astfel: 8 perechi cervicali. iar fibrele motorii inervează muşchii masticatori. Funcţiile acestui nerv sunt mişcările globilor oculari. XI. VII. Originea reală a acestor fibre este în mezencefal. Toţi nervii spinali sunt micşti. 5 perechi lombari. 225) este un nerv mixt. Nervul vag (fig. 230) este motor şi se distribuie musculaturii limbii. Asigură inervaţia muşchilor faringelui. Fibrele motorii îşi au originea în punte şi se distribuie la muşchii mimici (cele somatomotorii) şi la glandele salivare sublinguale şi submaxilare (nucleul salivator superior) şi glandele lacrimomuconazale (nucleul lacrimomuconazal)(fibrele vegetative). Nervul hipoglos (fig. sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide. Nervul optic (fig. 230) este nerv motor şi inervează muşchii laringelui şi sternocleidomastoidieni şi trapezi.O radăcină posterioară senzitivă. 227) este un nerv senzitiv şi preia informaţii de la receptorii auditivi şi vestibulari din urechea internă. 224) este un nerv motor cu origine în mezencefal. Nervul abducens (fig. X. format din două tipuri de fibre: somatice. 1 pereche cocigieni.Un trunchi care este mixt 233 | P a g e .

o Comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici. ca urmare formează ramura 234 | P a g e . articulaţiile. în cazul SNV. deoarece neuronii preganglionari părărăsesc SNC de la nivelul vertebrei T1-L2. pielea şi vasele din regiunea posterioară a trunchiului o Anterioară: inervează muşchii şi pielea din regiunea ntro-laterală a corpului. o Posterioară: inervează musculatura. ca răspuns la la condiţiile fiziologice. S-a constat că poate fi controlat şi sistemul nervos vegetativ voluntar. brahial. spre exemplu prin yoga. deasemena de o parte şi de alta a măduvei spinării (ganglionii paravertebrali). Axonul acestuia din urmă sinapsează cu celulele efectoare. Majoritatea neuronilor simpatici sunt separaţi de cei somatici şi sinapsează în ganglionii paravertebrali. Fibrele nervoase visceromotorii inervează organe a căror activitate nu se găseşte sub control voluntar. Distincţia clasică dintre sistemul nervos vegetativ şi cel somatic se bazează pe faptul că în cazul primului sistem controlul este doar involuntar. Efectorii care răspund la reglarea vegetativă sunt muşchiul cardiac. Neuronii preganglionari îşi au originea în trunchiul cerebral. Deoarece neuronii simpatici preganglionari sunt mielinizaţi şi se văd de culoare albă. lombar şi sacral. Spre deosebire de sistemul nervos somatic. Sistemul nervos vegetativ (SNV) fig. implică 2 neuroni motori(fig. Sistemul nervos vegetativ este compus dintr-o regiune centrală şi una periferică şi nu este controlat voluntar. Originea neuronilor preganglionari şi localizarea ganglionilor contribuie la diferenţierea regiunii simpatice de cea parasimpatică. vertebre şi ligamente vertebrale . Aceşti efectori reprezintă porţiuni din organele interne. ramura care ajunge la ganglionul simpatic se numeşte comunicantă albă. 234) Acesta se mai numeşte şi segmentul toracolombar. Primul neuron este denumit neuron preganglionar sau presinaptic. muşchii netezi (din viscere) şi epiteliile glandulare. în care impulsurile sunt conduse de-a lungul unui singur axon de la măduva spinării la sinapsa neuromusculară. Unii dintre neuronii simpatici sinapsează cu neuroni postganglionari situaţi la acelaşi nivel în lanţul paravertebral. Alţii coboară sau urcă înainte e a sinapsa cu neuronul poastganglionar. Ramurile anterioare (excepţie fac cele ale nervilor T2-T12) fuzionează formând plexuri: cervical. calea. gât şi abdomen (ganglioni previscerali). 234 Sistemul nervos vegetativ este implicat în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau scăderea activităţii diferitelor organe. Axonul acestui neuron face sinapsă cu un al II-lea neuron situat într-un ganglion nervos vegetativ. Ganglionii vegetativi sunt localizaţi în cap. în timp ce în cazul celui de-al doilea există şi control voluntar. iar cel de-al doilea este denumit neuron postganglionar (postsinaptic). Sistemul nervos vegetativ simpatic (fig. Deoarece neuronii simpatici postganglionari sunt amielinizaţi se văd de culoare gri.- Ramuri: o Meningeală: mixtă. Primul neuron are corpul celular în susbtanţa cenuşie a encefalului sau măduvei spinării. 4. se distribuie la meninge. vasele sanguine şi alte structuri specializate din alte organe. 236). diencefal şi în măduva spinării (C8-L2 şi S2-S4).

În trunchiul ganglionar simpatic. Neuronii postganglionari sinapsează cu efectorii. majoritatea neuronilor parasimaptici nu străbat nervii spinali. neuroni preganglionari sinapsează cu numeroşi neuroni postganglionari localizaţi la diferite nivele în lanţul paravertebral. glandeel sudoripare şi muşchii erectori ai firului de păr) şi vasele sanguine din muşchii scheletici primesc doar inervaţie simpatică. Efectorii cutanaţi (vasele sanguine. pancreasul. Aceşti neuroni sinapsează cu neuronii postaganglionari situaţi în ganglionii previscerali. IX şi X. După trunchiul simpatic. care includ ganglionii celiac. mezenteric superior şi inferior. deoarece neuronii preganglionari îşi au originea în encefal şi măduva sacrală. în acelaşi timp. Fiecare glandă este compusă dintr-o regiune corticală care secretă hormoni sterorizi şi o regiune medulară care secretă adrenalina şi noradrenalina. a cărui celule sunt derivate neuroni simpatici postganglionari. Aceşti neuroni sinapsează în ganglionii periferici. 4 din cele 12 perechi de nervi cranieini prezintă şi neroni preganglionari parasimpatici. Glandele suprarenale Glandele suprarenale sunt situate deasupra rinichilor. Impulsul simpatic care pleacă din măduva spinării se distribuie divergent la mai mulţi neuroni postganglionari. unde sinapsează în ganglionii cervicali simpatici. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Segmentul parasimpatic este cunoscut şi sub denumirea de segment craniosacral. Nervul splahnic mic sinapsează în ganglionul mezenteric superior. Ca urmare a impulsurilor simpatice. vezica urinară şi organele genitale. Ganglionii periferici Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării sub nivelul diafragmului trec prin trunchiul paravertebral. Neuronii postganglionari inervează intestinul subţire şi colonul. Aceşti sunt nervul III. ce determină un efect general pe mai mulţi efectori. aceste celule eliberează în sânge adrenalină. neuronii nervului vag sinapsează în ganglionii previscerali din diferite regiuni ale corpului. Celulele regiunii medulare sunt inervate de către neuroni preganglionari cu originea în măduva spinării toracală. Nervul splahnic mare porneşte din regiunea T4-T9 şi sinapsează în ganglionul celiac.numită comunicantă cenuşie. Nucleul dorsal al vagului situat în bulb asigură majoritatea inervaţiei parasimpatice a 235 | P a g e . Neuronii postganglionari inervează stomacul. splina. Spre deosebire de simpatic. Regiunea medulară este de fapt un ganglion simpatic modificat. aceşti neuroni formează nervii splahnici. Axonii postganglionari din comunicanta cenuşie ajung prin ramura anterioară sau posterioară a nervilor spinali să inerveze organele efectoare. VII. care este eliberată de cătreterminaţiile nervoase postganglionare simpatice. Efectele adrenalinei sunt complementare cu ale noradrenalinei. Nervul splahnic lombar sinapsează în ganglionul mezenteric inferior şi neuronii postganglionari inervează colonul sigmoid şi rectul. Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării în regiunea toracală superioară străbat lanţul ganglionar paravertebral până la nivelul gâtului. Acestea din urmă sunt eliberate în sânge ca urmare a acţiunii simpaticului. Neuronii parasimpatici ai primilor trei nervi sinapsează cu neuroni postganglionari localizaţi la nivelul capului. fără a sinapsa. intestinul subţire şi rinichii. Neuronii postgnaglionari de aici inervează musculatura netedă şi glandel de al nivelul capului şi gâtului. apare divergenţa.

intestinul subţire. relaxare (în lipsa sarcinii) Penis Ejaculare Erecţie 236 | P a g e . aortă. inimă.corpului (plămâni. intestin gros) Neuronii preganglionari sacrali inervează jumătatea terminală a intestinului gros. sistemul urinar şi reproducător. esofag. În tabelul de mai jos sunt rezumate principalele efecte ale simpatciului şi parasimpaticului: Efector Efectul simapticului Efectul parasimpaticului Ochi Fibrele musculare radiare ale Pupilodilataţie irisului Fibrele musculare circulare Pupiloconstricţie ale irisului Corpul ciliar Relaxare (pentru vederea la Contracţie (pentru vederea distanţă) de aproape) Glandele Lacrimele Stimularea secreţiei Sudoripare Stimularea secreţiei Salivare Reduce secreţia. saliva vâscoasă apoasă Stomacale Stimulează secreţia Intestinale Stimulează secreţia Suprarenale Stimulează secreţia renală Inimă Frecvenţa Stimulare Inhibiţie Viteza de conducere Stimulare Inhibiţie Puterea Stimulare Vasele sanguine Vasocontricţie. penis) Plămâni Bronhiole Dilataţie Constricţie Glandele mucoase Inhibarea secreţiei Stimulează secreţia Tractul digestiv Motilitate Inhibare Stimulare Sfinctere Constricţie Relaxare Ficat Stimularea glicogenolizei Adipocite Stimularea hidrolizei Pancreas Inhibarea secreţiei exocrine Stimularea secreţiei exocrine Splină Stimularea contracţiei Vezica urinară Relaxarea musculaturii Contracţia musculaturii Muşchiul erector al firului Stimularea contracţiei de păr Uter Contracţie (în caz de sarcină). rectul. afectează Vasodilataţi în unele organe toate organele (ex. ficat. stomac. pancreas. saliva Stimulează secreţia.

190 Canalele Na+-voltaj dependente şi canalele K+-voltaj dependente 237 | P a g e .Fig.ATP – dependentă Fig.K+ . 189 Transmiterea potenţialului de acţiune Fig. 188 Pompa Na+ .

191 Actul reflex 238 | P a g e .Fig.

192 Sistemul nervos central Fig. 193 Encefalul 239 | P a g e .Fig.

Fig. ventriculele cerebrale Fig. 194 Meningele. 195 Meningele craniene 240 | P a g e . LCR.

196 Meningele spinale Fig. 197 Foiţele meningeale. ligamentul denticulat 241 | P a g e .Fig.

199 Bariera sânge .Fig. 198 Ventriculele cerebrale şi canalul ependimar Fig.encefal 242 | P a g e .

200 Configuraţia externă a măduvei spinării Fig. 201 Structura internă a măduvei spinării 243 | P a g e .Fig.

203 Fascicul descendent 244 | P a g e .Fig. 202 Fasciul ascendent Fig.

205 Reflex somatic monosinaptic – reflexul rotulian 245 | P a g e . 204 Localizarea tracturilor în măduva spinării Fig.Fig.

206 Reflex somatic polisinaptic Fig. 207 Trunchiul cerebral (vedere posterioară) 246 | P a g e .Fig.

209 Cerebelul – vedere anterioară Fig. 211 Emisferele cerebrale – faţa laterală 247 | P a g e . 208 Cerebelul .Fig. 210 Cerebelul – vedere anterioară Fig.secţiune sagitală Fig.

213 Lobii telencefalului şi principalele arii ale cortexului 248 | P a g e .Fig. 212 emisferele cerebrale .vedere mediană Fig.

Fig. 214 Lobii emisferelor cerebrale Fig. 215 Secţionarea frontală şi transversală a encefalului 249 | P a g e .

Fig. 217 Secţiune transversală prin encefal 250 | P a g e . 216 Secţiune frontală prin encefal Fig.

218 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune sagitală Fig.Fig. 219 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune frontală 251 | P a g e .

Fig. 220 Aria somestezică principală şi motorie principală 252 | P a g e .

223 Nervul optic 253 | P a g e . 222 Nervul olfactiv Fig.Fig. 221 Nervii Fig.

225 Nervul trigemen şi ramificaţiile lui 254 | P a g e . trohlear şi abducens Fig. 224 Nervii oculomotor.Fig.

Fig. 227 Nervul vestibulocohlear 255 | P a g e . 226 Nervul facial Fig.

228 Nervul glosofaringian Fig. 229 Nervul vag 256 | P a g e .Fig.

230 Nervul accesor şi hipoglos Fig.Fig. 231 Nervul spinal 257 | P a g e .

232 Reflex vegetative Fig. 233 Comparaţie dintre reflexul somatic şi cel vegetativ 258 | P a g e .Fig.

234 Principalii centri vegetativi 259 | P a g e .Fig.

Proprietăţi generale ale receptorilor Receptorii sunt structuri specializate care informează sistemul nervos central despre evenimentele care au loc în mediul extern sau intern al organismului. III. Identificarea tipului de excitant. în timp ce. Receptori primari sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere sau încapsulate ale neuronilor senzitivi care eliberează direct semnalul sistemului nervos central. Distribuţie spaţială Codificarea calităţii stimulilor reprezintă procesul de convertire a informaţiei într-un limbaj inteligibil sistemului nervos central. numit stimul adecvat (specific). Calitate b. În funcţie de natura excitantului. II. receptorii pot fi: 260 | P a g e . Receptori secundari sunt epitelii senzoriale care transmit semnalul prin intermediul prelungirilor neuronilor senzitivi. la om cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 800 nm. în majoritatea lor. Desfăşurare temporară d. la ceilalţi stimuli de intensitate normală nu răspund. Senzaţia provocată de un excitant specific este bine conturată în conştiinţa noastră şi redă cu exactitate proprietăţile obiectului care o provoacă. chimici. Stimulii care acţionează asupra receptorilor se diferenţiază între ei prin: a. reprezentat prin aria din scoarţa cerebrală la care ajung fibrele căii de conducere şi în care excitaţia este transformată în senzaţie conştientă. răspunzând intens unui anumit tip de stimul. deci a calităţii lui. Intensitate c. 2. În funcţie de calea folosită pentru transmiterea informaţiei.CURS 14. Segmentul central. Spre exemplu. receptorii sunt împărţiţi în două categorii: 1. toate formele de energie ale stimulilor sunt convertite în activitate electrică. Receptorii. Fiecare analizator este alcătuit din 3 segmente: I. Aceştia manifestă o acţiune filtrantă asupra excitanţilor. depinde de structura receptorilor. ANALIZATORII Legăturile dintre mediul extern şi organism se realizează prin intermediul analizatorilor. Stimulii pot fi de diverse tipuri: mecanici. excitantul specific al fotoreceptorilor este radiaţia electromagnetică. La nivelul receptorilor. Segmentul de conducere (intermediar): format din căile nervoase prin care influxul nervos este transmis la scoarţa cerebrală. Segmentul periferic (de recepţie) specializat pentru a capta stimulii şi a-i transforma în impuls nervos. acţionează ca amplificatori de putere ai stimulilor. Acest lucru permite animalelor să deceleze semnale slabe generate de surse mai îndepărtate. electrici. în timp ce senzaţia provocată de stimulii neadecvaţi are un caracter nedefinit.

cu atât numărul receptorilor şi fibrelor senzitive activate va fi tot mai mare. Receptorul modulează frecvenţa impulsurilor în fibra senzitivă. 261 | P a g e . Astfel receptorii pot fi: Tonici (lent adaptabili) informează continuu creierul asupra stării corpului şi a relaţiilor lui cu mediul: tactili (discurile Merkel. Dacă se înregistrează simultan amplitudinea potenţialului şi frecvenţa impulsurilor transmise prin fibra senzitivă se constată că frecvenţa este proporţională cu amplitudinea potenţialului. receptorii acustico-vetibulari. receptorii pentru aminoacizi). organele cavitare. corpusculii Ruffini). B. C. Receptorii algici (nociceptori): nu prezintă un stimul specific. aparatul cardiovascular). alţii semanlizează doar variaţiile intensităţii stimulului. Adaparea este diferită de oboseală. modificările de intensitate ale stimulilor nu ar depăşi câteva sute. Spre exemplu. glucoreceptorii. La nivelul receptorului amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului. acesta va genera la nivelul unei zone specializate a receptorului (membrană receptivă) un potenţial local datorat creşterii permeabilităţii pentru Na+. vizuali. Dacă receptorul nu ar răspunde logaritmic. Creierul interpretează semnalul cu antilogaritmul intensităţii stimulilor. În acest sens unii receptori răspund continuu. olfactivi.A. Codificarea intensităţii stimulului poate fi realizată şi prin sumare spaţială. urechea umană percepe stimuli a căror intensitate variază de 10 12 ori. osmoreceptorii. reacţionează la toate tipurile de stimuli de intensitate mare. Codificarea intensităţii stimulilor. Receptorii electromagnetici: celulele cu con şi bastonaş din retină. gustativi au rol în prevederea stării viitoare a corpului după câtea secunde sau minute. D. Termoreceptori: răspund la variaţiile de temperatură. Fazici (rapid adaptabili): informează creierul despre începutul şi terminarea acţiunii unui stimul: Meisnner (vârful degetelor. În acest fel creierul poate aprecia intensitatea reală a stimulului. baroreceptorii din plămâni. olfactivi. Răspunsul logaritmic al receptorilor le-a extins scara de sensibilitate. E. nociceptori. Chemoreceptori: detectează variaţiile compoziţiei chimice ale mediului (receptorii gustativi. baroreceptoriii sistemului vascular şi chemoreceptorii corpusulului carotidian. Când asupra lor acţionează un stimul. Mecanopreceptori: excitanţi mecanici (receptoriii tactili şi de presiune. kinestezici. chemoreceptorii sinusului carotidian şi a arcului aortic. Adaptarea receptorilor Reprezintă modul în care răspund receptorii atunci când asupra lor acţionează un stimul un timp îndelungat. buzelor). Cu cât un stimul va fi mai intens. Aceste semnale sunt interpretate de creier ca fiind produse de stimuli cu intensitate mai mare. La nivelul oricărui receptor intensitatea unui stimul este codificată sub forma unei amplitudini gradate a potenţialului de receptor. Toţi receptorii prezintă o caracteristică comună.

Formează papilele dermice responsabile pentru dermatoglife.Codificarea temporală a stimulilor. fiind reprezentat de exteroreceptorii de la acest nivel. o pătura mucoasă (corpusculul mucos Malpighi): prezintă mai multe straturi celulare. deci a variaţiei intensităţii stimulului. Structura pielii:  epidermul (Fig. Stratul profund are rolul de a genera noi celule. Localizarea sursei sonore se face şi pe baza diferenţei de sonoritate a sunetelor percepute de cele 2 urechi. Straturile cele mai superficiale se desprind.are o întindere de 1.3 mm. conţin keratină şi au aspect solzos. o Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. Această calitate este prezentă în cadrul receptorilor tonici prin prezenţa unor impulsuri în receptor pe toată durata acţiunii stimulului. 262 | P a g e . La nivelul scoarţei cerebrale există o somatotopie riguroasă a zonelor corpului. cu rol de protecţie contra radiaţiei solare. în locul celor exfoliate. deoarece capul funcţionează ca o barieră în calea vibraţiilor acustice cu frecvenţă mare.5 m2 şi o grosime variabilă. încât ori de câte ori se excită neuronii dintr-o zonă corticală. respectiv amprente digitale.  dermul: este un ţesut conjunctiv. Pătura cornoasă nu prezintă vase sanguine şi nici terminaţii nervoase. fenomen numit exfoliere (descuamare). Epiderma este într-o continuă regenerare. între 1 şi 4 mm. Unele celule produc melanina. de la o regiune la alta. Pielea (Fig. Astfel fiecare suprafaţă prezintă o topografie riguroasă. senzaţia va fi raportată la zona receptoare care transmite semnalul. În cadrul receptorilor fazici se constată semnalizarea începutului (on) sau sfârşitului (off) sau începutului şi sfârşitului (on/off) acţiunii unui stimul. Interpretarea se face la nivelul creierului pe baza decalajului de timp al excitării celor 2 urechi.este de natură conjunctivo-epitelială . 1. În privinţa excitanţilor sonori poziţia spaţială a acestora este codificată temporar. Analizatorul cutanat Segmentul periferic se găseşte în piele. Conţine capilare sanguine şi limfatice şi terminaţii nervoase. 236): o pătura cornoasă: complex de straturi epiteliale pavimentoase stratificate keratinizate  stratul transparent (lucid): celule poliedrice  stratul cornos: celulele sunt moarte. Codificarea distribuţiei spaţiale a stimulilor. Aceste mecanisme funcţionează la frecvenţă mai mare de 3000 Hz. 235): . are o grosime de 300 μm .

237) o unghiile (Fig.  foliculul pilos: o teaca epitelială internă o teaca epitelială externă o teaca fibroasă  tulpina: o măduvă o regiunea corticală: celule cu pigmenţi ce dau culoarea părului o epidermicula (cuticula): keratină Unghia producţia cornoasă dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor aspect de lamă subţire:  corpul unghiei. bulbii firelor de păr. o Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen. limfatice şi terminaţii nervoase libere sau încapsulate. 239): o glandele sebacee o glandele sudoripare - Părul producţie cornoasă filiformă:  rădăcină:  la bază prezintă o porţiune mai dilatată numită bulbul părului în care pătrunde papila părului cu rol în hrănirea şi inervarea lui. Conţine glomerulii glandelor sudoripare. Sub corp se găseşte patul unghiei (epiderma) şi dermul unghiei  rădăcina unghiei: regiunea sa terminală formează matricea prin care unghia creşte continuu. vase sanguine. 2389  glandulare (Fig. hipodermul: este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase. Glandele sudoripare 263 | P a g e - . Conţine vase limfatice şi sanguine. ce formează plexul superficial cutanat. dispuse în toate sensurile. precum şi trunchiuri nervoase. Producţiile pielii  cornoase: o părul (Fig.

contra dezhidratării. Excreţie: realizată prin glandele sudoripare Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul pielii. produce melanina. Sensibilitatea cutanată (Fig. glomerulare:  glomerul (înconjurat de capilare) ce are celule epiteliale secretoare  canal sudoripar ce se deschide la exterior prin por  au rolul de a produce transpiraţia Glandele sebacee sunt glande acinoase. vitamina D şi histaminele. loviturilor. ce se deschid la baza firului de păr produc sebumul cu rol de protecţie a pielii Funcţiile pielii - - protecţie contra microbilor. radiaţiei solare. prin terminaţii nervoase (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se termină liber sau în corpuscului tactili. când temperatura scade apare vasoconstricţie Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin stagnant) Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie).- glande tubuloase. Piele reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat. contra lichidelor şi gazelor. Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele. Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4l CO2. 240):  tactilă  termică  dureroasă Sensibilitatea tactilă: mai dezvoltată pe faţa volară a palmei:  corpusculii Meissner şi Merckel (pentru atingere)  corpusculii Vater – Pacini (pentru presiune) Sensibilitatea termică:  corpusculii Krause (pentru rece)  corpuscuii Ruffini (pentru cald) 264 | P a g e - .

precum: bradichinina. serotonina. în girusul postcentral din lobul parietal. migrene durere viscerală (Fig. fiind mielinizate sau nemielinizate. ioni de potasiu în exces. crampe muscualre. Extirparea ariilor asociative determină imposibilitatea recunoaşterii obiectelor prin pipăit. care apare cu o latenţă mai mare. durerea având un caracter dfuz. acizi. unde densitatea receptorilor este ami mică. care determină excitarea receptorilor algici. Durerea îndeplineşte o funcţie de protecţie indispensabilă vieţii normale.. Există la nivelul ei şi o separare topografică a sensibilităţii kinestezice de cea tactilă. prostaglandine. Excitantul este orice stimul de intensitate ridicată. cu rol în descifrarea semnalelor senzoriale primite de SI. Odată cu creşterea intensităţii stimulului creşte şi intensitatea senzaţiei dureroase (hiperalgezia – creşterea sensibilităţii receptorilor dureroşi). Densitatea receptorilor algici este foarte mare în tegument. aceasta poate fi: durere somatică:  superficială:  iniţială  tardivă  profundă: ţesut conjunctiv. SI primeşte semnale specifice. ulcere. de arsură. Tritoneuronul: talamus.Sensibilitatea dureroasă: terminaţii nervoase libere din epiderm Segmentul de conducere: Protoneuronul: ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Gall şi Burdach din bulbul rahidian. Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale. Există două arii somestezice: SI şi SII. Excitarea electrică a ariilor asociative determină apariţia unor senzaţii somatice complexe: simţirea unui obiect. Un stimul nociv generează o senzaţie dureroasă dublă. spre deosebire de viscere. articulaţii. produsă de calculi biliari. O durere rapidă localizabilă şi o durere lentă. apare în viscere. enzime proteolitice. dacă sunt injectate în doze mici. oase. diferite de mecanoreceptori sau termoreceptori specifici. Adaptarea receptorilor algici Aceştia nu se adaptează deloc sau aproape deloc. În funcţie de locul de origine şi calitatea durerii. Extirparea unilaterală a ariilor asociative are ca rezultat uitarea unei părţi a corpului: amorfosinteză. histamina. apendicită Receptorii algici sunt terminaţii nervoase libere. cu o capacitate mare de discriminare a localizării senzaţiilor dureroase. 241): caracter difuz. determină apariţia senzaţiilor 265 | P a g e . SII primeşte semnale din aria SI precum şi de la nucleii talamusului de pe ambele jumătăţi corporale. Aria asociativă somatică se găseşte posterior ariei somestezice principale. Aceste substanţe pot fi izolate din ţesuturile lezate şi. acetilcolina. Aceşti stimuli determină apariţia la nivelul ţesuturilor a unor substanţe chimice. informând organismul despre apariţia în mediul de viaţă a unor agenţi nocivi care compromit integritatea şi funcionarea sa normală.

dureroase. Durerea viscerală este determinată de distensia organelor cavitare, spasme, leziuni chimice ale suprafeţei viscerale, anoxie. Există zone insensibile la durere: parenchimul hepatic, alveolele pulmonare. Capsula hepatică şi canalele biliare sunt foarte sensibile la durere. Semnalele dureroase sunt transmise prin fasciculele spinotalamice antero-laterale, precum şi prin fasciculele spinoreticulate. S-a constatat că înlăturarea scoarţei cerebrale nu înlătură durerea, ceea ce înseamnă că senzaţiile dureroase apar şi în zona subcorticală. Se consideră că scoarţa cerebrală intervine în interpretarea calităţii durerii, etajele subcorticale în percepera informaţiei dureroase. În cazul durerii viscerale poate apărea şi durerea raportată, adică durerea produsă la nivelul unu organ visceral pe care o raportăm şi în zone corporale externe. La nivelul măduvei spinării, primul neuron al sensibilităţii viscerale sinapsează cu acelaşi deutoneuron cu care sinapsează şi primul neuron care aduce semnale dureroase dintr-un dermatom. Sistemul analgezic al creierului Modul în care fiecare subiect reacţionează la durere este diferit. Acest lucru se datorează capacităţii creierului de a controla eferenţele dureroase, prin activarea sistemului analgezic. Acesta prezintă 3 componente majore, 2 situate în trunchiul cerebral, iar a treia în coarnele posterioare ale măduvei spinării. Prin activarea acestui sistem, se reduce cantitatea de mediator chimic eliberat de primul neuron al sensibilităţii dureroase. S-a constat că injectarea de morfină are un puternic efect analgezic, acţionând prin acest sistem analgezic al creierului. Plecând de la această constatare, s-a presupus existenţa în organism a unor substanţe naturale asemănătoare morfinei. S-au descris peste 18 compuşi de acest fel: βendorfina, metencefalina, dimorfina etc.

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC
Receptorii analizatorului kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, periost, ligamente (Fig. 242). Receptorii kinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei din piele. Sunt sensibili la milşcări şi modificări de presiune. Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi celule tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsula subţire conjunctivă, căptuşită de celule capsulare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la intrare, pierd teaca de mielina şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase. Terminaţiile nervoase sunt excitate de întin-derea puternică a tendonului. Corpusculii Rufini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi receptionează informaţii în legatură cu poziţia şi mişcările din articulaţii. Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării. Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate, faţă de care se află în paraIel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. 266 | P a g e

Fusurile neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafuzoriale, conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafuzoriale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă 2 aspecte diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează iar nuclei se află în şir central. Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fară striaţiuni, necontractilă şi conţine 40-50 nuclei. Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibru uniform, păstrează striaţiunile iar nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase. Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie: a. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele numite "în floare" se termină pe ecuatorul fibrelor cu lanţ nuclear. b. Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ (gama) din cornul anterior al măduvei. Recepţia kinestezică se realizează la nivelul proprioreceptorilor care sunt excitaţi mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe baza informaţiilor culese de la aceştia, cât şi de la nivel cutanat, centri corticali sunt conştienţi, în fiecare moment, de pozitia în spaţiu a părţilor corpului şi de mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor. Analizatorul kinestezic, împreună cu cel cutanat, iau parte la elaborarea senzaţiilor somatice. O altă funcţie a analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a posturii corpului. La realizarea acesteia concură şi analizatorul vestibular, vizual şi cutanat. Primele două segmente ale analizatorului kinestezic au fost descrise la anatomie. Segmentul cortical este reprezentat tot la nivelul ariilor somestezice I şi II, încât proiecţia sensibilităţii dermatoa-melor se suprapune, în general, cu a miotoamelor. Se realizeaza aici o arie senzitivo-motorie care pune în acord efectuarea comenzii motorii corticale, cu ştirile sosite pe căi proprioceptive, privind modul în care aceasta este executat de muşchii respectivi. O parte din informaţia kinestezică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach, spre talamus şi scoarţă, unde devine imediat conştientă. O altă parte este condusă prin fasciculele spino-cerebeloase, la cerebel care, dupa o prelucrare, o transmite la talamus şi de aici ajunge la cortexul senzitivo-motor (vezi controlul motilităţii voluntare). Rezultă că analizatorul kinestezic joacă cel puţin trei roluri majore: În elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice. În reglarea tonusului muşchilor şi a posturii corpului. În controlul motilităţii voluntare. Analizatorul kinestezic nu realizează singur aceste mari funcţii. Rolul său este de a furniza creierului informaţii prelucrate de la aparatul locomotor. Pe baza acestora, este elaborată comanda motorie, se reglează tonusul muscular şi postura, se efectuează controlul asupra îndeplinirii comenzii voluntare. Altfel spus, analizatorul kinestezic reprezintă o importantă componentă de feedback a mecanismului ce reglează activitatea motorie somatică.

3. ANALIZATORUL OLFACTIV

267 | P a g e

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea posterosuperioară a foselor nazale (Fig. 243). Epiteliul mucoasei oIfactive este format din celule de susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule sensitive bipolare. Celulele senzitive bipolare reprezintă în acelaşi timp receptorul şi I neuron. Ele au dendrita orientată printre celulele de susţinere şi se termină cu o veziculă prevăzută cu cili. Cilii au o mare densitate 10 000/mm2. Ei măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt adevărate traductoare fiziochimice cu rol în codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor bipolare for-mează nervii olfactivi (10-20) care străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulb, făcând sinapsă cu neuronii mitrali multipolari de la nivelul bulbului olfactiv. Această sinapsă este de tip glomerular. Neuronii murali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă medial şi laterală, delimitând substanţa perforată anterioar. Axonii celui de al II-lea neuron ajung la cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid). Prelungirile neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală care constituie cortexul olfactiv secundar. Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu talamusul. Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la găsirea şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea locurilor cu aer viciat etc. Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50 de mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga diversitate de senzaţii olfactive. Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor, de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat. Corespunzător fiecărui tip de miros primar există câte un tip diferit de receptori olfactivi care reactionează cu predilecţie la anumite substanţe chimice. Unii contestă totuşi existenţa receptorilor specifici de miros. Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă ca a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre substanţa mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai scurt. Dacă acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă până la dispariţie. Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Pentru a evita acest fenomen, animalele prezintă instinctiv un comportament special de adulmecare, cu inspiraţii bruşte, scurte şi repetate, însoţite de rotaţii ale capului în diferite direcţii, precizând cu exactitate despre ce miros este vorba şi dincotro vine. Adaptarea receptorilor este specifică numai pentru mirosul respectiv. Dacă în momentul adaptării mirosului pentru un parfum, oferim subiectului un altul, acesta simte imediat mirosul nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai omului este diferită pentru diferite substanţe. O sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan, pe care îl simţim chiar la concentraţii de 1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea, mercaptanul se amestecă în proporţii infime cu gazul metan, servind ca semnal de avertizare în caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a gazelor. 268 | P a g e

În urma interacţiunii dintre substanţa odorantă şi receptorii olfactivi, se naşte un potenţial receptor care se transmite spre centrii olfactivi corticali şi subcorticali unde ia naştere senzaţia de miros. S-a stabilit că prin fibrele tractului olfactiv circulă continuu potenţiale electrice, a căror grupare pe frecvenţe şi serii de impulsuri, este interpretată de centrii corticali drept senzaţii particulare de miros.Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie. Acuitatea olfactivă este cu atât mai mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie cât mai mică a substanţei în aerul inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu ajutorul terminaţiilor senzitive ale nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut mirosul în urma atrofierii mucoasei olfactive, pot percepeîin con-tinuare mirosul de amoniac. Dispoziţia mirosului seîinsoţeşte şi de tulburări ale gustului. 4. ANALIZATORUL GUSTATIV Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi, situaţi la nivelul papilelor gustative. Mugurii gustativi (Fig. 244) sunt formatiuni ovoidale formate din: celule de susţinere celule senzoriale care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ. La polul apical al celulei senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în porul gustativ al mugurelui. La poIul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii nervoase ale nervului facial, gloso-faringian şi vag (Fig. 246). Nervul facial preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian, excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag, excitaţiile din regiunea depresiuni situate între rădăcina limbii şi epiglota. Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial la nivelul ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag, la nivelul ganglionului inferior. Axonul primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb unde se află cel de-al II-lea neuron al căii gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge Ia talamus, unde se află cel de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă plasată în partea inferioară a girului postcentral. Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea alimentelor alterate sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive. Pentru a fi gustate, substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă receptorii gustativi. Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide. Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale, cărora Ie corespund patru tipuri de receptori gustativi (Fig. 245): 1. Senzatia de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile. Intensitatea senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs sintetic, este de 600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în special, spre vârful limbii. 2. Senzaţia de sărat, provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către NaCI. Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii. 3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu tăria acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii. 269 | P a g e

4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina. Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate. Fiecare tip de receptor gustativ răspunde la cel puţin 2 tipuri de substanţe sapide, proprietate ce permite potenţarea gusturilor prin combinarea de dulce cu sărat etc. Un rol în recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi termici din mucoasa bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui influx nervos ce se propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal. Aici ia naştere senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul unui aliment ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea gustativă scade foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă substanţă sau să deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punândule în contact cu alţi receptori. Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe. Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling sau chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte mult din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are şi o componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere şi neplăcere.

5. ANALIZATORUL VIZUAL
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală unde se face analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită (Fig. 249). Între globul ocular şi peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci (striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi). Globul ocular este format din trei tunici concentrice şi din medii refringente: Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica şi anterior, corneea: Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere. Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci globului ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului optic. Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens. Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre partea posterioară spre cea anterioară sunt: Coroida se întinde posterior de ora seratta care este limita dintre coroidă şi corpul ciliar. Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic. Este bine vascularizată, având rol nutritiv. Corpul ciliar (Fig. 250) se află imediat anterior orei seratta şi prezintă, în structura sa, procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare şi circulare care au rol în acomodarea vederii prin ligamentul 270 | P a g e

suspensor al cristalinului (Zonula lui Zinn). Procesele ciliare, în număr de 6080, sunt alcătuite din aglomerări capilare cu rol în secreţia umorii apose. Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un individ la altul. . Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma irisului, în jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate circular şi radiar. Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de lumină ce soseşte la retină. Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă, responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi functional i se disting două regiuni: retina vizuală sau partea optică şi retina oarbă, fără rol în fotorecepţie, numită şi retina iridociliară, datorită raporturilor ei cu irisul şi corpul ciliar. Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi prezinta două regiuni importante: Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se găsesc mai muIte conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai conuri. Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile. În structura retinei se descriu 10 straturi (Fig. 252), în care se întâlnesc trei feluri de celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de bastonaş, celulele bipolare şi celulele muItipolare. În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Cele 10 straturi dinspre coroidă spre interiorul globului ocular sunt: 1. epiteliu pigmentar; 2. stratul conurilor şi bastonaşelor, alcătuit din segmentele externe ale celulelor vizuale cu conuri bi bastonaşe; 3. membrana limitantă externă; 4. stratul granular extern care cuprinde corpul celulelor vizuale; 5. stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale şi celulele bipolare; 6. stratul granular intern, format din corpul celulelor bipolare; 7. stratul plexiform intern, realizat de sinapsele dintre celulele nervoase bipolare şi celulele ganglionare; 8. stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare; 9. stratul fibrelor nervului optic, format din axonii celulelor multipolare; 10. membrana limitantă internă. Celulele cu bastonaşe (Fig. 253) sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125 milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este mic, iar in foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă. Mai muIte celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă muItipolară corespund circa 90-180 celule cu bastonaşe. 271 | P a g e

limfatice şi nervi. La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică. Anexele ochiului (Fig. apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei anterioare dintre iris şi cornee. Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular. ce se formează printr-o activitate secretorie a proceselor ciliare. transparente. cristalinul corpul vitros. La exterior este învelit de o membrană numită hialoida. De la acest nivel prin canalul Iui Schlemm se resoarbe în venele sclerei. Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul suspensor sau zonula lui Zinn. Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine un echilibru constant. Când se produce o obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei. formându-se pe retină imaginea obiectului privit. Umoarea apoasă (Fig. răsturnată şi mai mică. 248). conjunctiva şi aparatul lacrimal (Fig.Celulele cu conuri (Fig. Ocupă camera posterioară. situată înapoia cristalinului. de asemenea. 254) sunt reprezentate de: corneea transparentă. sunt striaţi. Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent. Fiecare celulă cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară. sunt mai numeroase în macula luteea. care spre deosebire de cei intrinseci. 253). iar aceasta cu o singură celulă multipolară. Mediile refringente (Fig. dând boala denumită glaucom. cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. 247) Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie. de către mediile refrigerente ale globului ocular. delimitată între iris şi cristalin. Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. pleoapele. celule nervoase modificate. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă. în număr de 6-7 milioane. colorată. Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg. Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare. presiunea intraoculară creşte prin formarea continuă normală a umoarei apoase. localizată între iris şi corpul vitros. 250) are forma unei Ientile biconvexe. la lumină intensă. Calea optică 272 | P a g e . 250)este un lichid incolor. umoarea apoasă. Cristalinul (Fig. unde sunt refractate conform legilor refracţiei. Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină. nutriţia sa făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare. în foveea centralis există numai celule cu conuri. Cristalinul nu conţine vase sangvine. Corpul vitros are o formă sferoidală. Anexele de protecţie sunt: sprâncenele. numită cristaloidă. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici (vezi cursul despre muşchi). se va obţine o imagine reală.

putem considera aparatul dioptric al ochiului ca o singură lentilă convergentă.Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual (Fig. iar zonula Zinn. aparatului suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar. Ca 273 | P a g e . Simplificând. tensionată. Razele paralele ce vin de la infinit (în practică de la distanţe mai mari de 6 m) se vor focalizala 17 mm în spatele centrului lentilei oculare. fiind reprezentat de celulele multipolare.stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină. Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în corpul geniculat lateral. în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochi. Camera obscură. În interiorul globului ocular. Nervul optic conţine fibre de la un singur glob ocular. comprimând cristalinul. 251). 255) se petrece la nivelul ochiului. Al doilea neuron este situat în stratul 8 al retinei. ci merg spre coliculul superior. în jurul scizurii calcarine. formând o multitudine de mici camere obscure care conţin melanină. Acomodarea se datoreşte elasticităţii cristalinului. fiecare con şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar retinian. Lipsa ei. unde se desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei. Axonii proveniţi din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi parte. unde se află aria vizuală care reprezintă segmentul cortical al analizatorului. Organul activ al acomodării este muşchiul ciliar. Fiziologia analizatorului vizual Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii. Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din stratul 6 al retinei vizuale. după care ajung în tractul optic opus. provoacă tulburări de vedere diurnă. suprafaţa fotosensibilă . 253). Receptorii căii optice sunt celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe. În plus. Aceasta se datoreşte straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei.camera posterioară a globului ocular. unele fibre merg spre nucleul autonom al nervului III de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge la muşchiul sfincter al pupilei (mioza). 256). dând o imagine reală şi răsturnată (fig. formei şi culorii obiectelor din lumea înconjurătoare. Aparatul dioptric ocular este format din cornee (putere de refracţie=45 dioptrii) şi cristalin (putere de refracţie=15 dioptrii). Puterea de refracţie a cristalinului nu este fixă. muşchiul ciliar este relaxat. la albinoşi. ) Acomodarea (Fig. Variaţia acesteia cu distanţa la care privim se numeşte acomodare. Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral) unde 75-80% din fibrele tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa cerebrală şi se termină în lobul occipital.aparatul dioptric al ochiului. De la acest nivel. Când ochiul priveşte la distanţă. format din trei sisteme optice: camera obscură . Acesta poate fi comparat cu un aparat fotografic. un sistem de Ientile . altele coboară în cornul lateral al măduvei C8-T2 de unde pornesc fibrele simpatice care vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriaza) (Fig. Axonii neuronilor multipolari proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma optică. razele luminoase nu se reflectă. Aceasta pune în tensiune cristaloida. cu o putere totală de 60 dioptrii şi cu centrul optic la 17 mm în faţ a retinei. RECEPŢIA VIZUALĂ (Fig.

ochiul hipermetrop. indiferent de distanţa la care priveşte. Hipermetropia se corectează cu Ientile convergente. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm iar punctul remotum. Emetropia şi tulburările ei În raport cu distanţa la care se află retina faţă de centrul optic. Aceasta reprezintă acomodarea la distanţă. Cu vârsta. În cazul ochiului miop. Tensiunea din cristaloidă scade. La hipermetrop. care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic. fără efortul muşchiului ciliar. la care vedem clar un obiect. iar imaginea obiectelor aflate la infinit este clară. puterea de acomodare scade datorită scăderii elasticităţii cristalinului. obiectele situate la distanţe mai mari de 6 m. suprapuse în mai multe 274 | P a g e . fenomen cunoscut sub numele de presbiopie (presbiţie). Miopia se corectează cu Ientile divergente. iar datorită elasticităţii. ducând la apropierea punctului proxim. pe retina acestora. Ca urmare. Recepţia vizuală constă din transformarea energiei electromagnetice a luminii în influx nervos. raza de curbură a acestuia creşte. Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. Aceasta este acomodarea pentru vederea de aproape. în consecinţă. se numeşte punct proxim. ochiul hipometrop (miop). ducând Ia îndepărtarea punctului proxim. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală. care permite ochiului emetrop să vadă clar.urmare. fără acomodare. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar. miopul apropie obiectul privit. Punctul cel mai apropiat de ochi. punctul proxim se îndepărtează. Astigmatismul se corectează cu Ientile cilindrice. Procesele fotochimice din retină Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între 400-750 nm. fără efort acomodativ. la care retina se află 1a 17 mm în spatele centrului optic. se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic. muşchiului ciliar se contractă şi se relaxează zonula Zinn. există trei tipuri de ochi: ochiul emetrop. cristalinul se bombează. EI necesită un efort acomodativ permanent. În acest mod. acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la distanţe mai mici de 25 cm. Când privim obiecte aflate în apropiere. razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi. se numeşte punct remotum. iar puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii. Acest act se petrece la nivelul celulelor cu prelungiri în formă de con sau bastonaş. cu efort acomodativ maximal. Pentru a vedea clar. care se face cu efort contractil al muşchiului ciliar şi permite vederea clară a obiectelor situate la distanţe mai mici de 6 m. Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. Ele sunt formate din pliuri ale membranei celulare. În consecinţă. la 6 m de ochi. corneea va determina formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial corespunzător. acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la infinit şi se epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm. cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm. puterea de convergenţă creşte de la 15 la 30 dioptrii. Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură ale suprafeţei corneei.

Deoarece pigmentul face parte din structura membranei conurilor şi bastonaşelor. cantitatea purpurului retinian scade. ceea ce determină o creştere a sensibilităţii fotocelulelor. iar cele ce absorb toate radiaţiile. Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se numeşte nictalopie. în timp util. Adaptarea Ia lumină. în amestec cu prima. opsina. se pot obţine toate celelalte culori din spectru. Bastonaşele sunt mult mai sensibile decât conurile. apar negre. Adaptarea Ia întuneric. Retinenul este o aldehidă a vitaminei A şi este acelaşi pentru toţi pigmenţii. În lipsa energiei luminoase are loc refacerea pigmenţilor vizuali. Culorile roşu. datorată creşterii de câteva zeci de mii de ori a sensibiliăţii bastonaşelor. Unele conuri conţin fotopsină care absoarbe preferenţial radiaţia roşie şi portocalie (conurile"roşii"). senzaţia de negru. Timpul de adaptare la întuneric este de 30 minute. Fiecărei culori din spectru îi corespunde o altă culoare complementară care. numite iodopsine. numit rodopsină. Altele conţin fotopsină ce absoarbe preferenţial radiaţia verde (conurile "verzi"). Adaptarea receptorilor vizuali. În structura lor se află macromolecule fotosensibile de purpur retinian. 275 | P a g e . Acest potenţial determină un influx nervos ce se propagă spre centri vizuali. datorată creşterii de câteva sute de ori a sensibilităţii conurilor şi o fază lentă. Corpurile ce reflectă toate radiaţiile luminoase apar albe. Prin amestecul lor în diferite proporţii. va scădea mai ales sensibilitatea bastonaşelor încât vederea diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Vederea nocturnă este asigurată de bastonaşe. dă culoarea albă. potenţial numit receptor sau generator. inclusiv culoarea albă. Sub acţiunea luminii. Conurile conţin trei feluri de opsine numite fotopsine. Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile de undă ale spectrului vizual. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai mare cu cât ele conţin mai mult pigment. Excitarea unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia culorii absorbite. Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se descompune în retinen şi opsină.straturi. Stimularea conurilor produce senzaţii mai diferenţiate. Vederea alb-negru şi vederea cromatică. Adaptarea la întuneric are loc în două faze: o fază rapidă. de zeci de minute şi chiar ore. conurile conţin trei feluri de asemenea pigmenţi. în primele 5 minute. În avitaminoze A. Bastonaşele conţin un singur fel de opsină numită scotopsină. verde şi albastru sunt culori fundamentale. este suficientă energia unei singure cuante de lumină. urmate de apariţia unui potenţial electric. se compromite adaptarea la întuneric deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază în funcţie de expunerea lor la lumină sau la întuneric. descompunerea sa determină modificări ale conductanţelor ionice. Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric este de zeci de mii de ori mai mare decât la lumină. Excitarea egală a celor trei categorii de conuri provoacă senzaţia de alb. Procesul fotorecepţiei este identic la conuri şi bastonaşe. cu pigmentul necesar. Opsinele sunt diferite. Retinenul provine din vitamina A. retinenul şi o grupare proteică. iar lipsa stimulării. un pigment vizual are două componente: o grupare neproteică. Pentru a excita o celulă cu bastonaş. Mecanismul fotoreceptor. Timpul de adaptare la lumină este de 5 minute. Structural. O a treia categorie de conuri conţin fotopsina care absoarbe radiaţia albastră (conurile "albastre"). Există mai multe varietăţi de purpur retinian: bastonaşele conţin un singur fel de pigment vizual. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia de lumină albă.

pătrunzând în trunchi prin şanţul bulbo-pontin. Orbii nu văd negru. Procesul de fuziune cortical este posibil numai dacă imaginile retiniene se formează în puncte corespondente. apariţia unor potenţiale de acţiune "tot sau nimic". Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică. hemiretina nazală dreaptă devine corespondentă cu hemiretina temporală stângă. care la rândul lor. Bolnavul vede. Prelucrarea stimulilor vizuali începe încă de la nivelul retinei. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări electrice în neuronii bipolari. Ultima staţie de releu pe calea optică este talamusul (corpii geniculaţi laterali). este apreciată distanţa ochi . Dacă la o celulă multipolară soseşe stimuli de la conurile roşii. vederea binoculară şi stereoscopia (Fig. la nivelul neuronilor multipolari. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. să citească. aceasta va transmite un influx nervos care va genera. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. Câmpul vizual.Transmiterea stimulului vizual. dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor scrise. hemiretinele stângi văd hemicâmpul vizual drept iar hemiretinele drepte văd hemicâmpul vizual stâng. iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Distrugerea ariilor vizuale secundare produce afazia vizuală. imaginile proiectate pe hemiretinele stângi ajung în aria vizuală a emisferei stângi.obiect. a proiecţiilor retiniene necesită interveţia permanentă a unor reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre obiectul privit. Celulele multipolare stimulate egal de cele trei tipuri de conuri vor transmite spre centri senzaţia de alb. Nervul stato-acustic (vestibulo-cohlear) se îndreaptă spre trunchiul cerebral. noi vedem stereoscopic şi cu un singur ochi. 6. În funcţie de unghiul format de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat. punct cu punct. pe scoarţă. verzi şi albastre. Celulele multipolare nestimulate transmit senzaţia de negru. Pe traiectul nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti. şi viceversa. este nevoie de activitatea retiniană. Perfecţionarea aparatului acustic a 276 | P a g e . Altfel spus. Fiecare din ele au câte un nerv pentru a conduce excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi respectiv nervul vestibular. Cei doi nervi se unesc şi formează perechea VIII de nervi cranieni. ei nu văd nimic. Totuşi. Retina fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. senzaţia de roşu. Extirparea ariei vizuale primare determină orbirea. Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual. Corespondenţa. ea va transmite spre centri informaţia despre o culoare intermediară din spectru. Pentru a vedea culoarea neagră. precizia vederii în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară. spre exemplu. Partea comună a celor două câmpuri reprezintă câmpul vizual binocular. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi. spre emisfera stângă. Pe baza experienţei anterioare. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o imagine pe fiecare din retine. Dacă o celulă multipolară este stimulată în proporţii diferite de conurile roşii. iar cele din jumătăţile stângi. excitaţiile de la jumătăţile drepte ale retinei sunt conduse spre emisfera dreaptă. La fel se petrec Iucrurile şi pentru culorile verde şi albastru. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. Datorită cristalinului care răstoarnă imaginea. provoacă. 256). iar imaginile proiectate pe hemiretinele drepte ajung în aria vizuală a emisferei drepte.

muşchiul scăriţei (inervat de facial). 257). cu mucoasa rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţilor mastoidiene. iar la nivelul scăriţei. Cele trei canale semicirculare osoase (anterior. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase care alcătuiesc labirintul membranos. numită membrana vestibulară Reissner. mai lată la bază şi mai îngustă la vârf. sub membrana bazilara canalul cohlear (melcul membranos). Urechea medie (Figura 258) sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în stânca temporalului.1 mm. rampa cohleară (timpanică). iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. care se întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana bazilară a labirintului membranos. Urechea internă (Fig. Melcul osos (cohleea osoasă)(Fig. în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi jumătate. Cele 3 canale semicirculare se vor deschide deci în vestibul prin 5 orificii. posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt. situată la limita dintre casa timpanului şi conductul auditiv extern. Membrana timpanului este de natură conjunctivă şi este tapetată pe faţa sa externă de tegument. situată deasupra membranei vestibulare. La vibraţii prea puternice membrana timpanului se poate sparge. Labirintul osos este format din: vestibul osos canale semicirculare osoase. Muşchii au rol protector.determinat dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă şi medie. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă. Pe columelă se prinde lama spirală osoasă. 260) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică. care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. nicovala şi scăriţa. endolimfa. Urechea medie conţine în interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la membrana timpanică spre fereastra ovală: ciocanul. 277 | P a g e . Mucoasa tapetează şi cele 3 oscioare ale auzului. fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior. Grosimea timpanului este de 0. Datorită acestor membrane. iar în interiorul celui membranos. numită ampulă. săpate în stânca temporalului. între membrana bazilară. se prinde pe osul timpanal care are formă de inel. numit columelă. este orientată de la lama spirală osoasă spre peretele extern al melcului osos. membrana vestibulară şi peretele extern al melcului osos. lumenul melcului osos este compartimentat în: rampa vestibulară. cu un ax osos central. Membrana timpanică. amortizând vibraţiile cu frecvenţă prea mare. Urechea externă cuprinde: pavilionul conductul auditiv extern. melc osos numit şi cohlee osoasă. prin intermediul trompei. care ar putea fi nocive. La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al timpanului (inervat de trigemen). care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular (Fig. 259) este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos. O altă membrană.

ci numai parţial. Organul Corti se află pe membrana bazilară. Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. numite stâlpii interni şi externi . care este localizat într-un canal spiral în columelă. 261). situate în interiorul celor osoase şi. sub utriculă. 263). De o parte şi de alta a stâlpilor se descriu alte celule de susţinere mai mici. Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă de un epiteliu cubic simplu. Deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria Corti. ele ocupând porţiunea superficială a epiteliului. cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare extremitate a canalului cohlear. În raport cu tuneIul Corti se deosebesc celule auditive interne. cu a celui osos. într-o structură gelatinoasă. şi aşezate pe o membrană bazală. Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere. cele externe pe 3-4 rânduri.care se sprijină unul pe celălalt prin polul apical. ca şi cele osoase. terminat printr-un fund de sac endolimfatic. pe care nu-l ocupă în întregime. care se întinde pe aproape toată lungimea canalului cohlear. celulele Deiters. acoperit de membrana tectoria (Corti). Baza tunelului Corti reprezentată de membrana bazilară iar laturile lui. Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă. Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe) se găsesc celulele auditive. sunt perpendiculare unul pe celălalt. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti. 261). numite otolite. numită membrana otolitică în care se află granule de carbonat de calciu şi magneziu. de două rânduri de celule de susţinere mai înalte. conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu numit helicotremă care apare datorită faptului că lama spirală osoasă lipseşte la acest nivel. La polul bazal al celulelor auditive sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. Cele interne sunt dispuse pe un singur rând. Tunelul lui Corti este traversat de fibrele dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. 278 | P a g e . De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic ce se unesc şi formează canalul endolimfatic comun. Conformaţia labirintului membranos seamănă. situate în interiorul labirintului osos. bazilară şi vestibulară Reissner. situată în partea postero-superioară a vestibulului şi sacula. formate din celule de susţinere.Ambele rampe. acelulară. iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă (fig. vestibulară şi cohleară. ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. în general. În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase. Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canalul Henssen care face legătura cu canalul cohlear situat în interiorul melcului osos. în spaţiul care corespunde celor două membrane. Celulele senzoriale nu ajung la membrana bazală. în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre peretele extern al canalului cohlear de celule înalte. pe un singur rând şi celule auditive externe. În centrul organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. În utricuIă şi saculă se găseşte câte o maculă (Fig. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi. numai că vestibulul membranos este format din 2 cavităţi membranoase: utricula. respectiv utriculară şi saculară. Pe secţiune are o formă triunghiulară (Fig. Prezinta 3 extremităţi dilatate numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din extremi-tăţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior. peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. Cilii sunt înglobaţi.

După încrucişare axonii iau un traiect ascendent şi fac sinapsă cu cel de-al IIIlea neuron. 264). spre talamus. La nivelul acestor doi nuclei se află cel de al II-lea neuron al căii acustice. iar axonii formează ramura vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). pe faţa sa superioară.Crestele ampulare (Fig. Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în punte şi formează corpul trapezoid în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin.fasciculul vestibulo-talamic. este determinată de deplasările endolimfei. prin care se echilibrează 279 | P a g e . Recepţia auditivă are loc în organul lui Corti. iar axonii formează nervul cohlear care se alătură nervului vestibular. inferior. Calea acustică. Dendritele primului neuron ajung la celulele senzoriale din maculă şi creste ampulare. cu rol în captarea şi dirijarea sunetului spre conductul auditiv extern. care se găseşte în corpii geniculaţi mediali din metatalamus.fasciculul vestibulo-nuclear. iar canalele semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. când presiunile pe cele două feţe ale sale sunt egale. . localizate în ampulele canalelor semicirculare membranoase. terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. de aici. Unii autori afirmă că proiecţia corticală a analizatorului vestibular s-ar face în lobul parietal. Transmisia aeriană este cea fiziologică. atât prin oasele cutiei craniene (transmisie osoasă). spre cerebel. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 şi 20 000 Hz şi amplitudini între zero şi 130 decibeli. la rândul său. La capătul acestuia. La acest nivel se află cel de al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai multe fascicule. consecutiv mişcărilor capului. Mecanismul recepţiei auditive. La polul apical celulele senzoriale prezintă cili care pătrund într-o cupulă gelatinoasă. unda sonoră pune în vibraţie timpanul. sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. vestibulo-cohlear). spre măduvă. Amplitudinea vibraţiilor timpanului este maximă. şi anume: . Stimularea celulelor senzitive cu cili din macule şi creste ampulare. Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa. Segmentele intermediare şi central ale analizatorului stato-acustic. Dendritele primului neuron ajung la celulele auditive ale organului Corti. . Celulele senzoriale ocupă poţiunea superficială a epiteliului. antrenează lanţul celor trei oscioare. Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior. Ramura cohleară perechii VIII de nervi cranieni se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte. Ea începe la nivelul pavilionului urechii. spre nucleii nervilor III şi IV din mezencefal şi VI din punte. De aceea. Celulele senzoriale de la acest nivel transformă energia mecanică şi sonoră în influx nervos. Utricula şi sacula constituie aparatul otolitic pentru echilibrul static. Sunetul este transmis până la organul Corti. Acesta pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin.fasciculul vestibulo-spinal. prin fibre talamo-corticale se proiectează spre scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară). cât şi prin intermediul lanţului de oscioare din urechea medie (transmisie aeriană). iar la polul bazal. .fasciculul vestibulo-cerebelos. lateral şi medial). care. Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. formând perechea VIII (n. un rol important în audiţie revine trompei lui Eustachio. Calea vestibulară. Axonul celui de-al III-lea neuron se proiectează în girrul temporal superior.

presiunea aerului din urechea medie cu presiunea atmosferică. Înclinarea capului într-o parte determină 280 | P a g e . ferestrei ovale. iar înclinarea lor în direcţie opusă. prin intermediul centrilor nervoşi. excitaţiile sonore. Vibraţiile antrenează celulele auditive ale căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu membrana tectoria. Aceste variaţii alternative de potenţial receptor produc potenţiale de acţiune pe fibrele senzitive ale neuronilor Corti. Când capul stă nemişcat. ci o componentă importantă a mecanismelor ce reglează echilibrul (alături de analizatorul kinestezic. Sunetele de o anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari. Înclinarea cililor într-o direcţie depolarizează celulele. tactil şi de cerebel). ce primeşte informaţii acustice de la ambele urechi. anumiţi neuroni coliculari. înapoi sau lateral). De la oscioare. le hiperpolarizează. perilimfei şi endolimfei.). Simţul vestibular nu este propriu-zis un simţ al echilibrului. în sens opus deplasării. separate în frecvenţele componente la nivelul membranei bazilare. iar sunetele înalte activează neuroni situaţi mai posterior. Sunetele înalte produc vibraţii ample ale membranei bazilare din vecinătatea ferestrei ovale. însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă). informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitational. o reduc. Depolarizările celulelor senzoriale cresc frecvenţa potenţialelor de acţiune. În jurul ariei primare se află aria acustică secundară sau de asociaţie care primeşte aferente de la aria primară. în sensul că sunetele joase activează neuroni din porţiunile anterioare. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite. otolitele apasă prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale. Rolul utriculei şi saculei. iar hiperpolarizările. forţeIe de inerţie împing otolitele care sunt mai dense ca endolimfa. declanşând. Stimularea are loc atât în condiţii statice şi dinamice. în timp ce sunetele joase fac să vibreze membrana bazilară de la vârful melcului. reacţii motoare corectoare ale poziţiei corpului şi capului. Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze membrana bazilară. se transmit prin "fire izolate" spre neuronii corticali. Aria acustică are o organizare tonotopă. Proiecţia corticală a căilor auditive are loc în circumvoluţia temporală superioară. anumiţi neuroni talamici. În acest mod. În timpul propagării prin canalul cohlear (Fig. Distrugerea ariilor primare provoacă surditate. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR Analizatorul vestibular îndeplineşte rolul de a informa creierul despre poziţia capului în spaţiu şi despre accelerările lineare sau circulare pe care acesta Ie suferă. fiecare undă sonoră în raport cu frecvenţa sa atinge amplitudinea maximă la distanţe variabile faţă de fereastra ovală (fig. care trimit impulsuri spre centri. Deplasarea liniară înainte provoacă reflexul de aplecare a corpului şi capului în faţă. iar distrugerea celor secundare nu aboleşte auzul. vizual. Această specializare tonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Când capul şi corpul suferă accelerări liniare (înainte. Transmiterea stimulului auditiv. Senzaţia şi perceptia auditivă. 262). Aceasta este aria acustică primară. în vederea menţinerii echilibrului pe toată durata mişcării. vibraţiile sonore se transmit succesiv.

pentru reglarea tonusului muscular şi a posturii corpului. centrii nervoşi iau cunoştinţă. asigurând fixarea ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului. descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. spre talamus şi mai departe la scoarţa cerebrală. Frecvenţa descărcărilor creşte progresiv cu gradul înclinării. 281 | P a g e . Potenţialele de acţiune generate de nivelul receptorilor vestibulari sunt transmise de primul neuron senzitiv al cili vestibulare până la nuclei vestibulari bulbari unde se află al 2-lea neuron senzitiv. spre formaţia reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori γ din măduva spinării. Acesta este pragul diferenţei de înclinare a capului. Receptorii otolitici nu participă la echilibrul în condiţiile accelerărilor circulare ale capului şi corpului. asigurând senzaţia vestibulară conştientă. în vecinătatea ariilor acustice din girul temporal superior. Rolul nucleilor vestibulari. Recepţionarea mişcărilor circulare ale capului este posibilă datorită orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri (frontal. orizontal şi sagital) ale spaţiului. spre nucleii motori ai nervilor oculari. Cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasările endolimfei. Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar şi în absenţa deplasărilor capului. Al II-lea organ receptor al aparatului vestibular este reprezentat de crestele ampulare şi cupulele gelatinoase. ). Înclinând numai cu 1° faţă de poziţia statică. Rotaţii ale capului în unul din aceste planuri provoacă deplasarea endolimfei numai în canalele semicirculare dispuse în planul respectiv. Proiecţia corticală a analizatorului vestibular este la nivelul peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal). Acest model de stimulare-inhibare stă la baza informării centrilor asupra sensului şi planului mişcării rotatorii suferite de cap (fig. este excitat organul cupular al unui canal şi inhibat cel al canalului omolog contralateral. în orice moment. Rolul canalelor semicirculare. De aici stimulii vestibulari se răspândesc în mai multe direcţii: spre arhicerebel. fapt ce dovedeşte că ei se adaptează foarte puţin. de mişcarea circulară derulată. pentru menţinerea automată a echilibrului. Prin combinarea impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale semicirculare.creşterea tonusului muşchilor extensori de partea opusă etc.

Figura 235 Structura pielii Figura 236 Epidermul 282 | P a g e .

Figura 237 Firul de păr Figura 238 Structura unghiei Figura 239 Glandele tegumentare 283 | P a g e .

Figura 240 Receptorii din tegument Figura 241 Durerea viscerală raportată 284 | P a g e .

Figura 242 Receptorii analizatorului kinestezic Figura 243 Receptorii analizatorului olfactiv 285 | P a g e .

Figura 244 Receptorii gustativi Figura 245 Localizarea perceperii gusturilor fundamentale 286 | P a g e .

Figura 246 Calea de conducere a sensibilităţii gustative Figura 247 Globul ocular şi organele anexe 287 | P a g e .

Figura 248 Ochiul – vedere anterioară Figura 249 Globul ocular Figura 250 Legătura dintre cristalin şi muşchiul circular 288 | P a g e .

Figura 251 Procesul de acomodare şi modificările cristalinului Figura 252 Straturile retinei 289 | P a g e .

Figura 253 Mioza şi midriaza Figura 254 Celulele cu con şi bastonaş 290 | P a g e .

Figura 255 Formarea imaginii pe retină Figura 256 Calea de conducere a sensibilităţii vizuale 291 | P a g e .

Figura 257 Structura urechii Figura 258 Urechea medie 292 | P a g e .

Figura 259 Urechea internă Figura 260 Secţiune prin cohlee 293 | P a g e .

Figura 261 Receptorii auditivi Figura 262 Transmiterea sunetelor de-a lungul membranei bazilare 294 | P a g e .

Figura 263 Aparatul otolitic Figura 264 Crestele ampulare 295 | P a g e .

CURS 15. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei. sistemul endocrin. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul milisecundelor. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera metabolismul celulelor ţintă. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule. Unii hormoni au un efect ce durează câteva minute. sudoripare. în funcţie de structură şi funcţie: 1) Glande exocrine: ex. Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi menţinerea homeostaziei. În schimb. Acţiune lor este lentă. unde îndeplinesc funcţii specifice. alţii au efecte de ordinul săptămânilor sau chiar lunilor. deoarece prezintă şi porţiune exocrină. organe cu producţie endocrină sunt considerate şi timusul. glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt transportate prin intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă. rinichii. dar efectele sunt de durată. hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului. Hormonii şi modul lor de acţiune Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin. în schimb cele hormonale necesită secunde până la zile. în cutia craniană. Acestea prezintă ducte prin care este transportat produsul de secreţie. Aceste glande nu prezintă ducte. în scrot. Tiroida şi paratiroidele sunt dispuse la nivelul gâtului. 296 | P a g e . Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori scurte. Pe de altă parte. Gonadele femele sunt localizate în cavitatea pelviană. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin intemediul impulsurilor electrice transmise de către neuroni. 265). Glandele sistemului endocrin Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în mai multe regiuni ale corpului (Fig. anumiţi hormoni pot stimula sau inhiba activitatea sistemului nervos. 2) Glandele endocrine formează un sistem propriu. stomacul. Hipotalamusul. glandele salivare. Hormonii sunt derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. unde anumite structuri ale encefalului stimulează sau inhibă producerea de hormoni. numite celule ţintă. Trei glande sunt localizate la nivelul cutiei craniene. În plus faţă de glandele enumerate mai sus. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen. produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau în lichidul interstiţial. mucoase. Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca şi componentă a diferiteleor sisteme din corp. în timp ce testiculele sunt localizate extraabdominal. Sistemul nervos şi endocrin funcţionează completându-se şi reglându-se unul pe altul şi tot organismul. celulele mucoase ale duodenului şi placenta. Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte. SISTEMUL ENDOCRIN Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari.

Hormonul de creştere (STH.Controlul secreţiei hormonale Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate. până când este detectat un nivel normal al hormonului controlat. Este acoperită de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. având funcţii multiple. cât şi LH. Acesta provine prin capilarizarea arterei hipofizare superioare. 297 | P a g e . Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea de hormoni şi cerinţele celulelor ţintă. Un tip special de impulsuri nervoase leagă hipotalamusul şi hipofiza. somatotrop) este un hormon de natură proteică. când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut în sânge. Glanda va elibera din nou hormonul. numite factori eliberatori. sângele arterial care ajunge la hipofiză. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici. Cele mai importante creşteri ale concentraţiei sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. Hormonii produşi de adenohipofiză Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH. La făt există un lob intermediar. secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este localizată la baza creierului. Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. cu excepţia celulelor gonadotrofe. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care acţionează asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este produs suficient hormon. cum ar fi medulosuprarenala. FSH. care la adult este unit cu adenohipofiza. Secreţia STH-ului se realizează toaotă viaţa. care secretă atât FSH.Lobul posterior (neurohipofiza). influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale adenohipofizei. provenite din trunchiurilor carotidiene interne. În acest caz. unde se încarcă cu factori eliberatori. Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de către anumite glande.Lobul anterior (adenohipofiza) . prolactina – PRL) 1. hipofiza este divizată în: . Astfel. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1. Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori. fiind ataşată de hipotalamus prin tija pituitară. Capilarele provenite din vena port se unesc în vena jugulară. în regiunea diencefalului. trece întâi prin hipotalamus. Adenohipofiza produce un număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă. ACTH.3 cm în diametru. Eliberarea lui în circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. LH) Hormoni nontropi (STH. Este foarte bine vascularizată. Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin intermediul sistemului nervos vegetativ. Structural şi funcţional. Fiecare hormon este secretat de celule diferite.

hiperaminoacidemia. 298 | P a g e . limbă. Acesta apare în perioada de creştere a organismului sau poate fi de natură congenitală şi se datorează deficienţei sau absenţei celulelor somatotrofe. Mg2+. Reglarea secreţiei STH-ului . falange).Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina. Na+. . inteligenţa normală şi comportament pueril.). viscerelor. muşchilor. Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi calcifierii. Se caracterizează prin întârzâierea creşterii. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor ca sursă energetică. gonadali.  Acţionează asupra metabolismului:  Proteic: stimulează transportul aminoacizilor. Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de tulburările care apar înn hipo şi hipersecreţie.  Glucidic: o Hiperglicemie o Stimulează glicogenoliza o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente (acţiune antiinsulinică)  Electrolitic: o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca2+. după osificarea cartilajelor de creştere.Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH.Hipoglicemia. Dacă hipersecreţia survine la maturitate. relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă. a maturizării sexuale. mai ales cea musculară. Cl. intensificând proteinosinteza. 272). are loc creşterea ţesuturilor moi (piele. .(creşterea concentraţiei plasmatice) o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a nefronilor.Efectele biologice:  Creşterea scheletului. cruţându-se utilizarea aminoacizilor şi a glucozei. etc. În hiposecreţie apare nanismul hipofizar. boală numită acromegalie (Fig. Hipersecreţia în perioada de creştere exagerează creşterea scheletului şi apariţia gigantismlui. K+. stressul stimulează secreţia de STH. adenocorticotrop. ţesutului conjunctiv.  Lipidic:  stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite  creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină  stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi. viscere). caz în care STHul acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni.

şoc electric. stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele 299 | P a g e . 3. LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben. 1.CRH (hormon eliberator de corticotropină) . 4. în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi . declanşând astfel naşterea. Hormonul corticotrop (ACTH) Este un hormon de natură proteică. La femei. LH-ul este numit hormon stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să producă testosteron. Hipotalamusul are rol important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină. Acest lob depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH). împreună formând gonadotropinele. La femei. Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. cât şi la bărbat. Hormonul melanocitostimulator (MSH). stresul emoţional stimulează sinteza de TSH.2. Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi inhibată de dopamină. dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei granulelor de melanină din melanocite. Frigul. dar funcţionează după parturiţie. Reglarea secreţiei: . stimulează producerea de progesteron. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. 6. La bărbat. Este eliberată spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului. Sinteza TSH-ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină).Prin feed-back. numit dopamină. 5. de asemenea. FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia. cum ar fi: expunerea organismului la eter. La bărbaţi. prin GnRH-ul produs de hipotalamus. prin feedback negativ. 7. Prolactina. Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este foarte bine elucidată. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. traume fizice. FSH stimulează testiculele să producă spermatozoizi. emoţii cresc secreţia de ACTH. De asemenea. Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. căldură. De asemenea.Expunerea corpului la factori stresanţi. Reglarea se realizează. Hormonul foliculostimulant (FSH). frig. Prolactina este secretată atât la femeie. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei de glucocorticoizi de către corticosuprarenală. stimulează secreţia de estrogeni. LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul. după cât se pare. Hormonul luteotrop (LH).

nelinişte Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală. realizată prin stimularea reabsorbţiei. glicogenoliză hepatică 300 | P a g e . delimitate de un epiteliu coboidal. Oxitocina administrată după naştere are rolul de a reduce volumul uterului şi a opri sângerarea. Glanda tiroidă Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. cântărind cam 25 g. Foliculii ovarieni sunt structuri sferice. ADH-ul este. nervi şi celule parafoliculare. Funcţia principală a hormonului este reducerea cantităţii de apă eliminată prin rinchi. a căror secreţie este controlată de către TSH. Tiroida este cea mai mare glandă endocrină. 2. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni. 1. un hormon polipeptidic produs de hipotalamusul anterior. vase de sânge. Rolul hormonilor tiroidieni: Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează diferenţeierea neuronilor.galactofore ale glandelor mamare. situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. apare diabetul insipid caracterizat prin poliurie şi polidipsie. 267). în concentraţii ridicate. formarea tecii de mielină şi a sinapselor) Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din organism Pe sistemul nervos determină iritabilitate. determinând ejecţia laptelui. 266). glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în care există foliculi tiroidieni. secreţia lactată Menţin greutatea corpului în limite fiziologice Influenţează metabolismul:  Energetic: stimulează consumul de O2. având efect calorigen  Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active (mai puţin creier. ca şi ocitocina. creşterea catabolismului tisular de glucoză. Prezintă 2 lobi de circa 5 cm fiecare. Hormonul antidiuretic (ADH). Din punct de bedere structural (Fig. uter. Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină vasoconstricţie. împreună cu prolactina. stimulează oxidările celulare. determină dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină Menţin. Este foarte bine vascularizată (80-120 ml/min). În cazul lezării hipotalamuslui sau a neurohipofizei. Celulele cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt apoi depozitaţi în coloid. În interiorul folicului există un coloid. dedesubtul laringelui. la nivelul tubului contort proximal. testicule)  Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză. Celulele parafoliculre produc calcitonina.

ce prezintă granule de neurosecreţie. căderea prului. în contrast cu medulara. lipogeneză din glucide). 270) Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. Pancreasul endocrin (Fig. Ei au o structură sterolică (provin din colesterol). Corticosuprarenala (CSR) Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. zona fasciculată. formate din mai multe tipuri de celule. la interior. Îndepartarea glandelor suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. anatomic şi funcţional. Reglează nivelul calciului sanguin. lipoliză). Fiecare este formată dintr-o porţiune corticală şi una medulară. în funcţie de nivelul glicemiei. anemie. gliconeogeneză. la mijloc şi zona reticulată. diferite din punct de vedere embriologic. cu rol de susţinere. În cazul unei secreţii defectuoase de insulină apare diabetul zaharat. având efect hipercalcemiant. stimularea oxidărilor celulare. scade nivelul de coşlesterol) Tulburări: Hiposecreţie: În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian La maturitate: mixedem. reacţii motorii şi psihice întârziate. creşterea în greutate. situate pe faţa posterioară a tiroidei. 268) Pancreasul este o glandă mixtă. Medulosuprarenala este formată din celule mari. de formă ovală. 273) 2. Rolul hormonilor steroizi este vital. diseminate printre celulele oxifile. senzaţia permanentă de frig. având efect hipocalcemiant. Celulele α produc glucagon. Glucagonul are efect hipergliceminat (glicogenoliză. Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans. Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant (glicogenogeneză. Structural. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale. Paratiroidele Sunt 2 glande pereche. Glandele suprarenale (Fig. uneori enoftalmie Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. Aceste animale pot fi menţinute mult 301 | P a g e . Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice  Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge. Acesta are acţiune antagonică calcitoninei. Reglarea secreţiei acestor hormoni se realizează pe cale umorală. Corticala este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. glandele sunt formate din 2 tipuri de celule epiteliale. structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul). Epiteliul secretor al corticalei este dispus în trei zone: zona glomerulară la periferie. iar celulele β produc insulina.

Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison. La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă. Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice.timp în viaţă dacă sunt tratate prin injecţii cu extract de glanda CSR. ei sunt împărţiţi în trei grupe: Mineralocorticoizii. Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. Când sunt secretaţi în exces hormonii sexului opus. Ei sunt: adrenalina în proportie de 80% şi noradrenalina. urmată de hipotensiune şi adinamie (scăderea capacităţii de efort). Anatomic şi funcţional. Medulosuprarenala Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul crestelor ganglionare. Acţiunea acestora se manifestă în metabolismul intermediar al glucidelor. glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice. În funcţie de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni. Asupra sistemului nervos. medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri. De fapt. precum şi în echilibrul acido-bazic. Hipersecreţia duce la pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului. Creşte secreţia de pepsină şi HCl. diabet şi hipertensiune. la terminaţiile simpatice din ţesuturi 302 | P a g e . lipidelor şi protidelor. inhibă mucusul gastric şi intestinal. cu reprezentantul principal aldosteronul. creşte filtrarea glomerulară. Ei stimulează procesul de sinteză a glucidelor din aminoacizi sau lipide. Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. mustăţi) sau de feminizare a bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc. Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi determină edeme şi hipertensiune. la nivelul ficatului (gluconeogeneza). Sunt secretaţi de zona glomerulară. incapactitate de concentrare. Activează catabolismul proteic şi lipidic. Aldosteronul. modificări ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi modificări electroencefalografice. Sunt secretaţi mai ales în zona reticulară.). Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi. Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni. Glucocorticoizii au şi un rol antiinflamator. are rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sanguin. Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare. Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt secretaţi în zona fasciculată. cresc eliminările de azot. de 20%. cresc diureza prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor colectori. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a CSR (boala Addisson). Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na + în schimbul K+ sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. Aite efecte ale glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor (eozinopenie). unii androgeni (asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele excitaţiei sistemului nervos simpatic. Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină semnele dereglărilor metabolismelor intermediare. Se produce potasiurie şi acidurie. prin acţiunea sa de reţinere a Na + în organism. Inhibă absorbţia lipidelor. apar semne de masculinizare a femeilor (barbă. Bolnavii prezintă obezitate.

Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S. în special anti LH. mobilizarea grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. înconjurate de o bogată reţea vasculară. şi conţine numeroase fibre simpatice. Extractele de epifiză au efecte metabolice. protidic şi glucidic. epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi cvadrigemeni anteriori. Contractă splina şi ficatul. Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina. Epifiza este mai dezvoltată în copilărie şi adolescenţă. Substanţa are o puternică acţiune antigonadotropă.se eliberează aceleaşi catecolamine în proporţie inversă. anxietate şi frică. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare. atât în metabolismul lipidic. Creşte excitabiltatea inimii. 303 | P a g e . Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice (pinealocite). Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt: Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele.N. Hormonii secretaţi de epifiză sunt incomplet elucidaţi. mucoase şi viscere. datorită formei sale de con de pin. Epifiza are strânse legături cu retina. Produc alertă corticală. Stimulii luminoşi produc. traumatisme. Denumită glandă pineală. prin intermediul nervilor simpatici.). Inhibă majoritatea secreţiilor. În întuneric melatonina creşte. Alte acţiuni . contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr. Aceşti hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi interne. Pavel). Stimulează sistemul reticulat activator ascendent. Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie. Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în sprijinul rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. Atât secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică. sunt mediatori chimici ai S. cât şi în cel mineral. Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză de către grupuri de cercetători români (Milcu. Acest hormon are o acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor. vasoconstricţie şi hipertensiune. Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar. de emoţii. EPIFIZA (269) Şcoala românească de endocrinologie (Parhon. cu proprietate secretoare şi elemente nervoase (celule şi prelungiri). Neacşu. frânând funcţia gonadelor. Adrenalina are efecte predominant metabolice şi energetice.dilată pupila. Hiperfuncţia se întâlneşte în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. Până acum a fost identificată melatonina. derivat al serotoninei. după care involuează.N. simpatic. o reducere a secreţiei de melatonină. simpatic. frig sau de căldură excesivă etc. Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia bronhiilor. Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia sfinctereIor.

La pubertate involuează. 271).rol de glandă endocrină. Este o glandă cu structură mixtă. fără a dispare complet. .acţiune de stimulare a mineralizării osoase. 304 | P a g e . imigrate din măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip "T". de epiteliu secretor şi organ limfatic. splina.rol de organ limfatic central . Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici. Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare.efecte de frânare a mitozelor. Îndeplineşte în organism funcţii importante: . care determină involuţia acestui organ. .acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor. Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi. se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus: . Are localizare retrosternală (Fig. Se dezvoltă din endoderm. Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule reticulare între care se află timocite. până la pubertate.TIMUSUL Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei.). amigdalele etc. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem).

Figura 265 Principalele glande cu secreţie endocrină 305 | P a g e .

localizare Figura 267 Structura tiroidei 306 | P a g e .Figura 266 Tiroida .

Figura 268 Pancreasul endocrin Figura 269 Epifiza 307 | P a g e .

Figura 270 Glanda suprarenală 308 | P a g e .

Figura 271 Localizarea timusului Figura 272 Manifestările hipo şi hipersecreţiei de STH Figura 273 Boala Basedow .Graves 309 | P a g e .

. 2007 Hriţcu. Iaşi. C. Eleventh Edition. TH.. Textbook of medical Physiology.. Bucureşti. Eleventh edition. 2006 Hefco. Editura Medicală. A. Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie Soru Eugenia. I. Iaşi. 2001 310 | P a g e . H. Editura Pim. reproducerea şi funcţiile de nutriţie). Hall. The McGraw−Hill Companies. II.. L. 1982 Van De Graaff. R. C... 1983 Ellis. Anatomia şi fiziologia omului. J. 2008 Neagu.. Anatomia şi fiziologia omului.Van De Graaff... Hriţcu. Bucureşti. Didactică şi pedagogică.. Elsevier Saunders. Editura Medicală. 2006 Guyton. Editura Tehnopress. I. Biochimie medicală. 2001 Voiculescu. Ed. 1967 Planşele . Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii . Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin. L.. Clinical Anatomy. Human anatomy. C. Niculescu.E. L.BIBLIOGRAFIE Cârmaciu..A.. V. C. I. vol. Torsan. Human anatomy. The McGraw−Hill Companies. Blackwell Publishing. Petricu. Bucureşti.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful