Cuprins

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI ............................................................. 2 CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA. ............................................ 17 CURS 3. CICLUL CELULAR .............................................................................................. 30 CURS 4. ŢESUTURILE ........................................................................................................ 38 CURS 5. SÂNGELE ............................................................................................................... 59 CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR ................................................................................. 68
6.1. SISTEMUL OSOS ......................................................................................................................... 68 6.2. ARTICULAŢIILE............................................................................................................................ 96 6.3. SISTEMUL MUSCULAR ............................................................................................................... 99

CURS 7. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA ................................................ 129 CURS 8. APARATUL CIRCULATOR ............................................................................. 138
8.1. 8.2 Sanguin ................................................................................................................................ 138 Sistemul circulator limfatic ................................................................................................. 152

CURS 9. APARATUL DIGESTIV ..................................................................................... 156 Morfologia şi anatomia aparatului digestiv ....................................................................... 157 CURS 10. METABOLISMUL ............................................................................................ 176 CURS 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR) ............................................................ 190 CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA ............................. 199 CURS 13. SISTEMUL NERVOS ........................................................................................ 214 CURS 14. ANALIZATORII ................................................................................................ 260 CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN................................................................................... 296 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 310

1|Page

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei
2. Caracteristicile speciei umane 3. Planurile corpului uman 4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei Anatomia (gr. anatomia- a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care se ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi embriologia comparată. Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor). Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate toate structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme (digestiv, circulator, osos etc.) Ramuri specializate ale anatomiei: anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de 2|Page

adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de cunoştinţele din trecut. Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice: 1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate, spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea mişcărilor. 2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă. 3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui permiţînd numeroase mişcări. 4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat. Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă. 5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că, atunci cand privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să percepem lumea tridimensional. În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom analiza fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de aspecte: 1.3. Planurile corpului uman Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1): - un plan sagital - un plan frontal - un plan transversal Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi egale. Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre în faţă) şi posterioară (spre în spate). Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul tomografiei cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi 3|Page

obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea dificilă, dacă nu imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.

Plan sagital

Plan frontal

Plan transversal

Figura 1. Planurile de orientare ale corpului uman

1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe langă corp, cu palmele orientate spre înainte, perfect întinse (Fig. 2).

4|Page

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni direcţionali, pentru localizarea diferitelor organe unele faţă de altele.

Figura 2. Poziţia anatomică a corpului uman Termenul Definiţia Exemple Superior (cranial, cefalic) Situat spre regiunea cefalică Toracele este superior abdomenului Inferior (caudal) Opus regiunii cefalice Gâtul este inferior capului Anterior (ventral) Spre în faţă Sternul este anterior inimii Posterior (dorsal) Spre spate Rinichii sunt situaţi posterior intestinelor Medial Spre linia mediană a Inima este situată medial corpului faţă de plămâni Lateral Opus liniei mediane a Urechile sunt situate lateral corpului faţă de nas Intern (profund) Opus suprafeţei corpului Creierul este situat intern faţă de craniu Extern (superficial) Spre suprafaţa corpului Pielea este situată extern faţă de muşchi Proximal Spre trunchi Genunchiul este situat proximal faţă de tars Distal Îndepărtat de trunchi Palma este situată distal faţă 5|Page

de cot

Figura 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului Corpul uman este impărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa corpului (Fig. 7). Regiunile mari ale corpului sunt: - capul - gâtul - trunchiul - membrele superioare - membrele inferioare Capul - este împărţit în două regiuni: o regiunea facială: include ochii, nasul şi gura o regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul. Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea organelor situate în acele regiuni: - regiunea orbitală (îin dreptul ochilor) 6|Page

face referire la piept. colonul ascendent.regiunea auriculară (în dreptul urechilor).regiunea orală (în dreptul gurii) . Un medic trebuie să ştie. în treimea superioară a abdomenului Central.regiunea nazală (în dreptul nasului) . regiunea zigomatică (osul zigomatic) APTER 2 Gâtul . stomacul. Între cele două regiuni mamare se găseşte regiunea sternală. Subsoara este denumită fosa axilară sau simplu. care la femeile mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii. regiunea frontală (osul frontal). Regiunea vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală. Trunchiul Trunchiul sau torsul. reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi membrele. În cutia toracică sunt localizaţi plămânii şi inima. în treimea medie a abdomenului . pancreasul şi duodenul Splina. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul (buricul). Abdomenul este localizat sub torace. iar organele interne corespunzătoare sunt prezentate în tabelul de mai jos (Fig.abdomenul . Regiunea Hipocondrul drept Epigastrul Hipocondrul stang Localizarea Dreapta. o parte din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Cecum. Axila este importantă in examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi.pelvisul Toracele sau regiunea toracală. în treimea superioară a abdomenului Organele interne corespunzătoare Vezica biliară.face referire la regiunea cervicală. o parte din rinichiul drept şi din intestinul subtire 7|Page Flancul lateral drept Dreapta.. spre exemplu. Regiunea mamară a toracelui este cea din jurul areolelor mamare. o parte din ficat şi din rinichiul drept O parte din ficat.toracele . 4). flexura hepatică a colonului. unde pot fi cel mai bine detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele respiratorii. axilă. flexura splenică a colonului. Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor interne. Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt importante în verificarea integrităţii acestor organe. în treimea superioară a abdomenului Stânga. Cele nouă regiuni sunt prezentate in figura de mai jos. Include: . sau pe denumirea oaselor din acea zonă: ex. iar regiunea înconjurătoare se numeşte regiune axilară. cea care susţine capul şi ii permite mobilitatea.

Regiunea ombilicală

Flancul lateral stâng

Regiunea inghinală dreaptă

Hipogastrul

Regiunea inghinală stângă

Central, în treimea medie a Jejunul, ileonul, o parte din abdomenului duoden, din colon şi din rinichi şi vasele sanguine abdominale principale Stânga, în treimea medie a Colonul descendent, portiuni abdomenului din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Dreapta, în treimea Apendicele cecal, porţiuni inferioară a abdomenului din cecum şi intestinul subţire Central, în treimea Vezica urinară, o parte din inferioară a abdomenului intestinul subţire şi colonul sigmoid Stânga, în treimea inferioară Porţiuni din intestinul a abdomenului subţire, colonul descendent şi sigmoid

Fig. 4 Regiunile abdomenului

8|Page

Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).

Figura 5. Cadranele abdomenului Pelvisul. Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se găsesc alte subregiuni: - pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual) - perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal) - lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale) - sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală) - muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este utilizată pentru injecţiile subcutanate. Membrul superior Este anatomic împărţit în: - umăr - braţ - antebraţ - mână (palmă). Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi brat şi cuprinde articulaţia braţului la centură. Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.

9|Page

Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia cotului. Fosa cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă pentru injecţiile intravenoase si pentru prelevarea de sange. Mâna are 3 zone principale: - carpul, ce contine oasele carpiene - metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene - degetele, ce conţin falangele Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palamară (palmă), iar partea posterioară a mâinii se numeşte dosul mâinii. Membrul inferior Este anatomic impartit in: - sold - coapsă - genunchi - gambă - picior Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală. Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa poplitee). Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul piciorului, o creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei. Piciorul are 3 regiuni principale: - tarsul, alcătuit din oasele tarsiene - metatarsul, alcătuit din metatarsiene - degetele, alcătuite din falange Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior piciorului, iar talpa piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior. Cavităţile corpului (Fig. 8) Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin organe care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi principale ale corpului: - cavitatea anterioară - cavitatea posterioară Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării. Cavitatea anterioară a corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară (cavitatea toracică) şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele din celom sunt denumite generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară plămânul drept şi stâng. Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul dintre cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin. Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală, situată superior, şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală conţine stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, ficatul, vezica biliara, pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea 10 | P a g e

pelviană este ocupată de porţiunea terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter, trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat) (Fig. 9). Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite. Majoritatea sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele organe ale sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în cavitatea pelviana. Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi compartimentează organele, astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un singur plămân.

reg. nazală reg. orală reg. cervicală (gât) umăr reg. axilară reg. mamară reg. brahială reg. reg. abdominală reg. anterioară brahială reg. carpiană reg. palmară reg. digitală reg. femurală reg. patelară

reg. cefalică reg. frontală reg. orbitală reg. zigomatică reg. mentală reg. sternală reg. pectorală reg. cubitală ant. (fosa cubitală) reg. inghinală reg. coxală

reg. pubiană

reg. crurală anterioară

reg. tarsală (glezna) reg. dorsală a piciorului

Figura 7 A. Regiunile corpului – vedere anterioară

11 | P a g e

reg. cranială reg. posterioară toracică reg. occipitală reg. cervicală posterioară umăr reg. vertebrală (coloana vertebrală) reg. brahială reg. abdominală reg. cubitală posterioară reg. lombară reg. sacrală reg. gluteală reg. dorsală palmei reg. perineală reg. femurală fosa poplitee

reg. crurală posterioară

regiune plantară

Figura 7 B. Regiunile corpului – vedere posterioară

În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte cavităţi mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există deasemenea, două orbite care adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. Deasemenea, există 2 cavităţi ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor. 12 | P a g e

cavitatea cranială

cavitatea posterioară
cavitatea vertebrală diafragm cavitate toracică

cavitatea abdominală

cavitate pelviană

Figura 8. Cavităţile corpului

mediastin cavităţile pleurale cavitatea pericardică cavitate abdominală cavitate pelviană

cavitatea toracică

cavitate abdomenopelviană
cavitatea

Figura 9. Cavitatea anterioară a corpului 13 | P a g e

abdomeno -pelviană

cavitatea anterioară

Membranele corpului Membranele corpului sunt alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care acoperă, separă şi susţin organele interne. Există două tipuri principale de membrane: - membrane mucoase - membrane seroase Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul lubrefiază şi protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în organele cavitare, în cavitătile sau tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive, genitale şi excretoare. Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă viscerele, secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros. o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura plamanului drept şi pleura plămânului stâng) este formată din două componente:  foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor  foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul. Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie. o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:  Pericardul visceral vine în contact direct cu inima  Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică. o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:  Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale  Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele epiploon sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii, suprarenalele şi porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc retroperitoneale. Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul visceral de cel parietal (Fig. 10). 1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de sufixe, respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi prefixe ale acestor termeni.

14 | P a g e

micul epiploon

diafragm

pancreas

ficat stomac

duoden intestin gros mezenter intestin subţire peritoneu visceral rect cavitate peritoneală vezica urinară peritoneu parietal marele epiploon

Figura 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno – pelviene şi membranele seroase asociate

Rădăcina termenului Abdomeno Angi/o artros cianos Cit/o Derm/o eritros Gastr/o Glicos Hepat/o Hist/o Leuc/o Mamo

Semnificaţia Privind abdomenul Cu privire la vasele sanguine Cu privire la articulaţii Albastru Cu privire la celulă Cu privire la piele Roşu Cu privire la stomac Glucide, zaharuri Cu privire la ficat Cu privire la ţesuturi Alb Cu privire la sâni, glande mamare 15 | P a g e

ştiinţă) -otomie -ostomie -megalie -patie -fobie -plastie -penie -scop -ită Cu privire la rinichi Cu privire la sistemul nervos Cu privire la oase Cu privire la hrănire Cu privire la boală Cu privire la nas Semnificaţia termenului fără.. mod 16 | P a g e ..Nefro Neuro Osteo fago Pato Rino Prefixul a/an acro bradi dia dis endo epi hiper hipo macro micro peri tahi Sufixul -algie -cite -ectomie (tomos – a tăia) -gramă -grafie -logie (logos – cuvânt. Instrument de examinare Inflamaţia ....... Formarea unei deschizături. Tăiere în .. în chirurgical mărire Boală Teamă Repararea chirurgicală a . Înregistrarea unor parametri Procesul înregistrării Studiul .. peste peste normal sub normal mare mic în jurul rapid Semnificaţia termenului Durere Celule Îndepărtarea chirurgicală a . absent extremitate încet prin dificil interior deasupra.. Scăderea sau reducerea ..

Pentru a se menţine integritatea şi buna funcţionare a organismului. Structura particulară a fiecărei celule este direct legată de funcţia ei. creşterea. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă. celulele musculare.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară 2. Exemple de celule specializate: celulele osoase. În stomac. Organismul uman conţine multe tipuri de celule. pielea.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig.3 Compoziţia chimică a celulei 2. 17 | P a g e . splina. 2. Nivelul organic Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care îndeplineşte o anumită funcţie. trebuie să se desfăşoare corect. dimensiunile şi tipurile celulare 2. la rândul lor.4 Structura celulei 2. pancreasul. mucoasa epitelială este considerată ţsutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest nivel. deoarece este compus din celule asemănătoare care. Celulele sunt compuse din atomi. funcţiile vitale. în general. prin diverse legături chimice. Fiecare organ conţine. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut. hepatocitele. numite organite.CURS 2. care îndeplinesc aceeaşi funcţie. oasele. fiecare specializată pentru o anumită funcţie. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă. ovarele. remanierea şi diviziunea. excitabilitatea.1 Nivele de organizare ale corpului uman 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. muscular şi nervos. precum: metabolismul.2 Numărul. inima. Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor. nervos şi muscular. a cărui funcţie este de a pompa sânge prin corp. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. conjunctiv. Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri funcţionale. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial. 11) Nivelul celular Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. împreună. alcătuiesc un scut protector pentru corp. elementele figurate. Aceştia. adipocitele. spre exemplu. un ţesut pricipal şi alte ţesuturi secundare. CELULA. celulele nervoase. la nivel celular. formează molecule. Omul este un organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule. Ex. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv. Nivelul tisular Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare.

Anumite organe pot participa la alcătuirea a două sisteme. Este uimitor cum dintr-o singură celulă. un mediu care să protejeze celula. trebuie menţinut. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună. Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru. numite citologie. Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru. în timp ce un eritrocit (hematie) are 7. pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv. în care baza este reprezentară de celule.Nivelul sistemic Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Utilizând un microscop primitiv. 2. Chiar şi cea mai mare celulă. după asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri. ovulul. sunt necesare anumite condiţii. celula este considerată o unitate funcţională. sistemul digestiv.5 µm. Forma iniţială a celulelor este sferică. 1 µm – 10-6 m. Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă. celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile. Celule variază mult. Ex.2 Numărul. sinteza proteinelor. dimensiunile şi tipurile celulare Organismul este o maşinărie extrem de complexă. a examinat o bucăţică subţire de plută şi a observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. Pe de altă parte. sistemul circulator. în 1838 şi în 1839 de către biologii germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann. Spre exemplu. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date despre celule. sistemul nervos. Un sistem este constituit dintr-o varietate de organe. O înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. alcătuind organismul ca întreg. după diferenţiere luând o altă formă caracteristică (fig. El le-a denumit celule. zigotul sau celula ou. este de-abia vizibilă cu ochiul liber. care urmăreşte structurii şi funcţiilor celulei. Din acest motiv. Dimensiunea celulelor este măsuată în micrometri (µm). multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular. culminând cu formularea teoriei celulare. respiraţia celulară. ca formă şi dimensiuni. Pot fi:  Aplatizate (pavimentoase) 18 | P a g e . cât şi în cel endocrin. sistemul endocrin. mitoza şi meioza. Mai mult decât atât. ce au funcţii similare sau înrudite. unele celule. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu omputere foarte mare de focalizare. 12). Această teorie susţine că toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea structurală şi funcţională pentru toate organismele. Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale organismului. pot fi foarte lungi. ajungând la 60 – 100 trilioane celule care formează organismul adult. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime. Pentru ca organismul să funcţioneze normal. În plus. sute de tipuri de celule apar. de către cercetătorul englez Robert Hooke. Studiile acestor cercetători au dus la conturarea unei noi discipline. deşi microscopice. Pentru ca celulele să rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea. în permanenţă.

disfuncţionalităţile din organism au de multe ori. potasiu. Alte elemente comune existente în orgnism sunt: calciul. Toate procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. Pentru a înţelege structura şi funcţia. Mai mult. aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în ea. Ovale  Fusiforme  Stelate  Prismatice  Cubice etc. are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o parte în alta a celulei. Privind forma şi dimensiunile celulelor. Rolul electroliţilor este de a 19 | P a g e . altele sunt alcătuite din tipuri diferite de atomi (H2O). ea reprezentând solventul. Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de: proteine. oxigenul şi azotul). toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o îndeplinească. permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor. vitamine. sodiu. trebuie înţeleasă chimia corpului uman. Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum. Apa este prezentă. Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru transportul gazelor. absorbind sau eliberând căldură. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri minerale (electroliţi). glucide. În plus. Apa este un solvent aproape universal. o bază chimică. ce permite trecerea influxului nervos. Patru dintre elemente reprezintă cam 95% din masa corpului (carbonul. Apa contribuie la termoreglare. Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi anorganici. Apa Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular.3 Compoziţia chimică a celulei Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. formând soluţii capabile să permită trecerea curentului electric. Electroliţii Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos. de cele mai multe ori. lipide. Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă. acizi nucleici. 2. Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. Puţine dintre elemente se găsesc libere în organism. O altă funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza). majoritatea formează legături. hidrogenul. sub formă de soluţii. fosfor. în corp. magneziu şi sulf. alcătuind molecule. Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2).

Glucidele Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C. Excesul de glucide poate fi convertit în lipide. în contracţia musculară. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine). friabilitate osoasă. Din această categorie fac parte monozaharidele. Pentru a descrie mai uşor celula. deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului nervos. glucidelor (glicoproteine). 14) . dizaharidele şi polizaharidele. H şi O. enzimatic. Membrana celulară (Plama lema) (fig. Sunt insolubile în apă şi includ grăimi şi subtanţe înrudite. Principalul lor rol este cel energetic. comă sau diabet. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit mod de funcţionare. aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari: 1. lipidelor (lipoproteine) . Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. Lipidele au rol structural şi energetic. precum colesterol. În structura proteinelor intră 20 de aminocizi. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe musculare. Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural. 2. 13 ).este alcătuită în principal din: o proteine o un dublu strat fosfolipidic o colesterol o carbohidrati o alte lipide 20 | P a g e .menţine constant pH medului intern. membrana 2. toate celulele au în comun o serie de structuri (fig. Compuşii organici Proteinele Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. în contracţia musculară. fosfolipide. Lipidele Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. nucleul 1. citoplasma 3. Fosfolipidele intră în structura membranei celulare. de transport.4 Structura celulei Oricât de mare ar fi diversitatea celulară. în apărarea organismului.

Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. granule de glicogen şi organitele. În citoplasmă se găsesc dispersate lipide neutre. Prin interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului). însoţite de glucide. 65 – 100 angstromi (Å). pot pătrunde prin stratul fosfolipidic. Deasemena contribuie la coeziunea celulelor. 2. cum ar fi hormonii peptidici. Uneori. centrozomul 21 | P a g e . Acesta determină gradul de permeabilitate (impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial. cum ar fi ionii. dar se atrag între ele. Conţine dizolvate proteine. transportă substanţele în sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ. globulare. unele spre altele. Altele se comportă ca şi enzime. în majoritate. b. Structura membranei celulare nu este pe deplin elucidată. inclusiv apa. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi. Modificarea induce activarea regiunii interne a receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului. Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse de apă. peroxizomii → lipsite de membrană: ribozomii. care determină un anumit răspuns din partea celulei. aparatul Golgi. Capătul care conţine fosfatul este hidrofil. Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i). Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. Acestea se găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. care nu pot trece altfel prin membrana celulară. după modul de dispunere în membrană:  proteine transmembranare (integrale)  proteine periferice. cu consum energetic). În schimb.Grosimea membranei este de aprox. Acestea funcţionează. Citoplasma a. Aceste canale proteice permit trecerea preferenţială a anumitor molecule. dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul mozaicului fluid. în contact cu mediul intracelular şi extracelular. glucoza sau ureea. Altele intră în structura unor receptori. Organitele celulare: → cu membrană dublă: mitocondriile → cu membrană simplă: lizozomii. Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. reticulul endoplamatic. iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. Se disting două categorii mari de proteine. În acest strat sunt inserate proteine mari. Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). multe dintre ele. substanţele solubile în grăsimi. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în apă. pot străbate membrana. dioxidul de carbon. Colesterolul este tot de natură lipidică. Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. au tendinţa naturală de a se dispune în zona centrală a membranei. Stratul lipidic este impermeabil pentru substanţele specific solubile în apă. alcoolul. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale membranei. electroliţi şi glucoză. acesta suferă o modificare conformaţională. cu uşurinţă. precum oxigenul. Proteinele membranare se găsesc. ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei. ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar. prin care moleculele solubile în apă.

Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori suprafaţa celulei. 15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei). Deasemena are rol mecanic. 22 | P a g e . filamentoasă. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a organismului. cea internă invaginează creste mitocondriale. Aceste canalicule sunt interconectate. ele se transmit identic de la mamă. elongată. nu şi în capul spermatozoidului. Mitocondriile se replică independent. endos – interior) Reticulul endoplasmatic (fig. Structura de bază a mitocondriei (fig. în scopul oxidării nutrienţilor cu obţinere de energie. prin respiraţia celulară.REn (fig. 18) Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza proteinelor. astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari pentru a obţine efectul iniţial. !!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul. Mebrana externă este netedă. Deasemenea suprafaţa mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă. Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor. de susţinere a celulei. Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:  Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea. însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă nucleul. în funcţie de necesarul energetic al celulei. cum ar fi alcoolul sau fenobarbitalul. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza unor lipide. răspândite în citoplasmă. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber – se consideră că s-ar transmite astfel. 17)  Reticul endoplasmatic neted . toate mitocondriile se transmit pe cale maternă. diferit de cel extrareticular. ATP-ul ste transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară. dar numărul lor variază de la mai puţin de 100 la câteva mii. Pertele reticulului are aceeaşi structură ca şi membrana celulară.Mitocondriile Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor. Replicându-se independent de nucleu. de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în celulă. Acestea prezintă ataşate numeroase enzime oxidative. !!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe. dezvoltă o toleranţă. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial. 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne. Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix. Au forma şi dimensiunea variabile: globulară. Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă.

Se formează în nucleoli. Inflamarea dureroasă din artritele reumatoide. !!! Atrofierea normală. fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze. a particulelor încorporate de celulă şi a unor bacterii. vezicule secreatoare sau alte componente. de exemplu. Se formează fie prin replicare proprie. Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi. Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. sau reducerea mărimii uterului după naştere. 20). cam jumătate din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor. Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi. numite hidrolaze şi alcătuiesc un sistem digestiv al celulei. regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează aceloraşi organite. Ribozomii (granulele lui Palade) Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară. !!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. prezenţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. 22) Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în citoplasmă. Peroxizomii Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor. Au rolul de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii nucleici. Acest aparat este bine dezvoltat în celulele secretoare (fig. ce permite degradarea structurilor celulare distruse. 21). dar diferă prin două aspecte. Lizozomii (fig. Aparatul Golgi funcţionează în dependenţă cu reticulul endoplasmatic (fig. ca enzime. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime. are loc atunci când enzime lizozomale sunt eliberate în capsula articulaţiilor şi iniţiază deigestia ţesutului înconjurător. se datorează activităţii lizozomilor.Aparatul Golgi (fig. La fel. Membrana lizozomilor împiedică răaspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei. 19 ) Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. 23 | P a g e . Spre exemplu. Este format din 4 sau mai multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi.

poroasă. perpendiculari unul faţă de altul. a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. fibrelor musculare striate de tip scheletic este împins spre periferie. 24 | P a g e . Majoritatea celulelor conţin un singur nucleu. Nucleul (fig. Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele organismului. Este format din 2 centrioli. În cazul adipocitelor. formată din ADN. Nucleul este delimitat de o membrană dublă. cromatina se spiralizează şi se condensează formân cromosomii. altele au 2 (hepatocitul). În timpul diviziunii centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid. În interiorul nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:  Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în sinteza ribozomilor.Centrozomul (fig. Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei. 3. Neuronii nu au centrozom şi deci. Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică. formân fusul de diviziune. Fiecare centriol este alcătuit din tubuli de natură proteică. proteine şi mici cantităţi de ARN şi diferiţi ioni. situată în apropierea nucleului. sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic). 24) Este de obicei localizat central în celulă. nu se pot divide. Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. Când o celulă se divide.  Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem. 23) Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă). Porii sunt formaţi din proteine ce permit trecerea selectivă a ARN-ului.

d. e. c. Spermatozoid 25 | P a g e . Celulă musculaă netedă. Nivelele de organizare structurală din corpul uman Figura 12. Celulă epitelială pavimentoasă. f.Creşterea complexităţii sistem celulă ţesut Figura 11. h. Neuronul. Leucocit. Osteocit. Forma celulelor a. g. b. Hematie. Celulă musculaă striată de tip scheletic.

Golgi Membrana nucleară Mitocondrie Lizozom Cromatină Nucleu Membrana celulară Microtubuli Reticul endoplasmatic rugos Citoplasmă Reticul endoplasmatic neted Ribozomi Figura 13. Structura unei celule Proteine fibrilare Glucide Glicolipide Dublu strat fosfolipidic Colesterol Proteine globulare Figura 14.Granule de secreţie Centriol Nucleol Ap. Structura membranei celulare 26 | P a g e .

Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic tubuli membrană ribozomi Figura 17. Imagine la microscopul electronic Figura 16. Reticulul endoplasmatic neted 27 | P a g e . Mitocondria a. Reticulul endoplasmatic rugos Figura 18.membrană externă membrană internă matrice (ADN mitocondrial. enzime. ARN) creste mitocondriale cu enzime oxido-reducătoare Figura 15.

vezicule secretoare aparatul Golgi vezicule transportoare reticulul endoplasmatic Figura 19. Aparatul Golgi în celulele secretoare Figura 21. Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi 28 | P a g e . Aparatul Golgi Figura 20.

nucleu mb.Figura 22. Nucleul 29 | P a g e . int. ext. cromatină Figura 24. Centrozomul cu centriolii nucleol membrană nucleară por nuclear mb. Lizozomii Figura 23.

22 de perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX pentru femeie sau XY pentru bărbat). fiecare conţinând o singură moleculă de ADN bicatenar. timina  Zahărul: deoxiriboza  Fosfatul Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o catenă. 29): Cromatina începe să se condenseze Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege 30 | P a g e . guanina o Pirimidinică: citozina. creşterea organismului şi înlocuirea celulelor distruse. Structura unui cromosom este reprezentată mai jos: În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici. Ciclul celular prezintă două etape mari: interfaza şi diviziunea. care este laxă. Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici. 25). se disting două tipuri de diviziune: mitoza şi meioza. care sunt implicate în stabilizarea cromatinei. unde formează cromatina. ca în fig de mai sus. Aceasta este formată din ADN şi proteine. Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi. CICLUL CELULAR Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. Reprezintă perioada din momentul apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea ei.CURS 3. Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN.1 Mitoza Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a realiza creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse. În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin procesul de replicare (fig. În timpul interfazei. iar în timpul diviziunii se condensează formând cromosomii (cromatină = cromosomi). Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:  Profaza  Metafaza  Anafaza  Telofaza Profaza (fig. 26). 3. iar pe de altă parte conservarea cantităţii de material genetic în descendenţă. O nucleotidă este formată din:  O bază azotată: o Purinică: adenina. cele două catene sunt legate între ele prin punţi de hidrogen între bazele azotate de pe cele două catene. Diviziunea urmăreşte pe de o parte. Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu. ADN-ul este o moleculă bicatenară. catenele sunt răsucite una în jurul celeilalte (fig. Dintre aceştia. materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină. 4). ADN-ul este un polimer format din unităţi de bază numite nucleotide (fig. fiecare conţinând 2 molecule de ADN. Structura ADN-ului este cea de dublu helix. În funcţie de scopul urmărit.

32): Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare) 3. paterni şi materni. 30): Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă foarte clar cele 2 cromatide) Membrana nucleară a dispărut complet Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică) Anafaza (fig. 23 cromosomi). 31 | P a g e . Etapa reducţională se finalizează cu obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici. Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de material genetic constantă în descendenţă (23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig. 31): La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul centromerului şi devin monocromatidici La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei Telofaza (fig. 34):  Profaza II  Metafaza II  Anafaza II  Telofaza II În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi). în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi. Profaza I: – – Este mai lungă decât profaza mitozei În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor omologi. 33):  Profaza I  Metaza I  Anafaza I  Telofaza I o Etapa equaţională (fig. Are ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din cantitatea de material genetic.2 Meioza Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale. Are 2 etape mari: o Etapa reducţională (fig. 35).- Centriolii încep să formeze fusul de diviziune Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici) Metafaza (fig.

36) are loc în 2 etape mari:  Transcripţia  Translaţia Transcripţia (fig. Proteinele sunt sintetizate în funcţie de necesarul celulei şi în permanenţă are loc un control al sintezei prin diverse mecanisme chimice. după maturare. Translaţia (fig. La sfârşit rezultă un lanţ peptidic care se va împacheta într-un anumit fel formând o proteină. care se leagă între ei prin legături peptidice.3 Sinteza proteinelor (fig.over-ul (schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi) Metafaza I: Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică Anafaza I: – – – – – – Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei. ARN de transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la nivelul ribozomilor. Migrează cromosomi întregi. Acesta. Următorul ARN de transport se va prinde în continuarea primului şi între aminoacizii transportaţi se vor forma legături peptidice. respectiv spermatozoizii. bicromatidici. unde se fixează de secvenţa complementară de ARN measager. Ovulele conţin toate 22 + X cromosomi. Pentru a se forma proteine este nevoie de aminoacizi. Un codon codifică un anumit aminoacid. 32 | P a g e . Materialul genetic. 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol Telofaza I: Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule nou formate După etapa reducţională urmează o scurtă interfază. Procesul se repetă până ce se termină catena de ARN mesager. 37) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN. Astfel 3 nucleotide din ARN (ADN) formează un codon.În această etapă are loc şi crossing . în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi. în ARN-ul mesager. În citoplasmă există ARN de transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit codon din ARN mesager. 3. 38) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. iar spermatozoizii conţin 22+X sau 22+Y cromosomi. la nivelul ribozomilor. are rolul de a controla activitatea celulei prin sinteză proteică. după care ARN de transport se desprinde. în care nu se mai dublează materialul genetic. părăseşte nucleul şi ajunge în citoplasmă. Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită. Celulele rezultate în urma diviziunii sunt ovulele. pe bază de complementaritate. singura diferenţă fiind aceea că se obţin 23 cromosomi monocromatidici în loc de 46.

Figura 25. Structura deoxiribonucleotidei Figura 26. Structura cromosomului bicromatidic 33 | P a g e . Structura dublu helix a ADN-ului Figura 27.

Figura 28 Replicarea ADN-ului Figura 29 Profaza Figura 30 Metafaza 34 | P a g e .

telofaza I Figura 34 Etapa equaţională 35 | P a g e .Figura 31 Anafaza Figura 32 Telofaza Figura 33 Etapa reducţională: profaza I. metafaza I. anafaza I.

Meioza şi fecundaţia Figura 36 Sinteza proteinelor 36 | P a g e .Figura 35.

Figura 37 Transcripţia Figura 38 Transcripţia şi translaţia 37 | P a g e .

40) iii. periard. peritoneu. vaginală (fig. Cubic: canalele mari de secreţie ale glandelor salivare. Columnar (prismatic):  Cu cili: trompele uterine (fig. endoteliul vaselor sanguine şi limfatice (fig. Pavimentos:  Cheratinizat: epiderma  Necheratinizat: mucoasa bucală. Celulele sunt dispuse pe o membrană bazală Ţesutul este nevascularizat. 41)  Cu microvili: epiteliul tubului digestiv de la stomac la rect (fig. 45) 38 | P a g e . pe baza ţesutului conjunctiv lax situat sub membrana bazală.CURS 4.1 Ţesutul epitelial Este format din celule strâns unite între ele prin substanţă fundamentală. epiteliile se clasifică în: 1. Pavimentos: pleură. Epitelii de acoperire: a.3 Muscular 4. Cubic: tubul contort distal al nefronului (fig. sudoripare (fig. Unistratificate: i. ŢESUTURILE Sunt alcătuite din celule care au aproximativ aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. faringiană. 42) b.2 Conjunctiv 4. mamare. Pseudounistratificate: este un epiteliu unistratificat. Există 4 tipuri fundamentale de ţesuturi: 4. Pluristratificate: i. hrănirea se face prin difuzie. la care nucleii celulelor sunt situaţi la nivele diferite şi creează efectul de pluristratificat: mucoasa traheei şi a bronhiilor principale (fig.1 Epitelial 4. 39) ii. 44) ii.4 Nervos - 4. 43) c. Ţesuturile epiteliale formează cu ţesutul conjunctiv o unitate funcţională După rolul pe care-l îndeplinesc în organism.

alături de ţesut conjunctiv. vase de sânge şi nervi. Prezintă: o O porţiune secretorie (adenomer) o Un canal de secreţie (duct) După forma părţii secretorii pot fi: o Tubuloase o Acinoase Tipuri morfologice de glande exocrine (fig.Prismatic: canalele mari de secreţie ale unor glande salivare. uretra peniană d. pot fi: o Foliculare (tiroida) o Sub formă de cordoane: pancreasul endocrin iii. De tranziţie (uroteliu): este un epiteliu de acoperire la care numărul de straturi variază: vezica urinară. Atunci când vezica urinară este plină numărul de straturi scade. Glandele sunt de 3 tipuri mari:  Glande exocrine: îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal.Holocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea completă a celulei secretoare: glandele sebacee .Merocrine: produsul de secreţie este eliminat fără distrugerea celulelor secretoare: pancreasul exocrin . 46).Apocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea polului apical al celulei: glandele mamare  Glandele endocrine: elimină produsul de secreţie direct în sânge. Epitelii glandulare: intră în alcătuirea glandelor. 2. 48): . numărul de straturi creşte (fig. glandele pot fi (fig. După structură. căile urinare. iar când este goală. 39 | P a g e . 47):  Simple: o Tubulare: glandele Liberkuhn din mucoasa intestinală o Acinoase: glandele sebacee  Compuse: o Tubulare: glandele Brunner din duoden o Acinoase: glandele mamare o Tubulo-acinoase: glandele salivare După mecanismul de excreţie.

cartilaje costale (fig. 51): predomină fibrele de reticulină şi reticulocitele. Ţesutul conjunctiv lax însoţeşte epiteliile. Ţesutul conjunctiv lax: celulele. în hipoderm e. suprarenalelor. 53): predomină fibrele elastice: tunica internă a arterelor 2) Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) .Este avascularizat. 49 şi 50) c. aponevroze. se disting 4 tipuri principale de ţesut conjuncti: 1) Ţesutul conjunctiv moale: substanţa fundamentală are o consistenţă moale. Epiteliile senzoriale: sunt formate din celule specializate pentru captarea stimulilor şi transformarea lor în impuls nervos.Substanţa fundamentală: condrina (de natură proteică) impregnată cu săruri de calciu şi sodiu . 54) 40 | P a g e . Ţesutul conjunctiv fibros: predomină fibrele elestice şi de colagen: fascii.Celule cartilaginoase:  Condroblaste (celule tinere)  Condrocite (celule adulte) care se găsesc în cavităţi numite condroplaste . ovarul. membrană ce înconjoară cartilajul . Ţesutul conjunctiv adipos (fig. Ţesutul conjunctiv reticular (fig.Este alcătuit din:  Substanţă fundamentală  Celule conjunctive  Fibre: elastice. vestibulare. de colagen. a. tendoane (fig. de reticulină După tipul de substanţă fundamentală. b. trahee. hrănirea se face prin difuzie pe baza pericondrului. d. testiculul 4. Ţesutul conjunctiv elastic (fig.2 Ţesutul conjunctiv . laringe. transmis mai departe prin dendritele neuronilor cu care vin în contact: celulele senzoriale auditive. substanţa fundamentală şi fibrele se găsesc aproximativ în cantitate egală. măduva roşie hematogenă.Fibre de colagen şi elastice .Se clasifică în 3 categorii:  Hialin (substanţa fundamentală are aspect sticlos): capetele articulare ale oaselor. gustative 4. 52): predomină adipocitele (celule care depozitează lipide): în jurul rinichilor. Ţesutul alcătuieşte matricea (cu aspect de reţea) a organelor hematopoietice (care produc elementele figurate) şi limfopoietice (care produc limfocitele): splină. Glandele mixte: prezintă şi parte endocrină şi parte exocrină: pancreasul.

Celule: osteoblaste (celulele tinere). Trabeculele sunt formate din straturi de lamele osoase care nu formeazaă osteoane. . 56) 3) Ţesutul conjunctiv dur (osos) . pavilionul urechii.Este format din fibre plurinucleate (fig. diafiza oaselor lungi.Este prezent în muşchii scheletici . interiorul epifizelor oaselor lungi şi lama internă a oaselor late şi scurte. aripile nasului (fig. 58) . Elastic (predomină fibrele elastice): epiglotă. simfiza pubiană (fig.Se clasifică în:  Ţesutul muscular striat: o Scheletic o Cardiac  Ţesutul muscular neted: o Visceral o Multiunitar Ţesutul muscular striat de tip scheletic . care delimitează areole cu măduvă roşie hematogenă. Ex. 60 şi 61): 41 | P a g e . Sistemele havers sunt alcătuite ca în fig.Substanţa fundamentală: oseina (proteină) impregantă cu săruri de calciu şi fosfor .intră în alcătuirea muşchilor . 57. 55)  Fibros: predomină fibrele de colagen: discurile intervertebrale. 4. Ex.Viteza de contracţie este mare .Structura miofibrilei (fig.prezintă proteine contractile (actina şi miozina) implicate în contracţia musculară şi grupate în organite specifice acestui ţesut: miofibrile .Reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat sub formă de tuburi T şi este implicat în transportul ionilor de Ca. 59.Durata contracţiei este mică .Fibre de colagen . lama externă a oaselor late şi scurte  Spongios: este format din trabecule.3 Ţesutul muscular . osteocite (celulele mature prezente în osteoplaste) şi osteoclaste (celule cu echipament enzimatic bogat ce intervin în remanierea osoasă) Ţesutul osos se clasifică în două categorii mari:  Compact: este format din unităţi morfologice numite osteoane sau sisteme Havers.

dispuse central  Banda H (stria Hensen).Au aspect fusiform . căile respiratorii.Viteza de contracţie este medie . muşchiul ciliar. groase. 62) . fibrele circulare şi radiare ale irisului. O fibră nervoasă inervează mai multe fibre musculare o Multiunitar: muşchiul erector al firului de păr. În timpul contracţiei. 63): prezent în organele viscerale (tub digestiv. care străbate transversal toată fibra  Miofilamente de actină.Fibrele comunică între ele prin intermediul striilor scalariforme (discurilor intercalare) . Fiecare fibră musculară este inervată de câte o fibră nervoasă 42 | P a g e .Durata contracţiei este mare .Fibrele sunt unicelulare . determinând scurtarea sarcomerelor şi apropierea membranelor Z Ţesutul muscular striat de tip cardiac (fig. Acesta reprezintă porţiunea cuprinsă între 2 membrane Z succesive.Viteza de contracţie este mică . proprietate numită automatism cardiac şi se datorează existenţei unui ţesut excito-conductor nodal format din fibre musculare cardiace modificate Ţesutul muscular neted .Este format din fibre unicelulare .Este de două tipuri: o Visceral (fig.Miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere .Intră în alcătuirea miocardului . tunica medie a vaselor sanguine).Muşchiul inimii se contractă independent de informaţiile venite de la nivelul sistemului nervos.Durata contracţiei este medie . miofilamentele de miozină se cuplează cu cele de actină. vezica urinară. localizată central este mai dechisă la culoare şi reprezintă zona formată doar din din miofilamente de miozină Unitatea funcţională a miofibrilei este sarcomerul. subţiri o Disc întunecat (anizotrop)  Capetele miofilamentelor de actină  Miofilamentele de miozină.Miofibrilele sunt organizate în sarcomere .- o Disc clar (izotrop)  Central: membrana Z. în prezenţa ionilor de calciu.

cu rol în transmiterea impulsului nervos. 64) . în care există vezicule cu mediatori chimici. Teaca aceasta este. deasemenea. 65): o Corp celular:  Neurilema  Neuroplasma  Neurofibrile  Corpii tigroizi (corpusculii Nissl) – mase dense de reticul endoplasmatic rugos  Organite nespecifice  Lipseşte centrozomul (neuronul nu se divide) o Prelungiri nervoase:  Dendrite (dendros – copac): prelungiri multiple. care conduce impulsul nervos eferent. centrifug. După funcţie:  Senzitivi (fac sinapsă cu receptorii)  Motori (transmit informaţia spre efectori de la centrii nervoşi)  Senzoriali (joacă rol de celule receptoare: celulele cu con şi bastonaş din retină) 43 | P a g e . centriped.  Teaca Henle este o teacă continuă cu rol de izolare a fibrei nervoase (axonului) Clasificarea neuronilor: 1.  Teaca Schwann: este formată din celule gliale Schwann şi produce teaca de mielină. Prezintă o axolemă (membrana) şi axoplasma. spaţiile rămase neacoperite de ea se numesc strangulaţii (noduri) Ranvier.Axonul poate fi acoperit de 3 teci:  Teaca de mielină: este situată peste axolemă şi are o structură discontinuă.Este alcătuit din: o Celule nervoase (neuroni) o Celule de susţinere (nevroglii. Axonul se termină cu butoni terminali. Are rol trofic şi de apărare a axonului. în care se găsesc numeroase mitocondrii.4. celulifug. discontinuă. celule gliale) Neuronul Alcătuire (fig. celuliped (dinspre exterior spre corpu celular)  Axon: prelungire unică.4 Ţesutul nervos (fig. care conduc impulsul nervos aferent.

Pseudounipolari: prezintă şi axon şi dendrite.Au rol trofic şi de susţinere a neuronilor Sinapsa Reprezintă legătura dintre: o Doi neuroni o Un neuron şi o celulă receptoare o Un neuron şi o celulă efectoare (musculară sau glandulară) Alcătuirea sinapselor chimice (fig. Secretori (produc hormoni. care se unesc în dreptul corpului celular şi creează impresia de unipolar (neuronii din ganglionii spinali) c. Multipolari: neuronii piramidali din scoarţa cerebrală 3. Piriformi iv. 66): o Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic o Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi. Celulele gliale . Bipolari: prezintă un axon şi o dendrită (celulele bipolare din mucoasa olfactivă) d. neuronii din hipotalamus) 2.Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii . Sferici ii. Unipolari: prezintă doar axon (celulele cu con şi bastonaş din retină) b. După forma celulelor: i. 1 Å = 10 -10m): conţine proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici o Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine receptori pentru mediatorii chimici Clasificarea sinapselor: o După componentele pre.şi postsinaptică:  Neuro. După numărul de prelungiri: a.neuronale:  Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul neuronului postsinaptic)  Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita neuronului postsinaptic)  Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular al neuronului postsinaptic)  Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară (placă motorie) 44 | P a g e - - - . Piramidali iii. Stelaţi etc.

Electrice: foarte rare în organismul uman o După efect: a.o După tipul de transmitere: a. Inhibitorii: impulsul nu se mai transmite mai departe Figura 39 Ţesut epitelial de acoperire pavimentos simplu – endoteliul vaselor sanguine Figura 40. Ţesut epitelial de acoperire cubic simplu – tubul contort distal al nefronului 45 | P a g e .colina) b. Chimice: i. Excitatorii: impulsul se transmite mai departe b. Adrenergice (mediatorii sunt adrenalina şi noradrenalina) ii. Colinergice (mediatorul este acetil.

Figura 41. Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu cili Figura 42 Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu microvili 46 | P a g e .

Figura 43 Ţesut epitelial de acoperire pseudounistratificat Figura 44 Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat 47 | P a g e .

Figura 45. Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat cubic Figura 46 Ţesut epitelial de acoperire de tranziţie 48 | P a g e .

Figura 47. Tipuri morfologice de glande exocrine Figura 48. Tipuri de glande exocrine după mecanismul excreţiei 49 | P a g e .

Figura 49 Fascia – ţesut conjunctiv moale fibros Figura 50 Tendon .ţesut conjunctiv moale fibros 50 | P a g e .

Figura 51 Ţesut conjunctiv moale reticular Figura 52 Ţesutul conjunctiv adipos 51 | P a g e .

Figura 53 Ţesutul conjunctiv moale elastic Figura 54 Ţesut cartilaginos hialin 52 | P a g e .

Figura 55 Ţesut cartilaginos elastic Figura 56 Ţesut cartilaginos fibros 53 | P a g e .

Figura 57. Ţesutul conjunctiv dur (osos) Figura 58 Fibre musculare striate 54 | P a g e .

Figura 59 Structura fibrei musculare striate de tip scheletic Figura 60 Fibra musculară striată de tip scheletic 55 | P a g e .

Figura 61 Structura miofibrilei Figura 62 Fibra musculară cardiacă 56 | P a g e .

Figura 63 Fibra musculară netedă viscerală Figura 64. Ţesutul nervos. Nevroglia 57 | P a g e . a. Neuronul b.

Figura 65 Structura neuronului Figura 66. Sinapsa chimică 58 | P a g e .

5. Eritrocitul este o celulă foarte diferenţiată.1 Elementele figurate 5. de aceea sângele este considerat un ţesut mobil (fig. Elementele sanguine se distrug şi se refac neîncetat în decursul vieţii. 5. Definiţie. eritrocite 2. Această formă asigură un maxim de suprafaţă la minim de 59 | P a g e . organismul având mecanisme speciale de reglare. în care elementele figurate sunt libere. trombocite 1. Acesta se mai numeşte şi hematie. împreună. iar în altele creşte: hipertiroidism.1 Componentele sanguine 5. leucemie. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. SÂNGELE 5.1 Elementele figurate Volumul elementelor figurate reprezintă 42-45% din volumul total sanguin. nucleată).1 Componentele sanguine Sângele este un ţesut format din elemente figurate şi o substanţă fundamentală numită plasmă sanguină. hemoragii.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Sângele. care a pierdut capacitatea de diviziune. 68) Sunt celule diferenţiate pentru a transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi dioxidul de carbon de la acestea la plămâni. gust uşor sărat şi un pH uşor alcalin (7.35).CURS 5. cantitatea de sânge scade. anucleat. Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie. Cantitatea de sânge rămâne constantă în stări fiziologice.2 Plasma 5. alcătuiesc seria eritrocitară. al cărui stadiu final este globulul roşu din sângele circulant. Cantitatea de sânge din corpul uman reprezintă cam 8% din greutatea corpului. Primul stadiu este proeritroblastul (celulă mare. care este globulul roşu matur. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice.1. 67).1. Sângele este un lichid de culoare roşie. iar din profil are aspect de disc biconcav. Eritrocitele (fig. leucocite 3. Stadiul final fiind eritrocitul. care se caracterizează prin micşorarea nucleului. Elementele figurate se împart în 3 categorii mari: 1. Acesta evoluează şi dă alte forme celulare.1. trecând prin mai multe stadii. cu miros specific. În unele stări patologice: anemii. Din faţă are aspect circular cu diametru de ~7µm. care. Are un aspect caracteristic. El se formează doar prin transformarea elementelor din seria eritrocitară. limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului.

Numărul eritrocitelor: . În cazuri patologice. Poliglobulia poate fi: . Hemoglobina se găseşte în cantitate de 14-15g/100ml sânge.patologică: în intoxicaţii. după care îşi recapătă forma iniţială. iar scăderea numărului de hematii se numeşte eritrocitopenie. prin ruperea membranei hematiilor. tratament cu raze X. ocean. eritrocitele realizează o suprafaţă foarte mare. datorată rarefierii aerului. lipide. Creştere numărului de hematii se numeşte poliglobulie (policitemie). Leucocitele sunt specializate pentru a îndeplini funcţia de apărare a organismului. al căror diametru este mai mic decât al hematiilor. Eritrocitele se caracterizează prin elasticitate foarte mare. hemoglobina iese din hematii. iar sângele în care s-a făcut hemoliza se numeşte sânge lacat. astfel se pot deforma când trec prin capilare. Posibilitatea de a emite pseudopode le permite trecerea prin peretele capilarelor. Rolul eritrocitelor: transportul gazelor. O2 + Hb↔HbO2 (oxihemoglobina) CO2+ Hb↔HbCO2 (carbohemoglobina) Hemoglobina poate realiza şi alte combinaţii periculoase pentru organism (carboxihemoglobina. După aceasta se distrug în organele hematopoietice. Aceasta se datorează posibilităţii hemoglobinei de a realiza combinaţii reversibile cu gazele (O2.substanţe organice: proteine. .4.fiziologică: poliglobulia de altitudine. Compoziţia chimică a eritrocitelor: . este scurtă: 120-135 zile. Au o formă ovală şi sunt capabile să emită pseudopode şi astfel să-şi modifice forma. Eritrocitopenia poate fi: .5 mil/mm3 de sânge -♀ .fiziologică: se produce când organismul se află un timp îndelungat într-o atmosferă în care presiunea parţială a oxigenului este mai mare: mine. Măduva hematogenă. Pentru a face faţă cerinţelor corpului. intoxicaţie cu CO etc. completează aceste pierderi.5 mil/ mm3 de sânge -♂ În organism se distrug zilnic aproximativ 10 mil hematii/sec. . pentru totalul eritrocitelor. cu droguri (nitratii din droguri)) Durata de viaţă: datorită metabolismului său intens. care se apreciază la ~ 3000 m2. Fenomenul se numeşte hemoliză sau lacare. cu CO (monoxid de carbon) şi methemoglobina. .patologică: creşte numărul hematiilor ca urmare a unei stări patologice: tuberculoză. CO2). Leucocitele Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate care au forma schimbătoare şi prezintă nucleu. Datorită formei lor.substanţe anorganice: apa şi un procent redus de săruri minerale. mai ales în splină. Predominant se găseşte hemoglobină (34% din volumul eritrocitului). 2. Acest 60 | P a g e . creşte numărul hematiilor. având o activitate intensă.volum.

în sânge găsindu-se şi celule imature nefuncţionabile apar leucemiile. de aceea se mai numesc şi eozinofile. microbiene. în măduva osoasă. Numărul leucocitelor: 5000-8000/mm3 sânge. 2. Prezintă afinitate pentru coloranţi neutri. Numărul lor creşte în stadii tardive ale infecţiilor. se găsesc în proporţie de 5% din totalul leucocitelor. Nucleul prezintă aspecte variate: . în cicatrizarea rănilor. acidofile. Au rolul de a fagocita resturi celulare. II. . După afinitatea pentru un anumit colorant. 1. Aceasta este manifestare a unor stări patologice: septicemii. Granulocitele (fig. sifilis luptă pentru izolarea infecţiei. Când creşterea este anarhică. se împart în 3 categorii: neutrofile. formând o masă nucleară unică. Se formează. Durata de viaţă a leucocitelor este foarte scurtă: 30 zile (limfocite).la granulocite. Se găsesc într-un procent de 65%. Se coloreză cu eozină. Monocitele sunt celule mari. Bazofilele reprezintă cam 0. Scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie. În lupta împoriva agenţilor patogeni intervin fagocitele (neutrofilele şi monocitele) şi anticorpii. putând încorpora orice particulă străină sau 61 | P a g e . Apare în gripe. în general. astfel că celulele par plurinucleare. etc. se colorează cu coloranţi bazici. Tot datorită pseudopodelor pot îngloba particule străine. Clasificarea leucocitelor I.5%. Intervin în fagocitarea şi distrugerea germenilor virulenţi. timusului. Fagocitele au acţiune nespecifică. Intervin în refacerea ţesuturilor lezate. Nu au capacitatea de fagocitoză.la agranulocite. 3. Structura leucocitelor Citoplasma acestora poate fi omogenă sau poate prezenta granulaţii. 2-3 zile (neutrofilele). Limfocitele se formează în ţesutul limfoid al ganglionilor limfatici. intoxicaţii. 2. Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite. Dimensiuni: variază între 7-20µm. splinei. Sunt prezente în număr mai mare în organele limfoide. 69) 1. resturilor celulare şi microbiene. encefalită. diferite particule străine. Imunitatea -reprezintă starea de rezistenţă a organismului faţă de acţiunea de infecţie a microorganismelor patogene. Agranulocite (fig. Se găsesc în procent de 25% din totalul leucocitelor. Astfel leucocitele se împart în agranulocite şi granulocite. Au rol în producerea de anticorpi. nucleul are formă sferică sau ovală. bazofile. nucleul este lobat. Acidofilele reprezintă cam 2-4%. În tuberculoză. 70) prezintă granulaţii care se colorează cu diverşi coloranţi. fenomen numit fagocitoză.fenomen se numeşte diapedeză. Numărul lor creşte în alergii şi parazitoze. Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză.

Conţin o serie de substanţe cu rol important în coagulare: . Formarea tromboplastinei din cei 13 factori trombocitari şi plasmatici. în prezenţa Ca2+ 2. 3.formarea dopului plachetar . Anticorpii au acţiune specifică. Reprezintă 55-58% din volumul total sanguin.000-400. Formarea fibrinei din fibrinogen solubil.distrugerea fibrinei (sub acţiunea plasminei) 3. Plasma reprezintă un lichid de culoare alb-gălbuie.plasmatic (coagularea propriu-zisă): formarea cheagului fibros la interiorul şi la suprafaţa dopului plachetar. Aceste substanţe sunt puse în libertate prin distrugerea trombocitelor. Numărul trombocitelor: 200.oprirea sângerării în cazul lezării unui vas mic sau mijlociu. Cheagul este format din reţeaua de fibrină în ochiurile căreia se dispun elemente figurate. Se formează în măduva osoasă. Coagularea sângelui (hemostază) . Conţine substanţe anorganice şi organice.000/mm3 sânge.redirijarea circulaţiei . sub influenţa tromboplastinei şi a Ca2+ . Substanţele anorganice: apa şi sărurile minerale Apa reprezintă cam 90% din totalul plasmei. Trombocitele (fig. . cu o compoziţie chimică foarte complexă. 62 | P a g e . Etape: 1. reluarea circulaţiei 5.vasculoplachetar: . Practic reprezintă un fragment din citoplasma megacariocitului. Sunt cele mai mici elemente figurate şi au rol în coagularea sângelui.serotonina: provoacă vasoconstricţia . retracţia chegului sub acţiunea retractozimului şi eliberarea serului 2.are loc vasoconstricţia vasului lezat . Sunt de natură proteică şi apar în plasmă în prezenţa unui antigen. Formarea trombinei din protrombină (produsă de ficat în prezenţa vitaminei K). 71) se mai numesc plachete sanguine.factorul antiheparinic: anihilează acţiunea heparinei (rol anticoagulant).1. 3.este substanţa fundamentală a ţesutului sanguin. Durata de viaţă: 3-5 zile.2 Plasma . în prezenţa trombinei.retractozimul: provoacă contractarea cheagului şi expulzarea serului . fibrinoliza.fragmente celulare proprii. prin fragmentarea megacariocitelor.trombodinamic: 1.trombokinaza. Au dimensiuni foarte mici: 2-4µm. Timpii: . care activează tromboplastinogenul .

CO3H-. enzime. aglutinează şi hemolizează (fig. anioni: Cl-. Sistemul AB0 a fost descoperit în anul 1900 de Karl Landsteiner.Sărurile minerale reprezintă cam 1% şi se găsesc dizolvate în plasmă sub formă de ioni. . anticorpi. LB şi l. vitamine. Un antigen nu trebuie să întâlnească anticorpul (aglutinina) corespunzător (tabel).2 Grupele sanguine şi Rh-ul Grupele sanguine În cazul unor pierderi masive de sânge se apelează la transfuzii. Cationi: Na+.B 63 | P a g e . Ca2+. o persoană cu grupul sangvin A. Se formează în ficat. Grupul sangvin este determinat de prezenţa pe suprafaţa hematiilor a unor substanţe antigenice (aglutinogene). De exemplu. lipide. aceasta fiind recesivă. Substanţele organice se găsesc într-un procent de 9%. creatinină. Aceasta este dată de sistemul AB0 şi Rh. Acid uric. prezintă antigen A şi o persoană cu grupul sangvin B. SO4H-. Proteine: .globulinele plasmatice (serumglobulinele) prezintă mai multe varietăţi. Dacă se întâlnesc.A anticorpi anti . Aglutinare antigen A Neaglutinare anticorpi anti . însă o persoană cu grupul 0 nu prezintă nici antigen A. iar LA este în raport de codominanţă cu LB.albuminele plasmatice (serumalbuminele) se formează în ficat şi au rol în transportul alimentar şi schimbul de apă dintre celule şi mediu. ureea. 5. Proteinele acestea au rol şi de sisteme tampon. K+. . aminoacizi. Sărurile minerale menţin presiunea constantă a plasmei şi pH-ul (sisteme tampon). Sistemul ABO a fost studiat de timpuriu. γglobulinele joacă rol important în sinteza anticorpilor. bilirubină. cele patru grupe sanguine sunt determinate de genele LA. datorită necesităţii realizării transfuziilor. glucide. În acest scop. Sistemul antigenic AB0 este reprezentat de antigenele A şi B (determinate de genele LA şi LB) de la suprafaţa hematiilor. se are în vedere compatibilitatea. prezintă antigen B. hormoni. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l. 72). După cum se observă în tabel. nici B.fibrinogenul are rol în coagularea sângelui.

AB AB Toate Rh-ul Rh-ul a fost descoperit prima dată la o specie de maimuţe Maccacus rhesus şi apoi au fost puse în evidenţă şi la om. dar mai ales când este vorba despre compatibilitatea materno-fetală. ducând la hemoliză. anticorpii mamei vor interacţiona cu antigenele copilului.şi naşte un copil cu Rh+. S-a constatat că 85% din populaţia lumii conţine pe suprafaţa hematiilor factorul D (genotipul: DD sau Dd) – Rh+. O Toate O Pot dona sânge la A. Poate apărea în acest caz boala hemolitică a noului-născut.B Anticorpi (IgM) B A A. Figura 67.B Pot primi sânge de la A. va dobândi în timpul naşterii anticorpi anti-Rh. Rh-ul este important în timpul transfuziilor. Compoziţia sângelui 64 | P a g e .Fig. Astfel. O B. iar restul de 15% nu au acest factor (genotip: dd) – Rh-. Determinismul sistemului sangvin AB0 Fenotip A B AB O Genotip LALA LAl LBLB LBl LALB ll Antigene A B A. o mamă care prezintă Rh. Rh-ul este dat de existenţa factorului D. Reacţia hematiilor unei persoane cu grupul sangvin A la contactul cu ser sangvin conţinând anticorpi anti-A (cazul A) sau anti-B (cazul B). Regula transfuziei: în sângele donatorului nu trebuie să existe antigene care să reacţioneze cu anticorpii din sângele primitorului. În aceste condiţii la o viitoare sarcină cu Rh+. AB B. 72.

globule roşii) Figura 69 Agranulocitele 65 | P a g e .Figura 68 Hematiile (eritrocite.

Figura 70 Granulocitele Figura 71 66 | P a g e .

Procesul hematopoiezei 67 | P a g e .Figura 73.

Scheletul uman adult este alcătuit. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni. cartilajele scheletice pot fi hialine. Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică Constituie rezerve de minerale. numite oase. neregulate. care pot fi eliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie. mai ales oasele bazinului sunt adaptate acestei funcţii). 6. scurte. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere). iar cuşca toracică – inima. Morfologia oaselor Forma oaselor Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite. şi câteva cartilaje. SISTEMUL OSOS Scheletul uman. Oasele: caracteristici morfologice Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. SISTEMUL LOCOMOTOR 6. 6. Din punct de vedere histologic. Funcţiile oaselor sunt multiple: Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior. Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul. sanguin.CURS 6. În structura lor predomină ţesutul osos. ca la orice organism vertebrat. este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi.1. Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă. nutriţie şi reparaţie). sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi două extremităţi mai voluminoase numite epifize. dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos. late. situate în regiunile care necesită o elasticitate mai mare.1.1. în principal. cartilaginos etc.1. toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor. se deosebesc oase: lungi. la care predomină lungimea. plămânii). aspectul lor fiind un indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia. elastice şi fibroase (vezi cursul despre ţesuturi). Oasele lungi. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton. Cartilajele Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje. cu rol de protecţie.2. coloana vertebrală – măduva spinării. Oasele lungi intră în 68 | P a g e . în special calciu şi fosfor. constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. care înseamnă mumie sau corp uscat. din elemente osoase. este lipsită de terminaţii nervoase şi vase de sânge. O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de pericondru (un strat conjunctiv bogat în fibre.

Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi lăţimea). Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini. depresiuni şi deschideri. subţire 69 | P a g e TUBERCUL EPICONDIL SPINĂ . în grosimea unui tendon. el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană. rugoasă Constituie OSOASE suprafeţe de ataşare pentru CREASTĂ Linie proeminentă îngustă muşchi şi ligamente TROHANTER LINIE Proeminenţă de formă neregulată Linie îngustă mai puţin proeminentă decât creasta Mică proeminenţă rotunjită Suprafaţă înălţată deasupra unui condil Expansiune ascuţită. care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior. dezvoltate la niveul unei articulaţii. aşa cum sunt vertebrele sau mandibula. ajută la formarea articulaţiilor. osul pisiform. Oasele neregulate au forme variate. Pe lângă oasele tipice. Relieful extern Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe. rotula). Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele). există şi oase supranumerare. toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul). care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor.alcătuirea scheletului apendicular. prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare. asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. cu cele trei dimensiuni aproape egale. În tabelul de mai jos sunt rezumate elemente de relief osos: DENUMIRE DESCRIERE ROL PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie. Oasele scurte au o formă aproximativ cubică. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex.

75) arată că acesta este alcătuit din:  Diafiză: 70 | P a g e . tapisată cu o mucoasă Depresiune osoasă puţin adâncă. cu aer. ca o despicătură Deschidere rotundă sau ovală într-un os Asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor Ajută la formarea articulaţiilor FAŢETĂ CONDIL TROHLEE RAMUS DEPRESIUNI ŞI DESCHIDERI OSOASE MEAT SINUS FOSĂ ŞANŢ FISURĂ FORAMEN Structura oaselor Structura oaselor variază în funcţie de forma lor.PROCES CAP Orice proeminenţă osoasă Expasiune osoasă a unei epifize. adesea apropiată de articulaţie Brazdă Deschidere îngustă. netedă Proces articular rotunjit Proces articular de forma unui scripete Expansiunea unui os care face unghi cu restul structurii Cale de pasaj. susţinută de un gât scurt Suprafaţă articulară aproape plată. Structura osului lung Secţiunea longitudinală a unui os lung (Fig. de forma unui canal Cavitate în os.

Creşterea şi remodelarea osoasă Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului. similară celor diafizare. Măduva roşie se află în toate oasele tinere (de făt şi de copil). Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular. oasele baze craniului). Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o venă epifizară. os spongios. fiind vascularizat şi inervat. Aceasta rezultă din transformarea măduvei roşii. scurte. dar în perioada de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. Interiorul osului este ocupat de o masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de endost). coaste. dispusă spre interior ce conţine osteoblaste. scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. bogată în celule adipoase (care-i dau culoare galbenă). cu excepţia zonelor articulare. scurt şi neregulat Oasele late. Membrana periostală prezintă 2 straturi: Superficial: ţesut conjunctiv fibros Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste  Ţesut osos compact  Endost: membrană epteliformă. precum şi la adult – în oase late. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor. canal medular. structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta. Măduva osoasă. diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă. se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. Măduva galbenă. Periostul este bine inervat şi vascularizat. neregulate (vertebre. La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos compact. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive. 71 | P a g e . stern. artera nutritivă se ramifică spre periost. fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură. osteoclaste şi celule osteoprogenitoare. Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a osului. alveolele osului spongios) măduvă osoasă. canalele Havers. Ea are rol hematopoietic. Structura osului lat. ea prezentându-se ca măduvă roşie. Inervaţia oaselor este bogată. Un astfel de os prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). situată spre exteriorul osului. în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie hematogenă. măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. Culoarea. care conţine în alveolele sale măduvă roşie.o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă o Peretele diafizar:  Periost: formaţiune de natură conjunctivă. nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine.  Epifiză: ţesut osos spongios. unde se găseşte cartilaj articular. coxale. în epifizele oaelor lungi. şi în faza finală de dezvoltare este bine adaptat funcţiilor acestuia. datorită vascularizării şi rezistenţei sporite. În cazul unui os lung.

coxalul. Scheletul axial Scheletul axial constituie axul lung al corpului.2. Spre sfârşitul adolescenţei. 6. remodelare şi refacere. iar osul spongios prezintă trabecule mai fine şi mai subţiri. cât şi intracelulară. 77. oasele cresc în lungime şi grosime. Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil). grupate în două zone principale scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor).Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului. facilitează digestia. Oasele scheletului uman Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase. prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi. globulos. corpii vertebrali. prezentând procese de creştere. osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului. coloana vertebrală şi cuşca toracică. Remodelarea afectează atât osul compact. au loc aproximativ în acelaşi ritm. a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. 79)  Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul. Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea. care după ce au produs o demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid). discurile de creştere se închid. în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. Craniul (Fig. 75. dar şi la alte oase. fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în trei regiuni: craniu. 82) 72 | P a g e . inclusiv cel adult. Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi mineralizată. format din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase: o Perechi:  Temporale (Fig. Frecventă la bătrâni. De asemenea.1. Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste. precum omoplatul. de geneză şi distrugere osoasă. 78. Remodelarea osoasă În schelet. fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. 74. ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos. cât şi osul spongios. Creşterea postnatală a oaselor În perioada copilăriei şi adolescenţei. ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la solicitările mecanice principale. Aceste două procese. atât extracelulară. este mare. mai ales la femei. realizându-se prin adăugarea de ţesut la suprafaţa osului. are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de resorbţie osoasă. După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit. osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice a oaselor. În acest caz. Când resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste – dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoză. Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase. 76. 1.

Coloana vertebrală are o structură metamerică. 80. O vertebră tipică este alcătuită din: corp vertebral. Coloana vertebrală Coloana vertebrală (Fig. numite sacrum şi coccis. aproximativ plane. Prin suprapunerea vertebrelor. 78)  Sfenoid (Fig. _prin intermediul câte unui disc intervertebral. Parietale (Fig. Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:  Cervicală  Toracică  Lombară  Sacrală  Coccigiană Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacrococcigiană). 86). 85)  Nazale (Fig. 80)  Cornete nazale inferioare (Fig. 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului. se formează canalul neural. servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil. prin care se asigură articularea cu vertebrele adiacente. 84) o Neperechi:  Vomer  Mandibula (Fig. nicovala şi scăriţa (Fig. arc vertebral. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare (superioară şi anterioară). iar altele două. între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. 91). 85) o Neperechi:  Frontal (Fig. 84)  Lacrimale (Fig. 84)  Zigomatice (Fig. 74. 79. 81) La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul. 79. implicit a găurilor vertebrale. la care se adaugă hioidul (Fig. 83)  Palatine (Fig. precum şi petru protecţia măduvii spinării. în care este adăpostită măduva spinării. 78)  Etmoid (Fig.  Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase: o Perechi:  Maxilare (Fig. 87) 2. fiind formată din 26 oase. provin din sudarea între ele a unor vertebre. 76. dintre care 24 sunt vertebre individualizate. 79. Arcul vertebral se leagă de corp 73 | P a g e . 79)  Occipital (Fig.

există două perechi de semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei. Vertebra toracică are corpul vertebral aproximativ cilindric. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:  Anterioară. pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale. 96). format prin fuzionarea a patrucinci vertebre coccigiene rudiemntare. Regiunea cervicală (Fig. 94) este reprezentată de osul sacrum. dispusă posterior pe linia mediană). cu un corp vertebral masiv. Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară. 92) cuprinde 12 vertebre. 93. B.la partea superioară a corpului vertebral. Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre. 90) are caracteristică apofiza odontoidă) care se găseşte . E. 89) are formă de inel şi este este lipsit de corp vertebral. orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul sacral. la baza arcului neural. sunt arcuri osteocartilaginoase formate posterolaterale dintr-un arc osos (regiunea vertebrală). convexă  2 laterale. nebifurcată şi oblicizată. Acest os are formă triunghiulară. Regiunea toracică (Fig. C. Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis. care are formă de piramidă patrulateră. faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize semilunare. Regiunea sacrală (Fig. IX. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de zigapofize. X sunt considerate false (articularea la stern se faceprin intermediul 74 | P a g e .A. primele două atipice numite atlas şi axis şi următoarele cinci. iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) (Fig. Coastele Coastele în număr de 12 perechi. transverse (o pereche) şi de articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare). 3. uşor concavă  Posterioară. ea reprezentând corpul atlasului sudat la acest nivel. la care diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. Apofiza spinoasă este scurtă. coastele VIII. cu baza îndreptată în sus. vertebre cervicale tipice. Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai şi alungit în sens transversal. 91) cuprinde şapte vertebre. Axisul (Fig. iar apofizele transverse poartă câte o faţetă de articulare cu tuberozitatea coastei. Primele şapte perechi de coaste sunt denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern). Apofiza spinoasă este lungă. D. care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. Atlasul (Fig. Pe corpul vertebrei. prin intermediul a doi pediculi vertebrali. Pe arc există mai multe apofize (procese): spinoasă (unică. Foramenul vertebral are formă triunghiulară. lată şi orizontală. ceea ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate.

dispus medial la partea anterioară a corpului. Pe marginea superioară a manubriului se află incizura sternală. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. Scheletul apendicular Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare). corp şi apendice xifoid (xifistern). 95). 102. format din 3 părţi: manubriu. Scheletul membrului inferior Scheletul membrului inferior este format din: Centura pelviană (Fig. împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cuşca) toracică (Fig. nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă cartilaginoasă. 104. Scheletul membrului superior Scheletul membrului superior este format din: centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase: omoplatul (scapula) (Fig. iar lateral cele două incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste. Posterior. 1.cartilajului coastei a VII-a). 98) clavicula (Fig. Este formată din oasele coxale unite anterior prin simfiza pubiană. în timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern) 4. 99) scheletul antebraţului (Fig. 101): radius cubitus (ulna) scheletul mâinii (Fig. 97) scheletul membrului propriu-zis: scheletul braţului: humerus (Fig. 100. 103): carpiene (8) – formează încheietura mâinii metacarpiene (5) – formează palma falange (14) – oasele degetelor 2. Sternul Sternul. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale IIVII. oasele coxale sunt legate 75 | P a g e . fiecare având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis. Xifisternul rămâne liber. Sternul este un os lat.

108): Tarsiene (7) Metatarsiene (5) Falange (14) 76 | P a g e . Oasele coxale sunt formate prin sudarea altor trei oase: Ilion Ischion Pubis Scheletul membrului propriu-zis: Scheletul coapsei: femur (Fig. 106) Scheletul gambei (Fig.prin osul sacrum şi formează împreună cu el. 107): Tibia Peroneul (fibula) Scheletul piciorului (Fig. bazinul.

Figura 74 Craniul – faţa anterioară Figura 75 Craniul – faţa laterală 77 | P a g e .

Figura 76 Baza craniului Figura 77 Craniul secţiune sagitală 78 | P a g e .

Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului) Figura 79 Craniul – secţiune frontală 79 | P a g e .

Figura 80 Orbita Figura 81 Osul etmoid 80 | P a g e .

Figura 82 Osul temporal Figura 83 Osul maxilar 81 | P a g e .

Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale Figura 85 Osul palatin 82 | P a g e .

Figura 86 Mandibula Figura 87 Osul hioid 83 | P a g e .

Figura 88 Coloana vertebrală 84 | P a g e .

Figura 89 Atlas Figura 90 Axis Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală 85 | P a g e .

Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară 86 | P a g e .

Figura 95 Cuşca toracică Figura 96 Coastă 87 | P a g e .

Figura 97 Clavicula Figura 98 Omoplatul (scapula) 88 | P a g e .

Figura 99 Humerus 89 | P a g e .

Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară 90 | P a g e .

Radius şi cubitus – vedere posterioară 91 | P a g e .Figura 101.

Scheletul mâinii – faţa anterioraă 92 | P a g e .Figura 102. Scheletul mâinii – faţa posterioară Figura 103.

Mascul b. Bazinul – a. Femelă 93 | P a g e .Figura 104 Bazinul Figura 105.

Femurul a. Faţa anterioară b. Faţa posterioară 94 | P a g e .Figura 106.

Faţa posterioară 95 | P a g e . Faţa anterioară b. Scheletul gambei a.Figura 107.

2. Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în: o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele printr-o masă de ţesut. Scheletul piciorului 6. neexistând o cavitate articulară. ARTICULAŢIILE Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru realizarea fie a unei imobilităţi.  Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele – porţiuni membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)  Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre coaste şi stern) 96 | P a g e - .Figura 108. fie a unei mobilităţi relative sau depline.

humerusul cu cubitusul)  Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene. femur – os coxal. Figura 109 Sinostoză 97 | P a g e . dintre tarsiene Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea articulară cu membrana şi lichidul sinovial). dintre carpiene. articulaţiile dintre zigapofize. iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a acestora (capsula articulară. ligamente. ca în cazul simfizei pubiene (Fig. 109) o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele. Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile craniene închise la adulţi. doar că prezintă o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură. condili occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului  Multiaxiale: scapulă – humerus. atlasul cu axisul. 111). tendoane) (Fig. 110). suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:  Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a radiusului cu ulna.

Figura 110 Articulaţii semimobile Figura 111 Structura unei diartroze 98 | P a g e .

Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund prin septurile conjunctive şi duc.1 Structura muşchiului Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară. Acest rol este realizat de către musculatura scheletică (somatică). La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă. cvadriceps).6. numita corpul muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie. în formă de trapez (muşchiul trapez). care înveleşte fibrele musculare striate. 6.3. de asemenea. muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor). sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive. dar se cunosc şi în acest caz muşchi cu mai muIte tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coapsă are trei tendoane). distingem: muşchi laţi (marele drept abdominal. Dupa dimensiunea care predomină. muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal). numită fascia muşchiului. muşchii oblici extern şi intern. muşchiul transvers al abdomenului) care au tendoane lăţite numite aponevroze.3. $i inserţia se face. asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere care însoţesc muşchiuI. în interior. septuri conjunctive numite perimisium intern. iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se numeşte de inserţie. Se descriu: muşchi fuziformi (biceps. care la unii muşchi pot atinge o lungime de 10-15 cm. SISTEMUL MUSCULAR Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mişcării. Dupa numărul capetelor care se prind pe os. înveleşte corpul muşchiului. Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei).perimisium extern. ce are în structura sa ţesut muscular striat. În general. mai voluminoasă. muşchi lungi (muşchii de la braţ. care. coapsă şi gambă) muşchi scurţi (muşchii din palmă şi din plantă). Muşchiul are o bogată vascularizaţie. muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului). Sub aceasta se află o lamă de ţesut conjunctiv . Din acesta pornesc. în formă de cupolă (diafragma). din care se degajează o reţea de tesut conjunctiv numită endomisium. cu patru capete (muşchiul cvadriceps). spre miofibrile. numite tendoane. pot fi: Cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele. Unul dintre tendoane. dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps. cel eare se inseră pe osul fix se numeşte de origine. cu două capete (muşchiul biceps). în general. Corpul muşchiului este format din fibre musculare striate. printr-un singur tendon. care au în structura lor ţesut fibros. triceps). cu trei capete (muşchiul triceps). Muşchii au forme variate. originea este unică. care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele. triceps. antebraţ. Sângele cu CO2 şi produsele de dezasimilaţie rezuItate în urma metabolismului 99 | P a g e .

Muşchii striaţi scheletici asigură tonusul. 6. polarizare electrică). Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat. La om.componenta presinaptică şi alta musculară .2 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR I. lipsită la acest nivel de miofibrile.una nervoasă . Această transformare are loc la nivelul sarcomerului. Muşchiul striat cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a inimii. fiecare fibră musculară are. somatică şi vegetativă. în general. cu aceeaşi localizare şi care ajung la porţiunea periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. 100 | P a g e . conductanţa ionică. la corpusculii Vater Pacini din muşchi sau la corpusculii tendinoşi Golgi. toţi muşchii se caracterizează prin proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică. Butonii terminali conţin vezicule cu acetilcolină. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. echilibrul.componenta postsinaptică. Componenta postsinaptică este reprezentată de sarcoplasmă. 2.muscular este colectat de vene satelite şi omonime arterelor. sau de către axonii neuronilor somatomotori γ. situaţi în cornul anterior al măduvei. formând placa motorie. lndiferent de particularităţile morfologice şi de rolul specific. Placa motorie este considerată o sinapsă specială (sinapsă neuroefectorie) şi are în structura sa două componente . Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei. mimica şi mişcările voluntare. câte o placă motorie. Baza anatomică a contractilităţii este sarcomerul. postura. Componenta presinaptică este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase (axonul neuronilor α din cornul anterior al măduvei) care pătrund în nişte adâncituri ale sarcoplasmei fibrei musculare striate. proteinele contractile. GENERALITĂŢI Muşchii reprezintă efectori importanţi ai organismului. iar baza moleculară. naşterea. alăptarea etc. care ajung la porţiunea ecuatorială (centrală) a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. reacţii vasomotorii. Inervaţia somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α. dar care conţine mulţi nuclei şi numeroase mitocondrii. care ajung la fibra musculară striată. Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă. motilitatea digestivă şi excretorie. Inervaţia muşchiului este dublă. Inervaţia vegetativă simpatică determină. urmat de contracţia caracteristică. acomodarea vederii. cu un randament de 30-40%. pe căi eferente. Inervaţia somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din ganglionii spinali.3.

dar tensiunea creşte foarte mult. aparat ce permite înregistrarea contracţiei musculare. Dupa denervare. Contracţie auxotonică. Aceste contracţii sunt caracteristice majorităţii muşchilor scheletici. 3. este izometric. Manifestările electrice preced contracţia. obţinem o contracţie musculară unică. Ele sunt reprezentate de potenţialul de acţiune de pe suprafaţa membranei.G. toată energia chimică se pierde sub formă de căldură. caracteristică muşchilor ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. la intervale mici şi regulate. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai uşor de urmărit. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din muşchi. Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contracţie. În timpuI unei activităţi obişnuite. atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului. atunci când lungimea muşchiuIui variază. Studiul lor se face cu ajutorul miografului. atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată. Aceasta a fost denumită secusă musculară. muşchiul nu prestează lucru mecanic extern. În timpuI contracţiei izometrice. folosim stimuli repetitivi. CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE Contracţia muscuIară este de trei feIuri: Contracţie izometrică. Începutul oricărei contracţii musculare. tonusuI muşchilor scheIetici dispare. Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. 4. Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaos când forţa a încetat să acţioneze. termice şi acustice. Stimulul este subliminal.). MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ În timpul contracţiei musculare au loc manifestări electrice. ci o sumaţie de secuse numită tetanos. TonusuI muscular este de natură reflexă. Repetând excitaţia cu un curent de valoare prag. În funcţie de 101 | P a g e . Dac în loc de stimulare unică.M. izotonice şi auxotonice. cu un curent slab. în special când trebuie să deplasăm greutăţi. iar tensiunea rămâne constantă. Procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contracţiei unor grupe de fibre musculare reprezintă electromiograma (E. uniformă a obiectului. sub valoarea pragului de excitabilitate a fibrelor museulare. Elasticitatea joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic. nu obţinem nici un răspuns.Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe exterioare. fiecare muşchi trece prin faze izometrice. curba rezultată nu mai este o secusă. Muşchii realizează lucru mecanic. chimice. Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă. mecanice. Interpunerea unei structuri elastice între forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi asigură deplasarea continuă. în special atunci când trebuie învinsă inerţia. La o excitaţie unică. Exemplu de contracţie izometrică este aceea de susţinere a posturii corpului. Contracţie izotonică.

Astfel. iar contracţiile muşchilor netezi sunt lente şi de lungă durată. exprimând fuziunea totală a secuselor. întâlnit în tubul digestiv şi aparatul genito-urinar. întâlnit în pereţii vaselor şi în interiorul globului ocular. Secusa poate fi obţinută şi prin reflexul miotatic. Tetanosul complet. ci o parte se pierde sub formă de căldură. Muşchii sunt principalii generatori de caldură pentru organism. Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse. când curba se prezintă ca un platou dinţat. Parasimpaticul şi acetilcolina produc depolarizare şi contractie. Ei primesc inervaţie vegetativă. se declanşează contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigură încălzirea corpului. Această proprietate stă la baza tonusului postural al stomacului şi al vezicii biliare şi urinare. Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei est econvertită în lucru mecanic. ci vegetativ. Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat (fonomiograma). CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI Între contracţia muşchilor striaţi. deoarece comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare. Atunci când suntem expuşi la frig. exprimând fuziunea incompletă a secuselor la stimulare repetitivă cu frecvenţă joasă de 10-20 stimuli pe secundă. Muşchiul visceral manifestă plasticitate. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului motor voluntar. Muşchiul neted multiunitar prezintă contracţie asemănătoare muşchilor striaţi deşi. cordul şi muşchii netezi nu. 102 | P a g e . Sistola cardiacă este tot o secusă. Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra musculară. Muşchii netezi sunt de două feluri.frecvenţa de stimulare. Miocardul este inexcitabil (refractar) în timpul contracţiei sale şi de aceea nu poate fi tetanizat. cu aspect de sinciţiu. Muşchiul scheletic este puţin sensibili la mediatorii chimici din sânge. Secusa muşchilor netezi viscerali are latenţa. Asemănările privesc procesele fizico-chimice şi energetice fundamentale. hiperpolarizează membrana fibrei provocând relaxare. prin mecanisme reflexe. perioada de contracţie şi de relaxare foarte mari. ca şi cel visceral. Deosebirile se referă la anumite particularităţi ale manifestărilor exterioare ale contracţiei. contracţia miocardului este o secusă. Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă asincron. nu se află sub control voluntar. similare tetanosului. format din fibre separate. ceea ce înseamnă că 70% din energia chimică se transformă în energie calorică. Muşchiul neted multiunitar. Excitabilitatea lor este redusă. cât şi deosebiri. 5. Randamentul masei musculare este de 30%. fuziunea (sumaţia) secuselor este mai mult sau mai puţin totală. Frisonul constă din secuse. Simpaticul şi catecolaminele. Deosebim astfel două feluri de tetanos: Tetanosul incomplet. Prezintă automatism contractil. obţinută prin stimuli cu frecvenţe mult mai mari (50-100/s). Poate menţine tensiuni neschimbate la lungimi variabile. a cărui curbă apare ca un platou regulat. a celor netezi şi a cordului există atât asemănări. Muşchiul neted visceral. în timp ce muşchii netezi sunt foarte sensibili la acţiunea acestora.

scăderea rezervelor energetice (ATP.acumularea de cataboliţi acizi (acid lactic). Cauzele oboselii locale musculare sunt: . Nu există propriu-zis o oboseală izolată locală a muşchiului. pot apare dureri în grupele musculare solicitate. . CP. Muşchii scheletici pot. iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp. efectua eforturi de durate variabile. iar în cazul unei activităţi intense predomină semnele oboselii musculare locale. după mai muIte zile de mers pe jos. glucoză). fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigură comanda.3. fără un antrenament sau încălzire prealabilă. fără un antrenament premergător şi fără o încăzire suficientă. Principalele grupe de muşchi scheletici Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii: capului. După un efort muscular intens. controlul şi execuţia mişcării. Oboseala musculară constă din reducerea temporară a capacităţii de lucru a muşchilor. Aceste dureri se manifestă la 1224 ore de la momentul efortului şi durează 2-3 zile. În cazul eforturilor voluntare intense. de asemenea. ci mai corect trebuie să se vorbească de oboseala neuro-musculară. survine oboseala. oboseala se instalează în special în centrii nervoşi. Multă vreme s-a presupus că această "febră musculară" se datorează acumulării acidului lactic în muşchi activi. gâtului. Este inexact. dar limitate în timp.6. Mai posibilă este produeerea unor microleziuni în muşchii solicitaţi.oboseala plăcii motorii.3. oboseala musculară se instalează în câteva minute. oricât de lejer şi automatizat ar fi acest efort. Se calmează sau chiar dispar prin masaj sau reluarea exerciţiului. În cazul unei activităţi musculare de intensitate redusă dar îndelungată. trunchiului membrelor Muşchii capului: muşchii mimicii (pieloşi) muşchii masticatori muşchii extrinseci ai limbii muşchii urechii medii muşchii extrinseci ai globului ocular 103 | P a g e . muşchii vaselor şi ai viscerelor). . Febra musculară. OBOSEALA MUSCULARĂ Unii muşchi din organism activează tot timpul vieţii fără întrerupere (inima. 6. Acidul lactic se formează în timpul efortului şi nu Ia 24 ore după încetarea lui.

104 | P a g e .

105 | P a g e .

106 | P a g e .

107 | P a g e .

108 | P a g e .

109 | P a g e .

110 | P a g e .

Figura 112 Structura unui muşchi scheletic Figura 113 Componentele unui muşchi 111 | P a g e .

Figura 114 Muşchii scheletici – vedere anterioară 112 | P a g e .

Figura 115 Muşchii schletici – vedere posterioară 113 | P a g e .

Figura 116 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere anterioară Figura 117 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere laterală 114 | P a g e .

Figura 118 Muşchii masticatori Figura 119 Muşchii externi ai globului ocular 115 | P a g e .

Figura 120 Muşchii externi ai limbii Figura 121 Muşchii gâtului – vedere posterioară 116 | P a g e .

vedere laterală Figura 123 Muşchii respiratori 117 | P a g e .Figura 122 Muşchii gâtului .

femeie Figura 125 Muşchii abdominali – secţiune transversală 118 | P a g e .Figura 124 Muşchii anteriori ai trunchiului .

Figura 126 Muşchii anteriori ai trunchiului .bărbat 119 | P a g e .

Figura 127 Muşchii spatelui şi ai cefei 120 | P a g e .

vedere posterioară 121 | P a g e .Figura 128 Muşchii braţului – vedere anterioară Figura 129 Muşchii braţului .

Figura 130 Muşchii şi vasele braţului – secţiune transversală Figura 131 Muşchii antebraţului 122 | P a g e .

Figura 132 Muşchii palmei Figura 133 Muşchii anteriori care mişcă bazinul 123 | P a g e .

Figura 134 Muşchii copasei – vedere anterioară 124 | P a g e .

Figura 135 Muşchii copasei – vedere posterioară 125 | P a g e .

Figura 136 Muşchii copasei – vedere mediană 126 | P a g e .

Figura 137 Muşchii gambei – vedere anterioară Figura 138 Muşchii gambei –vedere laterală 127 | P a g e .

Figura 139 Muşchii piciorului 128 | P a g e .

Ocupă majoritatea spaţiului cuştii toracice (Fig.Funcţiile de nutriţie CURS 7.mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false .Localizare: în cavitatea toracică. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA A.Organe de schimb respirator .inferior: se continuă cu traheea . Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de rezonanţă pentru sunete b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă . 142).Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice) . tubare.Configuraţia externă: → un vârf 129 | P a g e . 140): 1) Căile respiratorii extrapulmonare (Fig. c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin orificiu glotic . epiglotig .16-20 inele cartilaginoase incomplete e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul hilului pulmonar. 2) Plămânii .2: → drept (~700g) → stâng (~600g) . linguale.corzi vocale adevărate d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului. 141) a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări) → fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase: olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi respiratorie (în rest).Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele. palatine. de o parte şi de alta a mediastinului.3perechi: cuneiforme. .3 neperechi: tiroid. corniculate. Alcătuire (Fig.Orofaringe ( cale comună) . cricoid.9 cartilaje: . aritenoide . anterior. Sunt formate din cartilaje complete. . La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene.

Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. 3-5 canale alveolare. fibre de colagen şi elastice. 143) Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii terţiare → bronhii cuaternare. sânge (hemotorax). Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural. . Cavitatea poate deveni reală în unele afecţiuni. care aduc sânge neoxigenat din ventriculul drept urmăresc traiectul arborelui 130 | P a g e . La nivelul ei are loc schimbul de gaze.La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă. nervii şi vasele limfatice. artera pulmonară. ii. . denumit cavitate pleurală. . Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul pulmonar. mediastinală. → bronhii intralobulare → bronhiole terminale → bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci alveolari Lobulul pulmonar (Fig. inferioară.Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar. . datorită sedimentelor de praf şi cărbune.. fiecare terminându-se cu saci alveolari). rezistent şi cu aspect buretos. diafragmatică) → 3 margini (muchii): anterioară. Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid pleural. în care există o presiune negativă (vidul pleural). Este format din celule conjunctive. 144) este unitatea anatomică şi fiziologică a segmentului pulmonar. îndepărtând cele 2 foiţe una de alta. Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii pulmonari. Acesta are formă piramidală..→o bază → 3 feţe (costală. puroi (piotorax). Circulaţia funcţională reprezintă mica circulaţie.. într-o cantitate mică. Căile aeriene intrapulmonare (Fig. La acest nivel pătrund şi ies din plămâni: bronhia. sau aer (pneumotorax). Aceasta este formată din 2 foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă (viscerală). Ramuri ale arterei pulmonare. iii. Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2..Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi. . Reţeaua sanguino-limfatică.Este moale. cele 2 vene pulmonare. Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă: circulaţia funcţională şi circulaţia nutritivă. posterioară. cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o bronhiolă respiratorie. artera bronşică şi vena bronşică. numită pleură. când se colectează lichid seros (hidrotorax).Structura plămânului: i.

bronşic, iar la nivelul alveolelor capilarele desprinse din arteriole se unesc formân venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen la inimă. Circulaţia nutritivă se realizează pe seama arterelor broşice, cae iau naştere pe seama arterei aorte. Ele urmăresc ramurele arborelui bronşic, fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronşice duc sânge încărcat cu oxigen şi nutrimente la bronhii, arterele şi venele pulmonare şi pleure. Nu există comunicare între cele reţele sanguine. Venele bronşice drenează sângele din regiunea mediastinală a bronhiilor şi se deschid în venele azigos, iar restul trece în sistemul venelor pulmonare. iv. Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii simpatici cervicali şi toracali

B. Fizologia respiraţiei
Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor organice şi producerea de energie.

 Respiraţia
1. Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern

2. Internă (tisulară): la nivelul celulelor

1. Respiraţia externă:
a. Ventilaţia pulmonară: → inspiraţia: - durează ~ 1s. - Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi împingerea lor în faţă → creşte diametrul antero-posterior şi transversal - Contracţia diafragmului1 → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală determină coborârea diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină coborârea cu 10 cm) - La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se declanşează inspiraţia → muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea cutiei toracice → presiunea alveolară scade cu 1mm Hg → pătrunderea aerului în plămâni

→ expiraţia: - durează≈ 2s. - pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade

1

secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea 131 | P a g e

- în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele fiind trase spre interior, deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea coastelor b. Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
- Aerul inspirat cedează o parte din oxigen2 sângelui - CO2 3din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare - Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi alveole şi datorită grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator

c. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:

→HbO2 (98%) →dizolvat în plasmă (2%) CO2 este transportat prin sângele venos: →dizolvat în plasmă (5%) →HbCO2 (3%) →bicarbonaţi (HCO3-): 92% 2. Respiraţia tisulară: utilizarea oxidoreducere (mitocondrii)

oxigenului

în

procesele

de

SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP) Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea externă trebuie să se acorde între ele. Când nu există acest acord apare insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste ventilaţii (paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii suprafeţei de schimb respiratoriu (TBC).

 Reglarea respiraţiei
- Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică. Ritmicitatea mişcărilor este dată de activitatea permanentă a centrilor respiratorii bulbo-pontini (trunchiul cerebral) - Semnalul4 (transmis la început mai lent) este transmis de la centrii de mai sus prin motoneuronii nervului frenic şi determină contracţia muşchilor respiratorii şi determină inspiraţia. - În cazul unei supradistensii a plămânilor, inspiraţia este limitată reflex. Tensioreceptorii din căile respiratorii transmit informaţii centrilor respiratorii bulbo-pontini, care declanşează încetinirea inspiraţiei = reflexul Hering-Brewer de distensie. - Controlul respiraţiei se datorează informaţiilor venite de la diverşi receptori:

2 3

La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O 2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37 mmHg În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg. 4 Se declanşează la 3s.; transmiterea semnalului lent are ca scop evitarea respiraţia gâfâitoare

132 | P a g e

→mecanoreceptorii: stimularea lor prin colabare determinând reflexul Hering-Brewer inversat →chemoreceptorii: sesizează variaţii ale O2 şi CO2. Hiperventilaţia care apare în cazul după hemoragii severe se datorează acidozei (HCO3-) →baroreceptorii: sunt sensibili la scăderea presiunii sanguine→polipnee →proprioreceptorii din muşchi, tendoane: stimulează indirect centrii respiratorii în timpul mişcărilor →termoreceptorii: excitanţii reci aplicaţi pe tegument pot bloca respiraţia. - Respiraţia este reglată şi voluntar de centrii superiori (vorbit, cântatul vocal şi la instrumente de suflat)

 Volume, capacităţi şi debite respiratorii
În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume. Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul unui act respirator normal. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o inspiraţie normală (3000 ml). Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o expiraţie normală. Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o expiraţie maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se retractă în jurul hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz proba docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică. Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea AC+VIR+VER. Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o valoare de circa 3500 ml (AC+VIR). Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care rămâne în plămân după o expiraţie normală (VR +VER). Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate, fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate (AC+VER+VIR+VR). Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric. Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului 133 | P a g e

curent cu frecvenţa respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii de efort până la 100-200 l. Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc schimb de gaze. Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La persoanele sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate alveolele sunt funcţionale.

Figura 140 Aparatul respirator

134 | P a g e

Figura 141 Regiunea superioară a căilor respiratorii

Figura 142 Localizarea plămânilor în cutia toracică

135 | P a g e

Figura 143 Arborele bronşic

Figura 144 Lobulul pulmonar 136 | P a g e

Figura 145 Secţiune transversală prin cutia toracică Figura 146 Schimbul respirator la nivel pulmonar 137 | P a g e .

are formă conică .250-300g greutate Morfologie (fig. Morfologie şi anatomie -aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine. aspiro-respingător.1. vârful este orientat inferior.CURS 8. 1. spre stânga (fig.este un organ cavitar (4 camere). Inima Localizare: în mediastin. Sanguin Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi. 148): 2 feţe: → anterioară → posterioară 2 margini: → dreaptă → stângă un vârf o bază 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi → posterior ventricule - - 2 şanţuri longitudinale: → anterior → posterior marchează septul interventricular - În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac Anatomia inimii - Inima prezintă un înveliş numit pericard: 138 | P a g e . . APARATUL CIRCULATOR 8. anterolateral. . este oblică faţă de planul medio-sagital al corpului. 147). Intervine în apărarea organismului Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi A.

150): o inima prezintă 4 camere: 2 atrii. o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut conjunctiv Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea contracţiei ritmice. o În atriul stâng se deschid venele pulmonare. 151). Compartimentele inimii (fig. care prezintă la bază valvula semilunară aortică. cu rolul de a ancora valvulele de la nivelul cordului. pe seama căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii. prevăzut cu valvula mitrală. muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul ventriculului stâng. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul atrioventricular. situate la vârful inimii. iar la nivelul ventriculului drept. numită şi automatism cardiac se datorează ţesutului excito-conductor nodal. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sinoatrial. o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular o Atriile nu comunică între ele. la fel şi ventriculele. Această proprietate. pompat apoi în trunchiul pulmonar. fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară. miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor. 149): o epicard o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace modificate. care aduc sânge cu oxigen de la plămâni. care este bicuspidă (Fig. 139 | P a g e . o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept. ce ajută la închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl pompează în artera aortă. La nivelul atriilor. ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular.- - - o pericard fibros o pericad seros:  foiţă parietală  cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)  foiţă viscerală (epicard) peretele cardiac (fig. situate la baza inimii şi 2 ventricule. prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. 151). nodulul atrio-ventricular. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară. Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase. care aduc sânge neoxigenat de la corp. Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă.

155) sunt vase care aduc sângele la inimă. formate din endoteliu şi o membrană bazală. aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. tunica medie are o cantitate mare de ţesut elatic o Musculare: au diametru mediu. unde sângele circulă antigravitaţional. hipofizară). vene şi capilare. 154). În cazul vaselor mari. 3. Au perele mai subţire decât arterele de acelaşi calibru. o Arteriolele au calibrul cel mai redus. Acestea au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). Acestea sunt organe tubulare. fibre elsatice şi de colagen o Tunica externă: ţesut conjunctiv. Sunt de 3 tipuri: o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei). Capilarele sunt cele mai mici vase. în special la organele situate inferior faţă de inimă.- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace. Cele mai mici vase se numesc venule. însă lumenul este mai mare. Vasele sistemului circulator (fig. 153) Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere. iar cân se interpun între 2 venule. iar inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac) şi parasimpatice (aparţin nervului vag). tunica medie este foarte subţire. între o arteriolă şi o venulă. aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele vasului. 2.  Circulaţia pulmonară Se realizează între plămâni şi inimă. formează o reţea admirabilă (glomeulul renal). - - - - - - 140 | P a g e . Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. predominând în tunica medie. componenta musculară. Venele (fig. Acestea formează reţele interpuse. cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a prelua oxigenul. de obicei. Există şi excepţii: când se interpun între 2 arteriole. asigurând vascularizaţia organelor. Tunica externă este mai groasă decât media. ce conţine fibre de colagen şi elastice. Circulaţia sanguină La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia pulmonară şi sistemică) de vase sanguine. formează o reţea portă (hepatică. a căror perete este format în general din 3 tunici: o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv (subendoteliu) o Tunica medie: conţine celule musculare. La nivelul venelor există valvule.

Proprietăţile inimii  Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism. pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri. În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara – 40/min. 152). Fiziologie 1. Ei preiau comanda atunci când centrul de automatismu superior este scos din funcţie. Viteza 141 | P a g e . Structura corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min. fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace. Automatismul este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig. fasciculul Hiss – 25/min). El nu intră niciodată în tetanos.Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)  Circulaţia sistemică (marea circulaţie) Se realizează între inimă şi corp.  Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul.  Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune. Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate periodică de lungă durată.). prin descărcarea automată de impulsuri. - Marea circulaţie (circulaţia sistemică) B.

muşchiul se contractă izometrică. viteza de conducere este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt relaxate. În timpul sistolei. Prin contracţia atriilor sângele trece în ventricule. Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul.- - de conducere a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului atrial (0. Ciclul cardiac începe cu sistola atrială. care durează 0. În faza a doua. La nivelulul nodulului atrio-ventricular. La nivelul nodulului atrio-ventricular viteza – 0.1s. Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie. sângele este împins în sistemul arterial. Ventriculul este acum o cavitate închisă.  Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole. deschizând valvulele semilunare. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial. Ciclul cardiac O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. datorită diferenţei de presiune. Urmează diastola ventriculară în care ventriculele relaxându-se. sângele din atrii. iar prin contracţia ventriculelor. 142 | P a g e . prin umplerea ventriculelor cu sânge.3m/s). presiunile din ventricule şi atrii tind să se egaleze. În prima fază. în compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de la presiune mare la presiune mică. Când. 2. Urmează imediat sistola ventriculară care duează 0. presiunea intraventriculară creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. Sângele din aortă şi artera pulmonară tinde să revină în ventricule. a sângelui ventricular.4s inima se află în diastola generală. Valvulele atrioventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui.05m/s. dar valvulele semilunare se închid. înaintea apariţiei celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. Deci aproximativ 0. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. adică se găsesc în diastola atrială.  Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei.3s. Prin deschiderea valvulelor atrioventriculare. are loc contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră. atriile se contractă şi ciclul reîncepe. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s).03-0. Contracţia miocardului este o secusă. iar relaxările se numesc diastole. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt închise. presiunea intraventriculară scade. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a sângelui. trece în mod pasiv în ventricule.

3. iar înregistrarea grafică se numeşte electrocardiogramă (EKG). ceea ce explică pentru ce inima poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească. 4. În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min.CICLUL CARDIAC Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare ventricul/minut (l/min). Debitul cardiac La fiecare sistolă. Manifestările activităţii inimii Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. 143 | P a g e . debitul cardiac este de 5l/min. La un ritm normal de 72contracţii/min. Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care pot fi înregistraţi cu aparate speciale. din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml – debitul sistolic. Se datorează contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic. Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic.

corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare diastolei. 6. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice.  Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor arterelor. Circulaţia sângelui prin capilare La nivelul capilarelor.  Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul sistolei ventriculare. Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea presiunii arteriale. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular. durată mare şi de tonalitate joasă. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul tensiometrelor. rezistenţa este mare. Circulaţia sângelui prin vene Mai lentă decât în artere.  Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100140 mmHg). circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte hipertensiune arterială. datorită mai multor factori:  Forţa de propulsie a cordului  Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere.  Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos. 5. 7. Circulaţia sângelui prin artere În artere sângele circulă sub presiune. după filtrarea apei au loc procese de absorbţie. apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune şi filtrare. Schimbul de substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie.- - Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2 zgomote ale inimii. iar scăderea hipotensiune. Scăderea elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale. La capătul venos. 144 | P a g e . Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate. Se datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală. asigurând circulaţia limfatică. La capătul arterial al capilarelor. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează spre periferie. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă.

Spre exemplu. Parasimpaticul determină vasodilataţie şi bradicardie. Reglarea activităţii cardio-vasculare Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. permiţând întoarcerea sângelui spre AD. 8. în efort fizic. există valvule situate la 5-7 cm. dau naştere tromboflebitelor. are loc adaptarea inimii. o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în AD. Pentru cele situate sub atrii. - 145 | P a g e . prin accentuarea presiunii negative intratoracice. pe de altă parte. facilitând întoarcerea sângelui spre inimă. o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD. Astfel. De asemena. adrenalina stimulează inima. Degradarea sistemului de valvule predispune la stază venoasă şi varice. La fel este şi cazul sistemului circulator. acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor. pe de o parte şi a vaselor sanguine. pentru venele situate deasupra atriilor.Este asigurată de: o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea sângelui din vene în atrii. debitul cardiac creşte de 5-6 ori. care compensează efectul forţei gravitaţionale. o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei. Deasemenea. care dacă se suprainfectează. coborârea diafragmului în inspiraţie apasă asupra viscerelor.

Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică Figura 148 Morfologia inimii 146 | P a g e .

Figura 149 Peretele inimii Figura 150 Structura inimii .interior 147 | P a g e .

Figura 151 Valvulele inimii Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal 148 | P a g e .

Figura 153 Structura vaselor sanguine 149 | P a g e .

Figura 154 Arborele arterial 150 | P a g e .

Figura 155 Arborele venos 151 | P a g e .

2 Alcătuire:   Sistemul circulator limfatic Vase limfatice Organe limfoide Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă. spre exemplu. partea stângă a capului şi gâtului. Ductul toracic se varsă în vena subclaviculară stângă. care colectează limfa de la membrele inferioare şi de la intestin.8. regiunea toracică stângă. capilarele limfatice transportă lipidele absorbite din tractul intestinal. înapoi sângelui  Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge  Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului. Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul limfatic drept. 156) Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor. Drenarea corectă a limfei este necesară pentru a împiedica acumularea de lichid interstiţial (edem). Fluidul pătruns în capilare formează limfa. abdomen. lichidului interstiţial. Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor sanguine. Rolul sistemului limfatic:  Drenează excesul de lichid interstiţial. Peretele capilarelor este format din endoteliu cu pori ce permit trecerea proteinelor. Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept. prin producerea de anticorpi Limfa şi vasele limfatice (fig. partea dreaptă a capului şi gâtului. numită cisterna chiliferă. Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei. În vilozităţile intestinale. care se formează prin filtrarea celulară. Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare. microorganismelor şi lipidelor absorbite. Ductul 152 | P a g e . În regiunea abdominală există o dilatare a acestui duct. regoiuea toracică dreaptă.

dar participă la producera limfocitelor. Dintre toate organele abdominale. Fără intervenţie chirurgicală. La copil. nasului şi a gâtului. filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. Aici pătrund vase aferente. Splina (fig. care se ramifică în sinusuri. Foliculii reprezintă locul de producere a limfocitelor. Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite regiuni ale corpului:  Ganglionii popliteali  Ganglionii inghinali  Ganglionii lombari  Ganglionii axilari şi cubitali  Ganglionii toacali  Ganglionii cervicali Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici. în număr de 3 perechi. fiind implicaţi în imunitate. de care este suspendată. care părăsesc ganglionul prin hilul ganglionar. Pentru a împiedica decesul. Alte organe limfoide: Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul faringelui. la stânga stomacului. Acestea din urmă converg în vase eferente. splina este un organ important în producerea de eritrocite. Splina unui adult conţine pulpa roşie. 159) este localizată în hipocondrul stâng. Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din care se desprind septuri ce împart ganglionul în foliculi. Organele limfoide (fig. ruptura de splină este mortală în 90% din cazuri. 157) Ganglionii limfatici (fig. se apelează la splenectomie. 158 ) Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a lungul venelor limfatice. implicaţi în producerea de limfocite. splina este cel mai frecvent lezată. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul. Amigdalele.se deschide în vena subclaviculară dreaptă. Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. Deoarece este puternic vascularizată. 153 | P a g e . Splina nu este un organ vital la adult. în cazul unei rupturi apar hemoragii masive. în care se distrug hematiile şi pulpa albă. care conţine centri germinativi. combat infecţiile urechilor. în apropiere de vena jugulară internă. limfocite şi ţesut limfatic.

Are rol important în imunitate.Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui. în spatele manubriului sternal. participând la maturarea unor limfocite (limfocite T) Figura 156 Sistemul de vase limfatice 154 | P a g e . La făt şi la copil este mai mare decât la adult.

Figura 157 Organele limfoide Figura 158 Ganglion limfatic 155 | P a g e .

Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele intestinal. unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii chimice care constau în sinteza de enzime. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare. APARATUL DIGESTIV Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul singur nu-i poate produce. Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării celulare. precum şi producerea de energie. O parte din mâncare nu este digerată. Hrana estze utilizată la nivel celular. creşterea şi repararea celulară. diviziunea.Figura 159 Splina CURS 9. fiind eliminată prin materiile fecale. fiind necesară o prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale: Ingerarea Masticaţia Deglutiţia Digestia Absorbţia Defecaţia 156 | P a g e .

este format din 4 straturi sau tunici. c. Glande anexe a.Tub digestiv a. 3. iar de la stomac la rect este epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. 160) 1. Cele 4 tunici. sunt: 1. La nivelul mucoasei se găsesc celule specializate în producerea de mucus. Este formată din epiteliu de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat. e. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de aproximativ 9 m. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată. d. O digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. Tunicile tubului digestiv (fig. de la interior spre exterior. f. unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici. Ficat c. 4. 2. Mucoasa Submucoasa Musculara Seroasa 1. b. cu rol de apărare. Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. absorbabile. ce asigură o serie de contracţii.Morfologia şi anatomia aparatului digestiv A. Glande salivare b. de la esofag la orificiul anal. Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi limfatice ale submucoasei. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos Meissner). În acest ţesut conjunctiv există numeroşi ganglioni limfatici. 161) Tubul digestiv. 157 | P a g e . până la stomac. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. aflată în strânsă legătură cu mucoasa. Cavitate bucală Faringe Esofag Stomac Intestin subţire Intestin gros 2. Mâncarea ingerată trece prin tractul digestiv. 2. Fiecare tunică conţine un ţesut dominant. Pancreas 1. Deasemenea. numit musculara mucoasei. Epiteliu este însoţit de un strat subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. există şi un strat subţire de ţesut muscular. structura lui reflectând funcţia. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor.

peristaltice. Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur. acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. musculatură striată şi epiteliu de acoperire. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare. situat anterior şi palatul moale. Cavitatea bucală este delimitată de obraji. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi buze. prevenind pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările acesteia. Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach. 162) are rolul de a ingera alimentele. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele. Stimularea parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. Între ele se află amigdalele palatine. a le mesteca şi a forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui. 4. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a temperaturii lor. situat posterior. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. musculatura extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului. Acestea sunt organe moi şi foarte mobile. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea 158 | P a g e . necheratinizat. reduc secreţia şi contractă sfincterele). Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. Limba: ca şi organ digestiv. coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. Fibrele simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă peristaltismul. Nervul X cranian (vag) este sursa fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. Restul colonului şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular extern. Până la stomac. Segmentele tubului digestiv a. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea alimentelor prin tractul digestiv.3. cu fibre dispuse longitudinal. seroasa este înlocuită cu o tunică numită adventice. palatul moale şi palatul dur. Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. Deasemenea participă şi la articularea cuvintelor. Cavitatea bucală (fig. Median. acesta prezintă uvula (omuşor) palatină. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea alimentelor. etc. în rest fiind musculatură netedă. dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor. De la uvulă. Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal.). Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic. Deasemena cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie. Obrajii sunt alcătuiţi din piele. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de mucoasa bucala. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul orofaringian). Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură striată. buze. ţesut adipos subcutanat. pluristratificat pavimentos.

2/2 PM. Stomacul (fig. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. iar inferior cu duodenul. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. cea mai mare a stomacului 159 | P a g e . Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu esofagul. Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv. Este un organ tubular colapsabil.bucală. Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului alimentar în esofag. d. fiind formată din fosfat de calciu. Structura dintelui (fig. în care există vase de sânge şi nervi b. formând dentiţia definitivă. În cazul aparatului digestiv comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul c. Este o porţiune dilatată situată în stânga stomacului. Formula se face pentru jumătate din gură. iii. a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. 1/1 C. 165): i. Este localizat imediat sub diafragm. începând cu incisivii. prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate pentru diferite funcţii. 1/1 C. doar că este mai dură. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. Fundul stomacului. iar o treime se găseşte în faringe. Omul este difiodont. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni: Coroana Colul Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola) De la exterior spre interior se disting: Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp. Formula dentiţiei de lapte este: 2/2 I. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc incisivi. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. ii. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer. Aceştia sunt adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini. Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os. 3/3 M. Aceasta este înlocuită de cement la nivelul rădăcinii. de aproximativ 25 cm lungime. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a pătrunde în stomac. după care urmează 6 perechi de molari. 2/2 PM Formula dentiţiei definitive este: 2/2 I. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag. în contact cu diafragmul. situat posterior faţă de laringe şi trahee. Corpul stomacului: este porţiunea centrală. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte. fiind ataşată de osul hioid. 32 de dinţi înlocuiesc această dentiţie.

Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului. jejun şi ileon. Celelalte celule specializate produc pepsinogen. Tunica musculară prezintă în plus un strat muscular oblic. 2. mică şi una convexă. Sfincterul piloric separă stomacul de intestinul subţire. iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. cât şi parasimpatice.4 cm la o persoană vie. Unele celule sunt speializate pentru producerea de mucus. Faţa concavă este orientată spre stânga. în care se deschid glande gastrice. Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din submucoasă. este aproximativ de 2 ori mai lung. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală.iv. 3. Suprafaţa de absorbţie a intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare. datorită relaxării musculaturii. La un cadavru. Segmentele intestinului subţire: 1. a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu microvili. nervi şi vase limfatice. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime. e. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C. Intestinul subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2. care se continuă cu duodenul. mare. În mezenter se găsesc vase de sânge. care conţine atât fibre simpatice. în apropiere de stomac. Intestinul subţire (fig. 166) Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric superior. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală. 160 | P a g e . Prin formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se deschid glandele Lieberkűhn). care secretă mucus. Acestea sunt: lungimea intestinului. restul este retroperitoneal. pliurile circulare. La acest nivel se finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. fiind regiunea fixă a intestinului subţire. Celulele parietale produc HCl. unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. Cele două canale se deschid printr-o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei ridicături (papila duodenală). În afara unei mici porţiuni. Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui Oddi. care permit distensia stomacului. iar marele epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă. care se deschide în intestinul gros. Mucoasa prezintă cripte gastrice.

Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Există numeroase glande salivare mici răspândite în mucosa bucală. fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul urechii. Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele. Pancreasul a. ce intervine în apărarea organismului contra infecţiilor. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum. Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale.f. Saliva produsă de această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă. prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul anal. care produc mucus.3 kg la adult. colon. Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă. cântărind aproximativ 1. De acesta este legat apendicele cecal. Glandele anexe a. iar ultimii 2 canalul anal. submaxilarele şi parotidele. 2. Cecumul reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic. Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul. Ficatul c. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală umedă. iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior. Este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. rect şi canalul anal. Intestinul gros (Fig. între piele şi muşchiul maseter. Are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei puternice.5 m.5 l de salivă. interhepatofrenic drept şi stâng. Glandele salivare b. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic. Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. Fiecare glandă conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare. însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3 perechi de glande salivare: sublingualele. 167) Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1. mai bogată în enzime şi celule mucoase. descendent şi sigmoid. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre. transvers. care determină o secreţie mucoasă. Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent. Ficatul (fig. despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului 161 | P a g e . Canalul anal comunică cu exteriorul prin orificiul anal. b. 168) este cel mai mare organ intern. Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică. Astfel se produc zilnic 1.

convexă. spaţiul subhepatic. în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic. 169). adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele pediculului hepatic: artera hepatică. care pare să formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri. un canalicul biliar şi nervii vegetativi. iar sinusoidele. care reprezintă originea venelor suprahepatice. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. fără endoteliu. este brăzdată sagital de un şanţ. sfincterul Oddi. foiţa peritoneală viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează ligamentul falciform. înaintea şanţului transvers. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun. Marginea ficatului este situată inferior. peritoneul visceral hepatic trece pe stomac. un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală. Dar. care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist (Fig. alcatuită din peritoneul visceral. menţionăm că ficatul are o tunică seroasă. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar. fără perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu. 170). formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul hepatogastric. Vezicula biliară. care părăsesc ficatul. 162 | P a g e . pe pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară. dintre care două sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi lobul stâng: în centru. iar înapoia lui. Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare. În şanţul transvers se află hilul hepatic. dispuse în reţea. ce conduc sângele hepatic în vena cavă inferioară. prin unirea lor. lobul pătrat. denumit spaţiul lui Kiernan. Canalul hepatic comun şi canalul cistic. Din şantul transvers. lobul caudat. de pară. Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic. formează canalul coledoc. La acest nivel. unitatea morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. numit spaţiul lui Disse. În ce privesşe structura. în care mai jos se deschide şi canalul cistic. iar dedesubtul lui. Acesta prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular. Cele intrahepatice încep prin canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng. şi între care se găsesc. în care se afăa o ramusculă a venei porte. vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe: o Faţa superioară sau diafragmatică.falciform. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular. în vena centrolobulară. prezintă un fund. o ramusculă a arterei hepatice. a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal. capilarele sinusoidale ale venei porte. care merg către periferia lobului. dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare.

pe unde trec vasele mezenterice superioare. În interiorul glandei se mai observă îngrămădiri celulare diseminate sub formă de insule. Pancreasul (fig. Acest complex de ţesut şi canale formează pancreasul exocrin. alungită transversal şi aşezată între potcoava duodenală şi hilul splinei. Capul glandei. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară. în interiorul căreia canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu – canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. insulele lui Langerhans. care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o prelungire inferioară. procesul uncinat.c. Colul corespunde unei incizuri a glandei. posterioară şi inferioară. 163 | P a g e . este o glandă formată din lobuli şi acini glandulari. ca şi de rădăcina mezocolonului transvers. Are o formă de prismă triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. Ca structură. acoperiţi de o capsulă proprie. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de peritoneul parietal posterior. Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin. care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară. înscris în cavitatea potcoavei duodenale. trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada pancreasului. 171) este o glandă mixtă.

160 Aparatul digestiv 164 | P a g e .Fig.

161 Tunicile tractului digestiv Fig. 162 Cavitatea bucală 165 | P a g e .Fig.

Fig. 163 Structura dintelui Fig. 164 Structura stomacului 166 | P a g e .

166 Intestinul subţire şi adaptările lui 167 | P a g e .Fig. 165 Radiografia stomacului Fig.

168 Ficatul .Fig. 167 Intestinul gros Fig.morfologie 168 | P a g e .

Fig. 170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic 169 | P a g e . 169 Lobulul hepatic Fig.

astfel transformate.Fig. având loc în cavitatea tubului digestiv. alimentele. prin acţiunea sucurilor digestive. având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau în remaniere osoasă (osteoclastele). 170 | P a g e . pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă. Digestia intracelulară se întâlneşte doar ocazional. 171 Pancreasul I. Fiziologia aparatului digestiv Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi asimilate de organism. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv. sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul peretelui intestinal. La om digestia este extracelulară. Digestia Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în tubul digestiv.

Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi 500 ml/24 ore. este slab acid (pH = 6.8 – 7.Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei . sulfaţi. 171 | P a g e . Deglutiţia După ce bolul alimentar a fost format. saliva este alcătuită din 95. faringian şi esofagian. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele. în perioada când nu se face ingerare de alimente. Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine. Mg.Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului digestiv Digestia bucală Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală. transparent şi spumos. salivaţia nu se întrerupe. uree şi acid uric.Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor . prin faringe şi esofag. Digestia fizică constă în: . Saliva este un lichid puţin vâscos. carbonaţi şi bicarbonaţi de K. sub acţiunea amilazei salivare şi a maltazei.Formarea bolului alimentar Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă.7 % apă şi 4. fosfaţi. Trebuie remarcat că la om.3% reziduu uscat. globuline. Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %. în stomac. având loc continuu. NH4. urmează deglutiţia sau înghiţirea. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază. Aici are loc atât o digestie fizică. Din punct de vedere chimic. cât şi una chimică. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal. Ca. În cavitatea bucală încep primele transformări chimice. Na. Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri. Prin deglutiţie înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală. act numit ingerare. mucină şi enzime). Alimentele ingerate sunt digerate încă din cavitatea bucală.2).

2 – 0. întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire. spre fundul cavităţii bucale. ajungând în stomac. Timpul esofagian. până vine în contact cu palatul moale. conducerea lui prin acest tub este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului. s-a constat că faza bucală este voluntară.5). Se realizează sub formă de undă. Funcţia principală a stomacului este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare. Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari. stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice. prin stomac. pe când celelalte faze sunt reflexe. Aceste mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său. împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. Sucul gastric este un lichid incolor.5%). În timpul acestei acţiuni de amestecare. săruri minerale (cloruri. Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de acţiunea HCl. 172 | P a g e . acid (pH = 0. Alimentele lichide trec din esofag. Undele se succed la un interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. Digestia gastrică Bolul alimentar. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe. Analizându-se procesul de deglutiţie. Timpul faringian. Pentru amestecarea alimentelor. pepsina şi lipaza gastrică. care scurtează şi lungesc stomacul. Enzimele sunt labfermentul. este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului. împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. împing bolul alimentar în esofag. Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici. acid clorhidric (0. sulfaţi de K. începând de la cardia spre pilor. care măresc şi micşorează circumferinţa stomacului. alimentele se îmbibă cu suc gastric. vălul palatin se ridică şi separă nazofaringele de orofaringe. Din punct de vedere chimic. direct în intestinul subţire.Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag. fosfaţi. este alcătuit din 99% apă. Principalul rol al sucului gastric este în digestie.9 – 1. Transformările chimice care se produc la acest nivel sunt secundare. Prin aceasta ele se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. Rădăcina limbii apasă pe epiglotă. Muşchii faringieni contractându-se.

Celulele hepatice produc bilă în mod continuu. se mai găsesc mici cantităţi de acizi graşi. mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi substanţe minerale (cloruri. carbonaţi). se deosebesc 2 tipuri de bilă: bila hepatică. produsă de hepatocite. bila şi sucul intestinal Bila Este produsul de excreţie al ficatului. datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine. având rol antiputrid . Astfel.5% pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină).Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic SUCUL PANCREATIC Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore. 0. Este alcalin (pH = 8. care în timpul digestiei. bila este stocată în vezica biliară. D. care sunt substanţe absorbabile şi asimilabile. fosfaţi. care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară.Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă.Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ . la om. E. se elimină în duoden direct din ficat. permiţând astfel absorbţia grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A. 0. K şi F. acid uric şi uree. . Alături de acestea. 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu). care se varsă în duoden din vezica biliară.1-2g‰ colesterol. Între digestii. dând produsele finale ale digestiei.1% lecitină.5 -9). chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei sucuri digestive: sucul pancreatic.Digestia intestinală Finalizează transformarea alimentelor. În intestin.Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros. este de 800 – 1000 ml.Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică . Rolul bilei (sărurilor biliare): . Sucul pancreatic 173 | P a g e . Este alcătuită din 95 – 97% apă.

globuline. Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen. Enzimele intestinale au o acţiune specifică. 174 | P a g e . Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu. mucină şi enzime). Sucul intestinal Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn.conţine: apă (98%) şi reziduu uscat (2%). clorura de sodiu şi fosfaţii. chemotripsinogen. cloruri şi fosfaţi). Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. lipaza pancreatică şi amilaza pancreatică. Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi. Este incolor. inodor. Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine. uşor sărat şi cu reacţie alcalină.

De la polul bazal. Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale. chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire. în intestinul gros există numeroase bacterii. transformându-se în chil intestinal. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon trec pasiv în celulele intestinale. Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se scurtează. rămân substanţele nedigerabile. aceste unde au un sens de propagare opus. glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman. masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa intestinului gros. de unde trec în sânge şi limfă.În intestinul subţire. în continuare. Lipidele se absorb în mod diferit. Na. Funcţia intestinului gros La extremitatea inferioară a intestinului subţire. alcoolul. În amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. care trec în intestinul gros. Cl. digestia. ce alcătuiesc flora specifică. Aici. masa 175 | P a g e . Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal în fragmente mai mici. Absorbţia glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor comun pentru Na. - În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin. Prin toate aceste transformări. Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare: indolul. monozaharidele trec pasiv în sângele portal. chimul gastric suferă. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi. aminoacizi. Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică). În celulele intestinale. permite absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor. Acesta conţine mucus. Sub acţiunea lor. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic). În afara acestui suc. Acestea sunt: Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. glicerina şi acizii graşi). Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale. Prin musculatura sa. În stomac se absorb apa. rezultă nutrienţii (monozaharide. contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor. de unde ajung în sângele portal. În cazul reflexului vomitiv. hidrogenul sulfurat. scatolul. altele acţionează asupra proteineleor (fermentaţia putridă). Favorizează şi absorbţia. o mică cantitate de enzime şi apă. pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici. intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului. Absorbţia intestinală Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin.

Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul ficatului. B12. cât şi substanţele nutritive luate din mediu. B1. în mod permanent. acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism. carboxilaze) Menţinerea echilibrului acido-bazic Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului. Acesta se poate sintetiza din substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). Toate aceste transformări poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse: asimilaţia şi dezasimilaţia. cupru şi o serie de ioni Reglează cantitatea de apă din organism Depozitează vitaminele A (95%). La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen. ficatul este cel mai mare producător de căldură - CURS 10. Reprezintă o rezervă lipidică. car este mobilizat. Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect. Acest act este controlat voluntar după vârsta de 3 ani. Reprezintă o rezervă de glicogen. K şi PP. fundamental al materiei vii. Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le suportă în organism. supuse uzurii şi reînnoirii. Proteinele în exces sunt convertite în lipide.de alimente nedigerate se transformă în materii fecale. protrombină). D. Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. METABOLISMUL Metabolismul reprezintă atributul esenţial. atât combinaţiile chimice din propria structură. Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150 g. se numeşte defecaţie. stocând o parte din lipidel organsimului. La făt are funcţie hematopoietică Degradarea hematiilor şi captarea fierului Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze. prin metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie. Absorbţia. Depozitează fier. ce are loc. sinteză) şi se realizează cu un consum energetic. În sens larg. B2. Funcţiile ficatului Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Deasemenea are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide). în funcţie de necesităţile organsimului. 176 | P a g e . între organismul viu şi mediul înconjurător.

Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa. Ceilalţi 10. În celulă. arginina). utilizat în sinteza de aminoacizi. 2) Catabolismul aminoacizilor Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi. Căile de transformare a amoniacului sunt: ciclul ureogenetic. şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). Metabolismul aminoacizilor 1) Biosinteza aminoacizilor Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH3 (amoniac) care se obţine din N2 (azot atmosferic). concentraţia amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. unele ciuperci şi alge albastre-verzi. spre deosebire de acizii graşi şi glucoză. Insuficienţa hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi. cu toată formarea sa continuă. ca o consecinţă. are loc în cea mai mare măsură în ficat. acestea din urmă primesc azot. Ureea este eliminată din organism prin urină. În condiţii normale. Acest fapt indică existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele. inclusiv a celor introduse cu hrana. leucina. Amoniacul. Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici (care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat). numiţi aminoacizi esenţiali (neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina. În metabolismul amoniacului. rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino. histidina. Ficatul este sediul detoxifierii amoniacului pe calea ureogenezei. valina. deşi prezentă şi în alte ţesuturi. precum şi în dereglările metabolice asociate cu 177 | P a g e . N 2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie. dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice. dioxidul de carbon şi amoniacul. trebuie să fie eliminat din organism sau transformat într-o formă netoxică. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută peste o anumită limită. metionina. În catabolism rezultă energia necesară în procesele de sinteză. deoarece ca amoniac liber este toxic. triptofanul. fenilalanina. În organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele. apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. treonina. Detoxifierea pe calea formării glutaminei. În bolile hepatice. intrând în structura diverselor proteine. Procesul biologic de fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. Obţinerea de amoniac din N2 poate fi realizată de numeroase bacterii. izoleucina. Organismul uman poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. Amoniacul este toxic mai ales pentru ţesutul nervos. iar glutamina nefiind toxică este păstrată. cu formare de uree şi calea de formare a glutaminei. Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei componenete. ficatul are un rol fundamental. o acumulare a acestui compus în sânge.Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism.

care sunt produse în ficat şi în sistemul reticuloendotelial. numite proteolitice (proteaze) şi are loc prin hidroliză (cu participarea apei). Hormonul tiroidian este necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare. cum este ficatul pentru glucide sau un ţesut specializat. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele sanguine şi de aici în vena portă. unde o parte sunt metabolizate mai departe. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi. Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport constant între sinteza şi degradarea proteinelor. ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin. Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura necesităţilor proprii. În tot timpul digestiei. cu excepţia celor plasmatice. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism sub formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv (fenomenele de şoc anafilactic). constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului.bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a aminoacizilor. în final până la stadiul de aminoacizi. Absorbţia proteinelor Are loc în principal sub formă de aminoacizi. ci este valabilă pentru toate. în timp ce hormonul de creştere este necesar menţinerii proteinelor musculare. ţesuturile îşi reînnoiesc permanent proteinele. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă azotată negativă. Administrarea de insulină. forma de absorbţie a proteinelor. 3. iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. ajungând în ficat. Aceste componente de degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena portă. Degradarea se realizează de către enzime specifice. Proteinele sunt sintetizate chiar în ţesutul respectiv. Metabolismul proteinelor Proteinele alimentare. unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut. absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant. constituind proteinele tisulare. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special. De aici ajung la ficat. adrenalină. Metabolismul azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. iar o parte sunt trecute pe cale sanguină diverselor organe. sunt scindate până la stadiul de peptide cu moleculă mică şi. Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii peptidice din moleculă. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism: 178 | P a g e . Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică. Organismul prezintă o capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ. cum este ţesutul adipos pentru lipide. De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate celulele corpului. între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor de degradare azotaţi. sub acţiunea enzimelor digestive specifice. Absorbţia proteinelor în organism 2. hormon de creştere scade aminoacidemia. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor. Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură: 1. Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din tractul gastro-intestinal.

Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina). Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie. nu poate trece prin membrana celulară. sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi pentru a se asambla prin legături peptidice. organismul posedă un centru de depozit: ficatul. are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide. Procesul are loc în două etape. proteine structurale b. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic. trebuie să fie degradate şi componentele prostetice. Catabolismul proteinelor Proteinele din organism sunt înlocuite. Metabolismul glucidelor în organismul uman Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările alimentelor în glucide necesare organismului. cetoacizi care participă la neogeneza glucidelor Biosinteza proteinelor În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. 179 | P a g e . Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a ADN-ului într-o catenă de ARNm. de unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul ribozomilor. Obţinerea glicogenului implică procese de scindare a glucidelor alimentare. deoarece glucidele au rol esenţial în organism. hormoni. rămânând depozitat în ficat. datorită insolubilităţii şi moleculei mari. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a proteinei de interes. Acesta. Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă. în citoplasmă A doua etapă: translaţia. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. pe măsura degradării lor. Sunt hidrolizate până la stadiul de aminoacizi. pe căile specifice lor. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime. Prima etapă: transcripţia. în special din glucide alimentare. care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. în funcţie de necesităţile organismului. iar în cazul unui aport insuficient al acestor componente. În cazul proteinelor complexe. precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea acestor glucide în organism. Organismul îşi procură glucidele necesare.a.

Această hidroliză este realizată de enzime hidrolitice specifice. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli 2. ptialină polizaharide Glucidele din alimente oligozaharide amilaza dextrine pancreatică maltaza zaharaza glucoză + glucoză + fructoză maltoză maltaza maltoza zaharoza lactoza lactaza monozaharide În organismul uman. Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici 3. Catabolismul glucidelor 180 | P a g e . riboză Glucidele din alimente Dizaharide: zaharoză. Prepararea alimentelor prin fiebere. Pentru aceasta polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. coacere uşurează acţiunea enzimelor din sucul digestiv. celuloza Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. glicogenul.Glucidele din alimente scindate monozaharide polimerizare Glicogen hepatic Lipide în ţesutul adipos Glucoză sanguină Glicogen în ţesuturi Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare Monozaharide: glucoză. lactoză Polizaharide: amidonul. fructoză. metabolismul glucidic are următoarele aspecte: 1.

depinzând de transformarea în glucoză. Testul se numeşte proba galacozuriei provocate. Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului. manoza) sunt precursori ai glicogenului şi că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în glicogen.poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora. atât pentru acelaşi ţesut. Gliconeogenza din compuşi proteici. un dizaharid sau glicogenul. a. Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen. Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a moleculei mari. a. fructoza. reacţie care constituie cea mai importantă sursă de energie pentru organism. Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză. glicogenul. Oxidarea totală până la CO2 şi H2O. componentă cheie a întregului metabolism glucidic. Glicogeneza hepatică S-a dovedit că hexozele (glucoza. Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea glucidelor). direct: într-o singură etapă b. 3. indirect: în 2 etape succesive: 181 | P a g e . Spre exemplu proteinele musculare sunt în procent de 58% glucoformatoare.1. componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea glucidelor. Această capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice. Catabolismul glucidelor . Gliconeogeneza În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare. Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină. 2. acidul glutamic. Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite. ca în cazul degradării digestive a glicogenului alimentar. puternic polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic. fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză. Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în funcţie de aminoacizii componenţi (glucoformatori). Valoarea glicogenetică a proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent galactoza. Poate avea loc: a. pe când glicogenul din fiecare organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ. cazeina 48%. Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această componentă. cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume: I. ficatul are capacitatea de a sintetiza glicogen şi din componente neglucidice. galactoza administrată este eliminată prin urină ca atare. deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în glicogen. Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică consum de energie şi aceasta este dată de către ATP. acidul aspartic. glicocol. Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului. galactoza. Acesta este transformat în glucozo-6-fosfat. În insuficienţă hepatică. Glicogenul hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele.

constituind ţesutul adipos. Influenţa alimentaţiei este foarte mare. Această etapă are loc în mitocondrii. Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină. Această etapă se numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs). şi anume: ATP. la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. Deasemenea se obţine şi 2ATP. Aceste etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex constituit din enzime cu acţiune specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici..prima: anaerobă (glicoliza). în general. începe de la glicogen şi implică o secvenţă de 12 etape majore.a doua: aerobă. cu grăsime de focă sau de balenă. la sfârşitul căreia se formează 36 ATP. ionii Mg2+. care se hrănesc. K+ etc. La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic. II. Transformarea în componente biologic importante. Astfel. ce reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism. . glutationul. concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult. Toate substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat. După ce ajung în celulele intestinale. depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor 182 | P a g e . reprezentând etapa respiraţiei celulare. acizii graşi se combină cu glicerina formează lipide specifice organismului uman. Mayerhorf. pentozele (calea pentozo-fosfaţilor) 2. Aceştia constituie combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici. pentru a fi detoxifiate. cum sunt: 1. locuitorii din Laponia. având rol termoreglator. constituind aşa-numita cale glicolitică Embden. În timpul absorbţiei. Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această formă nu pot să se absoarbă. climatul şi regiunea unde sunt localizate în organism. plasma devenind latescentă (cu aspect de lapte). S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei. favorizând transportul gliceridelor. METABOLISMUL LIPIDELOR Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente → o sursă indirectă: glucidele alimentare Absorbţia şi transportul lipidelor Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt. AMP. care va intra în următoarea cale metabolică. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici). Depozitarea lipidelor Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:  Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit  Depozitate temporar în ficat  Oxidate în ţesuturi Depozitarea gliceridelor În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide: – de rezervă – protoplasmatice Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice. În ţesutul muscular. funcţionează şi ca izolator termic. Parnas (EMP). ADP. care trec în limfă sau sânge. trece în interiorul celulelor din peretele intestinului. Ca2+. Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia. combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun.

Aceasta. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară. intră în ciclul Krebs. dar metabolizarea mai departe a acestor componente nu are loc în ficat. o depozitare masivă de grăsimi în ficat. creşterea generării de corpi cetonici în ficat. Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice: . la rândul ei. oxidarea nu are loc. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în αglicerofosfat. ceea ce duce la acumulare excesivă de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină. deci a cetogenezei hepatice.animale. Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. În condiţii patologice însă.cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge . Sediul de formare a corpilor cetonici. Astfel. Cetoza. Formarea corpilor cetonici În dereglarea metabolismului glucidelor. Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului. Catabolismul glicerinei. Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice. dar spre deosebire de acestea. au o grăsime asemănătoare cu aceea a untului de cocos. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice. Catabolismul acizilor graşi. H2O şi energie. sau de organe. Din depozitul de lipide.apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat. organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). se degradează până la acid lactic. În condiţii normale. Catabolismul gliceridelor Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. Astfel. ci în ţesutuile extrahepatice. 2. prin glicoliză. Cele subcutanate rămân semifluide.cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină . printr-o mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi. Locuitorii din Polinezia. Derivă tot din lipidele de rezervă. Acesta se va găsi sub formă de corpii cetonici. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH). Cea mai importantă cale este β-oxidarea acizilor graşi. cetoza poate fi produsă de: 1. care va resintetiza glicogen hepatic. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic. care se hrănesc în special cu nuci de cocos. ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare duce la CO2 şi H2O. sub formă de acetil-CoA. iar cele din profunzime sunt consistente. Compoziţia şi constituenţa lor sunt constante şi independente de alimentaţie. care conduce la degradarea completă cu formare de CO2. degradându-se până la CO2 şi H2O. În acest caz. Acesta. ceea ce duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen. Cauzele cetozei. Deasemenea. au o structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul. apare un exces de acetil. apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în ţesuturile extrahepatice. Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă. Se mai numesc şi lipide de structură sau constituţionale. degradarea acizilor graşi se 183 | P a g e . ca o consecinţă. catabolismul gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi. acidul β-hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide.

cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul). Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte mult în cele sanguine. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică. cum ar fi acizii biliari şi hormonii steroizi. există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. Transformarea provitaminei în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare. ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime. Procesul de biosinteză a colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare. ci numai o degradare a catenei laterale. În diabet nu există o lipsă de glucide.3-1g/zi. Parenchimul hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. La om nu implică o degradare a inelului sterolic. Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma cărora se elimină corpii cetonici. Pregnenolonul este un compus prezent în toate reacţiile de transformare. Reacţia care are loc. NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul). urmează apoi pielea. testiculele etc. În stază biliară prelungită. cât şi ale scheletului sterolic. 184 | P a g e . Excesul de corpi cetonici sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o consecinţă apare cetoza. dar şi o metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. suprarenalele. Valoarea calorică a alimentelor Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru un anumit aliment dat – valoarea lui calorică. în timp ce colesterolul nu suferă acest proces. Poate fi realizată în toate ţesuturile. CoA (coenzima A). Această situaţie. glutationul (tripeptid). În bilă se găseşte sub formă de alcool. atât de diferită. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica biliară. Catabolismul colesterolului. în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. Mobilizarea excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza. Biosinteza colesterolului. Este în special activă în ficat şi intestin. Catabolismul colesterolului. este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor complexe solubile numite acizi coleinici. respectiv valoarea lui energetică. colesterolul cristalizează formând calculi (colelitiază). iar o parte este eliminat prin materiile fecale. Deşi colesterolul este o substanţă greu solubilă. Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă. ci un exces de glucoză în lichidele organismului. Metabolismul colesterolului Origine: 1. cu excepţia celui nervos. endogenă: prin biosinteză în organism. exogenă: alimentaţie: 0. şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi. Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. 2.va produce cu o viteză mai mare decât cea uzuală. ATP. duce însă la un efect similar. implică modificări ale catenei laterale ale colesterolului. Eliminarea colesterolului. Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D3.

necesitatea construirii elementelor constitutive scade. Cu vârsta.) şi cu starea patologică. este legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii celulare. chiar în stare de repaus complet. travaliului.A fost determinată valoarea energetică a glucidelor. În acest caz se adaugă necesităţii energetice corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi necesitatea energetică în vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării celulare. Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea fiziologică (starea de nutriţie. producerea de energie de către celulă creşte şi acest fapt este legat de o creştere a respiraţiei. 1g proteine – 5. continuă să fie sediul unei respiraţii intense şi degajează multă căldură. de exemplu). natura alimentării. O celulă. degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe oră.4.7 şi între 185 | P a g e . menţinerii metabolismului de bază. lipidelor şi proteinelor. În interiorul corpului. Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la o temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut. menţinerii tonusului muscular. circulaţiei sanguine. metabolismul bazal. travaliul muscular etc. Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a adăuga energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare. atât în afara organismului. contracţiei intestinale. pe de altă parte. glanda care secretă etc.1 kcal. de care nu se poate dispensa organismul. temperatură normală a corpului). chiar în repaus complet. pe de o parte. deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism. Metabolismul bazal Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia pentru realizarea de travaliu. astfel că produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI Necesitatea energetică a organismului este repartizată.3 kcal. Când celula intră în activitate (muşchiul care se contractă. vârsta. Necesitatea organismului în creştere este foarte importantă. Această energie minimă. greutatea etc. Această energie numită energie de întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se înţelege sub numele de metabolism bazal al organismului. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide .3 kcal. Metabolismul de bază include energia necesară respiraţiei. Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu poate fi scăzută. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să aibă în mod continuu la dispoziţia ei energie. 1g lipide – 9.). Metabolismul bazal se exprimă în kcal. valorile pentru proteine sunt mai scăzute. Necesitatea energetică variază cu o serie de factori. cât şi în interiorul său. valoarea metabolismului este de 39. cu secreţiile (urinare. cu travaliul muscular (respiraţia şi circulaţia). În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală transformată. La bărbaţi între 20-50 ani. până la CO2 şi H2O.

această luptă consumă energie. Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C. Metabolismul de bază exprimă producerea de energie minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea dinamică specifică. Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră. Metablismul energetic de funcţionare Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care reprezintă. în afara acestor limite valorile sunt patologice. 3. socotită a fi de 30° C pentru un om dezbrăcat. Chiar un exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%. metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc. Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. doar energia de întreţinere). în poliglobulie. metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai crescut. în unele insuficienţe hipofizare.7 kcal/m2 de suprafaţă corporală/oră. Este o reglare chimică a temperaturii. Invers. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie liberă de către travaliu şi energie calorică. sudorale. ingerarea alimentelor Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului. Rolul temperaturii mediului ambiant. organismul luptă împotriva frigului printr-o exagerare a arderilor. travaliul muscular 3.2. la femei între 20-50 de ani este de 36. Rolul travaliului muscular. Cele mai importante sunt: 1. metabolismul de bază este scăzut până la -50% în hipotiroidism. ceea ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului bazal. În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie: 186 | P a g e . 2. Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. al somnului. 4. iar un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori mai mari decât cele în repaus complet. în leucemii. prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare sau reflexe (frison). 1. 24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat gros. În timpul somnului. Toate secreţiile (digestive. în afecţiuni cardiorenale. organismul luptă împotriva căldurii prin transpiraţie. ce este măsurată tot printr-un consum mai mare de O2. psihic. urinare) consumă energie. în diabet insipid. unul moderat cu 100-200%. Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură. temperatura exterioară 2.9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32. travaliul intelectual 4. Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor intermediare care eliberează energie. care produc căldură (creşterea termogenezei). Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism. Variaţii de ± 10% faţă de valorile normale nu trebuie socotite ca patologice. Când se ridică. Rolul travaliului secretor. astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie această energie potenţială.50-70 de ani este de 35. în febră. când muşchii sunt relaxaţi. Această luptă împotriva frigului cere o cheltuială de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce printr-o creştere a consumului de O2.

sex. iodul intră în structura hormonilor tiroidieni etc. ţesuturi şi lichidele din organism pledează pentru necesitatea acestora în toate sistemele biologice. Cantitatea de apă variază. din care 2/3 în interiorul celulei. Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea corporală. vitamine. Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă) 2. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic 3. Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism 4. de exemplu. respectiv inhibitori. cobaltul intră în structura în vitaminei B12. enzime). starea fiziologică. Au rol esenţial în activitatea enzimelor.kilocalorii Repaus complet Sedentar Muncă uşoară Muncă obositoare Muncă foarte obositoare Sarcină Alăptare Bărbat 1800-1900 2200-2400 2400-3050 3300-3800 4150-6500 Femeie 16000-1800 2100-2200 2500 3000 2500 3000 Necesitatea de energie în raport cu vârsta: Vârsta Înainte de un an 1-3 ani 4-6 ani 7-9 ani 10-12 ani 13-15 ani (fete) 13-15 ani (băieţi) 16-20 (fete) 16-20 (băieţi) Kilocalorii 1000 1200 1600 2000 2500 2800 3000 2400 3800 Metabolismul apei şi a electroliţilor Omniprezenţa elementelor minerale în celul. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori. în funcţie de vârstă. 5. Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:  Apa  Sărurile  Gazele Apa Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec toate fenomenele chimice corelate cu viaţa. Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni. Astfel. iar 1/3 extracelular. 187 | P a g e . Rolul elementelor minerale în organism 1. embrionul are 94% apă.

legată în celulă. Repartiţia apei în organism Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente. Originea apei din organism 1. Apa se găseşte în schimb permanent în organism. Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:  conţinutul în electroliţi al organismului  afinitatea coloidelor tisulare pentru apă. un aport minim. Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. iar femeia 40 – 52% apă. bila 86% apă. unul extracelular şi altul intracelular. Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile. Aproximativ 50% din apa din organism este în musculatură. Acesta este. dacă scade sub o anumită valoare. Creşterii cantităţii de substanţă organică. Rolul fundamental îl deţine NaCl.Apa de circulaţie vasculară (sânge. Originea exogenă.noul născut 66 – 86% apă. Necesitatea zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se traduce fiziologic prin senzaţia de sete. Pentru menţinerea presiunii osmotice.Apa lacunară (interstiţială) Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie. Compartimentul extracelular cuprinde: . Menţinerea volemiei este deosebit de importantă. Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil. Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra presiunii osmotice a mediului interior. Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea. însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice. bărbatul adult 60 . Sărăcirii ligamentelor în apă b. încetează să mai funcţioneze. 6-11% în piele. O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa. 188 | P a g e . limfă) . orice eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o eliminare sau reţinere de apă.62% apă. iar cea mai mică proteinelor. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor organice. organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul. lacrimile 98%. Cea mai mare cantitate din acest aport se datorează lipidelor. deoarece. însă. provocată la rândul ei de creşterea presiunii osmotice a mediului interior. Scade cu vârsta şi această scădere s – ar datora: a. 2. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile: sucurile gastric şi intestinal conţin 97%. Reglarea cantităţii de apă în organism Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina prin calculul echilibrului dintre aport şi eliminare.

deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului. lichidele interstiţiale). spre deosebire de sodiu. După aceea se va elimina prin rinichi. urmată de polidipsie. Potasiul are rol important în menţinerea automatismului cardiac. În sânge. ceea ce duce la edeme. prin transpiraţie. şi prin aceasta. vasopresină) depozitat în neurohipofiză (hipofiza posterioară). Cel mai rapid se absoarbe în ficat.7-4g. Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. Reţinerile exagerate de apă în organism. Menţinerea potasiului în limite normale este deosebit de importantă. glicogen. intervin imediat în reglarea cantităţii de apă. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage pierderii excesive de apă. Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid. cantitatea ei creşte în sânge. ţesuturile. în condiţii fiziologice şi patologice. duce la o creştere a presiunii osmotice. în spaţiile intercelulare. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie renală. După absorbţie. Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl). Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei. în funcţia respiratorie şi cardiacă. Carenţa de sodiu în lichidele extracelulare. Sodiu are rol în repartiţia apei în organism. precum şi deplasarea anormală a acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea musculară. prin îmbibare şi dezîmbibare. Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care. Potasiul este legat în celulă de proteine. spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. de aici apa va fi depozitată în ţesturi. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului. Când concentraţia sa în ser este scăzută. Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu. particiă la structura protoplasmei. este corelat cu creşterea retenţiei renale de sodiu. plămân sau intestin. ce se caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi).Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt: 1. Necesitatea zilnică de Na este de 0. dar variază în raport cu alimentaţia. potasiul trece în lichidele extracelulare şi se repartizează rapid în celule. Astfel. mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular. Sodiul (Na) Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. respectiv în plasmă. de resturile de fosfat. Este introdus cu alimentele sub formă de NaCl. Necesitatea zilnică este de 8-15 g. uneori foarte grave. Predomină în lichidele extracelulare (plasmă. 2. Acesta se datorează lipsei hormonului ADH (antidiuretic. Sodiu se repartizează în tot organismul. Potasiul administrat oral este absorbit total la nivelul tractului digestiv. predomină intracelular. O eliminare cutanată. Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele. Potasiul. are loc o oprire a inimii în 189 | P a g e . duce la stări patologice. Creşterea bruscă a potasiului extracelular. sodiu are o concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă. Potasiul Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic. se fac de obicei în ţesuturile subcutanate.

sistolă. În timpul proceselor metabolice. o lungime de 11. are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă. Rolurile aparatului excretor: principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. pentru menţinerea homeostaziei. în timp ce marginile mediale sunt concave. nutrienţii. culoare roşu – maronie. Ureterele b. Rinichiul drept este cu 1. astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului şi fenomene toxice.5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită prezenţei ficatului. Echilibrul lor este atins când numărul celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul.7 cm. alături de respirator. o serie de reziduuri azotate. eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme eliminarea unor medicamente sau a unor droguri - Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi. În urma acestor procese se formează o serie de reziduuri. La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge. 172) este format din: 1) Rinichi 2) Căile urinare: a. care trebuie eliminate din organism. datorită puternicei vascularizări. CURS 11. Morfologie: Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole. digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe din organism. Uretra 1) Rinchii Localizare: Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a vertebră lombară (T12-L3). eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina).5 – 7. La nivelul marginii mediale se găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală. şi oxigenul sunt utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. ureterul. Electroliţii sunt minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. sărurile. vase limfatice şi nervi). şi chiar căldura în exces sunt eliminate prin piele. Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală. vena renală. Vezica urinară c. Eliminarea potasiului are loc pe cale renală. 190 | P a g e . apa în exces. Marginile laterale ale fiecărui rinichi sunt convexe. aduşi de aparatul digestiv. când este prea mare. Aparatul excretor (fig. CO 2 este eliminat prin expiraţie. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului).25 cm şi o lăţime de 5. la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator. APARATUL EXCRETOR (URINAR) Aparatul excretor.

Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul. Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi: Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase capilare Medula renală: este mai închisă la culoare. iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor sanguine îi dă aspect striat. 191 | P a g e . Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare. ce permite filtrarea sângelui. Aceasta pătrunde în cavitatea rinichiului. Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală.Structură (fig. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă. venă renală. Vascularizaţia rinichiului (fig. Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe: Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul parietal şi de peretele abdominal Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos) Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului. care formează coloanele renale. Acestea se ramifică în artere interlobulare. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate. care preiau urina prin papila renală. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează calicele mari. Cavitatea este formată din calicele mici. Fiecare rinichi conţine peste 100 milioane nefroni încojuraţi de vase sanguine. care străbat coloanele renale printre piramide. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale. vene interlobare. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi formează glomerulul renal. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară. vene arcuate. Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. 174): Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică. Aceasta se ramifică în artere interlobare. Prin hilul renal pătrunde artera renală. Acesta este responsabil de formarea urinei. Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. care colectează urina. capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii.

Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici: Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. un strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern. Sunt organe tubulare. Acesta conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. Ansa se continuă cu tubul contort distal. o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. care secretă un mucus ce protejează peretele. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică (fig. treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal 192 | P a g e . Deşi aceşti pori sunt mari. În plus. de aproximativ 25 cm lungime. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o porţiune descendentă şi una ascendentă. la fel ca şi rinichii. 176) Este format din:  Corpusculul renal Malpighi: o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe. 175. care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare. Ansa Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care ansa Henle pătrunde puţin în medulă). nu permit trecerea celulelor sanguine. Între acestea se găseşte spaţiul capsular. care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o foiţă parietală la exterior. Ureterele Sunt localizate retroperitoneal. cu fibrele dispuse circular.  Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. a.Nefronul (fig. Mai mulţi tubi uriniferi se deschid în tubul colector. Tubii colectori formează piramidele renale. Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede. Este formată din epiteliu de tranziţie.

La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral intern. La bărbaţi.  Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul parietal. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. La femei. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos vezical. care se desprind de pe arterele iliace interne. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Un calcul renal se formează în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter. Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. Este localizată (fig. Vezica urinară Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. 177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. a. astfel eliminându-se o cantitate mai mică de urină din rinichiul afectat. Cute ale mucoasei localizate la locul de pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei. iar uretra continuă vezica urinară la partea inferioară. o scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor paratiroide. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea superioară. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include ingestia excesivă de minerale. pe parcursul umplerii ei devine ovoidă. este în contact cu uterul şi vaginul. Baza vezicii urinare primeşte ureterele.  Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv. care se eeschide în venele iliace interne. Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale. Un calcul renal constă în oxalat de calciu.  Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi detrusori. 193 | P a g e . Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale mucoasei. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care radiază în toată regiunea pelviană. sub vezica urinară se găseşte prostata. Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din structura acizilor nucleici). Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la nivelul ombilicului. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe care o conţine. Sângele venos este colectat de venele omoloage. Nervii care ajung la vezica urinară provin din plexurile pelvice. care pot fi văzute când vezica este goală. Peretele vezicii urinare este format din patru straturi:  Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica urinară este plină. Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi protejează celelalte straturi. Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare. O vezică urinară goală are formă piramidală.peste cel circular.

Astfel unele substanţe se reabsorb 194 | P a g e . Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal. Se pot identifica 3 regiuni: regiunea prostatică (are cam 2. Glande prezente în peretele uretrei secretă un mucus protector în canalul uretral. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară. Din aceştia numai 1. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită. regiunea membranoasă (are cam 0. ioni.5 cm lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm. ca de exemplu. La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format de cele 2 labii mici. b. Sfincterul inferior format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar. Peretele uretrei prezintă o mucoasă înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. deoarece mucoasa este continuă. 2. O reducere aşa de mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie a apei. Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie. Fiziologia aparatului excretor Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree. ajungând până la glandul penisului. Elementele figurate şi proteinle plasmatice. La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina. Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu fiecare substanţă. glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase). având moleculă mare nu pot trece prin capilare. femeile sunt predispuse mai frecvent la infecţii. trimiţând impulsuri nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici. glucoza. mai puţin proteine. Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă. acid uric. Aceasta poate avansa spre uretere. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi compoziţie cu a plasmei. La femei uretra îndeplineşte doar rolul de a elimina urina. între capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman.Inervaţia parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii. cât şi sperma. conform legilor difuziunii. Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului spongios al penisului. 178) Este un organ tubular care elimină urina din organism. aminoacizii. Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. Procesul de purificare include: 1. creatinină. În 24 ore se formează aproximativ 180 litri de urină primară. Uretra (fig.dacă afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior (intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar.5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară.2 l sunt eliminaţi ca urină definitivă. primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată).

determinând vasoconstricţie sau vasodilataţie. Controlul voluntar implică dezvoltarea unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării. Centrul acestui reflex este localizat în măduva spinării S2-S4. 3. Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. Este o funcţie complexă care implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar. dar există încă un control voluntar asupra sfincterului uretral extern. 195 | P a g e . La copiii mici. acid uric şi medicamente. Micţiunea Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. comenzile de la creier activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina. H+. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur curăţarea plasmei. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K+. Un volum de 200 – 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. Când condiţiile permit realizarea micţiunii. dar poate varia în limite normale între 600 şi 2500 ml. Reglarea funcţiei renale: Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale. apa şi sărurile minerale se reabsorb pasiv. Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la receptorii prezenţi în vezica urinară. Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1. nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare. Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral intern. Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. iar altele activ. Hormonii mineralocorticoizi cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K.2 l. micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple. Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ.pasiv.

Fig. 173 Structura rinichiului 196 | P a g e .172 Alcătuirea aparatului excretor Fig.

175 Alcătuirea nefronului 197 | P a g e . 174 Vascularizaţia rinichiului Fig.Fig.

Fig. 177 Localizarea vezicii urinare 198 | P a g e . 176 Nefroni corticali şi juxtamedulari Fig.

Organele genitale externe:  Penis  Scrot 199 | P a g e . la femeie CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA Aparatul reproducător mascul (Fig. 180. 178 Uretra A.Fig.Organele genitale interne:  Testicule  Epididim  Căile spermatice . la bărbat B. 181) .

1. de culoare alb-sidefie. Epididimul Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului.Structura testiculului:  la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)  albugineea. care produc testosteronul.  Canalele drepte se adună în mediastinul testicular.Capul. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă căptuşită. cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii.Prezintă: un pol superior. care străbat albugineea şi formează canalul epididimar. Din aceasta iau naştere 8-15 canale eferente. 179) .Are forma unui ovoid turtit lateral .Greutatea de aproximativ 25 g . o faţă internă şi una externă. numeroşi pereţi despărţitori. numite celule Sertoli.Lungimea: 4-6 cm . la adult. printre acestea se găsesc nişte celule alungite. Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig. albugineea. spermatocite I. Pe marginea postero-inferioară a testiculului.Este o glandă genitală pereche. Prezintă 3 porţiuni: . spermatocite II şi spermatide – care formează spermatozoizii. care alcătuiesc lobulii testiculari. o porţiune mai subţire 200 | P a g e . rezultată din aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici. un pol inferior.  Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din canale seminifere. prin care părăsesc lobulul. este formată din ţesut conjunctiv dens. situată sub seroasă. Între tubii seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv şi vase sanguine. pătrunzând în interiorul acestuia. formează o îngroşare: mediastinul testiculului (corpul Highmore). care au rolul să le hrănească. din ţesutul interstiţial şi ţesut conjunctivo – vascular. o margine anterioară şi una posterioară . De la acesta pornesc radiar. Testiculul (fig. 2.Corpul. formând reţeaua Haller. care împart ţesutul propriu al testiculului în lobuli.  Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi seminiferi) contorte. Canalele seminifere dintr-un lobul se unesc într-un canal drept. care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii sexuali . de formă piramidală (250 – 300). situat la polul superior al testiculului .

De la regiunea cozii. alcătuind un rezervor în care se adună sperma.Este organul de copulaţie al bărbatului. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în porţiune prostatică a uretrei. reţeaua Haller şi canalele eferente. Porţiunea ei mai subţiată. precum şi prin canalul epididimar. formează canalul ejaculator. în acelaşi timp. ampula canalului deferent. Este organul care produce cea mai mare parte a lichidului spermatic. care se întinde de la coada epididimului până la canalul ejaculator. Căile spermatice Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile seminifere. Organele genitale externe 1. Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea acestora cu gâtul veziculei seminale. Canalul deferent este un tub cilindric. pe măsură ce este produsă de testicul. O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte. Penisul (182) . La fundul vezicii urinare. cale urinară şi spermatică. având rolul de a conduce sperma în organele genitale ale femeii. care este. lung de circa 35-40 cm. până la uretră. în care se formează. Vezicula seminală este un organ pereche. 201 | P a g e . cu formă de pară aşezată cu vârful în jos. canalul deferent prezintă o dilatare. care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al testiculului. Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. 3. unindu-se cu terminaţia canalului deferent. care se continuă cu un canal subţire ce se uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator.. Celelalte căi spermatice sunt reprezentate prin canalul deferent şi canalul ejaculator.Coada. canalul se continuă cu canalul deferent.

Este acoperit de piele. Pe de altă parte. Baza glandului. Lungimea sa totală este de 12-16 cm. Aceste capilare sunt contractile. cu excepţia liniei mediene ventrale. Glandul este acoperit cu o tunică fibroeleastică. albugineea.Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene..Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă. aşezată pe faţa ventrală a penisului. În vârful glandului se deschide uretra. Areolele sunt capilare anastomozate şi dilatate. este mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un şanţ. . şanţul balanoprepuţial. care acoperă corpii cavernoşi în întregime. sistem de trabecule şi un sistem de areole. În stare de repaus. care este un repliu cutaneomucos şi poate să se retragă de pe gland. Septul prezintă lacune. ele dau naştere la vene. . La extremitatea anterioară. în jurul uretrei. de 20-21 cm. pielea depăşeşte marginea liberă a corpului. ce se pierde spre faţa ventrală. Aceasta formează prepuţul. care poartă denumirea de coroana glandului. care la acest nivel este fină şi mobilă. anastomozate. care comunică cu arterele terminale ale arterelor cavernoase. ei se termină la baza glandului. numit sept penian. Aderenţa prepuţului de gland pe faţa ventrală formează frâul prepuţial. care formează spaţii numite areole. fiind despărţiţi de un perete. lăsându-l descoperit până la şanţul balanoprepuţial. prin care cei 2 corpi comunică între ei. fără să adere de el. Pielea de pe corp acoperă glandul.  Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu. La partea terminală. De pe faţa ei internă pornesc spre interiorul corpilor trabecule. Anterior formează 202 | P a g e . Au aspectul a 2 cilindrici care se ating pe linia mediană. care este un repliu fibromucos. au o lungime de 1516 cm. Are formă aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. iar în stare de erecţie.  Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche.Porţiunea liberă este formată din:  Corpul penisului: are formă cilindrică. Învelişul propriu (albugineea) este o membrană albicioasă.  Structura penisului:  Corpii erectili ai penisului:  2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului penisului.

El are o formă ovoidă. la adult. b. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul scrotului. înconjurând prima porţiune a uretrei. numite burse. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară. La exterior este acoperit de piele subţire. Sunt glande tubuloacinoase. cu o lungime de 6 cm. de culoare alb-gălbuie. Învelişurile corpilor erectili o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din fibre musculare netede. în loja prostatică. aşezat imediat sub vezica urinară. Are rolul de a comprima. contribuind prin aceasta la erecţie. se deschid orificiile prostatei. Prostata Este un organ musculoglandular. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare. care participă la alcătuirea lichidului spermatic. Glandele bulbouretrale Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. Scrotul Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. Corpul spongios are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi. În fiecare bursă este adăpostit un testicul. o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax. corpii erectili. Prostata este străbătută de uretra prostatică. 203 | P a g e . la bază. ale căror canale se deschid în uretra peniană. care împarte punga scrotală în 2 compartimente. printre care se află 30-35 glande. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv. glandul. o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă elastică ce aderă la corpii erectili. Glandele anexe ale aparatului genital mascul a. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. în care se deschid canalele ejaculatoare. acoperindu-i într-o teacă comună. cu nervi şi vase sanguine. Secretă un lichid vâscos. în toată lungimea. pigmentată şi încreţită. 2.

prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul. o îngreunare a întoarcerii sângelui.Schimbarea vocii . Întregul proces al spermatogenezei durează aproximativ 74 zile. Acestea din urmă nu se mai divid. ci şi prin excitaţii vizuale. care influenţează metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare.Forma tipică a corpului (umerii laţi. penisului. 204 | P a g e . Primele se găsesc la nivelul membranei bazale. impulsul nervos. Spermatocitele secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi monocromatidici). în diferite grade de evoluţie. pe cale aferentă. impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor cavernoşi. Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile. Prin excitaţiile tactile repetate. auditive. care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din măduva lombară L1-L2. Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză . Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza) La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene. penisul intrând în stare de tensiune. Funcţia endocrină a testicului Celulele Leydig. 2). Ejacularea. care porneşte acum de la acest centru. şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase. Spermatogoniile se divid mitotic. la centrul erectil din măduva spinării (S2-S4). care sunt haploizi (n=23 cromosomi). De aici.Psihicul şi comportarea Reflexele sexuale Erecţia. la rândul lor. Spermatogeneza începe de la spermatogonii. În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi tegumentul corpului penisului. Datorită contracţiei unor muşchi perineali. deci printr-o comandă corticală.Sistemul pilos .Fiziologia aparatului reproducător mascul 1.Dezvoltarea muşchilor . formând spermatozoizii. 2. şoldurile înguste) . rezultând spermatocitele I. are loc o stază venoasă. impulsul nervos ajunge. iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre lumenul tubului seminifer (fig. care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se termină cu spermatozoizii. suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa reducţională). olfactive. ci doar se maturizează. prostatei şi veziculelor seminale Caracterele sexuale secundare: . erecţie. rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici). pe cale eferentă. Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor. Acestea.

4-8g . . 183. 185) . Sperma este condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului. astfel că sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus. în care se produc gameţii şi hormonii sexuali. . muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează. are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali.Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul tuboovarian. în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie: foliculi primari. .  Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată din ţesut conjunctiv. Organle genitale interne 1. vase sanguine şi nervi. Organe genitale externe (vulva):  Labii mari  Labii mici  Clitoris I. foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf).Sunt dispuse în micul bazin. declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare). . 205 | P a g e . iar cea internă spre uter. 184) .Glandele sexuale femele. După aceasta. Aparatul reproducător femel (fig.Structura ovarului:  Epiteliu ovarian  Albugineea ovarului  Ţesutul propriu ovarului:  Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă.II. în care se găsesc foliculii ovarieni.I.3-5 cm lungime .La nivelul foliculului ovarian.pe cale eferentă. Organe genitale interne:  Ovare  Trompe uterine  Uter  Vagin . La pubertate. de o parte şi de alta a uterului şi rectului .Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă. Ovare (Fig.

.Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete franjurate numite fimbrii. . Uterul .Este un organ cavitar nepereche . fiind turtit dorso-ventral . plină cu lichid folicular. înconjurat de un strat de celule foliculare aplatizate.Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter. oviduct şi spermatoduct .Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii .Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată.Spre uter se îngustează. dobândesc mai multe straturi de celule foliculare.Foliculul primar este format din ovocitul primar. Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de involuţie. pentru a avea loc fecundaţia . numit atrezie foliculară.Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă 3. după aproximativ 2 săptămâni. evoluând spre următorul stadiu. În afara acestei zone. 2.Are forma unei pere. Cavitatea uterină este virtuală.. Acstea au rolul de a capta ovulul . cu porţiunea mai mare în sus . Dacă nu are loc fecundaţia. 206 | P a g e .Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi ovarieni.Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei cavităţi numite antrum.Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei . ampula trompei .6-8 cm lungime .Situat între rect şi vezica urinară . În jurul ovocitului se formează un strat hialin (zona pellucida).Lărgimea este de 4 cm. După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar. învelite într-o membrană vitroasă. formând istmul trompei uterine . în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare. corpul galben degenerează. acesta se transformă în corp galben.10-15 cm lungime . Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi evolutivi. . stratul de celule foliculare formează corona radiata. transformându-se în corp alb. Trompa uterină . subţire (membrană Slavjanski).Este un organ pereche tubular.Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte unul din fiecare ovar.Uterul prezintă 3 porţiuni:  Fundul uterului  Corpul  Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului. Unii dintre aceşti foliculi.

5 cm în diametru . Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă. labiile mici.Structura uterului:  Seroasa  Musculara (miometru): muşchi netezi.Este un canal musculo-membranos . Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos şi musculatură netedă.8-12 cm lungime .Este organul copulator al femeii . Clitorisul corespunde ca structură şi origine penisului.Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa. La prima copulaţie. sau. abia la prima naştere. vestibulul vaginal. începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă .este mult mai mic şi nu prezintă uretra. numită himen. lipsite de păr. Vaginul .Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin. La pubertate această regiune este acoperită de păr pubian.Posterior vine în contact cu rectul . clitoris. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr pubian. II. Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral. semilunară sau inelară. care prezintă un orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual. Anterior. la femeia virgină se află o membrană transversală. Mucoasa suferă modificări ciclice (ciclul uterin) 4. în unele cazuri. dispuşi în 3 straturi.Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei. formând fundul de sac vaginal . Sunt omoloagele scrotului şi protejează celelalte organe ale vulvei. Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din ţesut conjunctiv lax şi adipos. Structurile vulvei înconjoară orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus.Anterior: cu uretra şi vezica urinară . bulbii vestibulari şi glandele bulbare. Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari.2. prezintă o porţiune externă care conţine terminaţii nervoase senzitive. Deşi mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei. labiile mici acoperă parţial clitorisul. 207 | P a g e . această membrană se rupe. labiile mari. Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus. . Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici. La acest nivel. care în timpul sarcinii se hipertrofiază  Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare..Este continuarea uterului.

rezultând ovocitul II şi primul globul polar. Cu 1-2 zile înainte de ovulaţie. cam până la 400 mii. Fiziologia aparatului reproducător femel Funcţia exocrină (ovogeneza) Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza. Acinii glandulari produc laptele. . Acesta din urmă este o celulă mică. Tot în timpul perioadei intrauterine. psihicul şi comportarea). până când ovocitul respectiv ajunge la ovulaţie. Pe faţa superioară a lui se deschid orificiile galactofore. se termină etapa reducţională. scad tensiunea 208 | P a g e . numită areolă. vaginului) şi secundare (forma corpului. Sub această formă.Glandele mamare au o structură lobulară. Dacă fecundaţia are loc.Prezintă pe mijlocul feţei convexe. stimulează contracţiile uterului. Glandele anexe (glandele mamare) (fig. Acest număr se reduce după naştere. 187) Ovarul produce 2 categorii de hormoni: . Ovocitele primare rămân blocate în profaza I. între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite primare. dezvoltarea glandelor mamare. rezultând ovulul şi al II-lea globul polar.Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. începe prima etapă a meiozei (reducţională). 186) . rămânând blocat în metafază. Acinii glandulari se deschid în canale galactofore. deosebirea este că prima diviziune a meiozei începe în perioada intrauterină.Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare (dezvoltarea ovarelor. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala ovarelor. intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe. Acesta din urmă degenerează rapid. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi anterior de orificiul vaginal. Funcţia endocrină (producerea de hormoni) (Fig. de ovocit secundar. care degenerează rapid. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată. în urma ei se încheie meioza. este eliminată celula sexuală femelă din ovar. nedezvoltarea laringelui. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare care produc mucus în timpul actului sexual. determină vasodilataţie generală.Glande tegumentare . Ovocitul secundar începe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei. Vaginul şi orificiul uretral se deschid în vestibulul vaginal. mamelon. o preominenţă cilindrică. uterului.

inhibă contracţiile uterului. aduce modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare). favorizează nidaţia.Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia.. Figura 179 Alcătuirea testiculului 209 | P a g e .

Figura 180 Alcăturiea aparatului reproducător mascul Figura 181 Alcătuirea aparatului reproducător mascul – secţiune frontală 210 | P a g e .

Figura 182 Alcătuirea penisului Figura 183 Alcătuirea aparatului reproducător femel 211 | P a g e .

Figura 184 Aparatul reproducător femel – vedere anterioară Figura 185 Structura ovarului 212 | P a g e .

Figura 186 Glandele mamare .structură Figura 187 Ciclul ovarian şi uterin 213 | P a g e .

iar potasiu este de 35 de ori mai concentrat intracelular. Potenţialul de acţiune 1. 2. K+ este mai mult intracelular. la interiorul celulei se găsesc mai mulţi anioni. acul aparatului de măsurat se va deplasa în direcţia elctrodului care a pătruns în celulă. se constată că nu există diferenţă de potenţial. Aceste canale sunt de 100 de ori mai permeabile pentru potasiu şi permit difuzia pasivă a ionilor. fiind caracteristic doar membranei.CURS 13. Există 3 factori care menţin acest potenţial: 1. Dacă se aplică un electrod pe suprafaţa membranei. Membrana este impermeabilă pentru unii anioni (PO3-4. conform gradientului de concentraţie. Potenţialul de repaus Dacă se aplică 2 electrozi conectaţi la un aparat de măsurat pe suprafaţa membranei. pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată. Na+ este mai mult extracelular. Pompa Na+ . SISTEMUL NERVOS A.K+ . se constată că acest potenţial dispare. proteine) menţinând astfel o încărcare negativă a interiorului fibrei. Când celula se află în stare de repaus potenţialul de membrană se numeşte potenţial de repaus. Prin intervenţia acestei pompe se realizează transmembranar gradientul de concentraţie al sodiului şi potasiului.90 mV. iar celălalt va penetra membrana. În afara celulei potenţialul este 0. Sodiu extracelular este de 50 de ori mai concentrat extracelular. SO42-.40 mV şi . Activitatea bioelectrică Activitatea bioelectrică reprezintă modalitatea de bază folosită de neuroni penttru a comunica între ei sau a transmite diferite comenzi motorii la efectori. 3. Dacă se continuă penetrarea electrodului. Această diferenţă de potenţialcare apare între cele două feţe ale membranei în momentul când electrodul pătrunde în celulă se numeşte potenţial de membrană. Canale de pierdere (de curgere) pentru sodiu şi potasiu. Potenţialul de repaus 2. iar în fibrele musculare netede şi în cele nervoase subţiri are valori cuprinse între . Potenţialul de repaus se datorează dispunerii cationilor şi anionilor de o parte şi de alta a membranei.60 mV. În celulele musculare sau în neuroni potenţialul de repaus are valori negative şi amplitudine constantă (în fibrele musculare striate şi în fibrele nervoase groase are valoare de . 188) este o pompă electrogenă ce funcţionează cu energie rezultată din hidroliza ATP-ului.ATP – dependentă (fig. 214 | P a g e . acizi organici. Există câteva forme: 1. Această pompă determină efluxul a 3 Na+ şi influxul a 2 K+.

Transmiterea sinaptică poate fi afectată de diferite substanţe. neuronii unipolari din retină). fibră musculară modificată (fusurile neuro-musculare). potenţialul de acţiune poate fi transmis în neuronul postsinaptic (postpotenţial excitator) sau se opreşte la nivelul sinapsei (postpotenţial inhibitor).voltaj dependente şi producerea unui eflux masiv de potasiu. Potenţialul de acţiune reprezintă depolarizarea membranei (fig. În funcţie de tipul de neurotransmiţător descărcat într-o sinapsă. acesta poate fi: . determinând creşterea vitezei de transmitere de-a lungul sinapsei. Cafeina este un excitant.Centrul nervos . Spre exemplu. sodiul este captat de citoplasmă. repolarizarea se produce din acelaşi punct unde are loc depolarizarea. Când diferenţa atinge valoarea 0. articulaţii) . Potenţialul de acţiune Două dintre proprietăţile neuronului. Această acţiune are ca substrat anatomic arcul reflex. Stricnina blochează sinapsele inhibitorii determinând convulsii. prin pătrunderea Na+ în celulă odată cu deschiderea canalelor Na+ . Excitabilitatea este proprietatea dendritelor şi corpului celular neuronal de a răspunde la stimuli prin convertirea lor în impuls nervos.2. 189). receptorii auditivi. Totodată pentru o repolarizare eficientă. În boala Parkinson se produce o deteriorare a neuronilor din creier care sintetizează dopamina. B. Aceasta constă în deschiderea canalelor K+ .Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne) 215 | P a g e .Căile aferente .Căile eferente . excitabilitatea şi conductibilitatea sunt implicate în transmisia impulsului nervos.Exteroreceptor (receptorii din piele) . sau. sensul fiind imprimat de sinapsă. Arcul reflex conţine o serie de componente: . 191) Actul reflex reprezintă modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli. neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă. Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii gustativi. se produce repolarizarea. 190).Receptorul . Depolarizarea se produce în locul unde acţionează stimulul şi se propagă unidirecţional. Aspirina determină o scădere moderată a transmiterii sinaptice. fibrele mielinizate conduc impulsul nervos cu o viteză de până la 130 m/s.K+. în cazul fibrelor groase ajunge până la + 35 mV.5m/s. tipul de fibră (mielinizată sau amielinizată) şi de starea fiziologică a neuronului. fibrele amielinizate cu diametrul mic conduc impulsul cu o viteză de 0.Proprioreceptor (receptorii din muşchi. iar o altă parte din el este eliminată cu ajutorul pompei Na+. În funcţie de localizarea receptorului. Viteza de propagare a impulsului nervos este determinată de diametrul fibrei.ATP-dependente. Reflexul (fig.Efectorul Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi transformarea lor în impuls nervos. Conductibilitatea reprezintă propagarea impulsului de-a lungul fibrei nervoase (axon sau dendrite) a neuronului. vestibulari).voltaj dependente (fig.

care preiau informaţia de la receptori şi o transmit centrilor nervoşi. sistemul nervos este format din: 1. metatalamus. Aceste căi pot la fel ca şi cele aferente. Din foiţa externă a embrionului (ectoderm) se formează un tub neural. Substanţa albă este alcătuită din prelungirile neuronilor. Ganglioni nervoşi 1. puntea lui Varolio şi mezencefalul formează trunchiul cerebral 216 | P a g e . Celulele care delimiteză acet tub vor forma encefalul şi măduva spinării. Mielencefal: bulbul rahidian ii. C. 192): a. După localizare. Efectorii pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi.Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi. Mezencefalul5 iv. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la exteroreceptori şi proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori).1 Meningele. iar tubul se transformă în ventriculele cerebrale şi canal ependimar. lichidul cefalorahidian. Măduva spinării 2. epitalamus. SNP: a. care transmit răspunsul efectorilor. SNC (fig. Nervi: i. glande. Telencefal (emisferele cerebrale) b. Metencefal: puntea lui Varolio şi cerebelul iii. 194) Întregul sistem nervos central este protejat de o carcasă osoasă fixă (craniul) ce înconjoară encefalul şi o coloană vertebrală flexibilă ce protejează măduva spinării. Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul nervos. 193): i. Meningele sunt formate dintr. Sistemul nervos este format din două tipuri de substanţă: substanţa albă şi substanţa cenuşie. Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central. Diencefalul (creierul intermediar): talamus.un ţesut conjunctiv care formează o membrană protectoare 5 Bulbul rahidian. Encefal (fig. Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori. Cranieni: 12 perechi ii. Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul mai departe. muşchiul cardiac (reflexe vegetative). hipotalamus v. Spinali: 31 perechi b. somatice şi vegetative. Sistemul nervos central (SNC) Sistemul nervos se formează în perioada embrionară prin procesul de neurulaţie. subtalamus. iar substanţa cenuşie este formată din corpii celulari ai neuronilor. ventriculele cerebrale şi bariera sângeencefal (fig.

pia mater este specializată în formarea plexurilor coroidiene. alături de arahnoidă. Deoarece în 217 | P a g e . înconjurând măduva spinării. Deasemenea contribuie la îndepărtarea metaboliţilor din ţesutul nervos. asemănător limfei. SNC este scăldat într-un fluid cerebrospinal care circulă în ventriculele cerebrale. Este formată din ţesut conjunctiv lax. localizat între arahnoidă şi pia mater coţine lichid cefalorahidian. 195.2 Lichidul cefalorahidian (LCR) Lichidul cefalorahidian este un lichid limpede. Foiţa spinală este formată dintr-un singur strat şi este identică cu stratul intern al dura mater-ei craniene. Stratul extern aderă la cutia craniană unde formează periostul. în canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian care înconjoară întreg sistemul nervos central. La nivelul plafoanelor ventriculelor cerebrale. Dura mater Se află în contact cu oasele ce protejează SNC-ul şi este formată din ţesut conjunctiv moale de tip fibros. 1. prin canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian. Stratul intern este mai subţire şi urmăreşte suprafaţa encefalului.1. adipos şi vase sanguine. Lichidul cefalo-rahidian se întoarce în sistemul circulator prin vilii arahnoidieni. LCR circulă prin ventriculele cerebrale. Spaţiul acesta este menţinut datorită existenţei unor legături fibroase ce conectează cele două foiţe meningeale. Foiţa cranială este o structură dublă. b. Pia mater a. Dura mater spinală formează un tub dur care se găseşte în canalul vertebral. Extensiile laterale ale acestei foiţie de-a lungul măduvei spinării formează ligamentul denticulat care ataşează măduva spinării la dura mater (fig. existând un spaţiu. Dura mater b. c. 1. 197).1. Cele două straturi ale foiţei craniene sunt contopite şi acoperă cea mai mare parte a encefalului. Spaţiul subarahnoidian. Dura mater nu se află în contact direct cu vertebrele. 196) Cele trei foiţe meningeale. În anumite regiuni sunt separate delimitând sinusurile durale care colectează sângele venos şi îl drenează în venele jugulare. numit spaţiu epidural. care conţine ţesut conjunctiv lax. Arahnoida c. LCR atenuează şocurile mecanice împrăştiind forţa loviturii pe o suprafaţă mai mare. care formează un strat protector în jurul SNC. Această foiţă este foarte bine vascularizată şi are rolul de a hrăni sistemul nervos. cu aspectul unei reţele care acoperă sistemul nervos central.1 Meningele (fig. Arahnoida Arahnoida este foiţa intermediară.interpusă între oase şi sistemul nervos central. dar nu pătrunde în toate şanţurile encefalului. care sunt capilare sanguine. Aceasta este subţire. Pia Mater (mamă bună) Este o membrană subţire care se află în contact strâns cu encefalul şi cu măduva spinării. Lichidul scaldă şi encefalul. de la exterior spre interior sunt: a.

magneziu şi hidrogen. O creştere a concentraţiei glicinei produce hipotermie şi hipotensiune. alcoolul) trec prin barieră. uree. cum ar fi apa. unele toxine şi majoritatea antibioticelor nu pot trece. iar inferior cu filum terminale. Filum terminale este o prelungire conjunctivă a măduvei spinării. clor. Conţine glucoză. Din acest motiv. osmolaritate şi presiune sanguină. Fiecare dintre cele două ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală. Unele substanţe. Măduva spinării este mai scurtă decât coloana vertebrală.1. lipidele. 1.4 Bariera sânge – encefal (fig. bariera lipseşt în anumite regiuni ale encefalului. Conţine o cantitate mai mare de sodiu. astfel că nervii spinali L2-Cc1 trebuie să 218 | P a g e . superior se continuă cu bulbul rahidian. Lichidul cefalorahidian este similar ca şi compoziţie plasmei din care se formează. pH. 1. Acestea sunt celule ciliate care căptuşesc plexurile coroidiene. 198) Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar. globule albe. în talamus. Această barieră trebuie luată în calcul în administrarea de medicamente pentru bolile neurologice. ureea. creatina. Ventriculul III comunică cu cele două ventricule laterale prin orificiile Monro. Păstrarea constantă a compoziţiei LCR este extrem de importantă. CO2. şi un dezechilibru chimic poate avea efecte grave asupra funcţionării sistemului nervos. Bariera este un dispozitiv important pentru monitorizarea fluctuaţiilor de glucoză. lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii în sistemul venos.sistemul nervos central lipsesc vasele limfatice. astfel concentraţiile acestor ioni diferă faţă de cele din plasmă. Ventriculul IV este localizat în trunchiul cerebral între punte şi cerebel. glucoza şi compuşii solubili în lipide (de ex. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculul IV în spaţiul subarahnoidian prin 3 orificii. 200) Măduva spinării se găseşte în canalul vertebral. Unii ioni anorganici (Ca 2+. Joncţiunile dintre celulele ependimale contribuie la formarea unei bariere sânge – lichid cefalorahidian care împiedică anumite substanţe toxice să pătrundă în sistemul nervos central.2 Măduva spinării (fig. inulina. Lichidul cefalorahidian este produs în mod continuu prin filtrarea plasmei de către capilare specializate numite plexuri coroidiene. K+) trec mai lent. mai puţin calciu şi potasiu faţă de plasmă. Alte substanţe. 199) Această barieră este un aranjament structural format din capilare înconjurate de ţesut conjunctiv şi nevroglii specializate numite astrocite care determină care substanţe pot trece din plasmă în LCR. proteine.1. formată în principal din pia mater care se întinde până la coccis. 1. salinitate. şi într-o mai mică măsură de către celulele ependimale. precum proteinele.3 Ventriculele cerebrale (fig. între C1-L2. inferior corpului calos. cum ar fi hipotalamusul. oxigenul. Lichidul cerebrospinal se reîntoarce în circuitul sanguin prin capilarele arahnoidiene. Comunicarea dintre ventriculul III şi IV se realizează prin apeductul lui Sylvius situat în mezencefal. O mică variaţie a pH-ului poate afecta respiraţia. Al treilea ventricul este localizat în diencefal.

Nervii care se găsesc la acest nivel servesc membrelor superioare. tricipital. Fibrele tracturilor rămân în aceeaşi parte a creierului sau a măduvei spinării sau se încrucşează la nivelul bulbului rahidian sau a măduvei spinării. Cantitatea de substanţa albă creşte spre encefal. .Cervicală. rotulian) sau vegetative (simpatice sau parasimpatice). Funcţia de conducere. Aceasta se realizează prin substanţa albă care leagă diferitele etaje ale măduvei spinării. respectiv inferioare stabilesc conexiuni. Perechile sunt conectate între ele în regiunea centrală prin substanţă cenuşie denumită comisura cenuşie. 2. Fibrele nervoase din tracturi sunt în general mielinizate şi sunt denumite în funcţie de origine şi de capătul final. Funcţia de conducere: 219 | P a g e . posterioare (neuroni somatosenzitivi) şi laterale (neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi). Structura măduvei spinării (fig. divizând-o parţial într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă. Umflătura lombară se întinde între T9 şi T12. fiecare conţinând tracturi ascendente şi descendente. 1. plantar. posterioare şi laterale. Prezintă două umflături: .coboare prin canalul vertebral şi să-l părăsească în dreptul vertebrei corespunzătoare. dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos central. Cele laterale sunt proeminente doar în măduva toracală şi lombară superioară. fiind înconjurată de substanţă albă. unde nervii ce se distribuie membrelor superioare. Astfel aceşti nevi. bicipital. Substanţa cenuşie este situată la interior. Substanţa albă se găseşte gruptă sub formă de perechi de cordoane: anterioare. O cantitate mai mare de substanţă cenuşie se găseşte în cele două umflaturi ale măduvei. Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare. Sbstanţa cenuşie este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor. nervii de la acest nivel servind membrelor unferioare. Funcţia reflexă. Substanţa cenuşie este dispusă sub forma literei H (în secţiune transversală) şi grupată în perechi de coarne: anterioare (neuroni somatomotori). alături de filum terminale formează aşa-numita coadă de cal. Are aspectul unui cilindru turtit dorso-ventral. 201) Măduva spinării formează 31 de segmente. fiecare corespunzând unei perechi de nervi spinali. Funcţiile măduvei spinării Măduva spinării are două funcţii principale: 1. Măduva spinării reprezintă un centru nervos. Umflătura cervicală este localizată între C2 şi T2. reflexul ahilian. Substanţa albă este formată din tracturi (fascicule) de fibre senzitive sau motorii mielinizate. nevroglii şi neuroni de asociaţia amielinizaţi (intercalari). în care se închid diferite reflexe involuntare. Încrucişarea fasciulelor poartă denumirea de decusaţie.Lombară. În centrul comisurii se găseşte canalul ependimar care continuă ventriculele cerebrale şi conţine LCR. Două şanţuri: fisura mediană anterioară şi şanţul median posterior străbat măduva spinării longitudinal. tracturile nervoase îngroşându-se. Dimensiunile şi forma substanţei albe şi cenuşii variază de-a lungul măduvei spinării.

204). privind 220 | P a g e . apoi la vibratorie şi mişcări cortexul ale corpului cerebral cerebel Conduce impulsuri dintr-o jumătate a corpului la aceeaşi jumătate a cerebelului.lateral los anterior Ganglionii spinali cordoanele laterale aceeaşi parte – de Spinocerebe. 202) Fasciculul Cordonul Origine Spinoanterior Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de anterior aceeaşi parte – cordoane anterioare de parte opusă Spinolateral Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de lateral aceeaşi parte – cordoanele laterale de parte opusă Goll Burdach şi posterior Ganglionii spinali – cordoanele posterioare de aceeaşi parte Spinocerebe. privind sensibilitatea proprioceptivă inconştientă. apoi Conduce informaţii cortexul privind cerebral sensibilitatea grosieră şi presiune Talamus. muşchi trunchiul scheletici. continuă cu articulaţii. În tabelul de mai jos se găsesc rezumate aceste fascicule: Fasciculele ascendente (fig.lateral los posterior Ganglionii spinalicordoanele laterale de aceeaşi parte Terminaţie Funcţie Talamus. apoi Conduce informaţii cortex de la receptorii cerebral termici şi dureroşi. Acestea pot fi ascendente (senzitive) sau descendente (motorii). lemniscul interpretate ca median până senzaţii de la talamus. interpretate în cortexul cerebral Nucleii Goll şi Conduce informaţii Burdach din de la piele. necesare coordonării contracţiilor musculare cerebel Conduce impulsuri din ambele reguni ale corpului la cerebel. sensibilitate fină. cerebral şi se tendoane.- Fibre scurte (care leagă diferite etaje ale măduvei spinării) Fibre lungi care leagă măduva spinării de encefal (fig.

necesare coordonării contracţiilor musculare Fasciculele descendente (fig.se încrucişează în bulbul rahidian Coarnele anterioare Tectospinal Anterior Mezencefal – se Coarnele încrucişează în anterioare măduva spinării Rubrospinal Lateral Mezencefal (nucleul roşu) – se încrucişează în măduva spinării Coarnele anterioare Vestibulospinal Anterior Bulbul rahidian – nu se încrucişează Coarnele anterioare . 203) Fasciculul Corticospinal anterior Cordonul Anterior Origine Cortexul cerebral – se încrucişează în măduva spinării Terminaţie Coarnele anterioare Funcţie Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de mişcările capului spre stimuli audivi sau vizuali Conduce impulsuri motorii responsabile de tonusul muscular şi postură Conduce impulsuri motorii ce reglează tonusul 221 | P a g e Corticospinal lateral Lateral Cortexul cerebral.sensibilitatea proprioceptivă inconştientă.

spre exemplu. Cerebelul influenţează activitatea motorie doar indirect. în timp ce respiraţia involuntară se desfăşoară normal. în urma mişcărilor capului Reticulospinal Anterior Substanţa Coarnele Conduce median şi lateral reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Bulboreticulospinal Lateral Substanţa Coarnele Conduce reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Tracturile descendente sunt grupate în funcţie de originea corticală (neuronii piramidali din scoarţa cerebrală) sau extrapiramidală. Aceste structuri comunică cu motoneuronii spinali prin tracturile vestibulospinal. unde formează decusaţia piramidală. nucleul roşu şi nucleii bazali. Vorbirea. De la cerebel nu pleacă tracturi spre măduva spinării.muscular şi postura. Stimularea substanţei reticulate de către cerebel sau cortexul cerebral facilitează sau inhibă activitatea motoneuronilor spinali. Tracturile extrapiramidale îşi au originea în trunchiul cerebral. Majoritatea fibrelor acestui tract (85%) se încrucişează în bulb. Aceste fibre formează fasciculul corticospinal lateral. Neuronii piramidali participanţi la realizarea acestor tracturi se găsesc în girusul precentral din lobul frontal. datorită sinapselor realizate cu tracturile extrapiramidale. este afectată când sunt lezate fasciculele corticospinale toracale. Tracturile corticospinale sunt importante în mişcările voluntare ce necesită conexiuni între cortexul motor şi neuronii senzitivi. Tracturile piramidale coboară direct din scoarţă fără întrerupere sinaptică. Leziuni ale cerebelului afectează coordonarea mişcărilor şi orientarea în 222 | P a g e . emisfera dreaptă controlează musculatura din partea stângă a corpului şi invers. Datorită încrucişării fibrelor. Tracturile reticulospinale formează cea mai mare parte a fasciculelor extrapiramidale. până în motoneuronii spinali. Stimularea electrică a scoarţei cerebrale. cerebelului şi a nucleilor bazali determină indirect mişcări. Restul fibrelor trec de partea opusă în măduva spinării şi formează fasciculul corticospinal anterior. rubrospinal şi reticulospinale. prin nucleii vestibulari. Acestea îşi au originea în substanţa reticulată din trunchiul cerebral.

bicipital. simetrie. În dreptul bulbului şi al punţii se găseşte ventriculul cerebral IV. Aceştia sunt de două categorii mari: 223 | P a g e . abdominal flexie Reflexele vegetative (vezi sistemul nervos vegetativ) 1. trunchiul cerebral este acoperit de cerebel cu care comunică prin 3 prechi de peduncului cerebrali. Funcţia reflexă În măduva spinării se închid reflexe somatice şi reflexe vegetative. iar în dreptul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. Nucleii bazali acţionează asupra motoneuronilor spinali prin intermediul sinapselor cu substanţa reticulată. determinând inhibarea acestora. Mezencefalul Posterior. 207) Truchiul cerebral continuă superior măduva spinării şi este format din 3 regiuni: a. Rexlexul de apărare realizat prin tricipital. 1 şi 1 neuron motor neuron somatomotor şi cel puţin 1 neuron intercalar Timpul scurt Lung Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui Pflűger (localizare. generalizare) Exemple Ahilian. însoţită de tremurătură intenţionată. este format din substanţa albă la exterior şi substanţă cenuşie la interior. 206). În funcţie de numărul de sinapse implicate în realizarea reflexului. Bulbul rahidian b.2 Trunchiul cerebral (fig. 2. Puntea lui Varolio c. acesta poate fi monosinaptic (fig. rotulian. În tabelul de mai jos sunt rezumate particularităţile acestor reflexe: Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic Receptorii proprioreceptori Exteroreceptori şi proprioreceptori Neuronii implicaţi în reflex 1 neuron somatosenzitiv 1 neuron somatosenzitiv. Datorită existenţei a numeroase fascicule ascendente şi descendente care străbat trunchiul cerebral. Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori. Persoanele cu astfel de afecţiuni dezvoltă akinezie (pierderea completă sau parţială a mişcărilor muşchilor) şi coree (mişcări bruşte şi necontrolate).şi proprioreceptori şi muşchii striaţi de tip scheletic. Leziuni ale nucleilor bazali determină reducerea tonusului muscular. extero. 205) sau polisinaptic (fig. iradiere. substanţa cenuşie este fragmentată sub formă de nuclei. unilateralitate. care continuă superior canalul epenmdimar. Apar exagerări ale prinderii diferitelor obiecte sau o prindere slabă a acesora.spaţiu. La fel ca şi măduva spinării.

Pe faţa posterioară se observă pedunculii cerebrali infeiori care leagă bulbul de cerebel. accesor şi hipoglos. dar pe parcurs devin involuntare şi nu mai pot fi oprite voluntar. Este asemănător măduvei spinării. Puntea lui Varolio Se întinde între şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular. Anterior prezintă fisura mediană. Lateral de acestea se găsesc două formaţiuni numite olive bulbare. nucleii Goll şi Burdach) a. tuse. b. . se continuă infeior cu măduva spinării şi superior cu puntea.Nucleul salivator inferior reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului glosofaringian . Unele dintre aceste activităţi pot fi declanşate voluntar.Nucleul dorsal al vagului reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului vag Deasemenea conţine nuclei specifici trunchiului cerebral: . . deglutiţie şi vomă. . Are înfăţişarea unei benzi de substanţă albă formată din fascicule de fibre aşezate transversal pe extremeitatea 224 | P a g e . de o parte şi de alta a ei găsindu-se piramidele bulbare. . vegetativi corepunzători coarnelor laterale şi somatomotori corespunzători cornelor anterioare) Proprii trunchiului cerebral (nucleul roşu. superior. Centrul respirator al bulbului rahidian controlează frecvenţa respiratorie şi funcţionează în colaborare cu nucleii respiratori din punte determinând ritmul respirator. cât şi stimulatorii.Centrul cardiac: din acesta pleacă atât fibre inhibitorii.Nucleii vestibulari reprezintă al II-lea neuron al analizatorului vestibular . Substanţa cenuşie a bulbului rahidian constă dintr-o serie de nuclei corespunzători măduvei spinării: . Nervul vag porneşte din nucleii vagi.- - Omologi măduvei spinării (nuclei somatosenzitivi corespunzători coarnelor posterioare ale măduvei.Alţi nuclei ai bulbului rahidian funcţionează ca centri pentru strănut.Centrul respirator. Funcţiile bulbului rahidian: . substanţa neagră.Nucleii Goll şi Burdach transmit informaţii senzitive spre talamus şi apoi spre cortexul cerebral. Bulbul rahidian Are o lungime de aproxiamtiv 3 cm. Impulsurile inhibitorii pleacă de la nervul vag determinând bradicardie. delimitate de un şanţ preolivar şi un şanţ retroolivar. Impulsurile acceleratorii coboară prin măduva spinării inervând inima prin fibrele nervoase T1-T5. Nucleii din centrul vasomotor trimit impulsuri prin nervii spinali la muşchii vaselor sanguine determinând constricţie şi creşterea presiunii arteriale.Nucleii olivari transmit informaţii diencefal spre cerebel.Centrul vasomotor.Nucleul ambiguu şi hipoglos reprezintă originea pentru nervii glosofaringian. .

Coliculii cvadrigemeni se găsesc pe faţa posterioară şi sunt formaţi din două perechi de nuclei: coliculii cvadrigemeni superiori şi cei inferiori. În structura punţii intră două tipuri de substanţă cenuşie: . Nucleul roşu se găseşte situat în profunzimea mezencefalului şi conectează emisferele cerebrale cu cerebelul. masticaţia. continuarea celor din măduva spinării şi bulb. orientarea globilor oculari în direcţia unor stimuli audivi puternici (nucleul nervului vestibulocohlear) c. coliculii cvadrigemeni. iar de o parte şi de alta a ei se obsrvă piramidele pontine care se prelungesc cu braţele punţii ce formează pedunculii cerebeloşi mediani ce fac legătura cu cerebelul. cum ar fi: clipitul. se găseşte substanţa neagră. nucleul roşu şi substanţa neagră. Inferior nucleului roşu.Nucleii de origine: nucleii respiratori . Pedunculii cerebrali reprezintă două structuri cilindrice formate din fibre ascendente şi descendente care conectează telencefalul cu celelalte structuri ale encefalului.Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westfall) În mezencefal se închid reflexele: oculocefalogire (îndreptarea capului spre un stimul vizual) – coliculii cvadrigemeni superiori acusticocefalogire (îndreptarea capului spre stimuli auditivi) – coliculii cvadrigemni inferiori pupiloconstrictor şi de acomodare – nucleul accesor oculomotor 225 | P a g e . seceţia lacrimală. care leagă ventriculul III de ventriculul IV. fiind implicat în reflexe privind coordonarea motorie şi menţinerea posturii.Nucleii substanţei reticulate Substanţa albă a punţii este alcătuită din fascicule ce formează căi ascendente senzitive şi căi descendente motorii. În punte se închid reflexe importante. Pe linia median-ventrală prezintă o continuare a fisurii anterioare a bulbului. Mezencefalul Mezencefalul reprezintă porţiunea din trunchiul cerebral cuprinsă între punte şi diencefal. nucleul lacrimomuconazal. La nivelul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. salivaţia. Comunicarea cu cerebelul se realizează prin pedunculii cerebeloşi superiori. nucleul salivator superior .Nuclei omologi măduvei spinării: nucleul motor al nervului trigemen.Nucleul motor al nervului trohlear (patetic) .Nucleul motor al nervului oculomotor . nucleul motor al nervului facial. Mezencefalul conţine pedunculii cerebrali. Aceasta are rolul de a inhiba o serie de mişcări involuntare. În mezencefal se găsesc şi nuclei omologi măduvei spinării: . nucleul cohlear al nervului vestibulocohlear.superioară a bulbului.

Se consideră că somnul apare ca urmare a scăderii activităţii în cadrul SRAA prin eliberare unor neurotransmiţatori. format din celule mari.Lobul floculonodular (arhicerebelul) Structura internă a cerebelului. 210) Cerebelul ocupă regiunea postero-inferioară a cutiei craniene. globoşi. cerebelul este format din substanţa albă şi substanţă cenuşie. SRAA este sensibilă la schimbările şi traumele suferite de scoarţă. uneori acestea fiind inhibate de alte regiuni ale encefalului. droguri sau diverse boli pot afecta SRAA. Lovituri la cap. Substanţa cenuşie se găseşte la exterior sub formă de scoarţă cerebeloasă şi la interior. altele mai adânci delimitează lobuli. Principala funcţie a substanţei reticulate este menţinerea trează a scoarţei cerebrale şi monitorizarea selectivă a a impulsurilor senzitive ajunse al emisferele cerebrale. La fel ca şi celelalte componente ale sistemului nervos central. ducând la pierederea conştiinţei. mezencefal şi anumite regiuni ale hipotalamusului şi talamusului. Are greutatea de circa 150 g şi o formă ovoidă turtită. 209. priforme. Substanţa reticulată conţine fibre ascendente şi descendente provenind de la majoritatea structurilor SNC. Aceştia sunt în număr de 3: . 210). Este format din două emisfere cerebeloase legate între ele printr-o regiune numită vermis.de mişcare a globilor oculari (nervii oculomotor şi trohlear) de coordonare motorie şi menţinere a posturii – nucleul roşu Substanţa reticulată Substanţa reticulată este o reţea complexă de nuclei şi fibre nervoase din trunchiul cerebral. Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele de adâncimi diferite: ceel superficiale delimitează lamele. cu o dendrită foarte abundent ramificată în stratul molecular 226 | P a g e . sărac în celule Intermediar: stratul lui Purkinje. ce formează aşanumitul arbore al vieţii (fig.3 Cerebelul (fig. sub formă de nuclei cerebeloşi. emboliformi şi dinţaţi Scoarţa cerebeloasă: este alcătuită din 3 straturi de celule: Extern: stratul molecular. Superior este acoperit de emisferele cerebrale de care este despărţit printr-un sept provenit dintr-o prelungirea dura materului. 208. iar câteva mai profunde delimitează lobi cerebeloşi. Coma reprezintă o stare de inconştienţă şi delipsă de activitate a SRAA ce nu poate fi dezinhibată nici măcar de stimuli externi foarte puternici. SRAA ajută scoarţa cerebrală în selectarea activării anumitor unităţi motorii care vor menţine tonusul muscular. Nucleii substanţei reticulate generează un flux continuu de impulsuri. 1. Substanţa cenuşie: Nucleii cerebeloşi (perechi): fastigiali.Lobul posterior (neocerebelul) . punte. care funcţionează ca sistem reticular activator ascendent (SRAA) ce are rolul de a menţine activă scoarţa cerebrală.Lobul anterior (paleocerebelul) . Porţiuni din substanţa retiulată se găsesc în măduva spinării. prin contracţii uşoare şi coordonate ale muşchilor scheletici. Substanţa albă se găseşte în interior şi are o anumită dispunere.

Intern: granular. Practic cerebelul îndeplineşte pe lângă funcţia de echilibru şi funcţia de menţinere a tonusului muscular şi de coordonare a mişcărilor. Prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajung atât fibre vestibulare şi proprioceptive şi pleacă fibre motorii. El stabileşte legături cu celelalte etaje ale SNC prin aferenţele şi eferenţele enumerate mai sus. Este format din mai multe structuri: . Cerebelul.Metatalamus . Talamusul Talamusul este o masă ovală formată din substanţă cenuşie şi reprezintă cam 4/5 din masa diencefalului. joacă rol important în funcţia de echilibru. sub ventriculele laterale. situat de o parte şi de alta a ventriculului III.Epitalamus a.4 Diencefalul (creierul intermediar) Diencefalul este acoperit aproape complet de emisferele cerebrale şi se găseşte în jurul ventriculului III. în efectuarea mişcărilor de precizie. 1. Principala funcţie a talamusului este aceea de staţie de releu pentru toate impulsurile senzitive.Hipotalamus . Apar de asemenea tulburări în tonusul muscular (hipotonie sau hipertonie). care ajung la cortexul cerebral. mijlocii şi inferiori. este perfect informat asupra tuturor stimulilor veniţi din mediul extern şi intern.Talamus . Regiuni specializate din nucleii talamici transmit impulsuri spre locaţii precise din lobii telencefalului. Având legături strânse cu aparatul vestibular.Subtalamus . Extirparea cerebelului nu duce la paralizii. 227 | P a g e . Aceste fibre au rolul de a realiza comunicarea prin feed-back cu emisferele cerebrale. apoi la talamus şi în final la cortexul motor. Prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cerebel fibre care sunt implicate în realizarea mişcărilor voluntare. care ajung la nucleul roşu. bogat în neuroni multipolari Substanaţ albă: Fibre de asociaţie: care leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebeloasă Fibre comisurale: care leagă cele două emisfere între ele Fibre de proiecţie: aferente şi eferente Fibrele de proiecţie pleacă şi ajung la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori. Talamusul interpretează anumite senzaţii. Cerebelul reprezintă unul dintre cele mai interesante modele biologice de conexiune inversă în ceea ce priveşte controlul activităţii muscualre şi al tonusului muscular. Este un organ pereche. dar prezintă tulburări de echilibru (mers ebrios). exceptând mirosul. fiind un organ pus în derivaţie pe toate căile importante senzitive şi motorii. Prin pedunculii cerebeloşi superiori pleacă fibre cu originea în nucleii dinţaţi.

ca urmare a unei lipse de apă. Centrul foamei este o regune specializată din hipotalamusul lateral care monitorizează glicemia. este porţiunea cea mai joasă a diencefalului. peretele lateral al ventriculului III. în schimb talamusul percepe în general senzaţiile. Reglarea ritmului nictemeral (somn-veghe). Termoreglare. Hipotalamusul prezintă atât un centru al somnului. Reglarea echilibrului apei şi a electroliţilor. În ciuda dimensiunilor reduse. 2. Secretă o serie de hormoni. 5. Hipotalamusul Hipotalamusul. O concentraţie osmotică ridicată. inferior faţă de talamus. 4. Impulsurile plecate din nucleii posteriori ai hipotalamusului determină creştera presiunii arteriale şi tahicardie. Impulsurile plecate din porţiunea anterioară a hipotalmusului au efect invers. Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt următoarele: 1. prin frisoane. nivelul sanguin al aminoacizilor şi al acizilor graşi. hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii vitale. probabil. În acelaşi timp centrul setei din hipotalamus este activat. 228 | P a g e . ci la centrii cardiovasculari din bulb. nucleii mijlocii şi nucleii posteriori. Conţine o serie de mase de substanţe cenuşie care sunt conectate cu alte regiuni ale sistemului nervos. Reglare cardiovasculară. cel care joacă un rol important în iniţializarea unui răspuns involuntar la durerea intensă. numit astfel după localizarea sa. cât şi unul al veghei care funcţionează împreună cu alte regiuni ale SNC determinând nivelul activităţii conştiente. Impulsurile nu ajung direct la inimă. Nucleii specializaţi din regiunea naterioară sunt sensibili la modificarea temperaturii corpului. Dacă temperatura sângelui arterial care ajunge la acest nivel este mai mare. Când a fost consumată suficientă hrană. inclusiv cei depozitaţi în neurohipofiza posterioară. Masele acestea formează 3 categorii mari de nuclei: nucleii anteriori. contracţia vaselor cutanate şi încetarea transpiraţiei. multe conectate direct sau indirect cu reglarea funcţiei viscerelor. centrul saţietăţii din regiunea mediană a hipotalamusului inhibă centrul foamei. Hipotalamusul primeşte deasemenea impulsuri senzitive de la viscerele abdominale şi reglează secreţia glandulară şi mişcările peristaltice ale tractului digestiv. Hipotalamusul acţionează ca un centru nervos vegetativ accelerând sau încetinind anumite funcţii. Formează podeaua şi parţial. 3. duce la eliberarea de ADH. b. Talamusul este. Invers. Nivelul scăzut al acestor sbstanţe în sânge este parţial responsabil de senzaţia de foame. Osmoreceptorii hipotalamici monitorizează în permanenţă concentraţia în elecvtroliţi a sângelui. şi este parţial responsabil de şocul fiziologic care urmează unor traume puternice. Reglarea saţietăţii şi a activităţii gastrointestinale. o temperatură mai mică decât normalul determină eliberarea de impulsuri ce au rolul de a creşte temperatura corporală. Îndeplineşte deasemenea funcţie emoţională şi instinctuală.Cortexul cerebral diferenţiază durerea şi alte senzaţii tactile. hipotalamusul iniţiază impulsuri ce determină pierderea căldurii prin transpiraţie şi vasodilataţie cutanată.

214). purtând numele oaselor în dreptul cărora se află: . Emisfea dreaptă controlează inteligenţa spaţială şi artistică. scrisul şi gândirea matematică. Reglarea activităţii sexuale. având o grosime de 24 mm. 212). Epitalamusul Epitalamusul reprezintă porţiunea posterioară a diencefalului care formează plafonul ventriculului III. creierul mare) (fig.5 Telencefalul (emisferele cerebrale. somatice sau psihice. Nu este surprinzător faptul că acest organ este implicat în boli psihosomatice. Disfuncţii ale hipotalamusului pot afecta funcţiile vegetative. precum memoria şi raţiunea. circa 80%. 211) Telencefalul reprezintă cea mai mare porţiune din encefal. În legătură cu epitalamusul se află glanda epifiză.Şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal) 229 | P a g e . 1. ulcerul peptic. cum a fi cititul. Reliefurile scoarţei se numesc circumvoluţiuni sau girusuri. frica.6. Centri specializaţi din regiunea superioară a hipotalmusului răspund la stimularea sexuală a receptorilor tactili de la nivelul organelor genitale. 213) care delimitează patru lobi (fig. cum ar fi furia. diareea şi constipaţia sunt puţine dintre simptomele unor dereglări psihofiziologice. Cele două emisfere sunt conectate între ele prin mase de substanţă albă numite corpul calos. Stratul superficial. durerea şi plăcerea. palpitaţiile. 8. Hipotalamusul produce hormoni care controlează producerea sau blocarea hormonilor produşi de către hipofiză. d. şi este responsabil de funcţiile nervoase cele mai înalte. Reglarea emoţiilor. Emisferele cerebrale sunt formate din două straturi. Insomnia. Un număr de nuclei din hipotalamus sunt asociaţi cu anumite răspunsuri emoţionale. Telencefalul constă din 2 emisfere (fig. Hipotalamusul este o structură vitală care menţine aproape întreaga homeostazie a organismului. Suprafaţa convexă a emisferelor cerebrale este brăzdată de 3 şanţuri principale (fig. emisfera stângă controlează gândirea analitică şi aptitudinile verbale. La majoritatea oamenilor. mărindu-se astfel suprafaţa sa totală. Regiunea internă a plafonului formează plexurile coroidiene. Fiecare emisferă conţine o cavitate centrală numită ventricul cerebral lateral care conţine lichid cefalorahidian. numite corpii geniculaţi laterali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului vizual) şi cei mediali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului auditiv). Corpul calos conectează trezirea şi atenţia celor două emisfere şi permite schimbul de informaţii învăţate şi memorate. Metatalamusul Metatalamusul este format din două mase de substanţă cenuşie. care se consideră a avea funcţie neuroendocrină. Sub cortexul cerebral se găseşte substanţ albă. numit şi cortex cerebral (scoarţă cerebrală) este format din substanţă cenuşie. Cele două emisfere îndeplinesc funcţii diferite. 7. care sunt incomplet separate printr-un şanţ interemisferic. Aceasta este pliată. Reglarea funcţiei endocrien. c.

Globus pallidus reglează tonusul muscular necesar pentru o serie de mişcări intenţionate. 217) Sunt formaţi din corpii striaţi şi claustrum. În general. Se găseşte în profunzimea şanţului lateral fiind acoperit de porţiuni din lobii temporal.Stratul piramidal extern conţine celule piramidale de talie mijlocie . Substanţa albă (fig. 216. dar bogat în fibre nervoase . Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului. parietal şi frontal. Sunt regiuni în care predomină stratul granular.Stratul piramidal intern este format dintr-un număr mare de celule piramidale mari . Claustrum este o bandă subţire de substanţă cenuşie situată în apropierea insulei. în special cu mezencefalul. nucleul lenticular (putamen şi globus pallidus). scoarţa este formată din 6 straturi: . Corpii striaţi sunt structurile cele mai proeminente alcătuite dintr-o serie de nuclei: nucleul caudat (situat superior). 217) este al cincilea lob al emisferelor cerebrale fiind situat profund.Stratul fuziform sau multiform conţine în cea mai mare parte celule în formă de fus dar şi de alte forme.Stratul granular intern cu neuroni de talie mică . Nucleul caudat şi putamenul controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice. 219) a emisferelor este alcătuită din fibre nervoase care pot fi grupate în 3 categorii: 1. Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o varietate de disfuncţii motorii. Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni.- Şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal) Şanţul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital) Pe faţa internă a emisferelor cerebrale se găsesc deasemenea şanţuri dintre care cel mai important este scizura calcarină din lobul occipital. incluzând rigiditate. cum ar fi mişcările membrelor superioare din timpul mersului. Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite arii legate de anumite funcţii. Emisferele cerebrale au în structura lor substanţă albă şi substanţă cenuşie. Substanţa cenuşie este dispusă în regiunea bazală a emisferelor cerebrale unde formează nucleii bazali şi la periferie. Substanţa albă formează o masă compactă care înconjură ventriculele cerebrale. unde formează scoarţa cerebrală. Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos.Stratul granular extern format dintr-un număr mare de celule mici . Substanţa cenuşie Nucleii bazali (fig. altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea straturilor este proporţională. 216. Structura internă. Fibre de asociaţie care leagă între ele regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală 230 | P a g e .Stratul superficial (molecular) cu celule puţine şi de talie mică. Insula (fig. 218. tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate. 215.

Funcţiile scoarţei cerebrale Din punct de vedere funcţional. Se formează şi aici homunculus motor. Aceasta este localizată în girusul postcentral din lobul parietal. Zonele de asociaţie. mult deformat ca proporţii. Zonele efectoare sau motoare sunt regiuni ale scoarţei ce conţin centri nervoşi de la care pornesc impulsuri motorii. Pot fi grupate în zona senzitivă şi zone senzoriale. 3. ar reprezenta un om în miniatură – homunculus senzitiv – răsturnat. Unii dintre aceşti centri conduc acte motorii învăţate în cursul vieţii. precum şi fibrele sensibilităţii proprioceptive (excitaţii aduse de la receptorii din muşchi. dureroasă) din piele. Regiunea din scoarţă în care proiectează fibrele ce alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactilă. Zona centrilor gustativi este localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul parietal al fiecărei emisfere. cea mai bogată reprezentare o au buzele. Acestea ocupă o mare întindere în scoarţa cerebrală. 220). Ca şi în zona senzitivă. 231 | P a g e . omul nu se naşte cu ei. Zona centrilor olfactivi este răspândită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor. auditive. mai ales degetul mare. o astfel de emisferă este corpul calos. leagă între ele cele două emisfere cerebrale. Zonele senzoriale cuprind ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţiile de la diferite organe de simţ. stabilind conexiunile scoarţei cerebrale cu rtajele infeioare ale sistemului nervos central. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată. termică. dar ele antrenează în acelaşi timp şi alte grupe de muşchi astfel ce mişcarea este ingrată. de o parte şi de alta a scizurii calcarine. Ele cuprind localizările vizuale. Fibre de proiecţie sunt cele care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală. oase) constituie aria somestezică (fig. Fibrele motorii care pleacă dintr-o anumită arie cţionează predominant asupra unui grup de muşchi. olfactive şi gustative. Fiecare punct de pe piele este reprezentat printr-un punct de pe scoarţă. dar reprezentarea se face în mod deosebit pentru fiecare regiune a pielii. îndeplinind astfel funcţii psihice. şi în cea motorie centrii sunt localizaţi de sus în jos. Fibre comisurale. scoarţa cerebrală se împarte în regiuni sau zone. tendoane. Ariile motorii sunt localizate în girusul precentral din lobul frontal (fig. ci şi-i formează prin educaţie: Centrul vorbirii este localizat în girusul frontal inferior (aria lui Broca) în lobul frontal stâng indiferent dacă persoanele respective sunt stângace sau dreptace. după silueta răsturnată a corpului.2. Zona centrilor vizuali este localizată în lobii occipitali ai emisferelor mai mult pe faţa internă. articulaţii. în funcţie de numărul receptorilor. unde mai dezvoltate apar mâna cu degetele şi capul. zone efectoare sau motorii şi zone de asociaţie Zonele receptoare sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile snzitive specifice aduc mesaje de la receptorii periferici. Zona centrilor auditivi este localizată în girusul temporal superior pe fiecare emisferă. Zona senzitivă. 220). Centrii nervoşi ai acestor zone asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale celor motori. limba şi mâna cu degetele. Aceste zone sunt: zone receptoare. Aici se proiectează fibrele nervilor optici şi în acest loc se produce senzaţia de văz. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate de sus în jos.

1. sexuale etc. Lezarea ariei produce agrafie. Activitatea nervoasă superioară La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. Acesta conduce impulsuri spre şi dinspre măduva spinării şi encefal. Nervii motori conţin fibre care conduc impulsul nervos doar dinspre centrul nervos spre efectori. Nervii senzitivi conduc impulsul de la receptori la centrii nervoşi. 232 | P a g e .2 Nervi spinali Termenii de nerv senzitiv. Ex. bolnavul nu mai poate reda în scris ideile sale. bolnavul găsinduse în imposibilitatea de a înţelege sensul cuvintelor pe care le aude.1 Nervi cranieni 3. supt. care este localizat în vecinătatea ariei auditive. 3. în rare cazuri se formează şi în emisfera dreaptă. Nervii (fig. Afectarea acestui centru produce cecitate verbală. deşi bolnavul aude şi înţelege ce i se spune. Lezarea lui produce surditate verbală. mersul pe bicicletă. Sistemul nervos periferic (SNP) Sistemul nervos periferic este porţiunea din sistemul nervos situată în afară sistemului nervos central. patinatul etc. Reflexe necondiţionate Reflexe condiţionate Sunt înnăscute. clipit. în girusul temporal superior. motor şi mixt fac referire la direcţia în care circulă impulsul nervos prin nerv. Acesta este format din nervi şi ganglioni nervoşi situaţi pe traiectul nervilor. Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi şi sunt de toate trei tipurile enumerate mai sus. Alţi centri de asociaţie sunt senzoriali: Centrul înţelegerii cuvintelor vorbite. 221) se clasifică în două categorii după localizare: 3. Centrul motor al scrierii este localizat tot în lobul frontal. cititul. iar nervii micşti conţin şi fibre senzitive şi fibre motorii.Lezarea ariei produce afazie: vorbirea este suprimată. deasupra centrului vorbirii. apărare. vomă. scrisul. strănut. Centrul înţelegerii cuvintelor scrise este localizat în girusul parietal inferior. deci se moştenesc Sunt dobândite în cursul vieţii Au căi preformate Nu au căi preformate Arcul lor reflex se închide la nivele inferioare Arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei ale axului cerebrospinal cerebrale Sunt constante şi invariabile Sunt temporare Sunt reflexe de specie Sunt reflexe individuale Ex. prehensil. 3. cântatul la pian. Există 2 categorii de reflexe: reflexe cu care ne naştem (necondiţionate) şi reflexe dobândite (condiţionate).

care se distribuie la muşchii extrinseci globilor oculari (drept superior. Nervul vestibulocohlear sau acusticovestibular (fig. VI. 223) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor multipolari din retină. II. Funcţiile acestui nerv sunt mişcările globilor oculari. 227) este un nerv senzitiv şi preia informaţii de la receptorii auditivi şi vestibulari din urechea internă. Se distribuie la muşchiul oblic superior al globilor oculari. Nervul glosofaringian (fig. Originea reală a acestor fibre este în mezencefal. VII. Fibrele motorii îşi au originea în punte şi se distribuie la muşchii mimici (cele somatomotorii) şi la glandele salivare sublinguale şi submaxilare (nucleul salivator superior) şi glandele lacrimomuconazale (nucleul lacrimomuconazal)(fibrele vegetative). Nervul accesor (fig. IV. iar fibrele motorii inervează muşchii masticatori. IX. Nervul olfactiv (fig. 228) este un nerv mixt. 12 perechi toracali. format din două tipuri de fibre: somatice. pupiloconstricţie. Nervul hipoglos (fig. inferior. este un nerv motor şi se distribuie muşchiului drept extern. 225) este un nerv mixt.2. 1 pereche cocigieni.Un trunchi care este mixt 233 | P a g e . Fibrele senzitive preiau informaţii de la cele 2/3 anterioare ale limbii. XI. Nervul trigemen (fig. 224) are originea în punte. . Un nerv spinal este alcătuit din: . Asigură inervaţia muşchilor faringelui. 230) este nerv motor şi inervează muşchii laringelui şi sternocleidomastoidieni şi trapezi. Fibrele senzitive inervează tegumentul feţei. sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide. V. XII. Nervul oculomotor (fig. Nervii spinali (fig. Nervul vag (fig. Nervul trohlear (patetic) (fig. 226). 222) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor din mucoasa olfactivă care conduce la cortex informaţii olfactive. 3. 224) este un nerv motor. 230) este motor şi se distribuie musculaturii limbii. 231) Cele 31 perechi de nervi spinali sunt grupate astfel: 8 perechi cervicali. 5 perechi lombari.O rădăcină anterioară.O radăcină posterioară senzitivă. motorie. 5 perechi sacrali.I. 229) este un nerv mixt care asigură inervarea majoritatea organelor interne. Nervul abducens (fig. Nervul facial este mixt (fig. VIII. Toţi nervii spinali sunt micşti. Nervul optic (fig. acomodare. intern şi oblic inferior) şi vegetative care se distribuie la fibrele circulare ale irisului şi ale corpului ciliar. pe traiectul căreia se găseşte un ganlgion spinal ce conţine corpii celulari ai neuronilo senzitivi . X. 224) este un nerv motor cu origine în mezencefal. III. Are funcţie vizuală.

234 Sistemul nervos vegetativ este implicat în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau scăderea activităţii diferitelor organe. Neuronii preganglionari îşi au originea în trunchiul cerebral. lombar şi sacral. Ramurile anterioare (excepţie fac cele ale nervilor T2-T12) fuzionează formând plexuri: cervical. Sistemul nervos vegetativ (SNV) fig. Aceşti efectori reprezintă porţiuni din organele interne. Deoarece neuronii simpatici preganglionari sunt mielinizaţi şi se văd de culoare albă. Efectorii care răspund la reglarea vegetativă sunt muşchiul cardiac. Fibrele nervoase visceromotorii inervează organe a căror activitate nu se găseşte sub control voluntar. se distribuie la meninge. S-a constat că poate fi controlat şi sistemul nervos vegetativ voluntar. Deoarece neuronii simpatici postganglionari sunt amielinizaţi se văd de culoare gri. ramura care ajunge la ganglionul simpatic se numeşte comunicantă albă. ca răspuns la la condiţiile fiziologice. 234) Acesta se mai numeşte şi segmentul toracolombar. Ganglionii vegetativi sunt localizaţi în cap. Spre deosebire de sistemul nervos somatic. în care impulsurile sunt conduse de-a lungul unui singur axon de la măduva spinării la sinapsa neuromusculară. 4. vasele sanguine şi alte structuri specializate din alte organe. gât şi abdomen (ganglioni previscerali). iar cel de-al doilea este denumit neuron postganglionar (postsinaptic). articulaţiile.- Ramuri: o Meningeală: mixtă. deoarece neuronii preganglionari părărăsesc SNC de la nivelul vertebrei T1-L2. în cazul SNV. deasemena de o parte şi de alta a măduvei spinării (ganglionii paravertebrali). vertebre şi ligamente vertebrale . Majoritatea neuronilor simpatici sunt separaţi de cei somatici şi sinapsează în ganglionii paravertebrali. Primul neuron este denumit neuron preganglionar sau presinaptic. o Posterioară: inervează musculatura. Axonul acestuia din urmă sinapsează cu celulele efectoare. spre exemplu prin yoga. brahial. Sistemul nervos vegetativ este compus dintr-o regiune centrală şi una periferică şi nu este controlat voluntar. Alţii coboară sau urcă înainte e a sinapsa cu neuronul poastganglionar. implică 2 neuroni motori(fig. ca urmare formează ramura 234 | P a g e . în timp ce în cazul celui de-al doilea există şi control voluntar. muşchii netezi (din viscere) şi epiteliile glandulare. Unii dintre neuronii simpatici sinapsează cu neuroni postganglionari situaţi la acelaşi nivel în lanţul paravertebral. o Comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici. Sistemul nervos vegetativ simpatic (fig. Primul neuron are corpul celular în susbtanţa cenuşie a encefalului sau măduvei spinării. Originea neuronilor preganglionari şi localizarea ganglionilor contribuie la diferenţierea regiunii simpatice de cea parasimpatică. diencefal şi în măduva spinării (C8-L2 şi S2-S4). calea. pielea şi vasele din regiunea posterioară a trunchiului o Anterioară: inervează muşchii şi pielea din regiunea ntro-laterală a corpului. 236). Axonul acestui neuron face sinapsă cu un al II-lea neuron situat într-un ganglion nervos vegetativ. Distincţia clasică dintre sistemul nervos vegetativ şi cel somatic se bazează pe faptul că în cazul primului sistem controlul este doar involuntar.

unde sinapsează în ganglionii cervicali simpatici. Neuronii postganglionari inervează stomacul. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Segmentul parasimpatic este cunoscut şi sub denumirea de segment craniosacral. VII. aceste celule eliberează în sânge adrenalină. Nervul splahnic mare porneşte din regiunea T4-T9 şi sinapsează în ganglionul celiac. Neuronii postganglionari inervează intestinul subţire şi colonul. apare divergenţa. Nucleul dorsal al vagului situat în bulb asigură majoritatea inervaţiei parasimpatice a 235 | P a g e . După trunchiul simpatic. mezenteric superior şi inferior. Glandele suprarenale Glandele suprarenale sunt situate deasupra rinichilor. Ca urmare a impulsurilor simpatice. Aceşti sunt nervul III. a cărui celule sunt derivate neuroni simpatici postganglionari. neuroni preganglionari sinapsează cu numeroşi neuroni postganglionari localizaţi la diferite nivele în lanţul paravertebral. pancreasul. ce determină un efect general pe mai mulţi efectori. Neuronii parasimpatici ai primilor trei nervi sinapsează cu neuroni postganglionari localizaţi la nivelul capului. aceşti neuroni formează nervii splahnici. Efectorii cutanaţi (vasele sanguine. splina. intestinul subţire şi rinichii. în acelaşi timp. Impulsul simpatic care pleacă din măduva spinării se distribuie divergent la mai mulţi neuroni postganglionari. Ganglionii periferici Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării sub nivelul diafragmului trec prin trunchiul paravertebral. Aceşti neuroni sinapsează cu neuronii postaganglionari situaţi în ganglionii previscerali. În trunchiul ganglionar simpatic. 4 din cele 12 perechi de nervi cranieini prezintă şi neroni preganglionari parasimpatici. Celulele regiunii medulare sunt inervate de către neuroni preganglionari cu originea în măduva spinării toracală. fără a sinapsa. majoritatea neuronilor parasimaptici nu străbat nervii spinali. Nervul splahnic mic sinapsează în ganglionul mezenteric superior. care includ ganglionii celiac. Acestea din urmă sunt eliberate în sânge ca urmare a acţiunii simpaticului. IX şi X.numită comunicantă cenuşie. vezica urinară şi organele genitale. Efectele adrenalinei sunt complementare cu ale noradrenalinei. Neuronii postganglionari sinapsează cu efectorii. Spre deosebire de simpatic. Axonii postganglionari din comunicanta cenuşie ajung prin ramura anterioară sau posterioară a nervilor spinali să inerveze organele efectoare. Nervul splahnic lombar sinapsează în ganglionul mezenteric inferior şi neuronii postganglionari inervează colonul sigmoid şi rectul. glandeel sudoripare şi muşchii erectori ai firului de păr) şi vasele sanguine din muşchii scheletici primesc doar inervaţie simpatică. deoarece neuronii preganglionari îşi au originea în encefal şi măduva sacrală. Aceşti neuroni sinapsează în ganglionii periferici. Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării în regiunea toracală superioară străbat lanţul ganglionar paravertebral până la nivelul gâtului. Fiecare glandă este compusă dintr-o regiune corticală care secretă hormoni sterorizi şi o regiune medulară care secretă adrenalina şi noradrenalina. Regiunea medulară este de fapt un ganglion simpatic modificat. care este eliberată de cătreterminaţiile nervoase postganglionare simpatice. neuronii nervului vag sinapsează în ganglionii previscerali din diferite regiuni ale corpului. Neuronii postgnaglionari de aici inervează musculatura netedă şi glandel de al nivelul capului şi gâtului.

În tabelul de mai jos sunt rezumate principalele efecte ale simpatciului şi parasimpaticului: Efector Efectul simapticului Efectul parasimpaticului Ochi Fibrele musculare radiare ale Pupilodilataţie irisului Fibrele musculare circulare Pupiloconstricţie ale irisului Corpul ciliar Relaxare (pentru vederea la Contracţie (pentru vederea distanţă) de aproape) Glandele Lacrimele Stimularea secreţiei Sudoripare Stimularea secreţiei Salivare Reduce secreţia. intestin gros) Neuronii preganglionari sacrali inervează jumătatea terminală a intestinului gros. stomac. esofag. penis) Plămâni Bronhiole Dilataţie Constricţie Glandele mucoase Inhibarea secreţiei Stimulează secreţia Tractul digestiv Motilitate Inhibare Stimulare Sfinctere Constricţie Relaxare Ficat Stimularea glicogenolizei Adipocite Stimularea hidrolizei Pancreas Inhibarea secreţiei exocrine Stimularea secreţiei exocrine Splină Stimularea contracţiei Vezica urinară Relaxarea musculaturii Contracţia musculaturii Muşchiul erector al firului Stimularea contracţiei de păr Uter Contracţie (în caz de sarcină). saliva Stimulează secreţia. pancreas. inimă. afectează Vasodilataţi în unele organe toate organele (ex. saliva vâscoasă apoasă Stomacale Stimulează secreţia Intestinale Stimulează secreţia Suprarenale Stimulează secreţia renală Inimă Frecvenţa Stimulare Inhibiţie Viteza de conducere Stimulare Inhibiţie Puterea Stimulare Vasele sanguine Vasocontricţie. aortă. sistemul urinar şi reproducător.corpului (plămâni. ficat. relaxare (în lipsa sarcinii) Penis Ejaculare Erecţie 236 | P a g e . rectul. intestinul subţire.

189 Transmiterea potenţialului de acţiune Fig.Fig.ATP – dependentă Fig.K+ . 188 Pompa Na+ . 190 Canalele Na+-voltaj dependente şi canalele K+-voltaj dependente 237 | P a g e .

191 Actul reflex 238 | P a g e .Fig.

Fig. 193 Encefalul 239 | P a g e . 192 Sistemul nervos central Fig.

195 Meningele craniene 240 | P a g e . LCR.Fig. ventriculele cerebrale Fig. 194 Meningele.

197 Foiţele meningeale. 196 Meningele spinale Fig. ligamentul denticulat 241 | P a g e .Fig.

199 Bariera sânge . 198 Ventriculele cerebrale şi canalul ependimar Fig.encefal 242 | P a g e .Fig.

200 Configuraţia externă a măduvei spinării Fig. 201 Structura internă a măduvei spinării 243 | P a g e .Fig.

Fig. 203 Fascicul descendent 244 | P a g e . 202 Fasciul ascendent Fig.

205 Reflex somatic monosinaptic – reflexul rotulian 245 | P a g e .Fig. 204 Localizarea tracturilor în măduva spinării Fig.

Fig. 206 Reflex somatic polisinaptic Fig. 207 Trunchiul cerebral (vedere posterioară) 246 | P a g e .

209 Cerebelul – vedere anterioară Fig. 210 Cerebelul – vedere anterioară Fig. 208 Cerebelul .Fig. 211 Emisferele cerebrale – faţa laterală 247 | P a g e .secţiune sagitală Fig.

Fig.vedere mediană Fig. 212 emisferele cerebrale . 213 Lobii telencefalului şi principalele arii ale cortexului 248 | P a g e .

214 Lobii emisferelor cerebrale Fig. 215 Secţionarea frontală şi transversală a encefalului 249 | P a g e .Fig.

216 Secţiune frontală prin encefal Fig. 217 Secţiune transversală prin encefal 250 | P a g e .Fig.

Fig. 219 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune frontală 251 | P a g e . 218 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune sagitală Fig.

Fig. 220 Aria somestezică principală şi motorie principală 252 | P a g e .

222 Nervul olfactiv Fig. 221 Nervii Fig.Fig. 223 Nervul optic 253 | P a g e .

trohlear şi abducens Fig.Fig. 225 Nervul trigemen şi ramificaţiile lui 254 | P a g e . 224 Nervii oculomotor.

Fig. 227 Nervul vestibulocohlear 255 | P a g e . 226 Nervul facial Fig.

229 Nervul vag 256 | P a g e . 228 Nervul glosofaringian Fig.Fig.

230 Nervul accesor şi hipoglos Fig. 231 Nervul spinal 257 | P a g e .Fig.

233 Comparaţie dintre reflexul somatic şi cel vegetativ 258 | P a g e .Fig. 232 Reflex vegetative Fig.

Fig. 234 Principalii centri vegetativi 259 | P a g e .

II. Aceştia manifestă o acţiune filtrantă asupra excitanţilor. Identificarea tipului de excitant. Proprietăţi generale ale receptorilor Receptorii sunt structuri specializate care informează sistemul nervos central despre evenimentele care au loc în mediul extern sau intern al organismului. chimici. Calitate b. Desfăşurare temporară d. La nivelul receptorilor. Fiecare analizator este alcătuit din 3 segmente: I. Senzaţia provocată de un excitant specific este bine conturată în conştiinţa noastră şi redă cu exactitate proprietăţile obiectului care o provoacă.CURS 14. Receptori primari sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere sau încapsulate ale neuronilor senzitivi care eliberează direct semnalul sistemului nervos central. Segmentul central. în timp ce senzaţia provocată de stimulii neadecvaţi are un caracter nedefinit. Acest lucru permite animalelor să deceleze semnale slabe generate de surse mai îndepărtate. răspunzând intens unui anumit tip de stimul. În funcţie de natura excitantului. în timp ce. 2. în majoritatea lor. Receptori secundari sunt epitelii senzoriale care transmit semnalul prin intermediul prelungirilor neuronilor senzitivi. Spre exemplu. ANALIZATORII Legăturile dintre mediul extern şi organism se realizează prin intermediul analizatorilor. Segmentul periferic (de recepţie) specializat pentru a capta stimulii şi a-i transforma în impuls nervos. Segmentul de conducere (intermediar): format din căile nervoase prin care influxul nervos este transmis la scoarţa cerebrală. receptorii sunt împărţiţi în două categorii: 1. excitantul specific al fotoreceptorilor este radiaţia electromagnetică. Stimulii pot fi de diverse tipuri: mecanici. În funcţie de calea folosită pentru transmiterea informaţiei. la om cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 800 nm. depinde de structura receptorilor. acţionează ca amplificatori de putere ai stimulilor. III. toate formele de energie ale stimulilor sunt convertite în activitate electrică. receptorii pot fi: 260 | P a g e . Stimulii care acţionează asupra receptorilor se diferenţiază între ei prin: a. reprezentat prin aria din scoarţa cerebrală la care ajung fibrele căii de conducere şi în care excitaţia este transformată în senzaţie conştientă. Intensitate c. numit stimul adecvat (specific). electrici. la ceilalţi stimuli de intensitate normală nu răspund. deci a calităţii lui. Distribuţie spaţială Codificarea calităţii stimulilor reprezintă procesul de convertire a informaţiei într-un limbaj inteligibil sistemului nervos central. Receptorii.

osmoreceptorii. Cu cât un stimul va fi mai intens. gustativi au rol în prevederea stării viitoare a corpului după câtea secunde sau minute. Receptorul modulează frecvenţa impulsurilor în fibra senzitivă. Dacă receptorul nu ar răspunde logaritmic. Receptorii algici (nociceptori): nu prezintă un stimul specific. Aceste semnale sunt interpretate de creier ca fiind produse de stimuli cu intensitate mai mare. modificările de intensitate ale stimulilor nu ar depăşi câteva sute. Astfel receptorii pot fi: Tonici (lent adaptabili) informează continuu creierul asupra stării corpului şi a relaţiilor lui cu mediul: tactili (discurile Merkel. corpusculii Ruffini). acesta va genera la nivelul unei zone specializate a receptorului (membrană receptivă) un potenţial local datorat creşterii permeabilităţii pentru Na+. Termoreceptori: răspund la variaţiile de temperatură. Mecanopreceptori: excitanţi mecanici (receptoriii tactili şi de presiune. E. Fazici (rapid adaptabili): informează creierul despre începutul şi terminarea acţiunii unui stimul: Meisnner (vârful degetelor. Răspunsul logaritmic al receptorilor le-a extins scara de sensibilitate. La nivelul receptorului amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului. olfactivi. Codificarea intensităţii stimulului poate fi realizată şi prin sumare spaţială. C. Chemoreceptori: detectează variaţiile compoziţiei chimice ale mediului (receptorii gustativi. aparatul cardiovascular). alţii semanlizează doar variaţiile intensităţii stimulului. kinestezici. D. urechea umană percepe stimuli a căror intensitate variază de 10 12 ori. La nivelul oricărui receptor intensitatea unui stimul este codificată sub forma unei amplitudini gradate a potenţialului de receptor. Dacă se înregistrează simultan amplitudinea potenţialului şi frecvenţa impulsurilor transmise prin fibra senzitivă se constată că frecvenţa este proporţională cu amplitudinea potenţialului. reacţionează la toate tipurile de stimuli de intensitate mare. Codificarea intensităţii stimulilor. glucoreceptorii. Când asupra lor acţionează un stimul. vizuali. În acest fel creierul poate aprecia intensitatea reală a stimulului. Creierul interpretează semnalul cu antilogaritmul intensităţii stimulilor. Adaptarea receptorilor Reprezintă modul în care răspund receptorii atunci când asupra lor acţionează un stimul un timp îndelungat. chemoreceptorii sinusului carotidian şi a arcului aortic. baroreceptorii din plămâni. baroreceptoriii sistemului vascular şi chemoreceptorii corpusulului carotidian. În acest sens unii receptori răspund continuu. 261 | P a g e . buzelor). B. Receptorii electromagnetici: celulele cu con şi bastonaş din retină. nociceptori. Toţi receptorii prezintă o caracteristică comună. cu atât numărul receptorilor şi fibrelor senzitive activate va fi tot mai mare. organele cavitare.A. Adaparea este diferită de oboseală. Spre exemplu. receptorii acustico-vetibulari. olfactivi. receptorii pentru aminoacizi).

conţin keratină şi au aspect solzos. Epiderma este într-o continuă regenerare. Interpretarea se face la nivelul creierului pe baza decalajului de timp al excitării celor 2 urechi. Această calitate este prezentă în cadrul receptorilor tonici prin prezenţa unor impulsuri în receptor pe toată durata acţiunii stimulului. fiind reprezentat de exteroreceptorii de la acest nivel. 235): . cu rol de protecţie contra radiaţiei solare. încât ori de câte ori se excită neuronii dintr-o zonă corticală. În privinţa excitanţilor sonori poziţia spaţială a acestora este codificată temporar. La nivelul scoarţei cerebrale există o somatotopie riguroasă a zonelor corpului. Analizatorul cutanat Segmentul periferic se găseşte în piele. Structura pielii:  epidermul (Fig. Straturile cele mai superficiale se desprind. Localizarea sursei sonore se face şi pe baza diferenţei de sonoritate a sunetelor percepute de cele 2 urechi. Astfel fiecare suprafaţă prezintă o topografie riguroasă. Conţine capilare sanguine şi limfatice şi terminaţii nervoase. Pătura cornoasă nu prezintă vase sanguine şi nici terminaţii nervoase. între 1 şi 4 mm. 262 | P a g e .  dermul: este un ţesut conjunctiv.Codificarea temporală a stimulilor. Stratul profund are rolul de a genera noi celule.este de natură conjunctivo-epitelială . Codificarea distribuţiei spaţiale a stimulilor. are o grosime de 300 μm . senzaţia va fi raportată la zona receptoare care transmite semnalul. În cadrul receptorilor fazici se constată semnalizarea începutului (on) sau sfârşitului (off) sau începutului şi sfârşitului (on/off) acţiunii unui stimul.are o întindere de 1. o Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. o pătura mucoasă (corpusculul mucos Malpighi): prezintă mai multe straturi celulare.3 mm. de la o regiune la alta. Unele celule produc melanina. deoarece capul funcţionează ca o barieră în calea vibraţiilor acustice cu frecvenţă mare. respectiv amprente digitale. Pielea (Fig. 1. în locul celor exfoliate. Formează papilele dermice responsabile pentru dermatoglife. fenomen numit exfoliere (descuamare). Aceste mecanisme funcţionează la frecvenţă mai mare de 3000 Hz.5 m2 şi o grosime variabilă. deci a variaţiei intensităţii stimulului. 236): o pătura cornoasă: complex de straturi epiteliale pavimentoase stratificate keratinizate  stratul transparent (lucid): celule poliedrice  stratul cornos: celulele sunt moarte.

bulbii firelor de păr. limfatice şi terminaţii nervoase libere sau încapsulate. dispuse în toate sensurile. Sub corp se găseşte patul unghiei (epiderma) şi dermul unghiei  rădăcina unghiei: regiunea sa terminală formează matricea prin care unghia creşte continuu.  foliculul pilos: o teaca epitelială internă o teaca epitelială externă o teaca fibroasă  tulpina: o măduvă o regiunea corticală: celule cu pigmenţi ce dau culoarea părului o epidermicula (cuticula): keratină Unghia producţia cornoasă dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor aspect de lamă subţire:  corpul unghiei. Conţine glomerulii glandelor sudoripare. o Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen. Producţiile pielii  cornoase: o părul (Fig. vase sanguine. hipodermul: este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase. 237) o unghiile (Fig. ce formează plexul superficial cutanat. 239): o glandele sebacee o glandele sudoripare - Părul producţie cornoasă filiformă:  rădăcină:  la bază prezintă o porţiune mai dilatată numită bulbul părului în care pătrunde papila părului cu rol în hrănirea şi inervarea lui. Conţine vase limfatice şi sanguine. precum şi trunchiuri nervoase. 2389  glandulare (Fig. Glandele sudoripare 263 | P a g e - .

contra dezhidratării. Excreţie: realizată prin glandele sudoripare Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul pielii. contra lichidelor şi gazelor. Sensibilitatea cutanată (Fig. 240):  tactilă  termică  dureroasă Sensibilitatea tactilă: mai dezvoltată pe faţa volară a palmei:  corpusculii Meissner şi Merckel (pentru atingere)  corpusculii Vater – Pacini (pentru presiune) Sensibilitatea termică:  corpusculii Krause (pentru rece)  corpuscuii Ruffini (pentru cald) 264 | P a g e - . produce melanina. când temperatura scade apare vasoconstricţie Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin stagnant) Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie). prin terminaţii nervoase (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se termină liber sau în corpuscului tactili. Piele reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat. glomerulare:  glomerul (înconjurat de capilare) ce are celule epiteliale secretoare  canal sudoripar ce se deschide la exterior prin por  au rolul de a produce transpiraţia Glandele sebacee sunt glande acinoase. vitamina D şi histaminele. Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele. radiaţiei solare. Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4l CO2. loviturilor.- glande tubuloase. ce se deschid la baza firului de păr produc sebumul cu rol de protecţie a pielii Funcţiile pielii - - protecţie contra microbilor.

apendicită Receptorii algici sunt terminaţii nervoase libere. care apare cu o latenţă mai mare. cu rol în descifrarea semnalelor senzoriale primite de SI. acetilcolina. 241): caracter difuz. Există la nivelul ei şi o separare topografică a sensibilităţii kinestezice de cea tactilă. dacă sunt injectate în doze mici. Tritoneuronul: talamus. Extirparea ariilor asociative determină imposibilitatea recunoaşterii obiectelor prin pipăit. spre deosebire de viscere. serotonina. aceasta poate fi: durere somatică:  superficială:  iniţială  tardivă  profundă: ţesut conjunctiv. articulaţii. Aria asociativă somatică se găseşte posterior ariei somestezice principale. enzime proteolitice..Sensibilitatea dureroasă: terminaţii nervoase libere din epiderm Segmentul de conducere: Protoneuronul: ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Gall şi Burdach din bulbul rahidian. durerea având un caracter dfuz. Odată cu creşterea intensităţii stimulului creşte şi intensitatea senzaţiei dureroase (hiperalgezia – creşterea sensibilităţii receptorilor dureroşi). crampe muscualre. SII primeşte semnale din aria SI precum şi de la nucleii talamusului de pe ambele jumătăţi corporale. migrene durere viscerală (Fig. Extirparea unilaterală a ariilor asociative are ca rezultat uitarea unei părţi a corpului: amorfosinteză. ioni de potasiu în exces. precum: bradichinina. ulcere. SI primeşte semnale specifice. determină apariţia senzaţiilor 265 | P a g e . histamina. informând organismul despre apariţia în mediul de viaţă a unor agenţi nocivi care compromit integritatea şi funcionarea sa normală. Un stimul nociv generează o senzaţie dureroasă dublă. fiind mielinizate sau nemielinizate. acizi. oase. apare în viscere. în girusul postcentral din lobul parietal. Aceşti stimuli determină apariţia la nivelul ţesuturilor a unor substanţe chimice. În funcţie de locul de origine şi calitatea durerii. produsă de calculi biliari. Există două arii somestezice: SI şi SII. prostaglandine. diferite de mecanoreceptori sau termoreceptori specifici. de arsură. unde densitatea receptorilor este ami mică. Excitantul este orice stimul de intensitate ridicată. Adaptarea receptorilor algici Aceştia nu se adaptează deloc sau aproape deloc. Aceste substanţe pot fi izolate din ţesuturile lezate şi. Densitatea receptorilor algici este foarte mare în tegument. Excitarea electrică a ariilor asociative determină apariţia unor senzaţii somatice complexe: simţirea unui obiect. O durere rapidă localizabilă şi o durere lentă. cu o capacitate mare de discriminare a localizării senzaţiilor dureroase. care determină excitarea receptorilor algici. Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale. Durerea îndeplineşte o funcţie de protecţie indispensabilă vieţii normale.

dureroase. Durerea viscerală este determinată de distensia organelor cavitare, spasme, leziuni chimice ale suprafeţei viscerale, anoxie. Există zone insensibile la durere: parenchimul hepatic, alveolele pulmonare. Capsula hepatică şi canalele biliare sunt foarte sensibile la durere. Semnalele dureroase sunt transmise prin fasciculele spinotalamice antero-laterale, precum şi prin fasciculele spinoreticulate. S-a constatat că înlăturarea scoarţei cerebrale nu înlătură durerea, ceea ce înseamnă că senzaţiile dureroase apar şi în zona subcorticală. Se consideră că scoarţa cerebrală intervine în interpretarea calităţii durerii, etajele subcorticale în percepera informaţiei dureroase. În cazul durerii viscerale poate apărea şi durerea raportată, adică durerea produsă la nivelul unu organ visceral pe care o raportăm şi în zone corporale externe. La nivelul măduvei spinării, primul neuron al sensibilităţii viscerale sinapsează cu acelaşi deutoneuron cu care sinapsează şi primul neuron care aduce semnale dureroase dintr-un dermatom. Sistemul analgezic al creierului Modul în care fiecare subiect reacţionează la durere este diferit. Acest lucru se datorează capacităţii creierului de a controla eferenţele dureroase, prin activarea sistemului analgezic. Acesta prezintă 3 componente majore, 2 situate în trunchiul cerebral, iar a treia în coarnele posterioare ale măduvei spinării. Prin activarea acestui sistem, se reduce cantitatea de mediator chimic eliberat de primul neuron al sensibilităţii dureroase. S-a constat că injectarea de morfină are un puternic efect analgezic, acţionând prin acest sistem analgezic al creierului. Plecând de la această constatare, s-a presupus existenţa în organism a unor substanţe naturale asemănătoare morfinei. S-au descris peste 18 compuşi de acest fel: βendorfina, metencefalina, dimorfina etc.

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC
Receptorii analizatorului kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, periost, ligamente (Fig. 242). Receptorii kinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei din piele. Sunt sensibili la milşcări şi modificări de presiune. Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi celule tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsula subţire conjunctivă, căptuşită de celule capsulare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la intrare, pierd teaca de mielina şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase. Terminaţiile nervoase sunt excitate de întin-derea puternică a tendonului. Corpusculii Rufini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi receptionează informaţii în legatură cu poziţia şi mişcările din articulaţii. Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării. Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate, faţă de care se află în paraIel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. 266 | P a g e

Fusurile neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafuzoriale, conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafuzoriale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă 2 aspecte diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează iar nuclei se află în şir central. Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fară striaţiuni, necontractilă şi conţine 40-50 nuclei. Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibru uniform, păstrează striaţiunile iar nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase. Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie: a. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele numite "în floare" se termină pe ecuatorul fibrelor cu lanţ nuclear. b. Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ (gama) din cornul anterior al măduvei. Recepţia kinestezică se realizează la nivelul proprioreceptorilor care sunt excitaţi mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe baza informaţiilor culese de la aceştia, cât şi de la nivel cutanat, centri corticali sunt conştienţi, în fiecare moment, de pozitia în spaţiu a părţilor corpului şi de mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor. Analizatorul kinestezic, împreună cu cel cutanat, iau parte la elaborarea senzaţiilor somatice. O altă funcţie a analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a posturii corpului. La realizarea acesteia concură şi analizatorul vestibular, vizual şi cutanat. Primele două segmente ale analizatorului kinestezic au fost descrise la anatomie. Segmentul cortical este reprezentat tot la nivelul ariilor somestezice I şi II, încât proiecţia sensibilităţii dermatoa-melor se suprapune, în general, cu a miotoamelor. Se realizeaza aici o arie senzitivo-motorie care pune în acord efectuarea comenzii motorii corticale, cu ştirile sosite pe căi proprioceptive, privind modul în care aceasta este executat de muşchii respectivi. O parte din informaţia kinestezică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach, spre talamus şi scoarţă, unde devine imediat conştientă. O altă parte este condusă prin fasciculele spino-cerebeloase, la cerebel care, dupa o prelucrare, o transmite la talamus şi de aici ajunge la cortexul senzitivo-motor (vezi controlul motilităţii voluntare). Rezultă că analizatorul kinestezic joacă cel puţin trei roluri majore: În elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice. În reglarea tonusului muşchilor şi a posturii corpului. În controlul motilităţii voluntare. Analizatorul kinestezic nu realizează singur aceste mari funcţii. Rolul său este de a furniza creierului informaţii prelucrate de la aparatul locomotor. Pe baza acestora, este elaborată comanda motorie, se reglează tonusul muscular şi postura, se efectuează controlul asupra îndeplinirii comenzii voluntare. Altfel spus, analizatorul kinestezic reprezintă o importantă componentă de feedback a mecanismului ce reglează activitatea motorie somatică.

3. ANALIZATORUL OLFACTIV

267 | P a g e

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea posterosuperioară a foselor nazale (Fig. 243). Epiteliul mucoasei oIfactive este format din celule de susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule sensitive bipolare. Celulele senzitive bipolare reprezintă în acelaşi timp receptorul şi I neuron. Ele au dendrita orientată printre celulele de susţinere şi se termină cu o veziculă prevăzută cu cili. Cilii au o mare densitate 10 000/mm2. Ei măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt adevărate traductoare fiziochimice cu rol în codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor bipolare for-mează nervii olfactivi (10-20) care străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulb, făcând sinapsă cu neuronii mitrali multipolari de la nivelul bulbului olfactiv. Această sinapsă este de tip glomerular. Neuronii murali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă medial şi laterală, delimitând substanţa perforată anterioar. Axonii celui de al II-lea neuron ajung la cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid). Prelungirile neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală care constituie cortexul olfactiv secundar. Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu talamusul. Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la găsirea şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea locurilor cu aer viciat etc. Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50 de mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga diversitate de senzaţii olfactive. Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor, de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat. Corespunzător fiecărui tip de miros primar există câte un tip diferit de receptori olfactivi care reactionează cu predilecţie la anumite substanţe chimice. Unii contestă totuşi existenţa receptorilor specifici de miros. Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă ca a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre substanţa mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai scurt. Dacă acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă până la dispariţie. Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Pentru a evita acest fenomen, animalele prezintă instinctiv un comportament special de adulmecare, cu inspiraţii bruşte, scurte şi repetate, însoţite de rotaţii ale capului în diferite direcţii, precizând cu exactitate despre ce miros este vorba şi dincotro vine. Adaptarea receptorilor este specifică numai pentru mirosul respectiv. Dacă în momentul adaptării mirosului pentru un parfum, oferim subiectului un altul, acesta simte imediat mirosul nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai omului este diferită pentru diferite substanţe. O sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan, pe care îl simţim chiar la concentraţii de 1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea, mercaptanul se amestecă în proporţii infime cu gazul metan, servind ca semnal de avertizare în caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a gazelor. 268 | P a g e

În urma interacţiunii dintre substanţa odorantă şi receptorii olfactivi, se naşte un potenţial receptor care se transmite spre centrii olfactivi corticali şi subcorticali unde ia naştere senzaţia de miros. S-a stabilit că prin fibrele tractului olfactiv circulă continuu potenţiale electrice, a căror grupare pe frecvenţe şi serii de impulsuri, este interpretată de centrii corticali drept senzaţii particulare de miros.Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie. Acuitatea olfactivă este cu atât mai mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie cât mai mică a substanţei în aerul inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu ajutorul terminaţiilor senzitive ale nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut mirosul în urma atrofierii mucoasei olfactive, pot percepeîin con-tinuare mirosul de amoniac. Dispoziţia mirosului seîinsoţeşte şi de tulburări ale gustului. 4. ANALIZATORUL GUSTATIV Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi, situaţi la nivelul papilelor gustative. Mugurii gustativi (Fig. 244) sunt formatiuni ovoidale formate din: celule de susţinere celule senzoriale care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ. La polul apical al celulei senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în porul gustativ al mugurelui. La poIul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii nervoase ale nervului facial, gloso-faringian şi vag (Fig. 246). Nervul facial preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian, excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag, excitaţiile din regiunea depresiuni situate între rădăcina limbii şi epiglota. Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial la nivelul ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag, la nivelul ganglionului inferior. Axonul primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb unde se află cel de-al II-lea neuron al căii gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge Ia talamus, unde se află cel de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă plasată în partea inferioară a girului postcentral. Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea alimentelor alterate sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive. Pentru a fi gustate, substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă receptorii gustativi. Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide. Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale, cărora Ie corespund patru tipuri de receptori gustativi (Fig. 245): 1. Senzatia de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile. Intensitatea senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs sintetic, este de 600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în special, spre vârful limbii. 2. Senzaţia de sărat, provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către NaCI. Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii. 3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu tăria acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii. 269 | P a g e

4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina. Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate. Fiecare tip de receptor gustativ răspunde la cel puţin 2 tipuri de substanţe sapide, proprietate ce permite potenţarea gusturilor prin combinarea de dulce cu sărat etc. Un rol în recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi termici din mucoasa bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui influx nervos ce se propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal. Aici ia naştere senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul unui aliment ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea gustativă scade foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă substanţă sau să deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punândule în contact cu alţi receptori. Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe. Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling sau chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte mult din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are şi o componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere şi neplăcere.

5. ANALIZATORUL VIZUAL
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală unde se face analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită (Fig. 249). Între globul ocular şi peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci (striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi). Globul ocular este format din trei tunici concentrice şi din medii refringente: Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica şi anterior, corneea: Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere. Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci globului ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului optic. Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens. Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre partea posterioară spre cea anterioară sunt: Coroida se întinde posterior de ora seratta care este limita dintre coroidă şi corpul ciliar. Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic. Este bine vascularizată, având rol nutritiv. Corpul ciliar (Fig. 250) se află imediat anterior orei seratta şi prezintă, în structura sa, procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare şi circulare care au rol în acomodarea vederii prin ligamentul 270 | P a g e

suspensor al cristalinului (Zonula lui Zinn). Procesele ciliare, în număr de 6080, sunt alcătuite din aglomerări capilare cu rol în secreţia umorii apose. Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un individ la altul. . Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma irisului, în jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate circular şi radiar. Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de lumină ce soseşte la retină. Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă, responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi functional i se disting două regiuni: retina vizuală sau partea optică şi retina oarbă, fără rol în fotorecepţie, numită şi retina iridociliară, datorită raporturilor ei cu irisul şi corpul ciliar. Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi prezinta două regiuni importante: Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se găsesc mai muIte conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai conuri. Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile. În structura retinei se descriu 10 straturi (Fig. 252), în care se întâlnesc trei feluri de celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de bastonaş, celulele bipolare şi celulele muItipolare. În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Cele 10 straturi dinspre coroidă spre interiorul globului ocular sunt: 1. epiteliu pigmentar; 2. stratul conurilor şi bastonaşelor, alcătuit din segmentele externe ale celulelor vizuale cu conuri bi bastonaşe; 3. membrana limitantă externă; 4. stratul granular extern care cuprinde corpul celulelor vizuale; 5. stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale şi celulele bipolare; 6. stratul granular intern, format din corpul celulelor bipolare; 7. stratul plexiform intern, realizat de sinapsele dintre celulele nervoase bipolare şi celulele ganglionare; 8. stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare; 9. stratul fibrelor nervului optic, format din axonii celulelor multipolare; 10. membrana limitantă internă. Celulele cu bastonaşe (Fig. 253) sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125 milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este mic, iar in foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă. Mai muIte celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă muItipolară corespund circa 90-180 celule cu bastonaşe. 271 | P a g e

umoarea apoasă. sunt striaţi. 248). 247) Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie. limfatice şi nervi. Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare. conjunctiva şi aparatul lacrimal (Fig. celule nervoase modificate. în număr de 6-7 milioane. formându-se pe retină imaginea obiectului privit. presiunea intraoculară creşte prin formarea continuă normală a umoarei apoase. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă. nutriţia sa făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici (vezi cursul despre muşchi). La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică. se va obţine o imagine reală. De la acest nivel prin canalul Iui Schlemm se resoarbe în venele sclerei. apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei anterioare dintre iris şi cornee. situată înapoia cristalinului. ce se formează printr-o activitate secretorie a proceselor ciliare. Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent. în foveea centralis există numai celule cu conuri. Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine un echilibru constant. Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular. 250) are forma unei Ientile biconvexe. Anexele de protecţie sunt: sprâncenele. Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. localizată între iris şi corpul vitros. 254) sunt reprezentate de: corneea transparentă. La exterior este învelit de o membrană numită hialoida. Corpul vitros are o formă sferoidală. Mediile refringente (Fig.Celulele cu conuri (Fig. la lumină intensă. cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. Umoarea apoasă (Fig. Fiecare celulă cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară. Anexele ochiului (Fig. sunt mai numeroase în macula luteea. iar aceasta cu o singură celulă multipolară. pleoapele. Cristalinul nu conţine vase sangvine. cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg. transparente. 250)este un lichid incolor. care spre deosebire de cei intrinseci. delimitată între iris şi cristalin. Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină. Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. Ocupă camera posterioară. cristalinul corpul vitros. dând boala denumită glaucom. colorată. Când se produce o obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei. 253). răsturnată şi mai mică. de către mediile refrigerente ale globului ocular. unde sunt refractate conform legilor refracţiei. Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul suspensor sau zonula lui Zinn. numită cristaloidă. Cristalinul (Fig. Calea optică 272 | P a g e . de asemenea.

formei şi culorii obiectelor din lumea înconjurătoare. Al doilea neuron este situat în stratul 8 al retinei. un sistem de Ientile . provoacă tulburări de vedere diurnă. Fiziologia analizatorului vizual Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii. fiind reprezentat de celulele multipolare. fiecare con şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar retinian. 251).stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină.Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual (Fig. 255) se petrece la nivelul ochiului. Nervul optic conţine fibre de la un singur glob ocular. 256). altele coboară în cornul lateral al măduvei C8-T2 de unde pornesc fibrele simpatice care vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriaza) (Fig. De la acest nivel. ) Acomodarea (Fig. dând o imagine reală şi răsturnată (fig. Organul activ al acomodării este muşchiul ciliar. Camera obscură. În plus. RECEPŢIA VIZUALĂ (Fig. unde se află aria vizuală care reprezintă segmentul cortical al analizatorului. muşchiul ciliar este relaxat. comprimând cristalinul. după care ajung în tractul optic opus. iar zonula Zinn. în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochi. Axonii neuronilor multipolari proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma optică. unele fibre merg spre nucleul autonom al nervului III de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge la muşchiul sfincter al pupilei (mioza). Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral) unde 75-80% din fibrele tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa cerebrală şi se termină în lobul occipital. 253).aparatul dioptric al ochiului. Aparatul dioptric ocular este format din cornee (putere de refracţie=45 dioptrii) şi cristalin (putere de refracţie=15 dioptrii). la albinoşi. tensionată. cu o putere totală de 60 dioptrii şi cu centrul optic la 17 mm în faţ a retinei. ci merg spre coliculul superior. În interiorul globului ocular. Receptorii căii optice sunt celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe. format din trei sisteme optice: camera obscură . Axonii proveniţi din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi parte. putem considera aparatul dioptric al ochiului ca o singură lentilă convergentă. formând o multitudine de mici camere obscure care conţin melanină. Acesta poate fi comparat cu un aparat fotografic.camera posterioară a globului ocular. Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din stratul 6 al retinei vizuale. Variaţia acesteia cu distanţa la care privim se numeşte acomodare. unde se desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei. Acomodarea se datoreşte elasticităţii cristalinului. razele luminoase nu se reflectă. Simplificând. aparatului suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar. Când ochiul priveşte la distanţă. în jurul scizurii calcarine. Razele paralele ce vin de la infinit (în practică de la distanţe mai mari de 6 m) se vor focalizala 17 mm în spatele centrului lentilei oculare. Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în corpul geniculat lateral. Puterea de refracţie a cristalinului nu este fixă. Aceasta pune în tensiune cristaloida. Aceasta se datoreşte straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei. Lipsa ei. suprafaţa fotosensibilă . Ca 273 | P a g e .

EI necesită un efort acomodativ permanent.urmare. fără efortul muşchiului ciliar. cu efort acomodativ maximal. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar. ochiul hipometrop (miop). Astigmatismul se corectează cu Ientile cilindrice. Acest act se petrece la nivelul celulelor cu prelungiri în formă de con sau bastonaş. puterea de acomodare scade datorită scăderii elasticităţii cristalinului. Emetropia şi tulburările ei În raport cu distanţa la care se află retina faţă de centrul optic. Când privim obiecte aflate în apropiere. punctul proxim se îndepărtează. indiferent de distanţa la care priveşte. Hipermetropia se corectează cu Ientile convergente. obiectele situate la distanţe mai mari de 6 m. există trei tipuri de ochi: ochiul emetrop. În consecinţă. acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la infinit şi se epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm. în consecinţă. Procesele fotochimice din retină Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între 400-750 nm. În acest mod. suprapuse în mai multe 274 | P a g e . la care vedem clar un obiect. Pentru a vedea clar. miopul apropie obiectul privit. Miopia se corectează cu Ientile divergente. Aceasta reprezintă acomodarea la distanţă. acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la distanţe mai mici de 25 cm. În cazul ochiului miop. se numeşte punct proxim. care se face cu efort contractil al muşchiului ciliar şi permite vederea clară a obiectelor situate la distanţe mai mici de 6 m. Tensiunea din cristaloidă scade. Recepţia vizuală constă din transformarea energiei electromagnetice a luminii în influx nervos. corneea va determina formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial corespunzător. Ele sunt formate din pliuri ale membranei celulare. Aceasta este acomodarea pentru vederea de aproape. Ca urmare. Punctul cel mai apropiat de ochi. puterea de convergenţă creşte de la 15 la 30 dioptrii. care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic. iar puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii. raza de curbură a acestuia creşte. muşchiului ciliar se contractă şi se relaxează zonula Zinn. fără efort acomodativ. Cu vârsta. razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi. care permite ochiului emetrop să vadă clar. pe retina acestora. la care retina se află 1a 17 mm în spatele centrului optic. se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic. se numeşte punct remotum. ducând la apropierea punctului proxim. fără acomodare. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală. ochiul hipermetrop. la 6 m de ochi. Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură ale suprafeţei corneei. Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm iar punctul remotum. iar imaginea obiectelor aflate la infinit este clară. fenomen cunoscut sub numele de presbiopie (presbiţie). cristalinul se bombează. La hipermetrop. iar datorită elasticităţii. ducând Ia îndepărtarea punctului proxim. cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm.

Timpul de adaptare la lumină este de 5 minute. Fiecărei culori din spectru îi corespunde o altă culoare complementară care. va scădea mai ales sensibilitatea bastonaşelor încât vederea diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. apar negre. Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Unele conuri conţin fotopsină care absoarbe preferenţial radiaţia roşie şi portocalie (conurile"roşii"). Deoarece pigmentul face parte din structura membranei conurilor şi bastonaşelor. Bastonaşele conţin un singur fel de opsină numită scotopsină. În avitaminoze A. inclusiv culoarea albă. Pentru a excita o celulă cu bastonaş. potenţial numit receptor sau generator. Retinenul este o aldehidă a vitaminei A şi este acelaşi pentru toţi pigmenţii. descompunerea sa determină modificări ale conductanţelor ionice. Sub acţiunea luminii. Adaptarea la întuneric are loc în două faze: o fază rapidă. Vederea nocturnă este asigurată de bastonaşe. Bastonaşele sunt mult mai sensibile decât conurile. Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric este de zeci de mii de ori mai mare decât la lumină. Structural. Conurile conţin trei feluri de opsine numite fotopsine. datorată creşterii de câteva zeci de mii de ori a sensibiliăţii bastonaşelor. iar cele ce absorb toate radiaţiile. O a treia categorie de conuri conţin fotopsina care absoarbe radiaţia albastră (conurile "albastre"). Corpurile ce reflectă toate radiaţiile luminoase apar albe. Excitarea egală a celor trei categorii de conuri provoacă senzaţia de alb. opsina. retinenul şi o grupare proteică. verde şi albastru sunt culori fundamentale. Mecanismul fotoreceptor. este suficientă energia unei singure cuante de lumină. ceea ce determină o creştere a sensibilităţii fotocelulelor. Excitarea unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia culorii absorbite. Adaptarea Ia lumină. Prin amestecul lor în diferite proporţii. Altele conţin fotopsină ce absoarbe preferenţial radiaţia verde (conurile "verzi"). de zeci de minute şi chiar ore. conurile conţin trei feluri de asemenea pigmenţi. în amestec cu prima. datorată creşterii de câteva sute de ori a sensibilităţii conurilor şi o fază lentă. se pot obţine toate celelalte culori din spectru. un pigment vizual are două componente: o grupare neproteică. Acest potenţial determină un influx nervos ce se propagă spre centri vizuali. cantitatea purpurului retinian scade. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia de lumină albă. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai mare cu cât ele conţin mai mult pigment. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază în funcţie de expunerea lor la lumină sau la întuneric. numit rodopsină. Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se descompune în retinen şi opsină. urmate de apariţia unui potenţial electric. Există mai multe varietăţi de purpur retinian: bastonaşele conţin un singur fel de pigment vizual. dă culoarea albă. Timpul de adaptare la întuneric este de 30 minute. în primele 5 minute. Adaptarea receptorilor vizuali. în timp util. senzaţia de negru. Culorile roşu. numite iodopsine. Retinenul provine din vitamina A. Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se numeşte nictalopie. Vederea alb-negru şi vederea cromatică. Stimularea conurilor produce senzaţii mai diferenţiate. 275 | P a g e . Procesul fotorecepţiei este identic la conuri şi bastonaşe. Adaptarea Ia întuneric. iar lipsa stimulării. se compromite adaptarea la întuneric deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce. cu pigmentul necesar.straturi. Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile de undă ale spectrului vizual. În structura lor se află macromolecule fotosensibile de purpur retinian. În lipsa energiei luminoase are loc refacerea pigmenţilor vizuali. Opsinele sunt diferite.

ea va transmite spre centri informaţia despre o culoare intermediară din spectru. excitaţiile de la jumătăţile drepte ale retinei sunt conduse spre emisfera dreaptă. Pe baza experienţei anterioare. Dacă o celulă multipolară este stimulată în proporţii diferite de conurile roşii. pătrunzând în trunchi prin şanţul bulbo-pontin. imaginile proiectate pe hemiretinele stângi ajung în aria vizuală a emisferei stângi. Extirparea ariei vizuale primare determină orbirea. este apreciată distanţa ochi . la nivelul neuronilor multipolari. Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual. verzi şi albastre. ei nu văd nimic. Nervul stato-acustic (vestibulo-cohlear) se îndreaptă spre trunchiul cerebral. spre exemplu. hemiretina nazală dreaptă devine corespondentă cu hemiretina temporală stângă. iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică. provoacă. Retina fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. Procesul de fuziune cortical este posibil numai dacă imaginile retiniene se formează în puncte corespondente. aceasta va transmite un influx nervos care va genera. noi vedem stereoscopic şi cu un singur ochi. iar imaginile proiectate pe hemiretinele drepte ajung în aria vizuală a emisferei drepte. Pe traiectul nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări electrice în neuronii bipolari.Transmiterea stimulului vizual. şi viceversa. Totuşi. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. este nevoie de activitatea retiniană. Bolnavul vede. În funcţie de unghiul format de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat.obiect. pe scoarţă. care la rândul lor. hemiretinele stângi văd hemicâmpul vizual drept iar hemiretinele drepte văd hemicâmpul vizual stâng. Celulele multipolare nestimulate transmit senzaţia de negru. 6. Distrugerea ariilor vizuale secundare produce afazia vizuală. dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor scrise. Dacă la o celulă multipolară soseşe stimuli de la conurile roşii. Corespondenţa. Celulele multipolare stimulate egal de cele trei tipuri de conuri vor transmite spre centri senzaţia de alb. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. spre emisfera stângă. La fel se petrec Iucrurile şi pentru culorile verde şi albastru. Cei doi nervi se unesc şi formează perechea VIII de nervi cranieni. punct cu punct. senzaţia de roşu. Ultima staţie de releu pe calea optică este talamusul (corpii geniculaţi laterali). să citească. vederea binoculară şi stereoscopia (Fig. a proiecţiilor retiniene necesită interveţia permanentă a unor reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre obiectul privit. Orbii nu văd negru. apariţia unor potenţiale de acţiune "tot sau nimic". iar cele din jumătăţile stângi. Pentru a vedea culoarea neagră. Perfecţionarea aparatului acustic a 276 | P a g e . Altfel spus. precizia vederii în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară. Prelucrarea stimulilor vizuali începe încă de la nivelul retinei. 256). Fiecare din ele au câte un nerv pentru a conduce excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi respectiv nervul vestibular. Câmpul vizual. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o imagine pe fiecare din retine. Partea comună a celor două câmpuri reprezintă câmpul vizual binocular. Datorită cristalinului care răstoarnă imaginea. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi.

care se întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana bazilară a labirintului membranos. 260) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică.1 mm. Grosimea timpanului este de 0. situată deasupra membranei vestibulare. amortizând vibraţiile cu frecvenţă prea mare. cu un ax osos central. numită ampulă. care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. între membrana bazilară. sub membrana bazilara canalul cohlear (melcul membranos). Pe columelă se prinde lama spirală osoasă. săpate în stânca temporalului. Urechea medie (Figura 258) sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în stânca temporalului. La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al timpanului (inervat de trigemen). prin intermediul trompei. care ar putea fi nocive. 257). Labirintul osos este format din: vestibul osos canale semicirculare osoase. Membrana timpanului este de natură conjunctivă şi este tapetată pe faţa sa externă de tegument. nicovala şi scăriţa. Melcul osos (cohleea osoasă)(Fig. în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi jumătate. posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt. muşchiul scăriţei (inervat de facial). membrana vestibulară şi peretele extern al melcului osos. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. numită membrana vestibulară Reissner. cu mucoasa rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţilor mastoidiene. Muşchii au rol protector. mai lată la bază şi mai îngustă la vârf. Urechea externă cuprinde: pavilionul conductul auditiv extern. Urechea medie conţine în interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la membrana timpanică spre fereastra ovală: ciocanul. Mucoasa tapetează şi cele 3 oscioare ale auzului. Urechea internă (Fig. iar la nivelul scăriţei. numit columelă. care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular (Fig. Membrana timpanică. Datorită acestor membrane. Cele 3 canale semicirculare se vor deschide deci în vestibul prin 5 orificii. se prinde pe osul timpanal care are formă de inel. La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul. rampa cohleară (timpanică). iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. lumenul melcului osos este compartimentat în: rampa vestibulară. iar în interiorul celui membranos.determinat dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă şi medie. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă. O altă membrană. melc osos numit şi cohlee osoasă. Cele trei canale semicirculare osoase (anterior. 277 | P a g e . La vibraţii prea puternice membrana timpanului se poate sparge. situată la limita dintre casa timpanului şi conductul auditiv extern. este orientată de la lama spirală osoasă spre peretele extern al melcului osos. endolimfa. fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase care alcătuiesc labirintul membranos. 259) este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos.

ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. Tunelul lui Corti este traversat de fibrele dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. cele externe pe 3-4 rânduri. Cele interne sunt dispuse pe un singur rând. La polul bazal al celulelor auditive sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. cu a celui osos. situată în partea postero-superioară a vestibulului şi sacula. Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă.Ambele rampe. peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. în spaţiul care corespunde celor două membrane. numită membrana otolitică în care se află granule de carbonat de calciu şi magneziu. care se întinde pe aproape toată lungimea canalului cohlear. Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canalul Henssen care face legătura cu canalul cohlear situat în interiorul melcului osos. În centrul organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. în general. acelulară. numai că vestibulul membranos este format din 2 cavităţi membranoase: utricula. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi. pe care nu-l ocupă în întregime. În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase. numite stâlpii interni şi externi . cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare extremitate a canalului cohlear. într-o structură gelatinoasă. Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere. acoperit de membrana tectoria (Corti). Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă de un epiteliu cubic simplu. Prezinta 3 extremităţi dilatate numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din extremi-tăţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior. În raport cu tuneIul Corti se deosebesc celule auditive interne. Baza tunelului Corti reprezentată de membrana bazilară iar laturile lui. celulele Deiters. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti. şi aşezate pe o membrană bazală. formate din celule de susţinere. bazilară şi vestibulară Reissner. de două rânduri de celule de susţinere mai înalte. pe un singur rând şi celule auditive externe. La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. 263). 278 | P a g e . ci numai parţial. Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. Deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria Corti. terminat printr-un fund de sac endolimfatic. sunt perpendiculare unul pe celălalt. respectiv utriculară şi saculară. vestibulară şi cohleară. situate în interiorul labirintului osos. De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic ce se unesc şi formează canalul endolimfatic comun. situate în interiorul celor osoase şi. ca şi cele osoase. care este localizat într-un canal spiral în columelă.care se sprijină unul pe celălalt prin polul apical. iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă (fig. 261). ele ocupând porţiunea superficială a epiteliului. Organul Corti se află pe membrana bazilară. În utricuIă şi saculă se găseşte câte o maculă (Fig. 261). Celulele senzoriale nu ajung la membrana bazală. Pe secţiune are o formă triunghiulară (Fig. sub utriculă. în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre peretele extern al canalului cohlear de celule înalte. Conformaţia labirintului membranos seamănă. Cilii sunt înglobaţi. De o parte şi de alta a stâlpilor se descriu alte celule de susţinere mai mici. numite otolite. conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu numit helicotremă care apare datorită faptului că lama spirală osoasă lipseşte la acest nivel. Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe) se găsesc celulele auditive.

spre măduvă. Mecanismul recepţiei auditive. formând perechea VIII (n. iar canalele semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. de aici. La acest nivel se află cel de al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai multe fascicule. iar axonii formează nervul cohlear care se alătură nervului vestibular. La nivelul acestor doi nuclei se află cel de al II-lea neuron al căii acustice. Amplitudinea vibraţiilor timpanului este maximă. iar axonii formează ramura vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. Unii autori afirmă că proiecţia corticală a analizatorului vestibular s-ar face în lobul parietal. . consecutiv mişcărilor capului. cât şi prin intermediul lanţului de oscioare din urechea medie (transmisie aeriană). După încrucişare axonii iau un traiect ascendent şi fac sinapsă cu cel de-al IIIlea neuron. Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. Ramura cohleară perechii VIII de nervi cranieni se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte. care se găseşte în corpii geniculaţi mediali din metatalamus.fasciculul vestibulo-nuclear.Crestele ampulare (Fig. Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior. Utricula şi sacula constituie aparatul otolitic pentru echilibrul static.fasciculul vestibulo-talamic. . antrenează lanţul celor trei oscioare. spre cerebel. spre talamus. prin fibre talamo-corticale se proiectează spre scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară). Acesta pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin. Calea acustică. când presiunile pe cele două feţe ale sale sunt egale. Celulele senzoriale de la acest nivel transformă energia mecanică şi sonoră în influx nervos. Transmisia aeriană este cea fiziologică. vestibulo-cohlear).fasciculul vestibulo-cerebelos. . Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa. cu rol în captarea şi dirijarea sunetului spre conductul auditiv extern. şi anume: . un rol important în audiţie revine trompei lui Eustachio. spre nucleii nervilor III şi IV din mezencefal şi VI din punte. unda sonoră pune în vibraţie timpanul. De aceea. atât prin oasele cutiei craniene (transmisie osoasă). FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 şi 20 000 Hz şi amplitudini între zero şi 130 decibeli. 264). este determinată de deplasările endolimfei. prin care se echilibrează 279 | P a g e . Ea începe la nivelul pavilionului urechii. la rândul său. iar la polul bazal. Dendritele primului neuron ajung la celulele senzoriale din maculă şi creste ampulare. Segmentele intermediare şi central ale analizatorului stato-acustic.fasciculul vestibulo-spinal. La capătul acestuia. Recepţia auditivă are loc în organul lui Corti. La polul apical celulele senzoriale prezintă cili care pătrund într-o cupulă gelatinoasă. Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în punte şi formează corpul trapezoid în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. Calea vestibulară. care. Stimularea celulelor senzitive cu cili din macule şi creste ampulare. localizate în ampulele canalelor semicirculare membranoase. pe faţa sa superioară. lateral şi medial). Dendritele primului neuron ajung la celulele auditive ale organului Corti. Sunetul este transmis până la organul Corti. Celulele senzoriale ocupă poţiunea superficială a epiteliului. Axonul celui de-al III-lea neuron se proiectează în girrul temporal superior. inferior.

reacţii motoare corectoare ale poziţiei corpului şi capului. Aria acustică are o organizare tonotopă. ferestrei ovale. o reduc. se transmit prin "fire izolate" spre neuronii corticali. în vederea menţinerii echilibrului pe toată durata mişcării. Simţul vestibular nu este propriu-zis un simţ al echilibrului. perilimfei şi endolimfei. Depolarizările celulelor senzoriale cresc frecvenţa potenţialelor de acţiune. anumiţi neuroni coliculari. în timp ce sunetele joase fac să vibreze membrana bazilară de la vârful melcului. excitaţiile sonore. forţeIe de inerţie împing otolitele care sunt mai dense ca endolimfa. fiecare undă sonoră în raport cu frecvenţa sa atinge amplitudinea maximă la distanţe variabile faţă de fereastra ovală (fig. declanşând. iar înclinarea lor în direcţie opusă. În timpul propagării prin canalul cohlear (Fig.presiunea aerului din urechea medie cu presiunea atmosferică. Această specializare tonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite. vibraţiile sonore se transmit succesiv. le hiperpolarizează. Transmiterea stimulului auditiv. informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitational. otolitele apasă prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale. În jurul ariei primare se află aria acustică secundară sau de asociaţie care primeşte aferente de la aria primară. Stimularea are loc atât în condiţii statice şi dinamice. separate în frecvenţele componente la nivelul membranei bazilare. Sunetele înalte produc vibraţii ample ale membranei bazilare din vecinătatea ferestrei ovale. tactil şi de cerebel). iar hiperpolarizările. însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă). Vibraţiile antrenează celulele auditive ale căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu membrana tectoria. în sensul că sunetele joase activează neuroni din porţiunile anterioare. 262). Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze membrana bazilară. vizual. Sunetele de o anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari. iar sunetele înalte activează neuroni situaţi mai posterior. Înclinarea cililor într-o direcţie depolarizează celulele. În acest mod. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR Analizatorul vestibular îndeplineşte rolul de a informa creierul despre poziţia capului în spaţiu şi despre accelerările lineare sau circulare pe care acesta Ie suferă. Distrugerea ariilor primare provoacă surditate. Aceste variaţii alternative de potenţial receptor produc potenţiale de acţiune pe fibrele senzitive ale neuronilor Corti. Înclinarea capului într-o parte determină 280 | P a g e . înapoi sau lateral). ce primeşte informaţii acustice de la ambele urechi. în sens opus deplasării. Deplasarea liniară înainte provoacă reflexul de aplecare a corpului şi capului în faţă. Aceasta este aria acustică primară.). prin intermediul centrilor nervoşi. De la oscioare. iar distrugerea celor secundare nu aboleşte auzul. Proiecţia corticală a căilor auditive are loc în circumvoluţia temporală superioară. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Când capul şi corpul suferă accelerări liniare (înainte. Senzaţia şi perceptia auditivă. Când capul stă nemişcat. care trimit impulsuri spre centri. Rolul utriculei şi saculei. ci o componentă importantă a mecanismelor ce reglează echilibrul (alături de analizatorul kinestezic. anumiţi neuroni talamici.

de mişcarea circulară derulată. Cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasările endolimfei. asigurând senzaţia vestibulară conştientă. este excitat organul cupular al unui canal şi inhibat cel al canalului omolog contralateral. centrii nervoşi iau cunoştinţă. pentru reglarea tonusului muscular şi a posturii corpului. fapt ce dovedeşte că ei se adaptează foarte puţin. Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar şi în absenţa deplasărilor capului. Acesta este pragul diferenţei de înclinare a capului. orizontal şi sagital) ale spaţiului. Recepţionarea mişcărilor circulare ale capului este posibilă datorită orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri (frontal. Rotaţii ale capului în unul din aceste planuri provoacă deplasarea endolimfei numai în canalele semicirculare dispuse în planul respectiv. spre nucleii motori ai nervilor oculari. în vecinătatea ariilor acustice din girul temporal superior. ). Frecvenţa descărcărilor creşte progresiv cu gradul înclinării. Proiecţia corticală a analizatorului vestibular este la nivelul peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal). Potenţialele de acţiune generate de nivelul receptorilor vestibulari sunt transmise de primul neuron senzitiv al cili vestibulare până la nuclei vestibulari bulbari unde se află al 2-lea neuron senzitiv. asigurând fixarea ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului. spre formaţia reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori γ din măduva spinării. De aici stimulii vestibulari se răspândesc în mai multe direcţii: spre arhicerebel. pentru menţinerea automată a echilibrului. în orice moment. Rolul nucleilor vestibulari. spre talamus şi mai departe la scoarţa cerebrală. Înclinând numai cu 1° faţă de poziţia statică. Al II-lea organ receptor al aparatului vestibular este reprezentat de crestele ampulare şi cupulele gelatinoase. 281 | P a g e . Receptorii otolitici nu participă la echilibrul în condiţiile accelerărilor circulare ale capului şi corpului. descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. Rolul canalelor semicirculare.creşterea tonusului muşchilor extensori de partea opusă etc. Prin combinarea impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale semicirculare. Acest model de stimulare-inhibare stă la baza informării centrilor asupra sensului şi planului mişcării rotatorii suferite de cap (fig.

Figura 235 Structura pielii Figura 236 Epidermul 282 | P a g e .

Figura 237 Firul de păr Figura 238 Structura unghiei Figura 239 Glandele tegumentare 283 | P a g e .

Figura 240 Receptorii din tegument Figura 241 Durerea viscerală raportată 284 | P a g e .

Figura 242 Receptorii analizatorului kinestezic Figura 243 Receptorii analizatorului olfactiv 285 | P a g e .

Figura 244 Receptorii gustativi Figura 245 Localizarea perceperii gusturilor fundamentale 286 | P a g e .

Figura 246 Calea de conducere a sensibilităţii gustative Figura 247 Globul ocular şi organele anexe 287 | P a g e .

Figura 248 Ochiul – vedere anterioară Figura 249 Globul ocular Figura 250 Legătura dintre cristalin şi muşchiul circular 288 | P a g e .

Figura 251 Procesul de acomodare şi modificările cristalinului Figura 252 Straturile retinei 289 | P a g e .

Figura 253 Mioza şi midriaza Figura 254 Celulele cu con şi bastonaş 290 | P a g e .

Figura 255 Formarea imaginii pe retină Figura 256 Calea de conducere a sensibilităţii vizuale 291 | P a g e .

Figura 257 Structura urechii Figura 258 Urechea medie 292 | P a g e .

Figura 259 Urechea internă Figura 260 Secţiune prin cohlee 293 | P a g e .

Figura 261 Receptorii auditivi Figura 262 Transmiterea sunetelor de-a lungul membranei bazilare 294 | P a g e .

Figura 263 Aparatul otolitic Figura 264 Crestele ampulare 295 | P a g e .

unde îndeplinesc funcţii specifice. numite celule ţintă. Aceste glande nu prezintă ducte. În plus faţă de glandele enumerate mai sus. în funcţie de structură şi funcţie: 1) Glande exocrine: ex. hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului. Unii hormoni au un efect ce durează câteva minute. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule. Gonadele femele sunt localizate în cavitatea pelviană. Pe de altă parte. Hormonii sunt derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. sistemul endocrin. Acestea prezintă ducte prin care este transportat produsul de secreţie. Hormonii şi modul lor de acţiune Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei. în cutia craniană. anumiţi hormoni pot stimula sau inhiba activitatea sistemului nervos. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin intemediul impulsurilor electrice transmise de către neuroni.CURS 15. Hipotalamusul. celulele mucoase ale duodenului şi placenta. Glandele sistemului endocrin Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în mai multe regiuni ale corpului (Fig. Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori scurte. 265). glandele salivare. mucoase. rinichii. organe cu producţie endocrină sunt considerate şi timusul. unde anumite structuri ale encefalului stimulează sau inhibă producerea de hormoni. 2) Glandele endocrine formează un sistem propriu. deoarece prezintă şi porţiune exocrină. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul milisecundelor. Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca şi componentă a diferiteleor sisteme din corp. în scrot. 296 | P a g e . sudoripare. produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau în lichidul interstiţial. În schimb. Acţiune lor este lentă. stomacul. în schimb cele hormonale necesită secunde până la zile. Trei glande sunt localizate la nivelul cutiei craniene. Sistemul nervos şi endocrin funcţionează completându-se şi reglându-se unul pe altul şi tot organismul. Tiroida şi paratiroidele sunt dispuse la nivelul gâtului. în timp ce testiculele sunt localizate extraabdominal. glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt transportate prin intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă. SISTEMUL ENDOCRIN Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari. dar efectele sunt de durată. Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi menţinerea homeostaziei. alţii au efecte de ordinul săptămânilor sau chiar lunilor. Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera metabolismul celulelor ţintă. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen.

somatotrop) este un hormon de natură proteică. Hormonul de creştere (STH. care la adult este unit cu adenohipofiza. numite factori eliberatori. Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea de hormoni şi cerinţele celulelor ţintă. Este acoperită de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. 297 | P a g e . Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin intermediul sistemului nervos vegetativ. Un tip special de impulsuri nervoase leagă hipotalamusul şi hipofiza. Este foarte bine vascularizată. FSH. secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului. fiind ataşată de hipotalamus prin tija pituitară. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1. cu excepţia celulelor gonadotrofe. Hormonii produşi de adenohipofiză Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH.3 cm în diametru. Capilarele provenite din vena port se unesc în vena jugulară. În acest caz.Controlul secreţiei hormonale Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate. Acesta provine prin capilarizarea arterei hipofizare superioare. Cele mai importante creşteri ale concentraţiei sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. prolactina – PRL) 1.Lobul anterior (adenohipofiza) . Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori. având funcţii multiple. LH) Hormoni nontropi (STH. Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar.Lobul posterior (neurohipofiza). sângele arterial care ajunge la hipofiză. cât şi LH. hipofiza este divizată în: . până când este detectat un nivel normal al hormonului controlat. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici. trece întâi prin hipotalamus. Eliberarea lui în circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. La făt există un lob intermediar. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este localizată la baza creierului. când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut în sânge. Secreţia STH-ului se realizează toaotă viaţa. ACTH. Adenohipofiza produce un număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă. Glanda va elibera din nou hormonul. provenite din trunchiurilor carotidiene interne. Structural şi funcţional. care secretă atât FSH. cum ar fi medulosuprarenala. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care acţionează asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este produs suficient hormon. influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale adenohipofizei. unde se încarcă cu factori eliberatori. Fiecare hormon este secretat de celule diferite. în regiunea diencefalului. Astfel. Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de către anumite glande.

298 | P a g e .Hipoglicemia. viscerelor. a maturizării sexuale. ţesutului conjunctiv.).Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH. . Mg2+. Cl. gonadali.  Acţionează asupra metabolismului:  Proteic: stimulează transportul aminoacizilor. intensificând proteinosinteza. 272). după osificarea cartilajelor de creştere. Na+. muşchilor. relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă.  Glucidic: o Hiperglicemie o Stimulează glicogenoliza o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente (acţiune antiinsulinică)  Electrolitic: o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca2+. adenocorticotrop. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor ca sursă energetică. are loc creşterea ţesuturilor moi (piele.(creşterea concentraţiei plasmatice) o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a nefronilor. Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi calcifierii. etc. falange).  Lipidic:  stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite  creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină  stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi. Reglarea secreţiei STH-ului . Acesta apare în perioada de creştere a organismului sau poate fi de natură congenitală şi se datorează deficienţei sau absenţei celulelor somatotrofe. limbă. viscere). Se caracterizează prin întârzâierea creşterii. inteligenţa normală şi comportament pueril. mai ales cea musculară. caz în care STHul acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni. boală numită acromegalie (Fig. Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de tulburările care apar înn hipo şi hipersecreţie. . cruţându-se utilizarea aminoacizilor şi a glucozei. Dacă hipersecreţia survine la maturitate. Hipersecreţia în perioada de creştere exagerează creşterea scheletului şi apariţia gigantismlui. stressul stimulează secreţia de STH. K+.Efectele biologice:  Creşterea scheletului.Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina. hiperaminoacidemia. În hiposecreţie apare nanismul hipofizar.

5. declanşând astfel naşterea. Acest lob depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH). Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi inhibată de dopamină. Este eliberată spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului. de asemenea. 4. LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul. numit dopamină. Prolactina este secretată atât la femeie. Hormonul corticotrop (ACTH) Este un hormon de natură proteică. La femei. dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei granulelor de melanină din melanocite. Hipotalamusul are rol important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină. FSH stimulează testiculele să producă spermatozoizi. şoc electric. în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi . Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. cum ar fi: expunerea organismului la eter. emoţii cresc secreţia de ACTH. Reglarea secreţiei: . stimulează producerea de progesteron. LH-ul este numit hormon stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să producă testosteron. 3. 1.CRH (hormon eliberator de corticotropină) . stresul emoţional stimulează sinteza de TSH. Reglarea se realizează. LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben.Expunerea corpului la factori stresanţi. Sinteza TSH-ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. La bărbaţi. prin feedback negativ. FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia.Prin feed-back. Hormonul foliculostimulant (FSH). De asemenea. cât şi la bărbat. Prolactina. traume fizice. împreună formând gonadotropinele. Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este foarte bine elucidată. stimulează secreţia de estrogeni. frig. după cât se pare. La femei. La bărbat. 7.2. Hormonul luteotrop (LH). prin GnRH-ul produs de hipotalamus. Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. dar funcţionează după parturiţie. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei de glucocorticoizi de către corticosuprarenală. căldură. De asemenea. Hormonul melanocitostimulator (MSH). 6. Frigul. stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele 299 | P a g e .

împreună cu prolactina. având efect calorigen  Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active (mai puţin creier. 1. 266). a căror secreţie este controlată de către TSH. Hormonul antidiuretic (ADH). 2.galactofore ale glandelor mamare. Glanda tiroidă Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină vasoconstricţie. apare diabetul insipid caracterizat prin poliurie şi polidipsie. formarea tecii de mielină şi a sinapselor) Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din organism Pe sistemul nervos determină iritabilitate. determină dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină Menţin. Celulele parafoliculre produc calcitonina. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni. Din punct de bedere structural (Fig. în concentraţii ridicate. stimulează oxidările celulare. determinând ejecţia laptelui. ca şi ocitocina. secreţia lactată Menţin greutatea corpului în limite fiziologice Influenţează metabolismul:  Energetic: stimulează consumul de O2. ADH-ul este. la nivelul tubului contort proximal. nelinişte Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală. Este foarte bine vascularizată (80-120 ml/min). În cazul lezării hipotalamuslui sau a neurohipofizei. vase de sânge. dedesubtul laringelui. glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în care există foliculi tiroidieni. realizată prin stimularea reabsorbţiei. Tiroida este cea mai mare glandă endocrină. uter. glicogenoliză hepatică 300 | P a g e . testicule)  Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză. Rolul hormonilor tiroidieni: Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează diferenţeierea neuronilor. Prezintă 2 lobi de circa 5 cm fiecare. un hormon polipeptidic produs de hipotalamusul anterior. În interiorul folicului există un coloid. cântărind cam 25 g. 267). Funcţia principală a hormonului este reducerea cantităţii de apă eliminată prin rinchi. Celulele cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt apoi depozitaţi în coloid. Oxitocina administrată după naştere are rolul de a reduce volumul uterului şi a opri sângerarea. nervi şi celule parafoliculare. delimitate de un epiteliu coboidal. creşterea catabolismului tisular de glucoză. situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. Foliculii ovarieni sunt structuri sferice.

structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul). formate din mai multe tipuri de celule. Corticosuprarenala (CSR) Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. 273) 2. iar celulele β produc insulina. Medulosuprarenala este formată din celule mari. Epiteliul secretor al corticalei este dispus în trei zone: zona glomerulară la periferie. scade nivelul de coşlesterol) Tulburări: Hiposecreţie: În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian La maturitate: mixedem. căderea prului. Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice  Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge. Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant (glicogenogeneză. având efect hipocalcemiant. Acesta are acţiune antagonică calcitoninei. în contrast cu medulara. Fiecare este formată dintr-o porţiune corticală şi una medulară. Paratiroidele Sunt 2 glande pereche. În cazul unei secreţii defectuoase de insulină apare diabetul zaharat. Reglarea secreţiei acestor hormoni se realizează pe cale umorală. situate pe faţa posterioară a tiroidei. stimularea oxidărilor celulare. Reglează nivelul calciului sanguin. creşterea în greutate. uneori enoftalmie Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. Ei au o structură sterolică (provin din colesterol). reacţii motorii şi psihice întârziate. gliconeogeneză. având efect hipercalcemiant. în funcţie de nivelul glicemiei. la interior. lipogeneză din glucide). Celulele secretoare de hormon sunt cele principale. glandele sunt formate din 2 tipuri de celule epiteliale. diseminate printre celulele oxifile. diferite din punct de vedere embriologic. Celulele α produc glucagon. Corticala este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. de formă ovală. ce prezintă granule de neurosecreţie. anemie. 270) Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. 268) Pancreasul este o glandă mixtă. Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. Pancreasul endocrin (Fig. Îndepartarea glandelor suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. Aceste animale pot fi menţinute mult 301 | P a g e . lipoliză). la mijloc şi zona reticulată. Glandele suprarenale (Fig. Glucagonul are efect hipergliceminat (glicogenoliză. zona fasciculată. anatomic şi funcţional. cu rol de susţinere. senzaţia permanentă de frig. Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans. Rolul hormonilor steroizi este vital. Structural.

De fapt. Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni. Inhibă absorbţia lipidelor. Anatomic şi funcţional. Acţiunea acestora se manifestă în metabolismul intermediar al glucidelor. Aite efecte ale glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor (eozinopenie). Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na + în schimbul K+ sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a CSR (boala Addisson). În funcţie de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni. de 20%. Aldosteronul. ei sunt împărţiţi în trei grupe: Mineralocorticoizii. Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt secretaţi în zona fasciculată. incapactitate de concentrare. are rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sanguin. precum şi în echilibrul acido-bazic. cu reprezentantul principal aldosteronul. cresc diureza prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor colectori. la nivelul ficatului (gluconeogeneza). Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină semnele dereglărilor metabolismelor intermediare. Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele excitaţiei sistemului nervos simpatic. inhibă mucusul gastric şi intestinal. Ei stimulează procesul de sinteză a glucidelor din aminoacizi sau lipide. Medulosuprarenala Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul crestelor ganglionare. glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice. Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison. Asupra sistemului nervos. Hipersecreţia duce la pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului.timp în viaţă dacă sunt tratate prin injecţii cu extract de glanda CSR. Activează catabolismul proteic şi lipidic. prin acţiunea sa de reţinere a Na + în organism. Creşte secreţia de pepsină şi HCl. Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi determină edeme şi hipertensiune. Glucocorticoizii au şi un rol antiinflamator. Sunt secretaţi de zona glomerulară. Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. unii androgeni (asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). Sunt secretaţi mai ales în zona reticulară. Bolnavii prezintă obezitate. Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi. la terminaţiile simpatice din ţesuturi 302 | P a g e . diabet şi hipertensiune. cresc eliminările de azot. mustăţi) sau de feminizare a bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc. Se produce potasiurie şi acidurie. apar semne de masculinizare a femeilor (barbă. Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. creşte filtrarea glomerulară. Ei sunt: adrenalina în proportie de 80% şi noradrenalina. La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă.). lipidelor şi protidelor. urmată de hipotensiune şi adinamie (scăderea capacităţii de efort). medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri. Când sunt secretaţi în exces hormonii sexului opus. modificări ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi modificări electroencefalografice. Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare.

Adrenalina are efecte predominant metabolice şi energetice. sunt mediatori chimici ai S.N. Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt: Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie. Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în sprijinul rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. traumatisme. înconjurate de o bogată reţea vasculară. Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie. o reducere a secreţiei de melatonină. după care involuează. Acest hormon are o acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor. Neacşu. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare. Atât secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică. Aceşti hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi interne. frânând funcţia gonadelor. protidic şi glucidic. EPIFIZA (269) Şcoala românească de endocrinologie (Parhon. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele. Epifiza este mai dezvoltată în copilărie şi adolescenţă. Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice (pinealocite).dilată pupila. simpatic. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent. prin intermediul nervilor simpatici. Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză de către grupuri de cercetători români (Milcu. Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia bronhiilor. Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina. Contractă splina şi ficatul. Pavel). simpatic. Hiperfuncţia se întâlneşte în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. Extractele de epifiză au efecte metabolice. de emoţii. Stimulii luminoşi produc. frig sau de căldură excesivă etc. Până acum a fost identificată melatonina. epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi cvadrigemeni anteriori.N. Creşte excitabiltatea inimii. Produc alertă corticală. Hormonii secretaţi de epifiză sunt incomplet elucidaţi. şi conţine numeroase fibre simpatice. Denumită glandă pineală. mobilizarea grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. În întuneric melatonina creşte. Inhibă majoritatea secreţiilor. Epifiza are strânse legături cu retina. Substanţa are o puternică acţiune antigonadotropă. anxietate şi frică. vasoconstricţie şi hipertensiune. Alte acţiuni . datorită formei sale de con de pin. cu proprietate secretoare şi elemente nervoase (celule şi prelungiri). 303 | P a g e . mucoase şi viscere. în special anti LH. Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia sfinctereIor. cât şi în cel mineral. Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar. atât în metabolismul lipidic. Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S.). contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr. derivat al serotoninei.se eliberează aceleaşi catecolamine în proporţie inversă.

efecte de frânare a mitozelor.acţiune de stimulare a mineralizării osoase. La pubertate involuează. Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare. splina. . până la pubertate. amigdalele etc. 304 | P a g e . 271).rol de glandă endocrină. Este o glandă cu structură mixtă. Are localizare retrosternală (Fig.acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor. Se dezvoltă din endoderm.). Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem). Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule reticulare între care se află timocite. fără a dispare complet.TIMUSUL Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei. Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici.rol de organ limfatic central . . imigrate din măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip "T". care determină involuţia acestui organ. de epiteliu secretor şi organ limfatic. Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi. Îndeplineşte în organism funcţii importante: . se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus: .

Figura 265 Principalele glande cu secreţie endocrină 305 | P a g e .

Figura 266 Tiroida .localizare Figura 267 Structura tiroidei 306 | P a g e .

Figura 268 Pancreasul endocrin Figura 269 Epifiza 307 | P a g e .

Figura 270 Glanda suprarenală 308 | P a g e .

Graves 309 | P a g e .Figura 271 Localizarea timusului Figura 272 Manifestările hipo şi hipersecreţiei de STH Figura 273 Boala Basedow .

. Hriţcu. Eleventh edition.A. 2006 Hefco.. H.. Petricu. 2008 Neagu. L.. V. reproducerea şi funcţiile de nutriţie). Human anatomy. I. C. TH. 2001 Voiculescu.. Blackwell Publishing... Biochimie medicală. 2006 Guyton. Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin.BIBLIOGRAFIE Cârmaciu. Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie Soru Eugenia. Editura Tehnopress.. C. Didactică şi pedagogică.. Iaşi. Editura Medicală. 1967 Planşele . A. The McGraw−Hill Companies. L. Niculescu. 2007 Hriţcu. C. Editura Medicală. Textbook of medical Physiology. L. vol. Eleventh Edition. Bucureşti. Clinical Anatomy. Bucureşti. I. R. C. Ed.Van De Graaff. 1983 Ellis. Torsan. The McGraw−Hill Companies. 1982 Van De Graaff... I. J. Hall.. Bucureşti. II.. 2001 310 | P a g e . Anatomia şi fiziologia omului. Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii . Iaşi. Editura Pim. Anatomia şi fiziologia omului.E. Human anatomy. Elsevier Saunders.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful