Cuprins

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI ............................................................. 2 CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA. ............................................ 17 CURS 3. CICLUL CELULAR .............................................................................................. 30 CURS 4. ŢESUTURILE ........................................................................................................ 38 CURS 5. SÂNGELE ............................................................................................................... 59 CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR ................................................................................. 68
6.1. SISTEMUL OSOS ......................................................................................................................... 68 6.2. ARTICULAŢIILE............................................................................................................................ 96 6.3. SISTEMUL MUSCULAR ............................................................................................................... 99

CURS 7. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA ................................................ 129 CURS 8. APARATUL CIRCULATOR ............................................................................. 138
8.1. 8.2 Sanguin ................................................................................................................................ 138 Sistemul circulator limfatic ................................................................................................. 152

CURS 9. APARATUL DIGESTIV ..................................................................................... 156 Morfologia şi anatomia aparatului digestiv ....................................................................... 157 CURS 10. METABOLISMUL ............................................................................................ 176 CURS 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR) ............................................................ 190 CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA ............................. 199 CURS 13. SISTEMUL NERVOS ........................................................................................ 214 CURS 14. ANALIZATORII ................................................................................................ 260 CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN................................................................................... 296 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 310

1|Page

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei
2. Caracteristicile speciei umane 3. Planurile corpului uman 4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei Anatomia (gr. anatomia- a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care se ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi embriologia comparată. Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor). Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate toate structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme (digestiv, circulator, osos etc.) Ramuri specializate ale anatomiei: anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de 2|Page

adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de cunoştinţele din trecut. Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice: 1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate, spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea mişcărilor. 2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă. 3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui permiţînd numeroase mişcări. 4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat. Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă. 5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că, atunci cand privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să percepem lumea tridimensional. În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom analiza fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de aspecte: 1.3. Planurile corpului uman Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1): - un plan sagital - un plan frontal - un plan transversal Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi egale. Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre în faţă) şi posterioară (spre în spate). Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul tomografiei cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi 3|Page

obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea dificilă, dacă nu imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.

Plan sagital

Plan frontal

Plan transversal

Figura 1. Planurile de orientare ale corpului uman

1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe langă corp, cu palmele orientate spre înainte, perfect întinse (Fig. 2).

4|Page

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni direcţionali, pentru localizarea diferitelor organe unele faţă de altele.

Figura 2. Poziţia anatomică a corpului uman Termenul Definiţia Exemple Superior (cranial, cefalic) Situat spre regiunea cefalică Toracele este superior abdomenului Inferior (caudal) Opus regiunii cefalice Gâtul este inferior capului Anterior (ventral) Spre în faţă Sternul este anterior inimii Posterior (dorsal) Spre spate Rinichii sunt situaţi posterior intestinelor Medial Spre linia mediană a Inima este situată medial corpului faţă de plămâni Lateral Opus liniei mediane a Urechile sunt situate lateral corpului faţă de nas Intern (profund) Opus suprafeţei corpului Creierul este situat intern faţă de craniu Extern (superficial) Spre suprafaţa corpului Pielea este situată extern faţă de muşchi Proximal Spre trunchi Genunchiul este situat proximal faţă de tars Distal Îndepărtat de trunchi Palma este situată distal faţă 5|Page

de cot

Figura 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului Corpul uman este impărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa corpului (Fig. 7). Regiunile mari ale corpului sunt: - capul - gâtul - trunchiul - membrele superioare - membrele inferioare Capul - este împărţit în două regiuni: o regiunea facială: include ochii, nasul şi gura o regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul. Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea organelor situate în acele regiuni: - regiunea orbitală (îin dreptul ochilor) 6|Page

Include: . cea care susţine capul şi ii permite mobilitatea. iar organele interne corespunzătoare sunt prezentate în tabelul de mai jos (Fig. în treimea superioară a abdomenului Organele interne corespunzătoare Vezica biliară. regiunea frontală (osul frontal).pelvisul Toracele sau regiunea toracală.abdomenul . colonul ascendent. Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt importante în verificarea integrităţii acestor organe. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul (buricul). Între cele două regiuni mamare se găseşte regiunea sternală. unde pot fi cel mai bine detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele respiratorii. iar regiunea înconjurătoare se numeşte regiune axilară.regiunea orală (în dreptul gurii) . spre exemplu. Axila este importantă in examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi. stomacul. Trunchiul Trunchiul sau torsul.regiunea auriculară (în dreptul urechilor). regiunea zigomatică (osul zigomatic) APTER 2 Gâtul . Regiunea Hipocondrul drept Epigastrul Hipocondrul stang Localizarea Dreapta. Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor interne.toracele .. Regiunea mamară a toracelui este cea din jurul areolelor mamare. În cutia toracică sunt localizaţi plămânii şi inima. Subsoara este denumită fosa axilară sau simplu. Un medic trebuie să ştie. reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi membrele. Cele nouă regiuni sunt prezentate in figura de mai jos. 4). o parte din ficat şi din rinichiul drept O parte din ficat. pancreasul şi duodenul Splina. în treimea superioară a abdomenului Stânga. sau pe denumirea oaselor din acea zonă: ex. o parte din rinichiul drept şi din intestinul subtire 7|Page Flancul lateral drept Dreapta.regiunea nazală (în dreptul nasului) . axilă. o parte din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Cecum. în treimea medie a abdomenului . face referire la piept.face referire la regiunea cervicală. în treimea superioară a abdomenului Central. Abdomenul este localizat sub torace. care la femeile mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii. flexura splenică a colonului. Regiunea vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală. flexura hepatică a colonului.

Regiunea ombilicală

Flancul lateral stâng

Regiunea inghinală dreaptă

Hipogastrul

Regiunea inghinală stângă

Central, în treimea medie a Jejunul, ileonul, o parte din abdomenului duoden, din colon şi din rinichi şi vasele sanguine abdominale principale Stânga, în treimea medie a Colonul descendent, portiuni abdomenului din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Dreapta, în treimea Apendicele cecal, porţiuni inferioară a abdomenului din cecum şi intestinul subţire Central, în treimea Vezica urinară, o parte din inferioară a abdomenului intestinul subţire şi colonul sigmoid Stânga, în treimea inferioară Porţiuni din intestinul a abdomenului subţire, colonul descendent şi sigmoid

Fig. 4 Regiunile abdomenului

8|Page

Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).

Figura 5. Cadranele abdomenului Pelvisul. Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se găsesc alte subregiuni: - pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual) - perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal) - lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale) - sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală) - muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este utilizată pentru injecţiile subcutanate. Membrul superior Este anatomic împărţit în: - umăr - braţ - antebraţ - mână (palmă). Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi brat şi cuprinde articulaţia braţului la centură. Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.

9|Page

Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia cotului. Fosa cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă pentru injecţiile intravenoase si pentru prelevarea de sange. Mâna are 3 zone principale: - carpul, ce contine oasele carpiene - metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene - degetele, ce conţin falangele Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palamară (palmă), iar partea posterioară a mâinii se numeşte dosul mâinii. Membrul inferior Este anatomic impartit in: - sold - coapsă - genunchi - gambă - picior Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală. Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa poplitee). Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul piciorului, o creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei. Piciorul are 3 regiuni principale: - tarsul, alcătuit din oasele tarsiene - metatarsul, alcătuit din metatarsiene - degetele, alcătuite din falange Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior piciorului, iar talpa piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior. Cavităţile corpului (Fig. 8) Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin organe care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi principale ale corpului: - cavitatea anterioară - cavitatea posterioară Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării. Cavitatea anterioară a corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară (cavitatea toracică) şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele din celom sunt denumite generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară plămânul drept şi stâng. Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul dintre cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin. Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală, situată superior, şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală conţine stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, ficatul, vezica biliara, pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea 10 | P a g e

pelviană este ocupată de porţiunea terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter, trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat) (Fig. 9). Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite. Majoritatea sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele organe ale sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în cavitatea pelviana. Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi compartimentează organele, astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un singur plămân.

reg. nazală reg. orală reg. cervicală (gât) umăr reg. axilară reg. mamară reg. brahială reg. reg. abdominală reg. anterioară brahială reg. carpiană reg. palmară reg. digitală reg. femurală reg. patelară

reg. cefalică reg. frontală reg. orbitală reg. zigomatică reg. mentală reg. sternală reg. pectorală reg. cubitală ant. (fosa cubitală) reg. inghinală reg. coxală

reg. pubiană

reg. crurală anterioară

reg. tarsală (glezna) reg. dorsală a piciorului

Figura 7 A. Regiunile corpului – vedere anterioară

11 | P a g e

reg. cranială reg. posterioară toracică reg. occipitală reg. cervicală posterioară umăr reg. vertebrală (coloana vertebrală) reg. brahială reg. abdominală reg. cubitală posterioară reg. lombară reg. sacrală reg. gluteală reg. dorsală palmei reg. perineală reg. femurală fosa poplitee

reg. crurală posterioară

regiune plantară

Figura 7 B. Regiunile corpului – vedere posterioară

În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte cavităţi mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există deasemenea, două orbite care adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. Deasemenea, există 2 cavităţi ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor. 12 | P a g e

cavitatea cranială

cavitatea posterioară
cavitatea vertebrală diafragm cavitate toracică

cavitatea abdominală

cavitate pelviană

Figura 8. Cavităţile corpului

mediastin cavităţile pleurale cavitatea pericardică cavitate abdominală cavitate pelviană

cavitatea toracică

cavitate abdomenopelviană
cavitatea

Figura 9. Cavitatea anterioară a corpului 13 | P a g e

abdomeno -pelviană

cavitatea anterioară

Membranele corpului Membranele corpului sunt alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care acoperă, separă şi susţin organele interne. Există două tipuri principale de membrane: - membrane mucoase - membrane seroase Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul lubrefiază şi protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în organele cavitare, în cavitătile sau tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive, genitale şi excretoare. Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă viscerele, secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros. o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura plamanului drept şi pleura plămânului stâng) este formată din două componente:  foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor  foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul. Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie. o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:  Pericardul visceral vine în contact direct cu inima  Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică. o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:  Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale  Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele epiploon sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii, suprarenalele şi porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc retroperitoneale. Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul visceral de cel parietal (Fig. 10). 1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de sufixe, respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi prefixe ale acestor termeni.

14 | P a g e

micul epiploon

diafragm

pancreas

ficat stomac

duoden intestin gros mezenter intestin subţire peritoneu visceral rect cavitate peritoneală vezica urinară peritoneu parietal marele epiploon

Figura 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno – pelviene şi membranele seroase asociate

Rădăcina termenului Abdomeno Angi/o artros cianos Cit/o Derm/o eritros Gastr/o Glicos Hepat/o Hist/o Leuc/o Mamo

Semnificaţia Privind abdomenul Cu privire la vasele sanguine Cu privire la articulaţii Albastru Cu privire la celulă Cu privire la piele Roşu Cu privire la stomac Glucide, zaharuri Cu privire la ficat Cu privire la ţesuturi Alb Cu privire la sâni, glande mamare 15 | P a g e

Instrument de examinare Inflamaţia ..... Scăderea sau reducerea . Înregistrarea unor parametri Procesul înregistrării Studiul .... Formarea unei deschizături... mod 16 | P a g e . în chirurgical mărire Boală Teamă Repararea chirurgicală a ... peste peste normal sub normal mare mic în jurul rapid Semnificaţia termenului Durere Celule Îndepărtarea chirurgicală a . ştiinţă) -otomie -ostomie -megalie -patie -fobie -plastie -penie -scop -ită Cu privire la rinichi Cu privire la sistemul nervos Cu privire la oase Cu privire la hrănire Cu privire la boală Cu privire la nas Semnificaţia termenului fără..Nefro Neuro Osteo fago Pato Rino Prefixul a/an acro bradi dia dis endo epi hiper hipo macro micro peri tahi Sufixul -algie -cite -ectomie (tomos – a tăia) -gramă -grafie -logie (logos – cuvânt. absent extremitate încet prin dificil interior deasupra. Tăiere în .

17 | P a g e . Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri funcţionale. Nivelul tisular Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare. elementele figurate. Exemple de celule specializate: celulele osoase. mucoasa epitelială este considerată ţsutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest nivel. în general. funcţiile vitale. creşterea. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv. la rândul lor.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. precum: metabolismul. În stomac.CURS 2. un ţesut pricipal şi alte ţesuturi secundare. Pentru a se menţine integritatea şi buna funcţionare a organismului. Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor. Nivelul organic Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care îndeplineşte o anumită funcţie. remanierea şi diviziunea. spre exemplu. hepatocitele. 11) Nivelul celular Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA. formează molecule. Organismul uman conţine multe tipuri de celule. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă. adipocitele. numite organite. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. oasele. prin diverse legături chimice. la nivel celular.1 Nivele de organizare ale corpului uman 2.3 Compoziţia chimică a celulei 2. trebuie să se desfăşoare corect. splina. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut. excitabilitatea. Structura particulară a fiecărei celule este direct legată de funcţia ei. Aceştia. ovarele. inima. pancreasul. pielea. care îndeplinesc aceeaşi funcţie. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă. deoarece este compus din celule asemănătoare care. Omul este un organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule. dimensiunile şi tipurile celulare 2.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară 2. Celulele sunt compuse din atomi. celulele nervoase. Fiecare organ conţine. muscular şi nervos.2 Numărul. a cărui funcţie este de a pompa sânge prin corp. fiecare specializată pentru o anumită funcţie. conjunctiv. celulele musculare. nervos şi muscular. alcătuiesc un scut protector pentru corp.4 Structura celulei 2. Ex. împreună.

5 µm. sinteza proteinelor. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date despre celule. Pot fi:  Aplatizate (pavimentoase) 18 | P a g e . în 1838 şi în 1839 de către biologii germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann. multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular. pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv. Spre exemplu. sistemul endocrin. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună. 2. ovulul. celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile. celula este considerată o unitate funcţională. respiraţia celulară. deşi microscopice. în timp ce un eritrocit (hematie) are 7. dimensiunile şi tipurile celulare Organismul este o maşinărie extrem de complexă. O înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. sunt necesare anumite condiţii. Un sistem este constituit dintr-o varietate de organe.Nivelul sistemic Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Chiar şi cea mai mare celulă. Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu omputere foarte mare de focalizare. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime. care urmăreşte structurii şi funcţiilor celulei. de către cercetătorul englez Robert Hooke. unele celule. Forma iniţială a celulelor este sferică. sistemul digestiv. Această teorie susţine că toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea structurală şi funcţională pentru toate organismele. sistemul nervos. El le-a denumit celule. Dimensiunea celulelor este măsuată în micrometri (µm). ajungând la 60 – 100 trilioane celule care formează organismul adult. 1 µm – 10-6 m. sute de tipuri de celule apar. Din acest motiv. sistemul circulator. a examinat o bucăţică subţire de plută şi a observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. Pentru ca celulele să rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea. numite citologie. Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru. în care baza este reprezentară de celule. mitoza şi meioza. culminând cu formularea teoriei celulare. Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale organismului. Mai mult decât atât. trebuie menţinut. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. ce au funcţii similare sau înrudite. Studiile acestor cercetători au dus la conturarea unei noi discipline. Celule variază mult.2 Numărul. Anumite organe pot participa la alcătuirea a două sisteme. ca formă şi dimensiuni. cât şi în cel endocrin. Pentru ca organismul să funcţioneze normal. după diferenţiere luând o altă formă caracteristică (fig. Pe de altă parte. zigotul sau celula ou. este de-abia vizibilă cu ochiul liber. În plus. un mediu care să protejeze celula. după asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri. Ex. pot fi foarte lungi. alcătuind organismul ca întreg. Utilizând un microscop primitiv. Este uimitor cum dintr-o singură celulă. 12). Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă. Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru. în permanenţă.

trebuie înţeleasă chimia corpului uman. alcătuind molecule. 2. o bază chimică.3 Compoziţia chimică a celulei Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de: proteine. Ovale  Fusiforme  Stelate  Prismatice  Cubice etc. În plus. Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă. potasiu. permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri minerale (electroliţi). Puţine dintre elemente se găsesc libere în organism. are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o parte în alta a celulei. lipide. toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o îndeplinească. glucide. de cele mai multe ori. Privind forma şi dimensiunile celulelor. Pentru a înţelege structura şi funcţia. Patru dintre elemente reprezintă cam 95% din masa corpului (carbonul. în corp. magneziu şi sulf. ea reprezentând solventul. vitamine. sub formă de soluţii. Apa este prezentă. disfuncţionalităţile din organism au de multe ori. absorbind sau eliberând căldură. Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. fosfor. Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi anorganici. Rolul electroliţilor este de a 19 | P a g e . Apa este un solvent aproape universal. Apa Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. O altă funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza). Mai mult. hidrogenul. Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru transportul gazelor. Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2). Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum. sodiu. Alte elemente comune existente în orgnism sunt: calciul. majoritatea formează legături. altele sunt alcătuite din tipuri diferite de atomi (H2O). aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în ea. oxigenul şi azotul). acizi nucleici. Electroliţii Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos. formând soluţii capabile să permită trecerea curentului electric. Toate procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. Apa contribuie la termoreglare. ce permite trecerea influxului nervos.

nucleul 1. deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului nervos. Lipidele Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. toate celulele au în comun o serie de structuri (fig.menţine constant pH medului intern. aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari: 1. Lipidele au rol structural şi energetic. glucidelor (glicoproteine). Sunt insolubile în apă şi includ grăimi şi subtanţe înrudite.4 Structura celulei Oricât de mare ar fi diversitatea celulară. friabilitate osoasă. în contracţia musculară. Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. H şi O.este alcătuită în principal din: o proteine o un dublu strat fosfolipidic o colesterol o carbohidrati o alte lipide 20 | P a g e . Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine). Din această categorie fac parte monozaharidele. membrana 2. precum colesterol. 13 ). În structura proteinelor intră 20 de aminocizi. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe musculare. citoplasma 3. de transport. Glucidele Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit mod de funcţionare. Fosfolipidele intră în structura membranei celulare. lipidelor (lipoproteine) . Pentru a descrie mai uşor celula. dizaharidele şi polizaharidele. 14) . Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural. comă sau diabet. Principalul lor rol este cel energetic. 2. în apărarea organismului. Excesul de glucide poate fi convertit în lipide. enzimatic. fosfolipide. Membrana celulară (Plama lema) (fig. în contracţia musculară. Compuşii organici Proteinele Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi.

Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. reticulul endoplamatic. multe dintre ele. Acestea funcţionează. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în apă. unele spre altele. Deasemena contribuie la coeziunea celulelor. substanţele solubile în grăsimi. Aceste canale proteice permit trecerea preferenţială a anumitor molecule. aparatul Golgi. inclusiv apa. Uneori. Structura membranei celulare nu este pe deplin elucidată. cu uşurinţă. au tendinţa naturală de a se dispune în zona centrală a membranei. b. pot străbate membrana. alcoolul. Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. În citoplasmă se găsesc dispersate lipide neutre. globulare.Grosimea membranei este de aprox. dioxidul de carbon. Conţine dizolvate proteine. Proteinele membranare se găsesc. Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Stratul lipidic este impermeabil pentru substanţele specific solubile în apă. Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse de apă. Acesta determină gradul de permeabilitate (impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. În acest strat sunt inserate proteine mari. Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). Colesterolul este tot de natură lipidică. Prin interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului). centrozomul 21 | P a g e . Acestea se găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. Modificarea induce activarea regiunii interne a receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului. 2. iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. Citoplasma a. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale membranei. care nu pot trece altfel prin membrana celulară. Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i). însoţite de glucide. cum ar fi hormonii peptidici. care determină un anumit răspuns din partea celulei. în contact cu mediul intracelular şi extracelular. Capătul care conţine fosfatul este hidrofil. cum ar fi ionii. electroliţi şi glucoză. după modul de dispunere în membrană:  proteine transmembranare (integrale)  proteine periferice. ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar. acesta suferă o modificare conformaţională. Se disting două categorii mari de proteine. dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul mozaicului fluid. În schimb. Altele se comportă ca şi enzime. transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. glucoza sau ureea. dar se atrag între ele. granule de glicogen şi organitele. cu consum energetic). pot pătrunde prin stratul fosfolipidic. în majoritate. transportă substanţele în sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ. peroxizomii → lipsite de membrană: ribozomii. ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei. Altele intră în structura unor receptori. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi. precum oxigenul. Organitele celulare: → cu membrană dublă: mitocondriile → cu membrană simplă: lizozomii. prin care moleculele solubile în apă. 65 – 100 angstromi (Å).

Aceste canalicule sunt interconectate. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza unor lipide. însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă nucleul. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a organismului. Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. răspândite în citoplasmă. diferit de cel extrareticular. Structura de bază a mitocondriei (fig. în funcţie de necesarul energetic al celulei. Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă. 18) Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza proteinelor. toate mitocondriile se transmit pe cale maternă. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix. endos – interior) Reticulul endoplasmatic (fig. Deasemena are rol mecanic. !!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul. Pertele reticulului are aceeaşi structură ca şi membrana celulară. Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor. Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie. în scopul oxidării nutrienţilor cu obţinere de energie. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial. Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:  Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori suprafaţa celulei. cea internă invaginează creste mitocondriale. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în celulă. 15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei). prin respiraţia celulară.Mitocondriile Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor. O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber – se consideră că s-ar transmite astfel. dezvoltă o toleranţă. Mebrana externă este netedă. cum ar fi alcoolul sau fenobarbitalul. Deasemenea suprafaţa mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea. Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. Au forma şi dimensiunea variabile: globulară. ATP-ul ste transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară. elongată. filamentoasă. dar numărul lor variază de la mai puţin de 100 la câteva mii. Mitocondriile se replică independent. 17)  Reticul endoplasmatic neted . 22 | P a g e . ele se transmit identic de la mamă. 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne. Acestea prezintă ataşate numeroase enzime oxidative. !!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe. Replicându-se independent de nucleu.REn (fig. nu şi în capul spermatozoidului. astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari pentru a obţine efectul iniţial. de susţinere a celulei.

Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi. fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze. 19 ) Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. cam jumătate din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor. prezenţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. La fel. Inflamarea dureroasă din artritele reumatoide. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime. Se formează fie prin replicare proprie. 21). !!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. Peroxizomii Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor. a particulelor încorporate de celulă şi a unor bacterii. dar diferă prin două aspecte. vezicule secreatoare sau alte componente. Au rolul de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii nucleici. de exemplu. Ribozomii (granulele lui Palade) Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară. ca enzime. 23 | P a g e . Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. 22) Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în citoplasmă. Spre exemplu. regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează aceloraşi organite. Acest aparat este bine dezvoltat în celulele secretoare (fig. Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi. Este format din 4 sau mai multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. !!! Atrofierea normală. Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi. se datorează activităţii lizozomilor.Aparatul Golgi (fig. Se formează în nucleoli. 20). sau reducerea mărimii uterului după naştere. Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. Aparatul Golgi funcţionează în dependenţă cu reticulul endoplasmatic (fig. numite hidrolaze şi alcătuiesc un sistem digestiv al celulei. ce permite degradarea structurilor celulare distruse. are loc atunci când enzime lizozomale sunt eliberate în capsula articulaţiilor şi iniţiază deigestia ţesutului înconjurător. Membrana lizozomilor împiedică răaspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei. Lizozomii (fig.

Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. 24 | P a g e . cromatina se spiralizează şi se condensează formân cromosomii. poroasă. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid. Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei. Majoritatea celulelor conţin un singur nucleu. Porii sunt formaţi din proteine ce permit trecerea selectivă a ARN-ului. nu se pot divide. situată în apropierea nucleului. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă). fibrelor musculare striate de tip scheletic este împins spre periferie. Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică. formată din ADN. În timpul diviziunii centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului. perpendiculari unul faţă de altul. Este format din 2 centrioli. Neuronii nu au centrozom şi deci. a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. 24) Este de obicei localizat central în celulă. altele au 2 (hepatocitul). În interiorul nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:  Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în sinteza ribozomilor. sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic). Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele organismului. Fiecare centriol este alcătuit din tubuli de natură proteică.Centrozomul (fig.  Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem. formân fusul de diviziune. 3. Nucleul (fig. 23) Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană. Nucleul este delimitat de o membrană dublă. proteine şi mici cantităţi de ARN şi diferiţi ioni. Când o celulă se divide. În cazul adipocitelor.

e. Neuronul. Celulă epitelială pavimentoasă. Spermatozoid 25 | P a g e . Nivelele de organizare structurală din corpul uman Figura 12. c. d. Hematie. Leucocit. Celulă musculaă striată de tip scheletic. g. h. Osteocit. f. Celulă musculaă netedă. Forma celulelor a.Creşterea complexităţii sistem celulă ţesut Figura 11. b.

Golgi Membrana nucleară Mitocondrie Lizozom Cromatină Nucleu Membrana celulară Microtubuli Reticul endoplasmatic rugos Citoplasmă Reticul endoplasmatic neted Ribozomi Figura 13.Granule de secreţie Centriol Nucleol Ap. Structura membranei celulare 26 | P a g e . Structura unei celule Proteine fibrilare Glucide Glicolipide Dublu strat fosfolipidic Colesterol Proteine globulare Figura 14.

ARN) creste mitocondriale cu enzime oxido-reducătoare Figura 15. Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic tubuli membrană ribozomi Figura 17. Imagine la microscopul electronic Figura 16.membrană externă membrană internă matrice (ADN mitocondrial. Reticulul endoplasmatic rugos Figura 18. enzime. Reticulul endoplasmatic neted 27 | P a g e . Mitocondria a.

Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi 28 | P a g e . Aparatul Golgi Figura 20. Aparatul Golgi în celulele secretoare Figura 21.vezicule secretoare aparatul Golgi vezicule transportoare reticulul endoplasmatic Figura 19.

Figura 22. cromatină Figura 24. nucleu mb. ext. int. Centrozomul cu centriolii nucleol membrană nucleară por nuclear mb. Lizozomii Figura 23. Nucleul 29 | P a g e .

22 de perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX pentru femeie sau XY pentru bărbat). Aceasta este formată din ADN şi proteine. Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu.CURS 3. Ciclul celular prezintă două etape mari: interfaza şi diviziunea. În timpul interfazei. Dintre aceştia. ADN-ul este o moleculă bicatenară. cele două catene sunt legate între ele prin punţi de hidrogen între bazele azotate de pe cele două catene. catenele sunt răsucite una în jurul celeilalte (fig. Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:  Profaza  Metafaza  Anafaza  Telofaza Profaza (fig. Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi. O nucleotidă este formată din:  O bază azotată: o Purinică: adenina. se disting două tipuri de diviziune: mitoza şi meioza. Structura unui cromosom este reprezentată mai jos: În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici. 26). care este laxă. fiecare conţinând 2 molecule de ADN. 3. care sunt implicate în stabilizarea cromatinei. creşterea organismului şi înlocuirea celulelor distruse. timina  Zahărul: deoxiriboza  Fosfatul Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o catenă. Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici. 4). Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN. unde formează cromatina. materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină. fiecare conţinând o singură moleculă de ADN bicatenar. 25). Reprezintă perioada din momentul apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea ei.1 Mitoza Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a realiza creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse. Diviziunea urmăreşte pe de o parte. iar în timpul diviziunii se condensează formând cromosomii (cromatină = cromosomi). iar pe de altă parte conservarea cantităţii de material genetic în descendenţă. guanina o Pirimidinică: citozina. ca în fig de mai sus. 29): Cromatina începe să se condenseze Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege 30 | P a g e . ADN-ul este un polimer format din unităţi de bază numite nucleotide (fig. În funcţie de scopul urmărit. Structura ADN-ului este cea de dublu helix. CICLUL CELULAR Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin procesul de replicare (fig.

33):  Profaza I  Metaza I  Anafaza I  Telofaza I o Etapa equaţională (fig. Are ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din cantitatea de material genetic. 31 | P a g e . Are 2 etape mari: o Etapa reducţională (fig. 23 cromosomi). 31): La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul centromerului şi devin monocromatidici La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei Telofaza (fig.- Centriolii încep să formeze fusul de diviziune Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici) Metafaza (fig. Profaza I: – – Este mai lungă decât profaza mitozei În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor omologi. Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de material genetic constantă în descendenţă (23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig. 30): Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă foarte clar cele 2 cromatide) Membrana nucleară a dispărut complet Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică) Anafaza (fig. Etapa reducţională se finalizează cu obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici. 32): Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare) 3. paterni şi materni. 34):  Profaza II  Metafaza II  Anafaza II  Telofaza II În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi). în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi.2 Meioza Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale. 35).

Celulele rezultate în urma diviziunii sunt ovulele. singura diferenţă fiind aceea că se obţin 23 cromosomi monocromatidici în loc de 46. 32 | P a g e . iar spermatozoizii conţin 22+X sau 22+Y cromosomi. Astfel 3 nucleotide din ARN (ADN) formează un codon.over-ul (schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi) Metafaza I: Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică Anafaza I: – – – – – – Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei. în care nu se mai dublează materialul genetic. În citoplasmă există ARN de transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit codon din ARN mesager. Translaţia (fig. pe bază de complementaritate. Materialul genetic.3 Sinteza proteinelor (fig. la nivelul ribozomilor. 38) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. are rolul de a controla activitatea celulei prin sinteză proteică. care se leagă între ei prin legături peptidice. 37) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN. 36) are loc în 2 etape mari:  Transcripţia  Translaţia Transcripţia (fig. Procesul se repetă până ce se termină catena de ARN mesager. Următorul ARN de transport se va prinde în continuarea primului şi între aminoacizii transportaţi se vor forma legături peptidice. La sfârşit rezultă un lanţ peptidic care se va împacheta într-un anumit fel formând o proteină. Ovulele conţin toate 22 + X cromosomi. după maturare. 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol Telofaza I: Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule nou formate După etapa reducţională urmează o scurtă interfază. Pentru a se forma proteine este nevoie de aminoacizi. bicromatidici. Proteinele sunt sintetizate în funcţie de necesarul celulei şi în permanenţă are loc un control al sintezei prin diverse mecanisme chimice. în ARN-ul mesager. ARN de transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la nivelul ribozomilor. Un codon codifică un anumit aminoacid. respectiv spermatozoizii. Migrează cromosomi întregi. în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi. după care ARN de transport se desprinde. Acesta.În această etapă are loc şi crossing . părăseşte nucleul şi ajunge în citoplasmă. 3. unde se fixează de secvenţa complementară de ARN measager. Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită.

Structura cromosomului bicromatidic 33 | P a g e .Figura 25. Structura dublu helix a ADN-ului Figura 27. Structura deoxiribonucleotidei Figura 26.

Figura 28 Replicarea ADN-ului Figura 29 Profaza Figura 30 Metafaza 34 | P a g e .

anafaza I. metafaza I.Figura 31 Anafaza Figura 32 Telofaza Figura 33 Etapa reducţională: profaza I. telofaza I Figura 34 Etapa equaţională 35 | P a g e .

Figura 35. Meioza şi fecundaţia Figura 36 Sinteza proteinelor 36 | P a g e .

Figura 37 Transcripţia Figura 38 Transcripţia şi translaţia 37 | P a g e .

la care nucleii celulelor sunt situaţi la nivele diferite şi creează efectul de pluristratificat: mucoasa traheei şi a bronhiilor principale (fig.1 Epitelial 4. Celulele sunt dispuse pe o membrană bazală Ţesutul este nevascularizat. sudoripare (fig.2 Conjunctiv 4. 40) iii. 44) ii. 41)  Cu microvili: epiteliul tubului digestiv de la stomac la rect (fig. Cubic: tubul contort distal al nefronului (fig. hrănirea se face prin difuzie. Unistratificate: i. 43) c. periard. Cubic: canalele mari de secreţie ale glandelor salivare. Ţesuturile epiteliale formează cu ţesutul conjunctiv o unitate funcţională După rolul pe care-l îndeplinesc în organism. Columnar (prismatic):  Cu cili: trompele uterine (fig. Pseudounistratificate: este un epiteliu unistratificat.3 Muscular 4. Pavimentos:  Cheratinizat: epiderma  Necheratinizat: mucoasa bucală.4 Nervos - 4. 45) 38 | P a g e . 42) b. endoteliul vaselor sanguine şi limfatice (fig. Pavimentos: pleură. Epitelii de acoperire: a. Pluristratificate: i. epiteliile se clasifică în: 1. vaginală (fig.1 Ţesutul epitelial Este format din celule strâns unite între ele prin substanţă fundamentală. 39) ii. faringiană. Există 4 tipuri fundamentale de ţesuturi: 4. mamare. pe baza ţesutului conjunctiv lax situat sub membrana bazală.CURS 4. ŢESUTURILE Sunt alcătuite din celule care au aproximativ aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. peritoneu.

Apocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea polului apical al celulei: glandele mamare  Glandele endocrine: elimină produsul de secreţie direct în sânge.Merocrine: produsul de secreţie este eliminat fără distrugerea celulelor secretoare: pancreasul exocrin . 48): . 2. După structură.Prismatic: canalele mari de secreţie ale unor glande salivare. Epitelii glandulare: intră în alcătuirea glandelor. numărul de straturi creşte (fig. 39 | P a g e . uretra peniană d. Atunci când vezica urinară este plină numărul de straturi scade. Glandele sunt de 3 tipuri mari:  Glande exocrine: îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal. pot fi: o Foliculare (tiroida) o Sub formă de cordoane: pancreasul endocrin iii. vase de sânge şi nervi.Holocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea completă a celulei secretoare: glandele sebacee . alături de ţesut conjunctiv. 47):  Simple: o Tubulare: glandele Liberkuhn din mucoasa intestinală o Acinoase: glandele sebacee  Compuse: o Tubulare: glandele Brunner din duoden o Acinoase: glandele mamare o Tubulo-acinoase: glandele salivare După mecanismul de excreţie. iar când este goală. De tranziţie (uroteliu): este un epiteliu de acoperire la care numărul de straturi variază: vezica urinară. glandele pot fi (fig. căile urinare. 46). Prezintă: o O porţiune secretorie (adenomer) o Un canal de secreţie (duct) După forma părţii secretorii pot fi: o Tubuloase o Acinoase Tipuri morfologice de glande exocrine (fig.

Celule cartilaginoase:  Condroblaste (celule tinere)  Condrocite (celule adulte) care se găsesc în cavităţi numite condroplaste . Ţesutul conjunctiv adipos (fig.Substanţa fundamentală: condrina (de natură proteică) impregnată cu săruri de calciu şi sodiu . 52): predomină adipocitele (celule care depozitează lipide): în jurul rinichilor. Glandele mixte: prezintă şi parte endocrină şi parte exocrină: pancreasul.Este avascularizat.Fibre de colagen şi elastice . Ţesutul conjunctiv lax însoţeşte epiteliile. de colagen. ovarul.Se clasifică în 3 categorii:  Hialin (substanţa fundamentală are aspect sticlos): capetele articulare ale oaselor. a. măduva roşie hematogenă. Ţesutul conjunctiv fibros: predomină fibrele elestice şi de colagen: fascii. substanţa fundamentală şi fibrele se găsesc aproximativ în cantitate egală. cartilaje costale (fig. membrană ce înconjoară cartilajul . trahee. Epiteliile senzoriale: sunt formate din celule specializate pentru captarea stimulilor şi transformarea lor în impuls nervos. de reticulină După tipul de substanţă fundamentală. Ţesutul alcătuieşte matricea (cu aspect de reţea) a organelor hematopoietice (care produc elementele figurate) şi limfopoietice (care produc limfocitele): splină. transmis mai departe prin dendritele neuronilor cu care vin în contact: celulele senzoriale auditive. 51): predomină fibrele de reticulină şi reticulocitele. Ţesutul conjunctiv reticular (fig. 49 şi 50) c. gustative 4. b. vestibulare. 54) 40 | P a g e . 53): predomină fibrele elastice: tunica internă a arterelor 2) Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) . suprarenalelor. testiculul 4. d. Ţesutul conjunctiv lax: celulele.Este alcătuit din:  Substanţă fundamentală  Celule conjunctive  Fibre: elastice.2 Ţesutul conjunctiv . tendoane (fig. hrănirea se face prin difuzie pe baza pericondrului. Ţesutul conjunctiv elastic (fig. aponevroze. în hipoderm e. laringe. se disting 4 tipuri principale de ţesut conjuncti: 1) Ţesutul conjunctiv moale: substanţa fundamentală are o consistenţă moale.

pavilionul urechii. 59. osteocite (celulele mature prezente în osteoplaste) şi osteoclaste (celule cu echipament enzimatic bogat ce intervin în remanierea osoasă) Ţesutul osos se clasifică în două categorii mari:  Compact: este format din unităţi morfologice numite osteoane sau sisteme Havers.Viteza de contracţie este mare . interiorul epifizelor oaselor lungi şi lama internă a oaselor late şi scurte. Trabeculele sunt formate din straturi de lamele osoase care nu formeazaă osteoane.Este format din fibre plurinucleate (fig.Durata contracţiei este mică .Este prezent în muşchii scheletici . 4. diafiza oaselor lungi. care delimitează areole cu măduvă roşie hematogenă. .Se clasifică în:  Ţesutul muscular striat: o Scheletic o Cardiac  Ţesutul muscular neted: o Visceral o Multiunitar Ţesutul muscular striat de tip scheletic . lama externă a oaselor late şi scurte  Spongios: este format din trabecule.Celule: osteoblaste (celulele tinere). 60 şi 61): 41 | P a g e . 56) 3) Ţesutul conjunctiv dur (osos) . 57.3 Ţesutul muscular . Sistemele havers sunt alcătuite ca în fig.intră în alcătuirea muşchilor .Structura miofibrilei (fig. Ex.Reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat sub formă de tuburi T şi este implicat în transportul ionilor de Ca. Elastic (predomină fibrele elastice): epiglotă.Fibre de colagen . simfiza pubiană (fig. Ex.Substanţa fundamentală: oseina (proteină) impregantă cu săruri de calciu şi fosfor . aripile nasului (fig. 55)  Fibros: predomină fibrele de colagen: discurile intervertebrale. 58) .prezintă proteine contractile (actina şi miozina) implicate în contracţia musculară şi grupate în organite specifice acestui ţesut: miofibrile .

dispuse central  Banda H (stria Hensen).Este format din fibre unicelulare . proprietate numită automatism cardiac şi se datorează existenţei unui ţesut excito-conductor nodal format din fibre musculare cardiace modificate Ţesutul muscular neted . tunica medie a vaselor sanguine). care străbate transversal toată fibra  Miofilamente de actină. muşchiul ciliar. Acesta reprezintă porţiunea cuprinsă între 2 membrane Z succesive.- o Disc clar (izotrop)  Central: membrana Z.Fibrele sunt unicelulare . În timpul contracţiei.Au aspect fusiform . subţiri o Disc întunecat (anizotrop)  Capetele miofilamentelor de actină  Miofilamentele de miozină.Viteza de contracţie este medie . groase. determinând scurtarea sarcomerelor şi apropierea membranelor Z Ţesutul muscular striat de tip cardiac (fig. fibrele circulare şi radiare ale irisului.Durata contracţiei este medie .Viteza de contracţie este mică . O fibră nervoasă inervează mai multe fibre musculare o Multiunitar: muşchiul erector al firului de păr. Fiecare fibră musculară este inervată de câte o fibră nervoasă 42 | P a g e .Muşchiul inimii se contractă independent de informaţiile venite de la nivelul sistemului nervos.Miofibrilele sunt organizate în sarcomere . miofilamentele de miozină se cuplează cu cele de actină.Durata contracţiei este mare .Este de două tipuri: o Visceral (fig. în prezenţa ionilor de calciu. căile respiratorii.Miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere . localizată central este mai dechisă la culoare şi reprezintă zona formată doar din din miofilamente de miozină Unitatea funcţională a miofibrilei este sarcomerul. vezica urinară. 62) . 63): prezent în organele viscerale (tub digestiv.Fibrele comunică între ele prin intermediul striilor scalariforme (discurilor intercalare) .Intră în alcătuirea miocardului .

4. celule gliale) Neuronul Alcătuire (fig. discontinuă. cu rol în transmiterea impulsului nervos. în care există vezicule cu mediatori chimici. După funcţie:  Senzitivi (fac sinapsă cu receptorii)  Motori (transmit informaţia spre efectori de la centrii nervoşi)  Senzoriali (joacă rol de celule receptoare: celulele cu con şi bastonaş din retină) 43 | P a g e . centrifug. care conduce impulsul nervos eferent. celulifug. Are rol trofic şi de apărare a axonului. 65): o Corp celular:  Neurilema  Neuroplasma  Neurofibrile  Corpii tigroizi (corpusculii Nissl) – mase dense de reticul endoplasmatic rugos  Organite nespecifice  Lipseşte centrozomul (neuronul nu se divide) o Prelungiri nervoase:  Dendrite (dendros – copac): prelungiri multiple. deasemenea. Prezintă o axolemă (membrana) şi axoplasma.Axonul poate fi acoperit de 3 teci:  Teaca de mielină: este situată peste axolemă şi are o structură discontinuă. spaţiile rămase neacoperite de ea se numesc strangulaţii (noduri) Ranvier. 64) .4 Ţesutul nervos (fig.  Teaca Schwann: este formată din celule gliale Schwann şi produce teaca de mielină.Este alcătuit din: o Celule nervoase (neuroni) o Celule de susţinere (nevroglii. Axonul se termină cu butoni terminali. celuliped (dinspre exterior spre corpu celular)  Axon: prelungire unică.  Teaca Henle este o teacă continuă cu rol de izolare a fibrei nervoase (axonului) Clasificarea neuronilor: 1. Teaca aceasta este. care conduc impulsul nervos aferent. în care se găsesc numeroase mitocondrii. centriped.

şi postsinaptică:  Neuro. Celulele gliale . care se unesc în dreptul corpului celular şi creează impresia de unipolar (neuronii din ganglionii spinali) c. Secretori (produc hormoni. Unipolari: prezintă doar axon (celulele cu con şi bastonaş din retină) b. După numărul de prelungiri: a. Piramidali iii. După forma celulelor: i. 66): o Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic o Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi.Au rol trofic şi de susţinere a neuronilor Sinapsa Reprezintă legătura dintre: o Doi neuroni o Un neuron şi o celulă receptoare o Un neuron şi o celulă efectoare (musculară sau glandulară) Alcătuirea sinapselor chimice (fig. Piriformi iv. 1 Å = 10 -10m): conţine proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici o Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine receptori pentru mediatorii chimici Clasificarea sinapselor: o După componentele pre. Stelaţi etc. Sferici ii. Pseudounipolari: prezintă şi axon şi dendrite. neuronii din hipotalamus) 2.neuronale:  Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul neuronului postsinaptic)  Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita neuronului postsinaptic)  Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular al neuronului postsinaptic)  Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară (placă motorie) 44 | P a g e - - - . Multipolari: neuronii piramidali din scoarţa cerebrală 3. Bipolari: prezintă un axon şi o dendrită (celulele bipolare din mucoasa olfactivă) d.Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii .

Electrice: foarte rare în organismul uman o După efect: a. Ţesut epitelial de acoperire cubic simplu – tubul contort distal al nefronului 45 | P a g e . Colinergice (mediatorul este acetil.o După tipul de transmitere: a. Inhibitorii: impulsul nu se mai transmite mai departe Figura 39 Ţesut epitelial de acoperire pavimentos simplu – endoteliul vaselor sanguine Figura 40. Excitatorii: impulsul se transmite mai departe b.colina) b. Chimice: i. Adrenergice (mediatorii sunt adrenalina şi noradrenalina) ii.

Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu cili Figura 42 Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu microvili 46 | P a g e .Figura 41.

Figura 43 Ţesut epitelial de acoperire pseudounistratificat Figura 44 Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat 47 | P a g e .

Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat cubic Figura 46 Ţesut epitelial de acoperire de tranziţie 48 | P a g e .Figura 45.

Tipuri morfologice de glande exocrine Figura 48. Tipuri de glande exocrine după mecanismul excreţiei 49 | P a g e .Figura 47.

ţesut conjunctiv moale fibros 50 | P a g e .Figura 49 Fascia – ţesut conjunctiv moale fibros Figura 50 Tendon .

Figura 51 Ţesut conjunctiv moale reticular Figura 52 Ţesutul conjunctiv adipos 51 | P a g e .

Figura 53 Ţesutul conjunctiv moale elastic Figura 54 Ţesut cartilaginos hialin 52 | P a g e .

Figura 55 Ţesut cartilaginos elastic Figura 56 Ţesut cartilaginos fibros 53 | P a g e .

Ţesutul conjunctiv dur (osos) Figura 58 Fibre musculare striate 54 | P a g e .Figura 57.

Figura 59 Structura fibrei musculare striate de tip scheletic Figura 60 Fibra musculară striată de tip scheletic 55 | P a g e .

Figura 61 Structura miofibrilei Figura 62 Fibra musculară cardiacă 56 | P a g e .

Figura 63 Fibra musculară netedă viscerală Figura 64. Neuronul b. Ţesutul nervos. Nevroglia 57 | P a g e . a.

Figura 65 Structura neuronului Figura 66. Sinapsa chimică 58 | P a g e .

Primul stadiu este proeritroblastul (celulă mare. trecând prin mai multe stadii. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. iar din profil are aspect de disc biconcav. 5. În unele stări patologice: anemii. Stadiul final fiind eritrocitul. care se caracterizează prin micşorarea nucleului.35). Elementele sanguine se distrug şi se refac neîncetat în decursul vieţii.1 Elementele figurate Volumul elementelor figurate reprezintă 42-45% din volumul total sanguin.1. în care elementele figurate sunt libere. limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului. Definiţie. hemoragii. 67). Acesta se mai numeşte şi hematie.1 Componentele sanguine 5. eritrocite 2. cantitatea de sânge scade. alcătuiesc seria eritrocitară. Această formă asigură un maxim de suprafaţă la minim de 59 | P a g e . Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie. cu miros specific. iar în altele creşte: hipertiroidism. Are un aspect caracteristic. leucemie. nucleată). gust uşor sărat şi un pH uşor alcalin (7. Sângele este un lichid de culoare roşie. Eritrocitul este o celulă foarte diferenţiată. care este globulul roşu matur.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Sângele.1. Acesta evoluează şi dă alte forme celulare.1 Elementele figurate 5. al cărui stadiu final este globulul roşu din sângele circulant. El se formează doar prin transformarea elementelor din seria eritrocitară. 68) Sunt celule diferenţiate pentru a transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi dioxidul de carbon de la acestea la plămâni. SÂNGELE 5. care a pierdut capacitatea de diviziune.1. Eritrocitele (fig. Cantitatea de sânge din corpul uman reprezintă cam 8% din greutatea corpului. care. leucocite 3.1 Componentele sanguine Sângele este un ţesut format din elemente figurate şi o substanţă fundamentală numită plasmă sanguină. Din faţă are aspect circular cu diametru de ~7µm.2 Plasma 5. Cantitatea de sânge rămâne constantă în stări fiziologice. anucleat. de aceea sângele este considerat un ţesut mobil (fig. organismul având mecanisme speciale de reglare. 5. împreună.CURS 5. trombocite 1. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. Elementele figurate se împart în 3 categorii mari: 1.

O2 + Hb↔HbO2 (oxihemoglobina) CO2+ Hb↔HbCO2 (carbohemoglobina) Hemoglobina poate realiza şi alte combinaţii periculoase pentru organism (carboxihemoglobina. Creştere numărului de hematii se numeşte poliglobulie (policitemie). iar sângele în care s-a făcut hemoliza se numeşte sânge lacat.substanţe organice: proteine.patologică: creşte numărul hematiilor ca urmare a unei stări patologice: tuberculoză.fiziologică: poliglobulia de altitudine. Aceasta se datorează posibilităţii hemoglobinei de a realiza combinaţii reversibile cu gazele (O2. este scurtă: 120-135 zile. Pentru a face faţă cerinţelor corpului. după care îşi recapătă forma iniţială. hemoglobina iese din hematii. tratament cu raze X. pentru totalul eritrocitelor.5 mil/mm3 de sânge -♀ .substanţe anorganice: apa şi un procent redus de săruri minerale. Posibilitatea de a emite pseudopode le permite trecerea prin peretele capilarelor. Predominant se găseşte hemoglobină (34% din volumul eritrocitului).volum. iar scăderea numărului de hematii se numeşte eritrocitopenie. Eritrocitele se caracterizează prin elasticitate foarte mare. cu CO (monoxid de carbon) şi methemoglobina. prin ruperea membranei hematiilor. Numărul eritrocitelor: . ocean. Leucocitele sunt specializate pentru a îndeplini funcţia de apărare a organismului. CO2). Fenomenul se numeşte hemoliză sau lacare. 2. completează aceste pierderi. datorată rarefierii aerului. Rolul eritrocitelor: transportul gazelor. . . mai ales în splină.5 mil/ mm3 de sânge -♂ În organism se distrug zilnic aproximativ 10 mil hematii/sec.fiziologică: se produce când organismul se află un timp îndelungat într-o atmosferă în care presiunea parţială a oxigenului este mai mare: mine. Datorită formei lor.4. având o activitate intensă. Eritrocitopenia poate fi: . lipide. Măduva hematogenă. Leucocitele Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate care au forma schimbătoare şi prezintă nucleu. care se apreciază la ~ 3000 m2. . Acest 60 | P a g e . Au o formă ovală şi sunt capabile să emită pseudopode şi astfel să-şi modifice forma. al căror diametru este mai mic decât al hematiilor.patologică: în intoxicaţii. Poliglobulia poate fi: . creşte numărul hematiilor. Hemoglobina se găseşte în cantitate de 14-15g/100ml sânge. intoxicaţie cu CO etc. În cazuri patologice. După aceasta se distrug în organele hematopoietice. eritrocitele realizează o suprafaţă foarte mare. astfel se pot deforma când trec prin capilare. cu droguri (nitratii din droguri)) Durata de viaţă: datorită metabolismului său intens. Compoziţia chimică a eritrocitelor: .

putând încorpora orice particulă străină sau 61 | P a g e . 3. Clasificarea leucocitelor I. Structura leucocitelor Citoplasma acestora poate fi omogenă sau poate prezenta granulaţii. 2-3 zile (neutrofilele). Numărul lor creşte în stadii tardive ale infecţiilor. acidofile. Monocitele sunt celule mari. diferite particule străine. 2. În lupta împoriva agenţilor patogeni intervin fagocitele (neutrofilele şi monocitele) şi anticorpii. timusului. Se găsesc în procent de 25% din totalul leucocitelor. microbiene. Granulocitele (fig. intoxicaţii. Imunitatea -reprezintă starea de rezistenţă a organismului faţă de acţiunea de infecţie a microorganismelor patogene. După afinitatea pentru un anumit colorant. Numărul lor creşte în alergii şi parazitoze. nucleul este lobat. Apare în gripe. . splinei. Dimensiuni: variază între 7-20µm.la granulocite. Intervin în refacerea ţesuturilor lezate. Tot datorită pseudopodelor pot îngloba particule străine. în măduva osoasă. fenomen numit fagocitoză. 2. astfel că celulele par plurinucleare. 70) prezintă granulaţii care se colorează cu diverşi coloranţi. Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite. În tuberculoză.5%. etc. Se găsesc într-un procent de 65%. Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză. Scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie. 69) 1. nucleul are formă sferică sau ovală. de aceea se mai numesc şi eozinofile. Se formează. Bazofilele reprezintă cam 0. în general. se împart în 3 categorii: neutrofile. 1.fenomen se numeşte diapedeză. Acidofilele reprezintă cam 2-4%. Nu au capacitatea de fagocitoză. Durata de viaţă a leucocitelor este foarte scurtă: 30 zile (limfocite). Prezintă afinitate pentru coloranţi neutri. Când creşterea este anarhică. formând o masă nucleară unică. în cicatrizarea rănilor. Intervin în fagocitarea şi distrugerea germenilor virulenţi. bazofile. Numărul leucocitelor: 5000-8000/mm3 sânge.la agranulocite. sifilis luptă pentru izolarea infecţiei. Limfocitele se formează în ţesutul limfoid al ganglionilor limfatici. II. Astfel leucocitele se împart în agranulocite şi granulocite. în sânge găsindu-se şi celule imature nefuncţionabile apar leucemiile. se găsesc în proporţie de 5% din totalul leucocitelor. Aceasta este manifestare a unor stări patologice: septicemii. encefalită. Au rol în producerea de anticorpi. Se coloreză cu eozină. se colorează cu coloranţi bazici. Au rolul de a fagocita resturi celulare. Agranulocite (fig. Fagocitele au acţiune nespecifică. resturilor celulare şi microbiene. Nucleul prezintă aspecte variate: . Sunt prezente în număr mai mare în organele limfoide.

factorul antiheparinic: anihilează acţiunea heparinei (rol anticoagulant). . 71) se mai numesc plachete sanguine. Etape: 1. care activează tromboplastinogenul . Durata de viaţă: 3-5 zile. 3. Numărul trombocitelor: 200.este substanţa fundamentală a ţesutului sanguin. în prezenţa Ca2+ 2. Formarea trombinei din protrombină (produsă de ficat în prezenţa vitaminei K).000/mm3 sânge. sub influenţa tromboplastinei şi a Ca2+ . reluarea circulaţiei 5.trombokinaza.retractozimul: provoacă contractarea cheagului şi expulzarea serului . Coagularea sângelui (hemostază) . Sunt de natură proteică şi apar în plasmă în prezenţa unui antigen. Formarea tromboplastinei din cei 13 factori trombocitari şi plasmatici. Au dimensiuni foarte mici: 2-4µm. Sunt cele mai mici elemente figurate şi au rol în coagularea sângelui.redirijarea circulaţiei . Cheagul este format din reţeaua de fibrină în ochiurile căreia se dispun elemente figurate. Se formează în măduva osoasă. retracţia chegului sub acţiunea retractozimului şi eliberarea serului 2. Conţine substanţe anorganice şi organice. 3. în prezenţa trombinei. Timpii: . Plasma reprezintă un lichid de culoare alb-gălbuie. Reprezintă 55-58% din volumul total sanguin.trombodinamic: 1. 62 | P a g e . Trombocitele (fig. cu o compoziţie chimică foarte complexă.oprirea sângerării în cazul lezării unui vas mic sau mijlociu. Aceste substanţe sunt puse în libertate prin distrugerea trombocitelor. Conţin o serie de substanţe cu rol important în coagulare: .000-400.2 Plasma . Formarea fibrinei din fibrinogen solubil. Substanţele anorganice: apa şi sărurile minerale Apa reprezintă cam 90% din totalul plasmei.fragmente celulare proprii. fibrinoliza.1.plasmatic (coagularea propriu-zisă): formarea cheagului fibros la interiorul şi la suprafaţa dopului plachetar.are loc vasoconstricţia vasului lezat .distrugerea fibrinei (sub acţiunea plasminei) 3.serotonina: provoacă vasoconstricţia . prin fragmentarea megacariocitelor. Anticorpii au acţiune specifică.formarea dopului plachetar . Practic reprezintă un fragment din citoplasma megacariocitului.vasculoplachetar: .

prezintă antigen B. CO3H-. enzime. prezintă antigen A şi o persoană cu grupul sangvin B. se are în vedere compatibilitatea. Substanţele organice se găsesc într-un procent de 9%. lipide. Sistemul AB0 a fost descoperit în anul 1900 de Karl Landsteiner. glucide. Proteinele acestea au rol şi de sisteme tampon. creatinină. 5. hormoni. aminoacizi. o persoană cu grupul sangvin A. Un antigen nu trebuie să întâlnească anticorpul (aglutinina) corespunzător (tabel).albuminele plasmatice (serumalbuminele) se formează în ficat şi au rol în transportul alimentar şi schimbul de apă dintre celule şi mediu.B 63 | P a g e . anticorpi. γglobulinele joacă rol important în sinteza anticorpilor. . Sărurile minerale menţin presiunea constantă a plasmei şi pH-ul (sisteme tampon). K+. cele patru grupe sanguine sunt determinate de genele LA.globulinele plasmatice (serumglobulinele) prezintă mai multe varietăţi.A anticorpi anti . Se formează în ficat. Acid uric. Aglutinare antigen A Neaglutinare anticorpi anti . LB şi l. Cationi: Na+.fibrinogenul are rol în coagularea sângelui. iar LA este în raport de codominanţă cu LB. vitamine. Sistemul ABO a fost studiat de timpuriu. ureea. Sistemul antigenic AB0 este reprezentat de antigenele A şi B (determinate de genele LA şi LB) de la suprafaţa hematiilor. nici B. Aceasta este dată de sistemul AB0 şi Rh.Sărurile minerale reprezintă cam 1% şi se găsesc dizolvate în plasmă sub formă de ioni. Ca2+. Grupul sangvin este determinat de prezenţa pe suprafaţa hematiilor a unor substanţe antigenice (aglutinogene).2 Grupele sanguine şi Rh-ul Grupele sanguine În cazul unor pierderi masive de sânge se apelează la transfuzii. De exemplu. aceasta fiind recesivă. După cum se observă în tabel. În acest scop. aglutinează şi hemolizează (fig. datorită necesităţii realizării transfuziilor. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l. Dacă se întâlnesc. bilirubină. 72). anioni: Cl-. însă o persoană cu grupul 0 nu prezintă nici antigen A. Proteine: . . SO4H-.

Regula transfuziei: în sângele donatorului nu trebuie să existe antigene care să reacţioneze cu anticorpii din sângele primitorului.B Pot primi sânge de la A. o mamă care prezintă Rh. Astfel. Rh-ul este important în timpul transfuziilor. 72.B Anticorpi (IgM) B A A. Poate apărea în acest caz boala hemolitică a noului-născut. În aceste condiţii la o viitoare sarcină cu Rh+. Reacţia hematiilor unei persoane cu grupul sangvin A la contactul cu ser sangvin conţinând anticorpi anti-A (cazul A) sau anti-B (cazul B). AB B. dar mai ales când este vorba despre compatibilitatea materno-fetală.Fig. ducând la hemoliză. anticorpii mamei vor interacţiona cu antigenele copilului.şi naşte un copil cu Rh+. iar restul de 15% nu au acest factor (genotip: dd) – Rh-. O Toate O Pot dona sânge la A. AB AB Toate Rh-ul Rh-ul a fost descoperit prima dată la o specie de maimuţe Maccacus rhesus şi apoi au fost puse în evidenţă şi la om. Figura 67. Determinismul sistemului sangvin AB0 Fenotip A B AB O Genotip LALA LAl LBLB LBl LALB ll Antigene A B A. Compoziţia sângelui 64 | P a g e . S-a constatat că 85% din populaţia lumii conţine pe suprafaţa hematiilor factorul D (genotipul: DD sau Dd) – Rh+. Rh-ul este dat de existenţa factorului D. va dobândi în timpul naşterii anticorpi anti-Rh. O B.

Figura 68 Hematiile (eritrocite. globule roşii) Figura 69 Agranulocitele 65 | P a g e .

Figura 70 Granulocitele Figura 71 66 | P a g e .

Procesul hematopoiezei 67 | P a g e .Figura 73.

CURS 6. Oasele lungi. este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi. Oasele lungi intră în 68 | P a g e .1.1. SISTEMUL OSOS Scheletul uman. plămânii). sanguin. în principal. 6. 6. coloana vertebrală – măduva spinării. şi câteva cartilaje. iar cuşca toracică – inima. care pot fi eliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie. situate în regiunile care necesită o elasticitate mai mare. este lipsită de terminaţii nervoase şi vase de sânge. Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul. constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. În structura lor predomină ţesutul osos.2. toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor. dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton. ca la orice organism vertebrat. neregulate. cu rol de protecţie. Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică Constituie rezerve de minerale. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere). la care predomină lungimea. nutriţie şi reparaţie). se deosebesc oase: lungi. late. Din punct de vedere histologic.1.1. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni. mai ales oasele bazinului sunt adaptate acestei funcţii). Funcţiile oaselor sunt multiple: Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior. SISTEMUL LOCOMOTOR 6. aspectul lor fiind un indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia. Cartilajele Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje. cartilaginos etc. care înseamnă mumie sau corp uscat. O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de pericondru (un strat conjunctiv bogat în fibre. Morfologia oaselor Forma oaselor Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite. Oasele: caracteristici morfologice Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. cartilajele scheletice pot fi hialine. elastice şi fibroase (vezi cursul despre ţesuturi). Scheletul uman adult este alcătuit. scurte. din elemente osoase. numite oase. sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi două extremităţi mai voluminoase numite epifize. în special calciu şi fosfor. Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă.

dezvoltate la niveul unei articulaţii. Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi lăţimea). subţire 69 | P a g e TUBERCUL EPICONDIL SPINĂ . Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini. rotula). Oasele scurte au o formă aproximativ cubică. Oasele neregulate au forme variate. care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor. cu cele trei dimensiuni aproape egale. Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele). el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană. aşa cum sunt vertebrele sau mandibula. rugoasă Constituie OSOASE suprafeţe de ataşare pentru CREASTĂ Linie proeminentă îngustă muşchi şi ligamente TROHANTER LINIE Proeminenţă de formă neregulată Linie îngustă mai puţin proeminentă decât creasta Mică proeminenţă rotunjită Suprafaţă înălţată deasupra unui condil Expansiune ascuţită. există şi oase supranumerare. asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. osul pisiform. care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior. Relieful extern Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe. ajută la formarea articulaţiilor. În tabelul de mai jos sunt rezumate elemente de relief osos: DENUMIRE DESCRIERE ROL PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie. prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare. în grosimea unui tendon. Pe lângă oasele tipice. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex.alcătuirea scheletului apendicular. toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul). depresiuni şi deschideri.

75) arată că acesta este alcătuit din:  Diafiză: 70 | P a g e . de forma unui canal Cavitate în os. ca o despicătură Deschidere rotundă sau ovală într-un os Asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor Ajută la formarea articulaţiilor FAŢETĂ CONDIL TROHLEE RAMUS DEPRESIUNI ŞI DESCHIDERI OSOASE MEAT SINUS FOSĂ ŞANŢ FISURĂ FORAMEN Structura oaselor Structura oaselor variază în funcţie de forma lor. adesea apropiată de articulaţie Brazdă Deschidere îngustă.PROCES CAP Orice proeminenţă osoasă Expasiune osoasă a unei epifize. netedă Proces articular rotunjit Proces articular de forma unui scripete Expansiunea unui os care face unghi cu restul structurii Cale de pasaj. susţinută de un gât scurt Suprafaţă articulară aproape plată. cu aer. tapisată cu o mucoasă Depresiune osoasă puţin adâncă. Structura osului lung Secţiunea longitudinală a unui os lung (Fig.

Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv. similară celor diafizare. scurte. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular. fiind vascularizat şi inervat. Structura osului lat. dispusă spre interior ce conţine osteoblaste. 71 | P a g e . şi în faza finală de dezvoltare este bine adaptat funcţiilor acestuia. coaste. situată spre exteriorul osului. Creşterea şi remodelarea osoasă Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului. care conţine în alveolele sale măduvă roşie. ea prezentându-se ca măduvă roşie. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive. Măduva osoasă. unde se găseşte cartilaj articular. canalele Havers. Culoarea. precum şi la adult – în oase late. os spongios. coxale. alveolele osului spongios) măduvă osoasă. Măduva galbenă. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a osului. osteoclaste şi celule osteoprogenitoare. în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie hematogenă. nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine. canal medular.o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă o Peretele diafizar:  Periost: formaţiune de natură conjunctivă. Periostul este bine inervat şi vascularizat. neregulate (vertebre. stern. Interiorul osului este ocupat de o masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de endost). bogată în celule adipoase (care-i dau culoare galbenă). scurt şi neregulat Oasele late. oasele baze craniului). Inervaţia oaselor este bogată. în epifizele oaelor lungi. diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă. La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos compact. măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. Un astfel de os prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta. Ea are rol hematopoietic. Aceasta rezultă din transformarea măduvei roşii. Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o venă epifizară. Măduva roşie se află în toate oasele tinere (de făt şi de copil). fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură. artera nutritivă se ramifică spre periost. Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. cu excepţia zonelor articulare. datorită vascularizării şi rezistenţei sporite.  Epifiză: ţesut osos spongios. scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. În cazul unui os lung. dar în perioada de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. Membrana periostală prezintă 2 straturi: Superficial: ţesut conjunctiv fibros Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste  Ţesut osos compact  Endost: membrană epteliformă.

După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit. prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. 76. discurile de creştere se închid. prezentând procese de creştere. 82) 72 | P a g e . mai ales la femei. Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil). Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste. fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în trei regiuni: craniu. inclusiv cel adult. Spre sfârşitul adolescenţei. are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de resorbţie osoasă. oasele cresc în lungime şi grosime. osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice a oaselor. Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea. Frecventă la bătrâni. ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos. a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. Remodelarea afectează atât osul compact. 1. dar şi la alte oase. în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. de geneză şi distrugere osoasă. Oasele scheletului uman Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase. cât şi intracelulară. corpii vertebrali. grupate în două zone principale scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor). realizându-se prin adăugarea de ţesut la suprafaţa osului.2. 74. Remodelarea osoasă În schelet. Aceste două procese. În acest caz. osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului. Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase. 6. 78. facilitează digestia. Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi. Când resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste – dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoză. atât extracelulară. care după ce au produs o demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid). Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi mineralizată. au loc aproximativ în acelaşi ritm. cât şi osul spongios. coloana vertebrală şi cuşca toracică. Craniul (Fig. ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la solicitările mecanice principale. 75. 79)  Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul. iar osul spongios prezintă trabecule mai fine şi mai subţiri. format din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase: o Perechi:  Temporale (Fig. 77. De asemenea. globulos.1. coxalul. fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. precum omoplatul. remodelare şi refacere. Scheletul axial Scheletul axial constituie axul lung al corpului.Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului. este mare. Creşterea postnatală a oaselor În perioada copilăriei şi adolescenţei.

nicovala şi scăriţa (Fig. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare (superioară şi anterioară). în care este adăpostită măduva spinării. 76. 85)  Nazale (Fig. implicit a găurilor vertebrale. aproximativ plane. Arcul vertebral se leagă de corp 73 | P a g e . fiind formată din 26 oase. între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. 80)  Cornete nazale inferioare (Fig. 91). 79. Coloana vertebrală are o structură metamerică. 79)  Occipital (Fig. 84)  Lacrimale (Fig. 80. la care se adaugă hioidul (Fig.  Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase: o Perechi:  Maxilare (Fig. Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:  Cervicală  Toracică  Lombară  Sacrală  Coccigiană Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacrococcigiană). 84) o Neperechi:  Vomer  Mandibula (Fig. 86). iar altele două. servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil. 79. 85) o Neperechi:  Frontal (Fig. 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului. 81) La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul. 84)  Zigomatice (Fig. dintre care 24 sunt vertebre individualizate. provin din sudarea între ele a unor vertebre. _prin intermediul câte unui disc intervertebral. 78)  Etmoid (Fig. 74. Prin suprapunerea vertebrelor. prin care se asigură articularea cu vertebrele adiacente. Coloana vertebrală Coloana vertebrală (Fig. 83)  Palatine (Fig. 87) 2. O vertebră tipică este alcătuită din: corp vertebral. precum şi petru protecţia măduvii spinării. numite sacrum şi coccis. 78)  Sfenoid (Fig. arc vertebral. se formează canalul neural. 79. Parietale (Fig.

orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul sacral. E. Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre. lată şi orizontală. C. iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) (Fig. Coastele Coastele în număr de 12 perechi. 90) are caracteristică apofiza odontoidă) care se găseşte . Foramenul vertebral are formă triunghiulară. transverse (o pereche) şi de articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare). Osului sacrum i se descriu 4 feţe:  Anterioară. Regiunea cervicală (Fig. ceea ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate. format prin fuzionarea a patrucinci vertebre coccigiene rudiemntare. X sunt considerate false (articularea la stern se faceprin intermediul 74 | P a g e .la partea superioară a corpului vertebral. iar apofizele transverse poartă câte o faţetă de articulare cu tuberozitatea coastei. Acest os are formă triunghiulară. Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis. sunt arcuri osteocartilaginoase formate posterolaterale dintr-un arc osos (regiunea vertebrală). faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize semilunare. uşor concavă  Posterioară. 96). 89) are formă de inel şi este este lipsit de corp vertebral. Atlasul (Fig. prin intermediul a doi pediculi vertebrali. 94) este reprezentată de osul sacrum. Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară. Pe corpul vertebrei. la baza arcului neural. dispusă posterior pe linia mediană). 92) cuprinde 12 vertebre. care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. Vertebra toracică are corpul vertebral aproximativ cilindric. cu un corp vertebral masiv. 3. IX. Primele şapte perechi de coaste sunt denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern). există două perechi de semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei. Apofiza spinoasă este scurtă. la care diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. 91) cuprinde şapte vertebre. 93. cu baza îndreptată în sus.A. B. vertebre cervicale tipice. Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai şi alungit în sens transversal. Pe arc există mai multe apofize (procese): spinoasă (unică. Axisul (Fig. nebifurcată şi oblicizată. primele două atipice numite atlas şi axis şi următoarele cinci. pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale. ea reprezentând corpul atlasului sudat la acest nivel. Apofiza spinoasă este lungă. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de zigapofize. coastele VIII. D. Regiunea sacrală (Fig. convexă  2 laterale. Regiunea toracică (Fig. care are formă de piramidă patrulateră.

104. 100. Scheletul membrului superior Scheletul membrului superior este format din: centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase: omoplatul (scapula) (Fig.cartilajului coastei a VII-a). în timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern) 4. 95). 103): carpiene (8) – formează încheietura mâinii metacarpiene (5) – formează palma falange (14) – oasele degetelor 2. fiecare având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis. iar lateral cele două incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste. 99) scheletul antebraţului (Fig. Scheletul membrului inferior Scheletul membrului inferior este format din: Centura pelviană (Fig. Xifisternul rămâne liber. 97) scheletul membrului propriu-zis: scheletul braţului: humerus (Fig. corp şi apendice xifoid (xifistern). împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cuşca) toracică (Fig. 98) clavicula (Fig. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. 102. Scheletul apendicular Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare). nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă cartilaginoasă. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale IIVII. oasele coxale sunt legate 75 | P a g e . Sternul este un os lat. Pe marginea superioară a manubriului se află incizura sternală. dispus medial la partea anterioară a corpului. Sternul Sternul. Posterior. Este formată din oasele coxale unite anterior prin simfiza pubiană. 1. format din 3 părţi: manubriu. 101): radius cubitus (ulna) scheletul mâinii (Fig.

106) Scheletul gambei (Fig.prin osul sacrum şi formează împreună cu el. 107): Tibia Peroneul (fibula) Scheletul piciorului (Fig. Oasele coxale sunt formate prin sudarea altor trei oase: Ilion Ischion Pubis Scheletul membrului propriu-zis: Scheletul coapsei: femur (Fig. bazinul. 108): Tarsiene (7) Metatarsiene (5) Falange (14) 76 | P a g e .

Figura 74 Craniul – faţa anterioară Figura 75 Craniul – faţa laterală 77 | P a g e .

Figura 76 Baza craniului Figura 77 Craniul secţiune sagitală 78 | P a g e .

Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului) Figura 79 Craniul – secţiune frontală 79 | P a g e .

Figura 80 Orbita Figura 81 Osul etmoid 80 | P a g e .

Figura 82 Osul temporal Figura 83 Osul maxilar 81 | P a g e .

Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale Figura 85 Osul palatin 82 | P a g e .

Figura 86 Mandibula Figura 87 Osul hioid 83 | P a g e .

Figura 88 Coloana vertebrală 84 | P a g e .

Figura 89 Atlas Figura 90 Axis Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală 85 | P a g e .

Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară 86 | P a g e .

Figura 95 Cuşca toracică Figura 96 Coastă 87 | P a g e .

Figura 97 Clavicula Figura 98 Omoplatul (scapula) 88 | P a g e .

Figura 99 Humerus 89 | P a g e .

Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară 90 | P a g e .

Radius şi cubitus – vedere posterioară 91 | P a g e .Figura 101.

Scheletul mâinii – faţa posterioară Figura 103. Scheletul mâinii – faţa anterioraă 92 | P a g e .Figura 102.

Mascul b. Femelă 93 | P a g e .Figura 104 Bazinul Figura 105. Bazinul – a.

Faţa posterioară 94 | P a g e . Faţa anterioară b. Femurul a.Figura 106.

Figura 107. Scheletul gambei a. Faţa anterioară b. Faţa posterioară 95 | P a g e .

neexistând o cavitate articulară. Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în: o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele printr-o masă de ţesut.  Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele – porţiuni membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)  Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre coaste şi stern) 96 | P a g e - . fie a unei mobilităţi relative sau depline.Figura 108.2. ARTICULAŢIILE Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru realizarea fie a unei imobilităţi. Scheletul piciorului 6.

condili occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului  Multiaxiale: scapulă – humerus. doar că prezintă o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură. o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:  Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a radiusului cu ulna. ligamente. atlasul cu axisul. Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile craniene închise la adulţi. 111). suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. ca în cazul simfizei pubiene (Fig. dintre carpiene. 109) o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele. iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a acestora (capsula articulară. femur – os coxal. Figura 109 Sinostoză 97 | P a g e . tendoane) (Fig. dintre tarsiene Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea articulară cu membrana şi lichidul sinovial). articulaţiile dintre zigapofize. 110). humerusul cu cubitusul)  Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene.

Figura 110 Articulaţii semimobile Figura 111 Structura unei diartroze 98 | P a g e .

$i inserţia se face. numită fascia muşchiului. pot fi: Cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele. în general.6. în interior. muşchi lungi (muşchii de la braţ. Corpul muşchiului este format din fibre musculare striate. sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive. care au în structura lor ţesut fibros. cel eare se inseră pe osul fix se numeşte de origine. Sub aceasta se află o lamă de ţesut conjunctiv . care la unii muşchi pot atinge o lungime de 10-15 cm. septuri conjunctive numite perimisium intern. Se descriu: muşchi fuziformi (biceps. muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului). muşchii oblici extern şi intern. cu patru capete (muşchiul cvadriceps). Sângele cu CO2 şi produsele de dezasimilaţie rezuItate în urma metabolismului 99 | P a g e . Unul dintre tendoane. Dupa numărul capetelor care se prind pe os. antebraţ. Acest rol este realizat de către musculatura scheletică (somatică).3. coapsă şi gambă) muşchi scurţi (muşchii din palmă şi din plantă). printr-un singur tendon. muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal). ce are în structura sa ţesut muscular striat. Dupa dimensiunea care predomină. numita corpul muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie.3.perimisium extern. cu trei capete (muşchiul triceps). muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor). numite tendoane. în formă de trapez (muşchiul trapez). asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere care însoţesc muşchiuI. Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei). La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă. spre miofibrile. În general. cu două capete (muşchiul biceps). muşchiul transvers al abdomenului) care au tendoane lăţite numite aponevroze. Din acesta pornesc. distingem: muşchi laţi (marele drept abdominal. în formă de cupolă (diafragma). 6. mai voluminoasă. care. triceps). Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund prin septurile conjunctive şi duc. SISTEMUL MUSCULAR Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mişcării. care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele. iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se numeşte de inserţie.1 Structura muşchiului Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară. Muşchii au forme variate. care înveleşte fibrele musculare striate. Muşchiul are o bogată vascularizaţie. cvadriceps). de asemenea. înveleşte corpul muşchiului. din care se degajează o reţea de tesut conjunctiv numită endomisium. triceps. originea este unică. dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps. dar se cunosc şi în acest caz muşchi cu mai muIte tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coapsă are trei tendoane).

Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă.3. dar care conţine mulţi nuclei şi numeroase mitocondrii. naşterea. mimica şi mişcările voluntare. situaţi în cornul anterior al măduvei. reacţii vasomotorii. polarizare electrică). toţi muşchii se caracterizează prin proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică.componenta presinaptică şi alta musculară . Inervaţia vegetativă simpatică determină. Inervaţia somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α. Această transformare are loc la nivelul sarcomerului. acomodarea vederii. Muşchii striaţi scheletici asigură tonusul.componenta postsinaptică. conductanţa ionică. Placa motorie este considerată o sinapsă specială (sinapsă neuroefectorie) şi are în structura sa două componente .muscular este colectat de vene satelite şi omonime arterelor. Baza anatomică a contractilităţii este sarcomerul. la corpusculii Vater Pacini din muşchi sau la corpusculii tendinoşi Golgi. proteinele contractile. fiecare fibră musculară are. lipsită la acest nivel de miofibrile. sau de către axonii neuronilor somatomotori γ. care ajung la porţiunea ecuatorială (centrală) a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. echilibrul. urmat de contracţia caracteristică. motilitatea digestivă şi excretorie. cu aceeaşi localizare şi care ajung la porţiunea periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. pe căi eferente. somatică şi vegetativă. Componenta postsinaptică este reprezentată de sarcoplasmă.una nervoasă . Muşchiul striat cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a inimii. Componenta presinaptică este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase (axonul neuronilor α din cornul anterior al măduvei) care pătrund în nişte adâncituri ale sarcoplasmei fibrei musculare striate. 2. Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei. în general. Butonii terminali conţin vezicule cu acetilcolină. postura. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. care ajung la fibra musculară striată. formând placa motorie. cu un randament de 30-40%. Inervaţia somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din ganglionii spinali. Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat. La om. 6. alăptarea etc. Inervaţia muşchiului este dublă. lndiferent de particularităţile morfologice şi de rolul specific. GENERALITĂŢI Muşchii reprezintă efectori importanţi ai organismului. iar baza moleculară.2 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR I. 100 | P a g e . câte o placă motorie.

). în special când trebuie să deplasăm greutăţi. tonusuI muşchilor scheIetici dispare. Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. Contracţie auxotonică. În timpuI contracţiei izometrice. Stimulul este subliminal. Elasticitatea joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic. cu un curent slab. fiecare muşchi trece prin faze izometrice. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contracţiei unor grupe de fibre musculare reprezintă electromiograma (E. izotonice şi auxotonice. Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaos când forţa a încetat să acţioneze. CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE Contracţia muscuIară este de trei feIuri: Contracţie izometrică. toată energia chimică se pierde sub formă de căldură. atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată. 3. mecanice. Aceasta a fost denumită secusă musculară. Repetând excitaţia cu un curent de valoare prag.M. la intervale mici şi regulate. Exemplu de contracţie izometrică este aceea de susţinere a posturii corpului. termice şi acustice. sub valoarea pragului de excitabilitate a fibrelor museulare. Dupa denervare. este izometric. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai uşor de urmărit. Manifestările electrice preced contracţia. dar tensiunea creşte foarte mult. Începutul oricărei contracţii musculare.G. Aceste contracţii sunt caracteristice majorităţii muşchilor scheletici. Dac în loc de stimulare unică. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din muşchi. TonusuI muscular este de natură reflexă. uniformă a obiectului. folosim stimuli repetitivi. Ele sunt reprezentate de potenţialul de acţiune de pe suprafaţa membranei. în special atunci când trebuie învinsă inerţia. nu obţinem nici un răspuns. Muşchii realizează lucru mecanic. atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului. Interpunerea unei structuri elastice între forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi asigură deplasarea continuă. Procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice. Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă. ci o sumaţie de secuse numită tetanos. iar tensiunea rămâne constantă. 4. Studiul lor se face cu ajutorul miografului. La o excitaţie unică. caracteristică muşchilor ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. aparat ce permite înregistrarea contracţiei musculare. Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contracţie. MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ În timpul contracţiei musculare au loc manifestări electrice. chimice. În funcţie de 101 | P a g e . atunci când lungimea muşchiuIui variază.Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe exterioare. Contracţie izotonică. În timpuI unei activităţi obişnuite. obţinem o contracţie musculară unică. curba rezultată nu mai este o secusă. muşchiul nu prestează lucru mecanic extern.

Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă asincron. Sistola cardiacă este tot o secusă. Deosebim astfel două feluri de tetanos: Tetanosul incomplet. ceea ce înseamnă că 70% din energia chimică se transformă în energie calorică. similare tetanosului. 5. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului motor voluntar. Secusa poate fi obţinută şi prin reflexul miotatic. ca şi cel visceral. exprimând fuziunea incompletă a secuselor la stimulare repetitivă cu frecvenţă joasă de 10-20 stimuli pe secundă. Frisonul constă din secuse. Prezintă automatism contractil. deoarece comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare. Poate menţine tensiuni neschimbate la lungimi variabile. prin mecanisme reflexe. cu aspect de sinciţiu. Atunci când suntem expuşi la frig. cât şi deosebiri. când curba se prezintă ca un platou dinţat. Muşchiul visceral manifestă plasticitate. Miocardul este inexcitabil (refractar) în timpul contracţiei sale şi de aceea nu poate fi tetanizat. în timp ce muşchii netezi sunt foarte sensibili la acţiunea acestora. Randamentul masei musculare este de 30%. Muşchiul scheletic este puţin sensibili la mediatorii chimici din sânge. ci o parte se pierde sub formă de căldură. perioada de contracţie şi de relaxare foarte mari. Astfel. format din fibre separate. Ei primesc inervaţie vegetativă. exprimând fuziunea totală a secuselor. Muşchii netezi sunt de două feluri. Tetanosul complet. Muşchiul neted visceral. a celor netezi şi a cordului există atât asemănări. nu se află sub control voluntar. Deosebirile se referă la anumite particularităţi ale manifestărilor exterioare ale contracţiei. hiperpolarizează membrana fibrei provocând relaxare. Această proprietate stă la baza tonusului postural al stomacului şi al vezicii biliare şi urinare. se declanşează contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigură încălzirea corpului. Asemănările privesc procesele fizico-chimice şi energetice fundamentale. întâlnit în pereţii vaselor şi în interiorul globului ocular. Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra musculară. iar contracţiile muşchilor netezi sunt lente şi de lungă durată. Muşchiul neted multiunitar. Muşchiul neted multiunitar prezintă contracţie asemănătoare muşchilor striaţi deşi.frecvenţa de stimulare. ci vegetativ. CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI Între contracţia muşchilor striaţi. Parasimpaticul şi acetilcolina produc depolarizare şi contractie. întâlnit în tubul digestiv şi aparatul genito-urinar. Excitabilitatea lor este redusă. Secusa muşchilor netezi viscerali are latenţa. a cărui curbă apare ca un platou regulat. fuziunea (sumaţia) secuselor este mai mult sau mai puţin totală. Simpaticul şi catecolaminele. Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse. cordul şi muşchii netezi nu. Muşchii sunt principalii generatori de caldură pentru organism. 102 | P a g e . Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei est econvertită în lucru mecanic. contracţia miocardului este o secusă. obţinută prin stimuli cu frecvenţe mult mai mari (50-100/s). Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat (fonomiograma).

6. de asemenea. OBOSEALA MUSCULARĂ Unii muşchi din organism activează tot timpul vieţii fără întrerupere (inima. fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigură comanda. În cazul unei activităţi musculare de intensitate redusă dar îndelungată. după mai muIte zile de mers pe jos. Este inexact. pot apare dureri în grupele musculare solicitate. dar limitate în timp.3. Cauzele oboselii locale musculare sunt: . Multă vreme s-a presupus că această "febră musculară" se datorează acumulării acidului lactic în muşchi activi. CP. trunchiului membrelor Muşchii capului: muşchii mimicii (pieloşi) muşchii masticatori muşchii extrinseci ai limbii muşchii urechii medii muşchii extrinseci ai globului ocular 103 | P a g e . efectua eforturi de durate variabile. muşchii vaselor şi ai viscerelor).oboseala plăcii motorii. În cazul eforturilor voluntare intense.scăderea rezervelor energetice (ATP. iar în cazul unei activităţi intense predomină semnele oboselii musculare locale. Aceste dureri se manifestă la 1224 ore de la momentul efortului şi durează 2-3 zile. ci mai corect trebuie să se vorbească de oboseala neuro-musculară. survine oboseala. glucoză). Se calmează sau chiar dispar prin masaj sau reluarea exerciţiului.3. iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp. După un efort muscular intens. Oboseala musculară constă din reducerea temporară a capacităţii de lucru a muşchilor. oricât de lejer şi automatizat ar fi acest efort. Acidul lactic se formează în timpul efortului şi nu Ia 24 ore după încetarea lui. Muşchii scheletici pot. gâtului. controlul şi execuţia mişcării. 6. . oboseala musculară se instalează în câteva minute. Principalele grupe de muşchi scheletici Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii: capului. Nu există propriu-zis o oboseală izolată locală a muşchiului. Febra musculară. Mai posibilă este produeerea unor microleziuni în muşchii solicitaţi. oboseala se instalează în special în centrii nervoşi. fără un antrenament premergător şi fără o încăzire suficientă. fără un antrenament sau încălzire prealabilă.acumularea de cataboliţi acizi (acid lactic). .

104 | P a g e .

105 | P a g e .

106 | P a g e .

107 | P a g e .

108 | P a g e .

109 | P a g e .

110 | P a g e .

Figura 112 Structura unui muşchi scheletic Figura 113 Componentele unui muşchi 111 | P a g e .

Figura 114 Muşchii scheletici – vedere anterioară 112 | P a g e .

Figura 115 Muşchii schletici – vedere posterioară 113 | P a g e .

Figura 116 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere anterioară Figura 117 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere laterală 114 | P a g e .

Figura 118 Muşchii masticatori Figura 119 Muşchii externi ai globului ocular 115 | P a g e .

Figura 120 Muşchii externi ai limbii Figura 121 Muşchii gâtului – vedere posterioară 116 | P a g e .

vedere laterală Figura 123 Muşchii respiratori 117 | P a g e .Figura 122 Muşchii gâtului .

Figura 124 Muşchii anteriori ai trunchiului .femeie Figura 125 Muşchii abdominali – secţiune transversală 118 | P a g e .

Figura 126 Muşchii anteriori ai trunchiului .bărbat 119 | P a g e .

Figura 127 Muşchii spatelui şi ai cefei 120 | P a g e .

vedere posterioară 121 | P a g e .Figura 128 Muşchii braţului – vedere anterioară Figura 129 Muşchii braţului .

Figura 130 Muşchii şi vasele braţului – secţiune transversală Figura 131 Muşchii antebraţului 122 | P a g e .

Figura 132 Muşchii palmei Figura 133 Muşchii anteriori care mişcă bazinul 123 | P a g e .

Figura 134 Muşchii copasei – vedere anterioară 124 | P a g e .

Figura 135 Muşchii copasei – vedere posterioară 125 | P a g e .

Figura 136 Muşchii copasei – vedere mediană 126 | P a g e .

Figura 137 Muşchii gambei – vedere anterioară Figura 138 Muşchii gambei –vedere laterală 127 | P a g e .

Figura 139 Muşchii piciorului 128 | P a g e .

Configuraţia externă: → un vârf 129 | P a g e .3 neperechi: tiroid.16-20 inele cartilaginoase incomplete e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul hilului pulmonar. Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de rezonanţă pentru sunete b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă .Organe de schimb respirator . . Sunt formate din cartilaje complete.corzi vocale adevărate d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului. Alcătuire (Fig. La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene.9 cartilaje: .Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele. corniculate. palatine.Funcţiile de nutriţie CURS 7. cricoid. 2) Plămânii . . c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin orificiu glotic . anterior. linguale.3perechi: cuneiforme. epiglotig . APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA A. 140): 1) Căile respiratorii extrapulmonare (Fig.2: → drept (~700g) → stâng (~600g) . 142). tubare. Ocupă majoritatea spaţiului cuştii toracice (Fig.Orofaringe ( cale comună) .Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice) .Localizare: în cavitatea toracică. aritenoide .mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false . de o parte şi de alta a mediastinului.inferior: se continuă cu traheea . 141) a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări) → fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase: olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi respiratorie (în rest).

iii. datorită sedimentelor de praf şi cărbune.Este moale. care aduc sânge neoxigenat din ventriculul drept urmăresc traiectul arborelui 130 | P a g e . → bronhii intralobulare → bronhiole terminale → bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci alveolari Lobulul pulmonar (Fig. artera bronşică şi vena bronşică. Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2. Circulaţia funcţională reprezintă mica circulaţie. Căile aeriene intrapulmonare (Fig. Aceasta este formată din 2 foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă (viscerală). Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii pulmonari.Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar. Reţeaua sanguino-limfatică. sau aer (pneumotorax). Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural. Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. denumit cavitate pleurală. .La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă. Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul pulmonar. mediastinală. La nivelul ei are loc schimbul de gaze.. posterioară. 3-5 canale alveolare.. Acesta are formă piramidală.Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi. într-o cantitate mică. puroi (piotorax). La acest nivel pătrund şi ies din plămâni: bronhia. 143) Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii terţiare → bronhii cuaternare. . când se colectează lichid seros (hidrotorax). cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o bronhiolă respiratorie. fibre de colagen şi elastice. Cavitatea poate deveni reală în unele afecţiuni. ii. nervii şi vasele limfatice. diafragmatică) → 3 margini (muchii): anterioară.→o bază → 3 feţe (costală. Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid pleural. îndepărtând cele 2 foiţe una de alta. . . numită pleură. Este format din celule conjunctive. rezistent şi cu aspect buretos. cele 2 vene pulmonare.Structura plămânului: i. Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă: circulaţia funcţională şi circulaţia nutritivă.. artera pulmonară. în care există o presiune negativă (vidul pleural). Ramuri ale arterei pulmonare. 144) este unitatea anatomică şi fiziologică a segmentului pulmonar. sânge (hemotorax). .. inferioară. fiecare terminându-se cu saci alveolari).

bronşic, iar la nivelul alveolelor capilarele desprinse din arteriole se unesc formân venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen la inimă. Circulaţia nutritivă se realizează pe seama arterelor broşice, cae iau naştere pe seama arterei aorte. Ele urmăresc ramurele arborelui bronşic, fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronşice duc sânge încărcat cu oxigen şi nutrimente la bronhii, arterele şi venele pulmonare şi pleure. Nu există comunicare între cele reţele sanguine. Venele bronşice drenează sângele din regiunea mediastinală a bronhiilor şi se deschid în venele azigos, iar restul trece în sistemul venelor pulmonare. iv. Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii simpatici cervicali şi toracali

B. Fizologia respiraţiei
Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor organice şi producerea de energie.

 Respiraţia
1. Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern

2. Internă (tisulară): la nivelul celulelor

1. Respiraţia externă:
a. Ventilaţia pulmonară: → inspiraţia: - durează ~ 1s. - Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi împingerea lor în faţă → creşte diametrul antero-posterior şi transversal - Contracţia diafragmului1 → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală determină coborârea diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină coborârea cu 10 cm) - La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se declanşează inspiraţia → muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea cutiei toracice → presiunea alveolară scade cu 1mm Hg → pătrunderea aerului în plămâni

→ expiraţia: - durează≈ 2s. - pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade

1

secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea 131 | P a g e

- în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele fiind trase spre interior, deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea coastelor b. Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
- Aerul inspirat cedează o parte din oxigen2 sângelui - CO2 3din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare - Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi alveole şi datorită grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator

c. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:

→HbO2 (98%) →dizolvat în plasmă (2%) CO2 este transportat prin sângele venos: →dizolvat în plasmă (5%) →HbCO2 (3%) →bicarbonaţi (HCO3-): 92% 2. Respiraţia tisulară: utilizarea oxidoreducere (mitocondrii)

oxigenului

în

procesele

de

SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP) Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea externă trebuie să se acorde între ele. Când nu există acest acord apare insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste ventilaţii (paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii suprafeţei de schimb respiratoriu (TBC).

 Reglarea respiraţiei
- Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică. Ritmicitatea mişcărilor este dată de activitatea permanentă a centrilor respiratorii bulbo-pontini (trunchiul cerebral) - Semnalul4 (transmis la început mai lent) este transmis de la centrii de mai sus prin motoneuronii nervului frenic şi determină contracţia muşchilor respiratorii şi determină inspiraţia. - În cazul unei supradistensii a plămânilor, inspiraţia este limitată reflex. Tensioreceptorii din căile respiratorii transmit informaţii centrilor respiratorii bulbo-pontini, care declanşează încetinirea inspiraţiei = reflexul Hering-Brewer de distensie. - Controlul respiraţiei se datorează informaţiilor venite de la diverşi receptori:

2 3

La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O 2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37 mmHg În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg. 4 Se declanşează la 3s.; transmiterea semnalului lent are ca scop evitarea respiraţia gâfâitoare

132 | P a g e

→mecanoreceptorii: stimularea lor prin colabare determinând reflexul Hering-Brewer inversat →chemoreceptorii: sesizează variaţii ale O2 şi CO2. Hiperventilaţia care apare în cazul după hemoragii severe se datorează acidozei (HCO3-) →baroreceptorii: sunt sensibili la scăderea presiunii sanguine→polipnee →proprioreceptorii din muşchi, tendoane: stimulează indirect centrii respiratorii în timpul mişcărilor →termoreceptorii: excitanţii reci aplicaţi pe tegument pot bloca respiraţia. - Respiraţia este reglată şi voluntar de centrii superiori (vorbit, cântatul vocal şi la instrumente de suflat)

 Volume, capacităţi şi debite respiratorii
În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume. Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul unui act respirator normal. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o inspiraţie normală (3000 ml). Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o expiraţie normală. Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o expiraţie maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se retractă în jurul hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz proba docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică. Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea AC+VIR+VER. Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o valoare de circa 3500 ml (AC+VIR). Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care rămâne în plămân după o expiraţie normală (VR +VER). Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate, fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate (AC+VER+VIR+VR). Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric. Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului 133 | P a g e

curent cu frecvenţa respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii de efort până la 100-200 l. Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc schimb de gaze. Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La persoanele sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate alveolele sunt funcţionale.

Figura 140 Aparatul respirator

134 | P a g e

Figura 141 Regiunea superioară a căilor respiratorii

Figura 142 Localizarea plămânilor în cutia toracică

135 | P a g e

Figura 143 Arborele bronşic

Figura 144 Lobulul pulmonar 136 | P a g e

Figura 145 Secţiune transversală prin cutia toracică Figura 146 Schimbul respirator la nivel pulmonar 137 | P a g e .

are formă conică . este oblică faţă de planul medio-sagital al corpului. vârful este orientat inferior.este un organ cavitar (4 camere). Intervine în apărarea organismului Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi A. Sanguin Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi. . spre stânga (fig. Morfologie şi anatomie -aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine. 1.250-300g greutate Morfologie (fig. . 147). anterolateral. APARATUL CIRCULATOR 8. 148): 2 feţe: → anterioară → posterioară 2 margini: → dreaptă → stângă un vârf o bază 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi → posterior ventricule - - 2 şanţuri longitudinale: → anterior → posterior marchează septul interventricular - În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac Anatomia inimii - Inima prezintă un înveliş numit pericard: 138 | P a g e .1. aspiro-respingător.CURS 8. Inima Localizare: în mediastin.

pompat apoi în trunchiul pulmonar. pe seama căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii. situate la baza inimii şi 2 ventricule. prevăzut cu valvula mitrală. la fel şi ventriculele. o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut conjunctiv Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea contracţiei ritmice. miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor. Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul atrioventricular.- - - o pericard fibros o pericad seros:  foiţă parietală  cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)  foiţă viscerală (epicard) peretele cardiac (fig. iar la nivelul ventriculului drept. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular. fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. care este bicuspidă (Fig. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară. care aduc sânge cu oxigen de la plămâni. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sinoatrial. Această proprietate. La nivelul atriilor. o În atriul stâng se deschid venele pulmonare. o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară. 139 | P a g e . o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept. numită şi automatism cardiac se datorează ţesutului excito-conductor nodal. cu rolul de a ancora valvulele de la nivelul cordului. ce ajută la închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl pompează în artera aortă. prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. 150): o inima prezintă 4 camere: 2 atrii. ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită. 151). Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase. 151). situate la vârful inimii. care prezintă la bază valvula semilunară aortică. muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul ventriculului stâng. 149): o epicard o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace modificate. nodulul atrio-ventricular. care aduc sânge neoxigenat de la corp. Compartimentele inimii (fig. o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular o Atriile nu comunică între ele.

2. hipofizară). unde sângele circulă antigravitaţional. de obicei. 154). 3. Acestea formează reţele interpuse. Sunt de 3 tipuri: o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei). Acestea au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). fibre elsatice şi de colagen o Tunica externă: ţesut conjunctiv. Tunica externă este mai groasă decât media. însă lumenul este mai mare. formează o reţea admirabilă (glomeulul renal). La nivelul venelor există valvule. Capilarele sunt cele mai mici vase. aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele vasului. Venele (fig. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. Vasele sistemului circulator (fig. predominând în tunica medie. a căror perete este format în general din 3 tunici: o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv (subendoteliu) o Tunica medie: conţine celule musculare. aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice.  Circulaţia pulmonară Se realizează între plămâni şi inimă. o Arteriolele au calibrul cel mai redus. iar cân se interpun între 2 venule. 153) Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere. componenta musculară. - - - - - - 140 | P a g e . iar inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac) şi parasimpatice (aparţin nervului vag). tunica medie este foarte subţire. Circulaţia sanguină La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia pulmonară şi sistemică) de vase sanguine. vene şi capilare. Există şi excepţii: când se interpun între 2 arteriole. Cele mai mici vase se numesc venule. în special la organele situate inferior faţă de inimă. În cazul vaselor mari. cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a prelua oxigenul. formate din endoteliu şi o membrană bazală. tunica medie are o cantitate mare de ţesut elatic o Musculare: au diametru mediu. Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. Au perele mai subţire decât arterele de acelaşi calibru.- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace. Acestea sunt organe tubulare. ce conţine fibre de colagen şi elastice. asigurând vascularizaţia organelor. formează o reţea portă (hepatică. între o arteriolă şi o venulă.

El nu intră niciodată în tetanos. fasciculul Hiss – 25/min). Automatismul este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig. În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara – 40/min. 152). - Marea circulaţie (circulaţia sistemică) B. Ei preiau comanda atunci când centrul de automatismu superior este scos din funcţie. Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate periodică de lungă durată. pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri. prin descărcarea automată de impulsuri. Proprietăţile inimii  Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism.  Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune. Fiziologie 1. Viteza 141 | P a g e .  Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul.). fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace. Structura corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min.Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)  Circulaţia sistemică (marea circulaţie) Se realizează între inimă şi corp.

3m/s).1s. sângele din atrii. În prima fază. Sângele din aortă şi artera pulmonară tinde să revină în ventricule. Deci aproximativ 0.  Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei. presiunea intraventriculară creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. presiunile din ventricule şi atrii tind să se egaleze. care durează 0. are loc contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră. La nivelulul nodulului atrio-ventricular. Prin contracţia atriilor sângele trece în ventricule. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. 2. Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie. Prin deschiderea valvulelor atrioventriculare.03-0. iar prin contracţia ventriculelor. dar valvulele semilunare se închid. presiunea intraventriculară scade. viteza de conducere este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale. atriile se contractă şi ciclul reîncepe.05m/s.4s inima se află în diastola generală. Valvulele atrioventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui. prin umplerea ventriculelor cu sânge. deschizând valvulele semilunare. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s). Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular. trece în mod pasiv în ventricule. 142 | P a g e . Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt închise. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial. Urmează diastola ventriculară în care ventriculele relaxându-se. Când. datorită diferenţei de presiune. înaintea apariţiei celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. În timpul sistolei. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a sângelui. Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul.- - de conducere a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului atrial (0. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt relaxate. Ventriculul este acum o cavitate închisă. Urmează imediat sistola ventriculară care duează 0. La nivelul nodulului atrio-ventricular viteza – 0. în compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de la presiune mare la presiune mică. adică se găsesc în diastola atrială. muşchiul se contractă izometrică. În faza a doua. a sângelui ventricular. sângele este împins în sistemul arterial.  Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole. Ciclul cardiac începe cu sistola atrială. Contracţia miocardului este o secusă. iar relaxările se numesc diastole.3s. Ciclul cardiac O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului.

În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min. din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml – debitul sistolic. 3. 143 | P a g e . La un ritm normal de 72contracţii/min. ceea ce explică pentru ce inima poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească. iar înregistrarea grafică se numeşte electrocardiogramă (EKG). debitul cardiac este de 5l/min. Se datorează contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic. 4. Manifestările activităţii inimii Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. Debitul cardiac La fiecare sistolă. Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care pot fi înregistraţi cu aparate speciale. Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic.CICLUL CARDIAC Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare ventricul/minut (l/min).

La capătul venos. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte hipertensiune arterială. corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare diastolei. Circulaţia sângelui prin capilare La nivelul capilarelor. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100140 mmHg). circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator.  Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor arterelor.  Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul sistolei ventriculare.  Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui. 5. datorită mai multor factori:  Forţa de propulsie a cordului  Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. rezistenţa este mare. după filtrarea apei au loc procese de absorbţie. Se datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală.- - Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2 zgomote ale inimii. Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea presiunii arteriale. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă. iar scăderea hipotensiune. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate. 7. durată mare şi de tonalitate joasă. 6. Circulaţia sângelui prin artere În artere sângele circulă sub presiune. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul tensiometrelor. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular. apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune şi filtrare. Scăderea elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale. Schimbul de substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie. 144 | P a g e . La capătul arterial al capilarelor. asigurând circulaţia limfatică.  Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează spre periferie. Circulaţia sângelui prin vene Mai lentă decât în artere.

La fel este şi cazul sistemului circulator.Este asigurată de: o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea sângelui din vene în atrii. dau naştere tromboflebitelor. există valvule situate la 5-7 cm. care compensează efectul forţei gravitaţionale. permiţând întoarcerea sângelui spre AD. coborârea diafragmului în inspiraţie apasă asupra viscerelor. Astfel. pentru venele situate deasupra atriilor. facilitând întoarcerea sângelui spre inimă. Reglarea activităţii cardio-vasculare Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. pe de o parte şi a vaselor sanguine. 8. care dacă se suprainfectează. Pentru cele situate sub atrii. Spre exemplu. - 145 | P a g e . Degradarea sistemului de valvule predispune la stază venoasă şi varice. în efort fizic. adrenalina stimulează inima. De asemena. debitul cardiac creşte de 5-6 ori. o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD. o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor. o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei. o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în AD. prin accentuarea presiunii negative intratoracice. Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. pe de altă parte. Parasimpaticul determină vasodilataţie şi bradicardie. Deasemenea. are loc adaptarea inimii.

Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică Figura 148 Morfologia inimii 146 | P a g e .

Figura 149 Peretele inimii Figura 150 Structura inimii .interior 147 | P a g e .

Figura 151 Valvulele inimii Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal 148 | P a g e .

Figura 153 Structura vaselor sanguine 149 | P a g e .

Figura 154 Arborele arterial 150 | P a g e .

Figura 155 Arborele venos 151 | P a g e .

lichidului interstiţial. capilarele limfatice transportă lipidele absorbite din tractul intestinal. Fluidul pătruns în capilare formează limfa. 156) Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor.8. care se formează prin filtrarea celulară. numită cisterna chiliferă. regoiuea toracică dreaptă. Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei. prin producerea de anticorpi Limfa şi vasele limfatice (fig. microorganismelor şi lipidelor absorbite. care colectează limfa de la membrele inferioare şi de la intestin. Rolul sistemului limfatic:  Drenează excesul de lichid interstiţial. partea dreaptă a capului şi gâtului. În vilozităţile intestinale. Drenarea corectă a limfei este necesară pentru a împiedica acumularea de lichid interstiţial (edem). Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul limfatic drept. partea stângă a capului şi gâtului. Ductul toracic se varsă în vena subclaviculară stângă. spre exemplu. Peretele capilarelor este format din endoteliu cu pori ce permit trecerea proteinelor. Ductul 152 | P a g e .2 Alcătuire:   Sistemul circulator limfatic Vase limfatice Organe limfoide Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă. Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor sanguine. În regiunea abdominală există o dilatare a acestui duct. înapoi sângelui  Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge  Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului. Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare. abdomen. regiunea toracică stângă. Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept.

Aici pătrund vase aferente. Pentru a împiedica decesul. care se ramifică în sinusuri. Organele limfoide (fig. 158 ) Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a lungul venelor limfatice. nasului şi a gâtului. se apelează la splenectomie. Splina unui adult conţine pulpa roşie. care părăsesc ganglionul prin hilul ganglionar. Amigdalele. limfocite şi ţesut limfatic. 153 | P a g e . Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite regiuni ale corpului:  Ganglionii popliteali  Ganglionii inghinali  Ganglionii lombari  Ganglionii axilari şi cubitali  Ganglionii toacali  Ganglionii cervicali Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici. în apropiere de vena jugulară internă. La copil. Dintre toate organele abdominale. de care este suspendată. la stânga stomacului. Splina nu este un organ vital la adult. splina este un organ important în producerea de eritrocite. Alte organe limfoide: Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul faringelui. Deoarece este puternic vascularizată. în cazul unei rupturi apar hemoragii masive. Fără intervenţie chirurgicală. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul. implicaţi în producerea de limfocite. Splina (fig. Foliculii reprezintă locul de producere a limfocitelor. ruptura de splină este mortală în 90% din cazuri. 157) Ganglionii limfatici (fig. Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din care se desprind septuri ce împart ganglionul în foliculi. splina este cel mai frecvent lezată. combat infecţiile urechilor. dar participă la producera limfocitelor. Acestea din urmă converg în vase eferente.se deschide în vena subclaviculară dreaptă. în număr de 3 perechi. filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. 159) este localizată în hipocondrul stâng. Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. care conţine centri germinativi. în care se distrug hematiile şi pulpa albă. fiind implicaţi în imunitate.

participând la maturarea unor limfocite (limfocite T) Figura 156 Sistemul de vase limfatice 154 | P a g e .Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui. în spatele manubriului sternal. La făt şi la copil este mai mare decât la adult. Are rol important în imunitate.

Figura 157 Organele limfoide Figura 158 Ganglion limfatic 155 | P a g e .

creşterea şi repararea celulară.Figura 159 Splina CURS 9. APARATUL DIGESTIV Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale: Ingerarea Masticaţia Deglutiţia Digestia Absorbţia Defecaţia 156 | P a g e . diviziunea. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare. unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii chimice care constau în sinteza de enzime. Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării celulare. Hrana estze utilizată la nivel celular. O parte din mâncare nu este digerată. precum şi producerea de energie. fiind necesară o prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul singur nu-i poate produce. fiind eliminată prin materiile fecale. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele intestinal.

Tub digestiv a. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de aproximativ 9 m. Tunicile tubului digestiv (fig. 3. b. de la esofag la orificiul anal. Mâncarea ingerată trece prin tractul digestiv. Este formată din epiteliu de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat. c. Mucoasa Submucoasa Musculara Seroasa 1. este format din 4 straturi sau tunici. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor. Deasemenea. 4. 160) 1. 161) Tubul digestiv. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos Meissner). sunt: 1. Glande anexe a. Cavitate bucală Faringe Esofag Stomac Intestin subţire Intestin gros 2. Fiecare tunică conţine un ţesut dominant. structura lui reflectând funcţia. O digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. Epiteliu este însoţit de un strat subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. aflată în strânsă legătură cu mucoasa. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată. La nivelul mucoasei se găsesc celule specializate în producerea de mucus. Pancreas 1. absorbabile. e. până la stomac. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. numit musculara mucoasei. unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici. iar de la stomac la rect este epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. ce asigură o serie de contracţii. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi ganglioni limfatici. Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi limfatice ale submucoasei. există şi un strat subţire de ţesut muscular. 2. f. 2. d. Cele 4 tunici. Glande salivare b. cu rol de apărare. Ficat c.Morfologia şi anatomia aparatului digestiv A. Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. 157 | P a g e . de la interior spre exterior.

buze. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi buze. coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. musculatura extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului. peristaltice. necheratinizat. pluristratificat pavimentos. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. Median. Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură striată. Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. etc. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele. în rest fiind musculatură netedă. Între ele se află amigdalele palatine. ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea alimentelor. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de mucoasa bucala. palatul moale şi palatul dur. Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. De la uvulă. Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular extern. acesta prezintă uvula (omuşor) palatină.). Deasemena cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie. Nervul X cranian (vag) este sursa fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. a le mesteca şi a forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui. 162) are rolul de a ingera alimentele. Cavitatea bucală (fig. dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor. cu fibre dispuse longitudinal. situat anterior şi palatul moale.3. Până la stomac. Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach. ţesut adipos subcutanat. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a temperaturii lor. Obrajii sunt alcătuiţi din piele. Deasemenea participă şi la articularea cuvintelor. reduc secreţia şi contractă sfincterele). Cavitatea bucală este delimitată de obraji. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările acesteia. Limba: ca şi organ digestiv. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare. seroasa este înlocuită cu o tunică numită adventice. Stimularea parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. prevenind pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. situat posterior. Fibrele simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă peristaltismul. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea alimentelor prin tractul digestiv. acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. Restul colonului şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. 4. musculatură striată şi epiteliu de acoperire. Segmentele tubului digestiv a. Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul orofaringian). Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea 158 | P a g e . Acestea sunt organe moi şi foarte mobile. Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur.

Structura dintelui (fig. Formula se face pentru jumătate din gură. Stomacul (fig. de aproximativ 25 cm lungime. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. Aceasta este înlocuită de cement la nivelul rădăcinii. Aceştia sunt adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini. iar o treime se găseşte în faringe. iar inferior cu duodenul. 2/2 PM Formula dentiţiei definitive este: 2/2 I. Este o porţiune dilatată situată în stânga stomacului. Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os. începând cu incisivii. 1/1 C. în care există vase de sânge şi nervi b. fiind formată din fosfat de calciu. Este localizat imediat sub diafragm. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate pentru diferite funcţii. Corpul stomacului: este porţiunea centrală. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni: Coroana Colul Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola) De la exterior spre interior se disting: Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. d. Este un organ tubular colapsabil. ii. Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. Formula dentiţiei de lapte este: 2/2 I. 32 de dinţi înlocuiesc această dentiţie. Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv. a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală.bucală. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte. doar că este mai dură. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a pătrunde în stomac. 1/1 C. după care urmează 6 perechi de molari. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual. formând dentiţia definitivă. situat posterior faţă de laringe şi trahee. cea mai mare a stomacului 159 | P a g e . 2/2 PM. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari. iii. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. Omul este difiodont. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc incisivi. 165): i. Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului alimentar în esofag. 3/3 M. Fundul stomacului. prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni. În cazul aparatului digestiv comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul c. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. fiind ataşată de osul hioid. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. în contact cu diafragmul. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu esofagul.

Intestinul subţire (fig. mică şi una convexă. Acestea sunt: lungimea intestinului. nervi şi vase limfatice. Suprafaţa de absorbţie a intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare. Intestinul subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2. Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. este aproximativ de 2 ori mai lung. care conţine atât fibre simpatice. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric superior. Segmentele intestinului subţire: 1. unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din submucoasă. mare. jejun şi ileon. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime. Mucoasa prezintă cripte gastrice. Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu microvili.iv. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului. 2. Celelalte celule specializate produc pepsinogen. care permit distensia stomacului. Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui Oddi. Faţa concavă este orientată spre stânga. În afara unei mici porţiuni. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului. care se deschide în intestinul gros. Unele celule sunt speializate pentru producerea de mucus. datorită relaxării musculaturii. Cele două canale se deschid printr-o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei ridicături (papila duodenală). restul este retroperitoneal. 160 | P a g e . Prin formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se deschid glandele Lieberkűhn). iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale. Sfincterul piloric separă stomacul de intestinul subţire. În mezenter se găsesc vase de sânge. în apropiere de stomac.4 cm la o persoană vie. La acest nivel se finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. care se continuă cu duodenul. iar marele epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. 3. în care se deschid glande gastrice. cât şi parasimpatice. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală. e. Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. fiind regiunea fixă a intestinului subţire. Tunica musculară prezintă în plus un strat muscular oblic. La un cadavru. 166) Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C. care secretă mucus. Celulele parietale produc HCl. vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. pliurile circulare.

Astfel se produc zilnic 1. mai bogată în enzime şi celule mucoase. submaxilarele şi parotidele. Cecumul reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. Pancreasul a. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul anal. Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul. Intestinul gros (Fig. despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului 161 | P a g e . Ficatul (fig. transvers. care produc mucus. Canalul anal comunică cu exteriorul prin orificiul anal. între piele şi muşchiul maseter. b. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre. Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic. iar ultimii 2 canalul anal.5 l de salivă. Ficatul c. Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă. Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală umedă. 167) Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum.f. 2. Saliva produsă de această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică. Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic. însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3 perechi de glande salivare: sublingualele. Glandele salivare b. Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei puternice. Glandele anexe a. iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă. Există numeroase glande salivare mici răspândite în mucosa bucală. colon.3 kg la adult. Este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. ce intervine în apărarea organismului contra infecţiilor. care determină o secreţie mucoasă. cântărind aproximativ 1. descendent şi sigmoid. rect şi canalul anal. fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul urechii. interhepatofrenic drept şi stâng. De acesta este legat apendicele cecal. Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. 168) este cel mai mare organ intern. Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern. Fiecare glandă conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare.5 m.

La acest nivel. înaintea şanţului transvers. care părăsesc ficatul. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar. situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită. iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare. o ramusculă a arterei hepatice. Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare. iar înapoia lui. dintre care două sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi lobul stâng: în centru. şi între care se găsesc. prin unirea lor. vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. fără endoteliu. iar sinusoidele. 162 | P a g e . în care mai jos se deschide şi canalul cistic. Din şantul transvers. unitatea morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. iar dedesubtul lui. fără perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. menţionăm că ficatul are o tunică seroasă. Cele intrahepatice încep prin canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng. foiţa peritoneală viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează ligamentul falciform. alcatuită din peritoneul visceral. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun. lobul pătrat. Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic. capilarele sinusoidale ale venei porte. În şanţul transvers se află hilul hepatic. spaţiul subhepatic. Marginea ficatului este situată inferior. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu.falciform. care pare să formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. Acesta prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular. prezintă un fund. un canalicul biliar şi nervii vegetativi. denumit spaţiul lui Kiernan. numit spaţiul lui Disse. Canalul hepatic comun şi canalul cistic. sfincterul Oddi. Vezicula biliară. lobul caudat. convexă. în vena centrolobulară. pe pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară. dispuse în reţea. a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal. de pară. dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. formează canalul coledoc. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular. care reprezintă originea venelor suprahepatice. un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală. 169). ce conduc sângele hepatic în vena cavă inferioară. 170). În ce privesşe structura. adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele pediculului hepatic: artera hepatică. care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist (Fig. care merg către periferia lobului. în care se afăa o ramusculă a venei porte. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe: o Faţa superioară sau diafragmatică. formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul hepatogastric. în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic. Dar. este brăzdată sagital de un şanţ. peritoneul visceral hepatic trece pe stomac. o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri.

procesul uncinat. este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o prelungire inferioară. 163 | P a g e .c. insulele lui Langerhans. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară. În interiorul glandei se mai observă îngrămădiri celulare diseminate sub formă de insule. Pancreasul (fig. 171) este o glandă mixtă. Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin. care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară. Colul corespunde unei incizuri a glandei. pe unde trec vasele mezenterice superioare. este o glandă formată din lobuli şi acini glandulari. ca şi de rădăcina mezocolonului transvers. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de peritoneul parietal posterior. trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada pancreasului. alungită transversal şi aşezată între potcoava duodenală şi hilul splinei. Are o formă de prismă triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. acoperiţi de o capsulă proprie. posterioară şi inferioară. înscris în cavitatea potcoavei duodenale. în interiorul căreia canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu – canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. Capul glandei. Acest complex de ţesut şi canale formează pancreasul exocrin. Ca structură.

160 Aparatul digestiv 164 | P a g e .Fig.

161 Tunicile tractului digestiv Fig.Fig. 162 Cavitatea bucală 165 | P a g e .

164 Structura stomacului 166 | P a g e .Fig. 163 Structura dintelui Fig.

166 Intestinul subţire şi adaptările lui 167 | P a g e .Fig. 165 Radiografia stomacului Fig.

168 Ficatul .morfologie 168 | P a g e .Fig. 167 Intestinul gros Fig.

Fig. 169 Lobulul hepatic Fig. 170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic 169 | P a g e .

Fig. având loc în cavitatea tubului digestiv. Digestia Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în tubul digestiv. La om digestia este extracelulară. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv. 171 Pancreasul I. Fiziologia aparatului digestiv Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi asimilate de organism. Digestia intracelulară se întâlneşte doar ocazional. pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă. sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul peretelui intestinal. astfel transformate. prin acţiunea sucurilor digestive. alimentele. având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau în remaniere osoasă (osteoclastele). 170 | P a g e .

Trebuie remarcat că la om. NH4. cât şi una chimică. Mg.8 – 7.Formarea bolului alimentar Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă. Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %. sulfaţi. Aici are loc atât o digestie fizică. mucină şi enzime). uree şi acid uric. Alimentele ingerate sunt digerate încă din cavitatea bucală. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază. Prin deglutiţie înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală. Saliva este un lichid puţin vâscos. globuline. Ca. este slab acid (pH = 6. Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi 500 ml/24 ore. în perioada când nu se face ingerare de alimente. Din punct de vedere chimic. Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri.3% reziduu uscat.Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei .2). În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal. Digestia fizică constă în: . În cavitatea bucală încep primele transformări chimice. urmează deglutiţia sau înghiţirea. salivaţia nu se întrerupe. carbonaţi şi bicarbonaţi de K. Deglutiţia După ce bolul alimentar a fost format. fosfaţi. sub acţiunea amilazei salivare şi a maltazei. Na. 171 | P a g e . având loc continuu. prin faringe şi esofag. transparent şi spumos. saliva este alcătuită din 95.Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului digestiv Digestia bucală Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală.Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor . Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine. în stomac.7 % apă şi 4. faringian şi esofagian. act numit ingerare. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele.

9 – 1. alimentele se îmbibă cu suc gastric. pepsina şi lipaza gastrică. este alcătuit din 99% apă. Undele se succed la un interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. Timpul faringian. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe. Rădăcina limbii apasă pe epiglotă. Pentru amestecarea alimentelor. s-a constat că faza bucală este voluntară. Prin aceasta ele se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. Alimentele lichide trec din esofag. împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de acţiunea HCl. În timpul acestei acţiuni de amestecare.5). Principalul rol al sucului gastric este în digestie. prin stomac. întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire. Digestia gastrică Bolul alimentar. Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari. Enzimele sunt labfermentul. săruri minerale (cloruri. pe când celelalte faze sunt reflexe. este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului. fosfaţi. împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. Se realizează sub formă de undă. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag. Transformările chimice care se produc la acest nivel sunt secundare. începând de la cardia spre pilor. până vine în contact cu palatul moale. Sucul gastric este un lichid incolor. vălul palatin se ridică şi separă nazofaringele de orofaringe. care măresc şi micşorează circumferinţa stomacului. împing bolul alimentar în esofag. 172 | P a g e . sulfaţi de K. Muşchii faringieni contractându-se. acid clorhidric (0. spre fundul cavităţii bucale.2 – 0. conducerea lui prin acest tub este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului. Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici. Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină).Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii. acid (pH = 0. Analizându-se procesul de deglutiţie. Aceste mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său. Din punct de vedere chimic. ajungând în stomac. Timpul esofagian. stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice. Funcţia principală a stomacului este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare.5%). care scurtează şi lungesc stomacul. direct în intestinul subţire.

Între digestii. 0. acid uric şi uree.Digestia intestinală Finalizează transformarea alimentelor. bila este stocată în vezica biliară. datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine. care se varsă în duoden din vezica biliară. E. K şi F.5% pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină). Rolul bilei (sărurilor biliare): . Celulele hepatice produc bilă în mod continuu. având rol antiputrid . se deosebesc 2 tipuri de bilă: bila hepatică. Este alcătuită din 95 – 97% apă. permiţând astfel absorbţia grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A. fosfaţi. se mai găsesc mici cantităţi de acizi graşi. 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu). bila şi sucul intestinal Bila Este produsul de excreţie al ficatului. mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi substanţe minerale (cloruri. este de 800 – 1000 ml.5 -9). Sucul pancreatic 173 | P a g e .1-2g‰ colesterol. 0.Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros.1% lecitină. dând produsele finale ale digestiei.Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ . . se elimină în duoden direct din ficat. care în timpul digestiei. produsă de hepatocite. care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară. Este alcalin (pH = 8. Alături de acestea. care sunt substanţe absorbabile şi asimilabile. În intestin. D. Astfel. chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei sucuri digestive: sucul pancreatic.Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă.Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic SUCUL PANCREATIC Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore. la om.Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică . carbonaţi).

Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi. 174 | P a g e . Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen. Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. Este incolor. chemotripsinogen. cloruri şi fosfaţi). mucină şi enzime). clorura de sodiu şi fosfaţii. Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine. Sucul intestinal Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn.conţine: apă (98%) şi reziduu uscat (2%). lipaza pancreatică şi amilaza pancreatică. Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu. Enzimele intestinale au o acţiune specifică. uşor sărat şi cu reacţie alcalină. globuline. inodor.

pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. În cazul reflexului vomitiv. chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire. În stomac se absorb apa. În celulele intestinale. altele acţionează asupra proteineleor (fermentaţia putridă). De la polul bazal. Aici.În intestinul subţire. hidrogenul sulfurat. o mică cantitate de enzime şi apă. Absorbţia glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor comun pentru Na. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi. Absorbţia intestinală Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. ce alcătuiesc flora specifică. glicerina şi acizii graşi). Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale. Acesta conţine mucus. chimul gastric suferă. Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale. - În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin. aceste unde au un sens de propagare opus. Sub acţiunea lor. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon trec pasiv în celulele intestinale. masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa intestinului gros. transformându-se în chil intestinal. în intestinul gros există numeroase bacterii. de unde ajung în sângele portal. În afara acestui suc. Na. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici. rămân substanţele nedigerabile. Lipidele se absorb în mod diferit. alcoolul. Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică). monozaharidele trec pasiv în sângele portal. intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului. care trec în intestinul gros. aminoacizi. Prin musculatura sa. permite absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor. Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal în fragmente mai mici. digestia. scatolul. rezultă nutrienţii (monozaharide. Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman. Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare: indolul. Cl. În amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se scurtează. masa 175 | P a g e . contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor. Favorizează şi absorbţia. în continuare. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic). Prin toate aceste transformări. de unde trec în sânge şi limfă. Acestea sunt: Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. Funcţia intestinului gros La extremitatea inferioară a intestinului subţire.

cupru şi o serie de ioni Reglează cantitatea de apă din organism Depozitează vitaminele A (95%). se numeşte defecaţie. La făt are funcţie hematopoietică Degradarea hematiilor şi captarea fierului Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze. Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen. ce are loc. Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul ficatului. în funcţie de necesităţile organsimului. Toate aceste transformări poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse: asimilaţia şi dezasimilaţia. Reprezintă o rezervă lipidică. Absorbţia. Deasemenea are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide). prin metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie. Reprezintă o rezervă de glicogen. stocând o parte din lipidel organsimului. protrombină). Acest act este controlat voluntar după vârsta de 3 ani. B2. Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150 g. B12. atât combinaţiile chimice din propria structură. Funcţiile ficatului Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. cât şi substanţele nutritive luate din mediu. Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le suportă în organism. sinteză) şi se realizează cu un consum energetic. acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism. Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect. Proteinele în exces sunt convertite în lipide. Depozitează fier. supuse uzurii şi reînnoirii.de alimente nedigerate se transformă în materii fecale. METABOLISMUL Metabolismul reprezintă atributul esenţial. 176 | P a g e . Acesta se poate sintetiza din substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). B1. între organismul viu şi mediul înconjurător. carboxilaze) Menţinerea echilibrului acido-bazic Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului. ficatul este cel mai mare producător de căldură - CURS 10. în mod permanent. În sens larg. D. car este mobilizat. fundamental al materiei vii. K şi PP.

În bolile hepatice. spre deosebire de acizii graşi şi glucoză. are loc în cea mai mare măsură în ficat. triptofanul. şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino. utilizat în sinteza de aminoacizi. Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie. Metabolismul aminoacizilor 1) Biosinteza aminoacizilor Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH3 (amoniac) care se obţine din N2 (azot atmosferic). o acumulare a acestui compus în sânge. sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. concentraţia amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. intrând în structura diverselor proteine. metionina. Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. acestea din urmă primesc azot. respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei componenete. În celulă. Ureea este eliminată din organism prin urină.Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele. N 2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. dioxidul de carbon şi amoniacul. inclusiv a celor introduse cu hrana. În organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele. trebuie să fie eliminat din organism sau transformat într-o formă netoxică. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută peste o anumită limită. Ficatul este sediul detoxifierii amoniacului pe calea ureogenezei. În catabolism rezultă energia necesară în procesele de sinteză. valina. Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa. Amoniacul. cu formare de uree şi calea de formare a glutaminei. precum şi în dereglările metabolice asociate cu 177 | P a g e . ficatul are un rol fundamental. numiţi aminoacizi esenţiali (neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina. deoarece ca amoniac liber este toxic. ca o consecinţă. Căile de transformare a amoniacului sunt: ciclul ureogenetic. Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici (care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat). treonina. În metabolismul amoniacului. leucina. 2) Catabolismul aminoacizilor Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi. Ceilalţi 10. Amoniacul este toxic mai ales pentru ţesutul nervos. deşi prezentă şi în alte ţesuturi. cu toată formarea sa continuă. arginina). dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice. izoleucina. Obţinerea de amoniac din N2 poate fi realizată de numeroase bacterii. unele ciuperci şi alge albastre-verzi. Acest fapt indică existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului. apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. histidina. iar glutamina nefiind toxică este păstrată. Insuficienţa hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi. Procesul biologic de fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. Organismul uman poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. În condiţii normale. fenilalanina. Detoxifierea pe calea formării glutaminei.

care sunt produse în ficat şi în sistemul reticuloendotelial. hormon de creştere scade aminoacidemia. iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. Organismul prezintă o capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ. Metabolismul azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. 3. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele sanguine şi de aici în vena portă. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism sub formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv (fenomenele de şoc anafilactic). între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor de degradare azotaţi. adrenalină. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism: 178 | P a g e .bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a aminoacizilor. De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate celulele corpului. ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin. Metabolismul proteinelor Proteinele alimentare. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi. ci este valabilă pentru toate. De aici ajung la ficat. unde o parte sunt metabolizate mai departe. Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică. Hormonul tiroidian este necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare. iar o parte sunt trecute pe cale sanguină diverselor organe. constituind proteinele tisulare. cum este ţesutul adipos pentru lipide. forma de absorbţie a proteinelor. unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut. În tot timpul digestiei. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor. cum este ficatul pentru glucide sau un ţesut specializat. în timp ce hormonul de creştere este necesar menţinerii proteinelor musculare. Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport constant între sinteza şi degradarea proteinelor. Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din tractul gastro-intestinal. Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură: 1. Administrarea de insulină. Proteinele sunt sintetizate chiar în ţesutul respectiv. Absorbţia proteinelor în organism 2. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special. ajungând în ficat. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă azotată negativă. sub acţiunea enzimelor digestive specifice. Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii peptidice din moleculă. absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant. sunt scindate până la stadiul de peptide cu moleculă mică şi. Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura necesităţilor proprii. ţesuturile îşi reînnoiesc permanent proteinele. Degradarea se realizează de către enzime specifice. Aceste componente de degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena portă. numite proteolitice (proteaze) şi are loc prin hidroliză (cu participarea apei). constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului. Absorbţia proteinelor Are loc în principal sub formă de aminoacizi. cu excepţia celor plasmatice. în final până la stadiul de aminoacizi.

de unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. 179 | P a g e . Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina). Catabolismul proteinelor Proteinele din organism sunt înlocuite. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul ribozomilor. cetoacizi care participă la neogeneza glucidelor Biosinteza proteinelor În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime. în citoplasmă A doua etapă: translaţia. Metabolismul glucidelor în organismul uman Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările alimentelor în glucide necesare organismului. are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide. Acesta. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. trebuie să fie degradate şi componentele prostetice. În cazul proteinelor complexe. pe căile specifice lor. nu poate trece prin membrana celulară. Prima etapă: transcripţia. precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea acestor glucide în organism. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie. proteine structurale b. în special din glucide alimentare.a. Organismul îşi procură glucidele necesare. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a ADN-ului într-o catenă de ARNm. Sunt hidrolizate până la stadiul de aminoacizi. care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. iar în cazul unui aport insuficient al acestor componente. hormoni. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a proteinei de interes. pe măsura degradării lor. deoarece glucidele au rol esenţial în organism. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic. organismul posedă un centru de depozit: ficatul. datorită insolubilităţii şi moleculei mari. sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi pentru a se asambla prin legături peptidice. Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv. rămânând depozitat în ficat. Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă. Procesul are loc în două etape. Obţinerea glicogenului implică procese de scindare a glucidelor alimentare. în funcţie de necesităţile organismului.

Pentru aceasta polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. lactoză Polizaharide: amidonul. ptialină polizaharide Glucidele din alimente oligozaharide amilaza dextrine pancreatică maltaza zaharaza glucoză + glucoză + fructoză maltoză maltaza maltoza zaharoza lactoza lactaza monozaharide În organismul uman. Această hidroliză este realizată de enzime hidrolitice specifice. fructoză. glicogenul. Catabolismul glucidelor 180 | P a g e . Prepararea alimentelor prin fiebere. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli 2. coacere uşurează acţiunea enzimelor din sucul digestiv. Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici 3. celuloza Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. riboză Glucidele din alimente Dizaharide: zaharoză.Glucidele din alimente scindate monozaharide polimerizare Glicogen hepatic Lipide în ţesutul adipos Glucoză sanguină Glicogen în ţesuturi Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare Monozaharide: glucoză. metabolismul glucidic are următoarele aspecte: 1.

Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului. galactoza administrată este eliminată prin urină ca atare. Această capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice. componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea glucidelor. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent galactoza. acidul glutamic. Testul se numeşte proba galacozuriei provocate. cazeina 48%. puternic polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic. manoza) sunt precursori ai glicogenului şi că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în glicogen. deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în glicogen. depinzând de transformarea în glucoză. Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea glucidelor). Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a moleculei mari. a. fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză. direct: într-o singură etapă b. 3. galactoza. a.1. reacţie care constituie cea mai importantă sursă de energie pentru organism. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina. glicocol. acidul aspartic. indirect: în 2 etape succesive: 181 | P a g e . Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului. ca în cazul degradării digestive a glicogenului alimentar. atât pentru acelaşi ţesut. În insuficienţă hepatică. Valoarea glicogenetică a proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine. glicogenul. un dizaharid sau glicogenul. componentă cheie a întregului metabolism glucidic. Glicogeneza hepatică S-a dovedit că hexozele (glucoza. ficatul are capacitatea de a sintetiza glicogen şi din componente neglucidice. Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această componentă. 2. Poate avea loc: a. Gliconeogenza din compuşi proteici. Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică consum de energie şi aceasta este dată de către ATP. Acesta este transformat în glucozo-6-fosfat. Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite. Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen.poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora. Oxidarea totală până la CO2 şi H2O. Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză. Catabolismul glucidelor . Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în funcţie de aminoacizii componenţi (glucoformatori). Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină. Glicogenul hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele. fructoza. cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume: I. pe când glicogenul din fiecare organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ. Gliconeogeneza În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare. Spre exemplu proteinele musculare sunt în procent de 58% glucoformatoare.

în general. depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor 182 | P a g e .prima: anaerobă (glicoliza). În ţesutul muscular. II. S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei. combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun. începe de la glicogen şi implică o secvenţă de 12 etape majore. . concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult.a doua: aerobă. pentru a fi detoxifiate. Transformarea în componente biologic importante. la sfârşitul căreia se formează 36 ATP. locuitorii din Laponia. Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această formă nu pot să se absoarbă. constituind aşa-numita cale glicolitică Embden. ADP. Depozitarea lipidelor Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:  Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit  Depozitate temporar în ficat  Oxidate în ţesuturi Depozitarea gliceridelor În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide: – de rezervă – protoplasmatice Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice. Această etapă are loc în mitocondrii. Aceste etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex constituit din enzime cu acţiune specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici. favorizând transportul gliceridelor. glutationul. reprezentând etapa respiraţiei celulare. acizii graşi se combină cu glicerina formează lipide specifice organismului uman. la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. Aceştia constituie combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici. având rol termoreglator. AMP. ionii Mg2+. pentozele (calea pentozo-fosfaţilor) 2. Această etapă se numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs). constituind ţesutul adipos. METABOLISMUL LIPIDELOR Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente → o sursă indirectă: glucidele alimentare Absorbţia şi transportul lipidelor Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt. Influenţa alimentaţiei este foarte mare. cum sunt: 1. Toate substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat. climatul şi regiunea unde sunt localizate în organism. La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic. care va intra în următoarea cale metabolică. Deasemenea se obţine şi 2ATP. În timpul absorbţiei. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici). Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia. şi anume: ATP. cu grăsime de focă sau de balenă. Ca2+. Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină. funcţionează şi ca izolator termic. După ce ajung în celulele intestinale. trece în interiorul celulelor din peretele intestinului. ce reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism. K+ etc. Astfel. care trec în limfă sau sânge. care se hrănesc. Parnas (EMP).. Mayerhorf. plasma devenind latescentă (cu aspect de lapte).

Sediul de formare a corpilor cetonici. ceea ce duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen.apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat. catabolismul gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară. printr-o mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH). Din depozitul de lipide. creşterea generării de corpi cetonici în ficat. organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). degradându-se până la CO2 şi H2O. H2O şi energie. Acesta. Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. ceea ce duce la acumulare excesivă de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină. În acest caz. Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. Acesta se va găsi sub formă de corpii cetonici. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic. Cauzele cetozei. ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul. Astfel. intră în ciclul Krebs. care se hrănesc în special cu nuci de cocos. Deasemenea. Se mai numesc şi lipide de structură sau constituţionale. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice. au o structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. care va resintetiza glicogen hepatic. cetoza poate fi produsă de: 1. Catabolismul glicerinei. Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. Catabolismul acizilor graşi. În condiţii patologice însă. o depozitare masivă de grăsimi în ficat. Cea mai importantă cale este β-oxidarea acizilor graşi. Derivă tot din lipidele de rezervă. Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului. oxidarea nu are loc. Locuitorii din Polinezia.cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină . deci a cetogenezei hepatice. ca o consecinţă. dar metabolizarea mai departe a acestor componente nu are loc în ficat. apare un exces de acetil. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice: . se degradează până la acid lactic. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în αglicerofosfat. 2. acidul β-hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). sau de organe. dar spre deosebire de acestea. Cele subcutanate rămân semifluide. prin glicoliză.animale. ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare duce la CO2 şi H2O. la rândul ei. Astfel. degradarea acizilor graşi se 183 | P a g e . Cetoza. Aceasta. Formarea corpilor cetonici În dereglarea metabolismului glucidelor. care conduce la degradarea completă cu formare de CO2. sub formă de acetil-CoA.cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge . α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide. au o grăsime asemănătoare cu aceea a untului de cocos. În condiţii normale. Compoziţia şi constituenţa lor sunt constante şi independente de alimentaţie. ci în ţesutuile extrahepatice. iar cele din profunzime sunt consistente. apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în ţesuturile extrahepatice. Catabolismul gliceridelor Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice. Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă.

suprarenalele. cum ar fi acizii biliari şi hormonii steroizi. testiculele etc. Este în special activă în ficat şi intestin. În diabet nu există o lipsă de glucide. NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul). cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul). Procesul de biosinteză a colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare. exogenă: alimentaţie: 0. Catabolismul colesterolului. ATP. Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă. 184 | P a g e . ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. implică modificări ale catenei laterale ale colesterolului. ci numai o degradare a catenei laterale. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi. glutationul (tripeptid). În bilă se găseşte sub formă de alcool. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza. dar şi o metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. ci un exces de glucoză în lichidele organismului. Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma cărora se elimină corpii cetonici. Poate fi realizată în toate ţesuturile. Deşi colesterolul este o substanţă greu solubilă. Transformarea provitaminei în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare. iar o parte este eliminat prin materiile fecale. există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. Reacţia care are loc. urmează apoi pielea. Parenchimul hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. Eliminarea colesterolului. În stază biliară prelungită. La om nu implică o degradare a inelului sterolic. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. duce însă la un efect similar. CoA (coenzima A). Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte mult în cele sanguine.3-1g/zi. cu excepţia celui nervos. Catabolismul colesterolului. Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D3. şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. Pregnenolonul este un compus prezent în toate reacţiile de transformare. 2. Metabolismul colesterolului Origine: 1. este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor complexe solubile numite acizi coleinici. respectiv valoarea lui energetică. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica biliară. Mobilizarea excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus. cât şi ale scheletului sterolic. atât de diferită. catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime. endogenă: prin biosinteză în organism. Valoarea calorică a alimentelor Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru un anumit aliment dat – valoarea lui calorică. în timp ce colesterolul nu suferă acest proces. Excesul de corpi cetonici sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o consecinţă apare cetoza.va produce cu o viteză mai mare decât cea uzuală. în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. Biosinteza colesterolului. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică. Această situaţie. colesterolul cristalizează formând calculi (colelitiază).

Necesitatea organismului în creştere este foarte importantă. cu travaliul muscular (respiraţia şi circulaţia). pe de o parte. astfel că produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI Necesitatea energetică a organismului este repartizată. Metabolismul bazal Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia pentru realizarea de travaliu. atât în afara organismului. de exemplu). până la CO2 şi H2O. menţinerii metabolismului de bază. menţinerii tonusului muscular. continuă să fie sediul unei respiraţii intense şi degajează multă căldură. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide . vârsta. cu secreţiile (urinare. chiar în stare de repaus complet. Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu poate fi scăzută. Cu vârsta. valoarea metabolismului este de 39. 1g lipide – 9. temperatură normală a corpului). deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism.7 şi între 185 | P a g e . contracţiei intestinale. de care nu se poate dispensa organismul. Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a adăuga energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare. Metabolismul de bază include energia necesară respiraţiei. metabolismul bazal.) şi cu starea patologică. glanda care secretă etc. Când celula intră în activitate (muşchiul care se contractă. este legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii celulare. degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe oră.4. O celulă. valorile pentru proteine sunt mai scăzute. pe de altă parte. circulaţiei sanguine. greutatea etc. În acest caz se adaugă necesităţii energetice corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi necesitatea energetică în vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării celulare. natura alimentării. Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea fiziologică (starea de nutriţie. Această energie minimă. Necesitatea energetică variază cu o serie de factori.1 kcal. lipidelor şi proteinelor. 1g proteine – 5. În interiorul corpului. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să aibă în mod continuu la dispoziţia ei energie. La bărbaţi între 20-50 ani. chiar în repaus complet. Această energie numită energie de întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se înţelege sub numele de metabolism bazal al organismului. În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală transformată. Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la o temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut. necesitatea construirii elementelor constitutive scade. travaliului.).3 kcal. producerea de energie de către celulă creşte şi acest fapt este legat de o creştere a respiraţiei. Metabolismul bazal se exprimă în kcal. travaliul muscular etc.A fost determinată valoarea energetică a glucidelor.3 kcal. cât şi în interiorul său.

24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat gros. Rolul temperaturii mediului ambiant. care produc căldură (creşterea termogenezei). Invers. iar un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori mai mari decât cele în repaus complet. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea dinamică specifică. în unele insuficienţe hipofizare. Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră. Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C. Este o reglare chimică a temperaturii. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie liberă de către travaliu şi energie calorică.9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32. Această luptă împotriva frigului cere o cheltuială de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce printr-o creştere a consumului de O2. al somnului. Rolul travaliului muscular. Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură. 3. această luptă consumă energie. travaliul intelectual 4. Când se ridică. prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare sau reflexe (frison). ceea ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului bazal. Metabolismul de bază exprimă producerea de energie minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie. psihic. Chiar un exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%. organismul luptă împotriva frigului printr-o exagerare a arderilor. ce este măsurată tot printr-un consum mai mare de O2. travaliul muscular 3. urinare) consumă energie. în poliglobulie. Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor intermediare care eliberează energie. 2. ingerarea alimentelor Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului. în afara acestor limite valorile sunt patologice. Rolul travaliului secretor. Variaţii de ± 10% faţă de valorile normale nu trebuie socotite ca patologice. metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai crescut. în leucemii. Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. metabolismul de bază este scăzut până la -50% în hipotiroidism. Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism. când muşchii sunt relaxaţi. socotită a fi de 30° C pentru un om dezbrăcat.2.7 kcal/m2 de suprafaţă corporală/oră. Metablismul energetic de funcţionare Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care reprezintă. în diabet insipid. în afecţiuni cardiorenale. 4.50-70 de ani este de 35. metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc. în febră. În timpul somnului. organismul luptă împotriva căldurii prin transpiraţie. astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie această energie potenţială. În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie: 186 | P a g e . Toate secreţiile (digestive. la femei între 20-50 de ani este de 36. Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. sudorale. unul moderat cu 100-200%. 1. doar energia de întreţinere). Cele mai importante sunt: 1. temperatura exterioară 2.

Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea corporală. ţesuturi şi lichidele din organism pledează pentru necesitatea acestora în toate sistemele biologice. sex. iodul intră în structura hormonilor tiroidieni etc. embrionul are 94% apă. cobaltul intră în structura în vitaminei B12. starea fiziologică. respectiv inhibitori. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori. Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă) 2. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic 3. Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni. Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism 4. Rolul elementelor minerale în organism 1. Au rol esenţial în activitatea enzimelor. enzime). de exemplu. 5. Cantitatea de apă variază. din care 2/3 în interiorul celulei. iar 1/3 extracelular. Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:  Apa  Sărurile  Gazele Apa Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec toate fenomenele chimice corelate cu viaţa. în funcţie de vârstă. vitamine. 187 | P a g e . Astfel.kilocalorii Repaus complet Sedentar Muncă uşoară Muncă obositoare Muncă foarte obositoare Sarcină Alăptare Bărbat 1800-1900 2200-2400 2400-3050 3300-3800 4150-6500 Femeie 16000-1800 2100-2200 2500 3000 2500 3000 Necesitatea de energie în raport cu vârsta: Vârsta Înainte de un an 1-3 ani 4-6 ani 7-9 ani 10-12 ani 13-15 ani (fete) 13-15 ani (băieţi) 16-20 (fete) 16-20 (băieţi) Kilocalorii 1000 1200 1600 2000 2500 2800 3000 2400 3800 Metabolismul apei şi a electroliţilor Omniprezenţa elementelor minerale în celul.

bărbatul adult 60 . Necesitatea zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se traduce fiziologic prin senzaţia de sete. Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. iar cea mai mică proteinelor. Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra presiunii osmotice a mediului interior.Apa de circulaţie vasculară (sânge. Aproximativ 50% din apa din organism este în musculatură. Reglarea cantităţii de apă în organism Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina prin calculul echilibrului dintre aport şi eliminare. bila 86% apă. 188 | P a g e . Repartiţia apei în organism Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente. Scade cu vârsta şi această scădere s – ar datora: a. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor organice.62% apă. dacă scade sub o anumită valoare. orice eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o eliminare sau reţinere de apă. Rolul fundamental îl deţine NaCl. 6-11% în piele. Sărăcirii ligamentelor în apă b. Compartimentul extracelular cuprinde: . un aport minim. Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:  conţinutul în electroliţi al organismului  afinitatea coloidelor tisulare pentru apă. însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile: sucurile gastric şi intestinal conţin 97%. iar femeia 40 – 52% apă. Acesta este. lacrimile 98%. Pentru menţinerea presiunii osmotice. Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile.Apa lacunară (interstiţială) Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie. organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul. O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa. limfă) . deoarece. provocată la rândul ei de creşterea presiunii osmotice a mediului interior. însă.noul născut 66 – 86% apă. legată în celulă. Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea. Creşterii cantităţii de substanţă organică. Originea exogenă. 2. Cea mai mare cantitate din acest aport se datorează lipidelor. unul extracelular şi altul intracelular. Apa se găseşte în schimb permanent în organism. Menţinerea volemiei este deosebit de importantă. Originea apei din organism 1. Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil. încetează să mai funcţioneze.

dar variază în raport cu alimentaţia. Carenţa de sodiu în lichidele extracelulare. Sodiu se repartizează în tot organismul. Necesitatea zilnică de Na este de 0. intervin imediat în reglarea cantităţii de apă.7-4g. sodiu are o concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă. Sodiul (Na) Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. în condiţii fiziologice şi patologice. Astfel. prin îmbibare şi dezîmbibare. are loc o oprire a inimii în 189 | P a g e . După aceea se va elimina prin rinichi. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage pierderii excesive de apă.Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt: 1. Predomină în lichidele extracelulare (plasmă. prin transpiraţie. Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii. Potasiul are rol important în menţinerea automatismului cardiac. Necesitatea zilnică este de 8-15 g. respectiv în plasmă. în spaţiile intercelulare. de aici apa va fi depozitată în ţesturi. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie renală. predomină intracelular. Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl). potasiul trece în lichidele extracelulare şi se repartizează rapid în celule. deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului. ceea ce duce la edeme. Potasiul administrat oral este absorbit total la nivelul tractului digestiv. duce la o creştere a presiunii osmotice. lichidele interstiţiale). şi prin aceasta. Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care. vasopresină) depozitat în neurohipofiză (hipofiza posterioară). urmată de polidipsie. Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid. Creşterea bruscă a potasiului extracelular. în funcţia respiratorie şi cardiacă. precum şi deplasarea anormală a acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea musculară. Reţinerile exagerate de apă în organism. ce se caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi). Acesta se datorează lipsei hormonului ADH (antidiuretic. Când concentraţia sa în ser este scăzută. plămân sau intestin. în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic. spre deosebire de sodiu. spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. cantitatea ei creşte în sânge. 2. Menţinerea potasiului în limite normale este deosebit de importantă. O eliminare cutanată. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu. ţesuturile. particiă la structura protoplasmei. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului. Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele. glicogen. Sodiu are rol în repartiţia apei în organism. Potasiul Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei. este corelat cu creşterea retenţiei renale de sodiu. După absorbţie. se fac de obicei în ţesuturile subcutanate. duce la stări patologice. mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular. de resturile de fosfat. În sânge. Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. uneori foarte grave. Potasiul. Este introdus cu alimentele sub formă de NaCl. Potasiul este legat în celulă de proteine. Cel mai rapid se absoarbe în ficat.

astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului şi fenomene toxice. Eliminarea potasiului are loc pe cale renală. 190 | P a g e . CO 2 este eliminat prin expiraţie. La nivelul marginii mediale se găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală. o serie de reziduuri azotate. În timpul proceselor metabolice. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului).5 – 7.25 cm şi o lăţime de 5. APARATUL EXCRETOR (URINAR) Aparatul excretor. Aparatul excretor (fig.7 cm. Morfologie: Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole. În urma acestor procese se formează o serie de reziduuri. Marginile laterale ale fiecărui rinichi sunt convexe. la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator. Uretra 1) Rinchii Localizare: Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a vertebră lombară (T12-L3). alături de respirator. Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală. care trebuie eliminate din organism. şi oxigenul sunt utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme eliminarea unor medicamente sau a unor droguri - Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi. are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă. datorită puternicei vascularizări. 172) este format din: 1) Rinichi 2) Căile urinare: a. Echilibrul lor este atins când numărul celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul. Rolurile aparatului excretor: principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor.5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită prezenţei ficatului. Rinichiul drept este cu 1. culoare roşu – maronie. vase limfatice şi nervi). nutrienţii. aduşi de aparatul digestiv. vena renală. eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina). apa în exces. digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe din organism. pentru menţinerea homeostaziei. şi chiar căldura în exces sunt eliminate prin piele. în timp ce marginile mediale sunt concave. La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge. Ureterele b. Electroliţii sunt minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. CURS 11. o lungime de 11. ureterul. Vezica urinară c.sistolă. când este prea mare. sărurile.

Structură (fig. Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi: Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase capilare Medula renală: este mai închisă la culoare. Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. Vascularizaţia rinichiului (fig. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă. care formează coloanele renale. vene interlobare. iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor sanguine îi dă aspect striat. Fiecare rinichi conţine peste 100 milioane nefroni încojuraţi de vase sanguine. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe: Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul parietal şi de peretele abdominal Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos) Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului. Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal. care străbat coloanele renale printre piramide. Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare. Acesta este responsabil de formarea urinei. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate. Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul. Aceasta se ramifică în artere interlobare. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară. ce permite filtrarea sângelui. 174): Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică. Aceasta pătrunde în cavitatea rinichiului. venă renală. 191 | P a g e . Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi formează glomerulul renal. Acestea se ramifică în artere interlobulare. Prin hilul renal pătrunde artera renală. Cavitatea este formată din calicele mici. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează calicele mari. capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale. care preiau urina prin papila renală. vene arcuate. care colectează urina.

de aproximativ 25 cm lungime. la fel ca şi rinichii. Deşi aceşti pori sunt mari. a. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o porţiune descendentă şi una ascendentă. Ansa Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. În plus. Tubii colectori formează piramidele renale. care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare. Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici: Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o foiţă parietală la exterior.Nefronul (fig. cu fibrele dispuse circular. 176) Este format din:  Corpusculul renal Malpighi: o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică (fig.  Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. Sunt organe tubulare. 175. un strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern. Între acestea se găseşte spaţiul capsular. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care ansa Henle pătrunde puţin în medulă). nu permit trecerea celulelor sanguine. Mai mulţi tubi uriniferi se deschid în tubul colector. Ureterele Sunt localizate retroperitoneal. care secretă un mucus ce protejează peretele. o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede. treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal 192 | P a g e . Este formată din epiteliu de tranziţie. Acesta conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. Ansa se continuă cu tubul contort distal.

Vezica urinară Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale. Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la nivelul ombilicului. care pot fi văzute când vezica este goală.peste cel circular. care se eeschide în venele iliace interne. Sângele venos este colectat de venele omoloage. Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter. pe parcursul umplerii ei devine ovoidă. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. Baza vezicii urinare primeşte ureterele. este în contact cu uterul şi vaginul. 177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. Cute ale mucoasei localizate la locul de pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei.  Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul parietal. a.  Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv. Peretele vezicii urinare este format din patru straturi:  Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica urinară este plină. sub vezica urinară se găseşte prostata. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care radiază în toată regiunea pelviană. O vezică urinară goală are formă piramidală. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral intern. La bărbaţi. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos vezical. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe care o conţine. 193 | P a g e . iar uretra continuă vezica urinară la partea inferioară. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale mucoasei. fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din structura acizilor nucleici). Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi protejează celelalte straturi. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include ingestia excesivă de minerale.  Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi detrusori. La femei. Un calcul renal se formează în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. astfel eliminându-se o cantitate mai mică de urină din rinichiul afectat. Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. o scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor paratiroide. Este localizată (fig. Nervii care ajung la vezica urinară provin din plexurile pelvice. Un calcul renal constă în oxalat de calciu. Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea superioară. care se desprind de pe arterele iliace interne.

Procesul de purificare include: 1. Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format de cele 2 labii mici. La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina. ca de exemplu. creatinină. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. ajungând până la glandul penisului. glucoza. Uretra (fig. trimiţând impulsuri nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici. mai puţin proteine. O reducere aşa de mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie a apei. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. 2. conform legilor difuziunii. 178) Este un organ tubular care elimină urina din organism. Aceasta poate avansa spre uretere.5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară. deoarece mucoasa este continuă. aminoacizii.Inervaţia parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii. femeile sunt predispuse mai frecvent la infecţii. Astfel unele substanţe se reabsorb 194 | P a g e . ioni. regiunea membranoasă (are cam 0. având moleculă mare nu pot trece prin capilare. Glande prezente în peretele uretrei secretă un mucus protector în canalul uretral. Elementele figurate şi proteinle plasmatice. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal. glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase). Din aceştia numai 1.2 l sunt eliminaţi ca urină definitivă. Fiziologia aparatului excretor Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree. Peretele uretrei prezintă o mucoasă înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal.5 cm lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm. Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă. Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie. Sfincterul inferior format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar. b. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior (intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar. cât şi sperma. primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată). Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu fiecare substanţă. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară. În 24 ore se formează aproximativ 180 litri de urină primară. Se pot identifica 3 regiuni: regiunea prostatică (are cam 2. între capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi compoziţie cu a plasmei. Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului spongios al penisului.dacă afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită. La femei uretra îndeplineşte doar rolul de a elimina urina. acid uric. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită.

Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1. comenzile de la creier activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea. Controlul voluntar implică dezvoltarea unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K+. apa şi sărurile minerale se reabsorb pasiv. acid uric şi medicamente. nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare. dar poate varia în limite normale între 600 şi 2500 ml. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur curăţarea plasmei. Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral intern. Hormonii mineralocorticoizi cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K.pasiv. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina.2 l. Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor. 195 | P a g e . Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Centrul acestui reflex este localizat în măduva spinării S2-S4. Micţiunea Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. H+. Reglarea funcţiei renale: Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale. Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. La copiii mici. Un volum de 200 – 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. 3. dar există încă un control voluntar asupra sfincterului uretral extern. micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple. determinând vasoconstricţie sau vasodilataţie. Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la receptorii prezenţi în vezica urinară. Când condiţiile permit realizarea micţiunii. Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ. Este o funcţie complexă care implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar. iar altele activ.

Fig.172 Alcătuirea aparatului excretor Fig. 173 Structura rinichiului 196 | P a g e .

175 Alcătuirea nefronului 197 | P a g e .Fig. 174 Vascularizaţia rinichiului Fig.

Fig. 177 Localizarea vezicii urinare 198 | P a g e . 176 Nefroni corticali şi juxtamedulari Fig.

180. la bărbat B. 178 Uretra A.Organele genitale externe:  Penis  Scrot 199 | P a g e . APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA Aparatul reproducător mascul (Fig. la femeie CURS 12.Organele genitale interne:  Testicule  Epididim  Căile spermatice . 181) .Fig.

spermatocite II şi spermatide – care formează spermatozoizii. este formată din ţesut conjunctiv dens.Greutatea de aproximativ 25 g .Capul. prin care părăsesc lobulul. De la acesta pornesc radiar. pătrunzând în interiorul acestuia. situat la polul superior al testiculului .Corpul. care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii sexuali . printre acestea se găsesc nişte celule alungite. cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii. Canalele seminifere dintr-un lobul se unesc într-un canal drept. Testiculul (fig. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă căptuşită.  Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi seminiferi) contorte. Pe marginea postero-inferioară a testiculului.1. formează o îngroşare: mediastinul testiculului (corpul Highmore). rezultată din aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici. care împart ţesutul propriu al testiculului în lobuli. Din aceasta iau naştere 8-15 canale eferente. un pol inferior. numite celule Sertoli. care străbat albugineea şi formează canalul epididimar. spermatocite I. de culoare alb-sidefie. albugineea. Prezintă 3 porţiuni: .Structura testiculului:  la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)  albugineea. 2. Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig. Între tubii seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv şi vase sanguine.Prezintă: un pol superior. care produc testosteronul. formând reţeaua Haller.Este o glandă genitală pereche. numeroşi pereţi despărţitori.Are forma unui ovoid turtit lateral . care alcătuiesc lobulii testiculari. o faţă internă şi una externă. de formă piramidală (250 – 300).  Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din canale seminifere. situată sub seroasă. 179) . din ţesutul interstiţial şi ţesut conjunctivo – vascular.Lungimea: 4-6 cm . Epididimul Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului. o margine anterioară şi una posterioară . care au rolul să le hrănească. la adult.  Canalele drepte se adună în mediastinul testicular. o porţiune mai subţire 200 | P a g e .

. alcătuind un rezervor în care se adună sperma. lung de circa 35-40 cm. care este. Este organul care produce cea mai mare parte a lichidului spermatic. reţeaua Haller şi canalele eferente. având rolul de a conduce sperma în organele genitale ale femeii. care se întinde de la coada epididimului până la canalul ejaculator.Coada. formează canalul ejaculator. canalul se continuă cu canalul deferent. pe măsură ce este produsă de testicul. Căile spermatice Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile seminifere.Este organul de copulaţie al bărbatului. 3. Organele genitale externe 1. care se continuă cu un canal subţire ce se uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în porţiune prostatică a uretrei. Canalul deferent este un tub cilindric. La fundul vezicii urinare. Vezicula seminală este un organ pereche. De la regiunea cozii. Celelalte căi spermatice sunt reprezentate prin canalul deferent şi canalul ejaculator. până la uretră. care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al testiculului. canalul deferent prezintă o dilatare. Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea acestora cu gâtul veziculei seminale. în acelaşi timp. precum şi prin canalul epididimar. cu formă de pară aşezată cu vârful în jos. unindu-se cu terminaţia canalului deferent. în care se formează. Penisul (182) . 201 | P a g e . ampula canalului deferent. Porţiunea ei mai subţiată. cale urinară şi spermatică. Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte.

. care acoperă corpii cavernoşi în întregime. pielea depăşeşte marginea liberă a corpului. aşezată pe faţa ventrală a penisului. care este un repliu fibromucos.  Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche. Pielea de pe corp acoperă glandul.Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă. lăsându-l descoperit până la şanţul balanoprepuţial. fără să adere de el. Septul prezintă lacune.  Structura penisului:  Corpii erectili ai penisului:  2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului penisului. Aceste capilare sunt contractile. fiind despărţiţi de un perete. Aceasta formează prepuţul.Porţiunea liberă este formată din:  Corpul penisului: are formă cilindrică. ei se termină la baza glandului. În stare de repaus. prin care cei 2 corpi comunică între ei. Aderenţa prepuţului de gland pe faţa ventrală formează frâul prepuţial. Învelişul propriu (albugineea) este o membrană albicioasă. numit sept penian.. şanţul balanoprepuţial. Are formă aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. în jurul uretrei. Au aspectul a 2 cilindrici care se ating pe linia mediană. Pe de altă parte. au o lungime de 1516 cm. În vârful glandului se deschide uretra. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu. anastomozate. de 20-21 cm. ce se pierde spre faţa ventrală. La partea terminală. care poartă denumirea de coroana glandului.  Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. . Baza glandului. care la acest nivel este fină şi mobilă. Areolele sunt capilare anastomozate şi dilatate. La extremitatea anterioară. Glandul este acoperit cu o tunică fibroeleastică. Anterior formează 202 | P a g e . albugineea. ele dau naştere la vene. Este acoperit de piele. care este un repliu cutaneomucos şi poate să se retragă de pe gland. sistem de trabecule şi un sistem de areole. este mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un şanţ. Lungimea sa totală este de 12-16 cm. care comunică cu arterele terminale ale arterelor cavernoase. iar în stare de erecţie. De pe faţa ei internă pornesc spre interiorul corpilor trabecule.Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene. cu excepţia liniei mediene ventrale. care formează spaţii numite areole.

Sunt glande tubuloacinoase. b. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară. înconjurând prima porţiune a uretrei. Corpul spongios are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi. aşezat imediat sub vezica urinară. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. La exterior este acoperit de piele subţire. Glandele bulbouretrale Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. 203 | P a g e . în care se deschid canalele ejaculatoare. 2. pigmentată şi încreţită. de culoare alb-gălbuie. Prostata Este un organ musculoglandular. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul scrotului. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare. Are rolul de a comprima. cu nervi şi vase sanguine. Prostata este străbătută de uretra prostatică. care participă la alcătuirea lichidului spermatic. Scrotul Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. Învelişurile corpilor erectili o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din fibre musculare netede. contribuind prin aceasta la erecţie. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv. în toată lungimea. numite burse. la adult. care împarte punga scrotală în 2 compartimente. se deschid orificiile prostatei. corpii erectili. o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă elastică ce aderă la corpii erectili. glandul. Glandele anexe ale aparatului genital mascul a. Secretă un lichid vâscos. În fiecare bursă este adăpostit un testicul. la bază. cu o lungime de 6 cm. în loja prostatică. acoperindu-i într-o teacă comună. El are o formă ovoidă. printre care se află 30-35 glande. o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax. ale căror canale se deschid în uretra peniană.

impulsul nervos. rezultând spermatocitele I. prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul. care sunt haploizi (n=23 cromosomi). Spermatogeneza începe de la spermatogonii. rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici). În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi tegumentul corpului penisului. şoldurile înguste) . Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza) La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene.Fiziologia aparatului reproducător mascul 1. 2).Dezvoltarea muşchilor . iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre lumenul tubului seminifer (fig. la rândul lor. pe cale eferentă. penisul intrând în stare de tensiune. şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase. Acestea din urmă nu se mai divid. la centrul erectil din măduva spinării (S2-S4). în diferite grade de evoluţie. deci printr-o comandă corticală. olfactive. care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se termină cu spermatozoizii. prostatei şi veziculelor seminale Caracterele sexuale secundare: . o îngreunare a întoarcerii sângelui. Prin excitaţiile tactile repetate. Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile. Ejacularea. care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din măduva lombară L1-L2. Spermatocitele secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi monocromatidici). Acestea. 2. pe cale aferentă. ci şi prin excitaţii vizuale.Forma tipică a corpului (umerii laţi. ci doar se maturizează. suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa reducţională). Datorită contracţiei unor muşchi perineali. impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor cavernoşi. De aici. Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză .Sistemul pilos . formând spermatozoizii.Psihicul şi comportarea Reflexele sexuale Erecţia. impulsul nervos ajunge. 204 | P a g e . auditive. Întregul proces al spermatogenezei durează aproximativ 74 zile. erecţie. Spermatogoniile se divid mitotic. penisului. care porneşte acum de la acest centru. Funcţia endocrină a testicului Celulele Leydig.Schimbarea vocii . Primele se găsesc la nivelul membranei bazale. care influenţează metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare. are loc o stază venoasă.

de o parte şi de alta a uterului şi rectului .Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă. vase sanguine şi nervi.pe cale eferentă. .Sunt dispuse în micul bazin. în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie: foliculi primari. După aceasta.I. La pubertate. în care se produc gameţii şi hormonii sexuali. Ovare (Fig. iar cea internă spre uter. declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare). Sperma este condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului.Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul tuboovarian. muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează.Glandele sexuale femele. astfel că sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus.La nivelul foliculului ovarian. Organe genitale externe (vulva):  Labii mari  Labii mici  Clitoris I. . .Structura ovarului:  Epiteliu ovarian  Albugineea ovarului  Ţesutul propriu ovarului:  Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă. Aparatul reproducător femel (fig. Organe genitale interne:  Ovare  Trompe uterine  Uter  Vagin . foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf). Organle genitale interne 1. 185) . . 205 | P a g e . în care se găsesc foliculii ovarieni.  Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată din ţesut conjunctiv. 183.II.3-5 cm lungime .4-8g . are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali. 184) .

Dacă nu are loc fecundaţia. evoluând spre următorul stadiu. În afara acestei zone. După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar. după aproximativ 2 săptămâni.Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter.Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte unul din fiecare ovar. Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de involuţie. în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare.Este un organ cavitar nepereche . plină cu lichid folicular.Uterul prezintă 3 porţiuni:  Fundul uterului  Corpul  Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului. 2.Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii . pentru a avea loc fecundaţia .Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei cavităţi numite antrum.6-8 cm lungime . .Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete franjurate numite fimbrii. 206 | P a g e . Acstea au rolul de a capta ovulul . . cu porţiunea mai mare în sus . Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi evolutivi. Trompa uterină . oviduct şi spermatoduct . stratul de celule foliculare formează corona radiata. .Are forma unei pere.Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată.Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă 3.Foliculul primar este format din ovocitul primar.. Unii dintre aceşti foliculi.Situat între rect şi vezica urinară . formând istmul trompei uterine . învelite într-o membrană vitroasă. Uterul . numit atrezie foliculară.Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi ovarieni.10-15 cm lungime . Cavitatea uterină este virtuală. dobândesc mai multe straturi de celule foliculare.Este un organ pereche tubular. înconjurat de un strat de celule foliculare aplatizate.Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei . fiind turtit dorso-ventral . subţire (membrană Slavjanski). ampula trompei . transformându-se în corp alb.Lărgimea este de 4 cm. corpul galben degenerează. În jurul ovocitului se formează un strat hialin (zona pellucida).Spre uter se îngustează. acesta se transformă în corp galben.

labiile mici acoperă parţial clitorisul.Anterior: cu uretra şi vezica urinară . formând fundul de sac vaginal . labiile mici. lipsite de păr. începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă . 207 | P a g e ..Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin. Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din ţesut conjunctiv lax şi adipos. sau. care în timpul sarcinii se hipertrofiază  Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare. în unele cazuri.5 cm în diametru . Vaginul . dispuşi în 3 straturi.2.Este organul copulator al femeii . .8-12 cm lungime . Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici. II. Deşi mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei. La prima copulaţie. semilunară sau inelară. Structurile vulvei înconjoară orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus. abia la prima naştere. vestibulul vaginal. această membrană se rupe. Sunt omoloagele scrotului şi protejează celelalte organe ale vulvei. Anterior. la femeia virgină se află o membrană transversală.Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei. Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos şi musculatură netedă. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă.Posterior vine în contact cu rectul . bulbii vestibulari şi glandele bulbare. Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral. prezintă o porţiune externă care conţine terminaţii nervoase senzitive. La acest nivel.Este un canal musculo-membranos .Structura uterului:  Seroasa  Musculara (miometru): muşchi netezi. Clitorisul corespunde ca structură şi origine penisului. clitoris. labiile mari.Este continuarea uterului. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr pubian. La pubertate această regiune este acoperită de păr pubian. care prezintă un orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual. numită himen. Mucoasa suferă modificări ciclice (ciclul uterin) 4. Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus.Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa.este mult mai mic şi nu prezintă uretra. Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari.

. determină vasodilataţie generală. între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite primare. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare care produc mucus în timpul actului sexual. de ovocit secundar. Tot în timpul perioadei intrauterine. Fiziologia aparatului reproducător femel Funcţia exocrină (ovogeneza) Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza. care degenerează rapid. rămânând blocat în metafază. până când ovocitul respectiv ajunge la ovulaţie. dezvoltarea glandelor mamare.Glande tegumentare . Cu 1-2 zile înainte de ovulaţie. Acinii glandulari produc laptele.Prezintă pe mijlocul feţei convexe. se termină etapa reducţională. Acinii glandulari se deschid în canale galactofore. vaginului) şi secundare (forma corpului.Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare (dezvoltarea ovarelor. intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe. Pe faţa superioară a lui se deschid orificiile galactofore. Ovocitele primare rămân blocate în profaza I. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala ovarelor. nedezvoltarea laringelui. este eliminată celula sexuală femelă din ovar. Sub această formă. mamelon. Acesta din urmă este o celulă mică. Glandele anexe (glandele mamare) (fig. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată.Glandele mamare au o structură lobulară. 187) Ovarul produce 2 categorii de hormoni: . rezultând ovulul şi al II-lea globul polar. uterului. o preominenţă cilindrică. cam până la 400 mii. începe prima etapă a meiozei (reducţională). Acest număr se reduce după naştere. psihicul şi comportarea). scad tensiunea 208 | P a g e . Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi anterior de orificiul vaginal. în urma ei se încheie meioza. Acesta din urmă degenerează rapid.Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. 186) . Dacă fecundaţia are loc. Funcţia endocrină (producerea de hormoni) (Fig. Ovocitul secundar începe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei. Vaginul şi orificiul uretral se deschid în vestibulul vaginal. deosebirea este că prima diviziune a meiozei începe în perioada intrauterină. rezultând ovocitul II şi primul globul polar. stimulează contracţiile uterului. numită areolă.

favorizează nidaţia. inhibă contracţiile uterului. aduce modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare).. Figura 179 Alcătuirea testiculului 209 | P a g e .Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia.

Figura 180 Alcăturiea aparatului reproducător mascul Figura 181 Alcătuirea aparatului reproducător mascul – secţiune frontală 210 | P a g e .

Figura 182 Alcătuirea penisului Figura 183 Alcătuirea aparatului reproducător femel 211 | P a g e .

Figura 184 Aparatul reproducător femel – vedere anterioară Figura 185 Structura ovarului 212 | P a g e .

Figura 186 Glandele mamare .structură Figura 187 Ciclul ovarian şi uterin 213 | P a g e .

Potenţialul de repaus se datorează dispunerii cationilor şi anionilor de o parte şi de alta a membranei. SISTEMUL NERVOS A. fiind caracteristic doar membranei. Na+ este mai mult extracelular.CURS 13. Canale de pierdere (de curgere) pentru sodiu şi potasiu. Există câteva forme: 1. Există 3 factori care menţin acest potenţial: 1. 214 | P a g e . 188) este o pompă electrogenă ce funcţionează cu energie rezultată din hidroliza ATP-ului. 2. Membrana este impermeabilă pentru unii anioni (PO3-4. acizi organici. Potenţialul de acţiune 1. Prin intervenţia acestei pompe se realizează transmembranar gradientul de concentraţie al sodiului şi potasiului.60 mV.ATP – dependentă (fig. acul aparatului de măsurat se va deplasa în direcţia elctrodului care a pătruns în celulă. se constată că acest potenţial dispare. Dacă se continuă penetrarea electrodului. K+ este mai mult intracelular. proteine) menţinând astfel o încărcare negativă a interiorului fibrei. Sodiu extracelular este de 50 de ori mai concentrat extracelular. se constată că nu există diferenţă de potenţial. pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată. iar celălalt va penetra membrana. În afara celulei potenţialul este 0. Această pompă determină efluxul a 3 Na+ şi influxul a 2 K+. Potenţialul de repaus 2. conform gradientului de concentraţie. Această diferenţă de potenţialcare apare între cele două feţe ale membranei în momentul când electrodul pătrunde în celulă se numeşte potenţial de membrană. Activitatea bioelectrică Activitatea bioelectrică reprezintă modalitatea de bază folosită de neuroni penttru a comunica între ei sau a transmite diferite comenzi motorii la efectori. iar în fibrele musculare netede şi în cele nervoase subţiri are valori cuprinse între . Aceste canale sunt de 100 de ori mai permeabile pentru potasiu şi permit difuzia pasivă a ionilor. 3. SO42-. Pompa Na+ . Dacă se aplică un electrod pe suprafaţa membranei.K+ . Când celula se află în stare de repaus potenţialul de membrană se numeşte potenţial de repaus.40 mV şi . la interiorul celulei se găsesc mai mulţi anioni.90 mV. iar potasiu este de 35 de ori mai concentrat intracelular. În celulele musculare sau în neuroni potenţialul de repaus are valori negative şi amplitudine constantă (în fibrele musculare striate şi în fibrele nervoase groase are valoare de . Potenţialul de repaus Dacă se aplică 2 electrozi conectaţi la un aparat de măsurat pe suprafaţa membranei.

Exteroreceptor (receptorii din piele) . se produce repolarizarea. fibrele amielinizate cu diametrul mic conduc impulsul cu o viteză de 0.5m/s. Reflexul (fig. tipul de fibră (mielinizată sau amielinizată) şi de starea fiziologică a neuronului. În boala Parkinson se produce o deteriorare a neuronilor din creier care sintetizează dopamina. Depolarizarea se produce în locul unde acţionează stimulul şi se propagă unidirecţional. vestibulari). Potenţialul de acţiune reprezintă depolarizarea membranei (fig. 190).voltaj dependente (fig.2.ATP-dependente. Conductibilitatea reprezintă propagarea impulsului de-a lungul fibrei nervoase (axon sau dendrite) a neuronului. sau. neuronii unipolari din retină). Aceasta constă în deschiderea canalelor K+ . acesta poate fi: . În funcţie de localizarea receptorului.Proprioreceptor (receptorii din muşchi. determinând creşterea vitezei de transmitere de-a lungul sinapsei. prin pătrunderea Na+ în celulă odată cu deschiderea canalelor Na+ .Receptorul .Efectorul Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi transformarea lor în impuls nervos. 191) Actul reflex reprezintă modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli. Această acţiune are ca substrat anatomic arcul reflex. articulaţii) . Excitabilitatea este proprietatea dendritelor şi corpului celular neuronal de a răspunde la stimuli prin convertirea lor în impuls nervos. fibră musculară modificată (fusurile neuro-musculare). Aspirina determină o scădere moderată a transmiterii sinaptice. Arcul reflex conţine o serie de componente: . Transmiterea sinaptică poate fi afectată de diferite substanţe. Potenţialul de acţiune Două dintre proprietăţile neuronului.Căile aferente .Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne) 215 | P a g e . neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă. Viteza de propagare a impulsului nervos este determinată de diametrul fibrei. potenţialul de acţiune poate fi transmis în neuronul postsinaptic (postpotenţial excitator) sau se opreşte la nivelul sinapsei (postpotenţial inhibitor). Totodată pentru o repolarizare eficientă. Stricnina blochează sinapsele inhibitorii determinând convulsii.voltaj dependente şi producerea unui eflux masiv de potasiu. repolarizarea se produce din acelaşi punct unde are loc depolarizarea. Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii gustativi. Cafeina este un excitant. receptorii auditivi. în cazul fibrelor groase ajunge până la + 35 mV.Căile eferente .K+. iar o altă parte din el este eliminată cu ajutorul pompei Na+. excitabilitatea şi conductibilitatea sunt implicate în transmisia impulsului nervos. Spre exemplu. În funcţie de tipul de neurotransmiţător descărcat într-o sinapsă. Când diferenţa atinge valoarea 0.Centrul nervos . sensul fiind imprimat de sinapsă. sodiul este captat de citoplasmă. B. 189). fibrele mielinizate conduc impulsul nervos cu o viteză de până la 130 m/s.

ventriculele cerebrale şi bariera sângeencefal (fig. epitalamus. Telencefal (emisferele cerebrale) b.Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi. Efectorii pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi. Nervi: i. care transmit răspunsul efectorilor. sistemul nervos este format din: 1. Meningele sunt formate dintr. Encefal (fig. puntea lui Varolio şi mezencefalul formează trunchiul cerebral 216 | P a g e . metatalamus. Substanţa albă este alcătuită din prelungirile neuronilor. glande. 194) Întregul sistem nervos central este protejat de o carcasă osoasă fixă (craniul) ce înconjoară encefalul şi o coloană vertebrală flexibilă ce protejează măduva spinării. C. Mezencefalul5 iv. Cranieni: 12 perechi ii. Ganglioni nervoşi 1. Măduva spinării 2. Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul mai departe. Diencefalul (creierul intermediar): talamus. SNP: a. Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central. Sistemul nervos central (SNC) Sistemul nervos se formează în perioada embrionară prin procesul de neurulaţie. lichidul cefalorahidian. hipotalamus v. iar tubul se transformă în ventriculele cerebrale şi canal ependimar. Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul nervos. 193): i. Din foiţa externă a embrionului (ectoderm) se formează un tub neural. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la exteroreceptori şi proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori). somatice şi vegetative.un ţesut conjunctiv care formează o membrană protectoare 5 Bulbul rahidian.1 Meningele. După localizare. Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori. iar substanţa cenuşie este formată din corpii celulari ai neuronilor. Spinali: 31 perechi b. Metencefal: puntea lui Varolio şi cerebelul iii. Mielencefal: bulbul rahidian ii. Sistemul nervos este format din două tipuri de substanţă: substanţa albă şi substanţa cenuşie. care preiau informaţia de la receptori şi o transmit centrilor nervoşi. 192): a. SNC (fig. Celulele care delimiteză acet tub vor forma encefalul şi măduva spinării. muşchiul cardiac (reflexe vegetative). Aceste căi pot la fel ca şi cele aferente. subtalamus.

Dura mater Se află în contact cu oasele ce protejează SNC-ul şi este formată din ţesut conjunctiv moale de tip fibros. de la exterior spre interior sunt: a. alături de arahnoidă. Această foiţă este foarte bine vascularizată şi are rolul de a hrăni sistemul nervos. dar nu pătrunde în toate şanţurile encefalului. care formează un strat protector în jurul SNC. Lichidul scaldă şi encefalul. Arahnoida c.interpusă între oase şi sistemul nervos central. b. Pia Mater (mamă bună) Este o membrană subţire care se află în contact strâns cu encefalul şi cu măduva spinării. Deasemenea contribuie la îndepărtarea metaboliţilor din ţesutul nervos. existând un spaţiu. care conţine ţesut conjunctiv lax. În anumite regiuni sunt separate delimitând sinusurile durale care colectează sângele venos şi îl drenează în venele jugulare. Spaţiul acesta este menţinut datorită existenţei unor legături fibroase ce conectează cele două foiţe meningeale. Foiţa spinală este formată dintr-un singur strat şi este identică cu stratul intern al dura mater-ei craniene.2 Lichidul cefalorahidian (LCR) Lichidul cefalorahidian este un lichid limpede. adipos şi vase sanguine. Spaţiul subarahnoidian. în canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian care înconjoară întreg sistemul nervos central. Deoarece în 217 | P a g e . Este formată din ţesut conjunctiv lax. c. Foiţa cranială este o structură dublă. Dura mater nu se află în contact direct cu vertebrele. 195. Extensiile laterale ale acestei foiţie de-a lungul măduvei spinării formează ligamentul denticulat care ataşează măduva spinării la dura mater (fig. cu aspectul unei reţele care acoperă sistemul nervos central. asemănător limfei. 1. numit spaţiu epidural. Pia mater a. care sunt capilare sanguine. pia mater este specializată în formarea plexurilor coroidiene. Stratul intern este mai subţire şi urmăreşte suprafaţa encefalului. SNC este scăldat într-un fluid cerebrospinal care circulă în ventriculele cerebrale. localizat între arahnoidă şi pia mater coţine lichid cefalorahidian. Dura mater spinală formează un tub dur care se găseşte în canalul vertebral. prin canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian.1. Cele două straturi ale foiţei craniene sunt contopite şi acoperă cea mai mare parte a encefalului. Dura mater b. 1. Arahnoida Arahnoida este foiţa intermediară. Aceasta este subţire.1. Stratul extern aderă la cutia craniană unde formează periostul. înconjurând măduva spinării. LCR circulă prin ventriculele cerebrale. 196) Cele trei foiţe meningeale. LCR atenuează şocurile mecanice împrăştiind forţa loviturii pe o suprafaţă mai mare. La nivelul plafoanelor ventriculelor cerebrale. Lichidul cefalo-rahidian se întoarce în sistemul circulator prin vilii arahnoidieni.1 Meningele (fig. 197).

inulina. K+) trec mai lent. Fiecare dintre cele două ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală.4 Bariera sânge – encefal (fig. O creştere a concentraţiei glicinei produce hipotermie şi hipotensiune. Lichidul cefalorahidian este produs în mod continuu prin filtrarea plasmei de către capilare specializate numite plexuri coroidiene. oxigenul. şi un dezechilibru chimic poate avea efecte grave asupra funcţionării sistemului nervos. proteine. Ventriculul III comunică cu cele două ventricule laterale prin orificiile Monro. 200) Măduva spinării se găseşte în canalul vertebral. bariera lipseşt în anumite regiuni ale encefalului. în talamus. lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii în sistemul venos. Lichidul cerebrospinal se reîntoarce în circuitul sanguin prin capilarele arahnoidiene. cum ar fi apa.sistemul nervos central lipsesc vasele limfatice. Această barieră trebuie luată în calcul în administrarea de medicamente pentru bolile neurologice. Conţine glucoză. Acestea sunt celule ciliate care căptuşesc plexurile coroidiene. Măduva spinării este mai scurtă decât coloana vertebrală. cum ar fi hipotalamusul. superior se continuă cu bulbul rahidian. Conţine o cantitate mai mare de sodiu. globule albe. 198) Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar. Alte substanţe. CO2. ureea. formată în principal din pia mater care se întinde până la coccis. mai puţin calciu şi potasiu faţă de plasmă. 1. clor. între C1-L2. glucoza şi compuşii solubili în lipide (de ex. magneziu şi hidrogen.1. alcoolul) trec prin barieră. astfel că nervii spinali L2-Cc1 trebuie să 218 | P a g e . Din acest motiv. iar inferior cu filum terminale. astfel concentraţiile acestor ioni diferă faţă de cele din plasmă. O mică variaţie a pH-ului poate afecta respiraţia. Lichidul cefalorahidian este similar ca şi compoziţie plasmei din care se formează. Ventriculul IV este localizat în trunchiul cerebral între punte şi cerebel.1. şi într-o mai mică măsură de către celulele ependimale. pH. creatina. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculul IV în spaţiul subarahnoidian prin 3 orificii. Păstrarea constantă a compoziţiei LCR este extrem de importantă. lipidele. Al treilea ventricul este localizat în diencefal. unele toxine şi majoritatea antibioticelor nu pot trece. osmolaritate şi presiune sanguină. 1. salinitate. Bariera este un dispozitiv important pentru monitorizarea fluctuaţiilor de glucoză. inferior corpului calos. Unele substanţe. precum proteinele. Joncţiunile dintre celulele ependimale contribuie la formarea unei bariere sânge – lichid cefalorahidian care împiedică anumite substanţe toxice să pătrundă în sistemul nervos central. Unii ioni anorganici (Ca 2+. 1. uree. Filum terminale este o prelungire conjunctivă a măduvei spinării.2 Măduva spinării (fig.3 Ventriculele cerebrale (fig. 199) Această barieră este un aranjament structural format din capilare înconjurate de ţesut conjunctiv şi nevroglii specializate numite astrocite care determină care substanţe pot trece din plasmă în LCR. Comunicarea dintre ventriculul III şi IV se realizează prin apeductul lui Sylvius situat în mezencefal.

în care se închid diferite reflexe involuntare. Cele laterale sunt proeminente doar în măduva toracală şi lombară superioară. fiecare corespunzând unei perechi de nervi spinali. dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos central. nervii de la acest nivel servind membrelor unferioare. reflexul ahilian. Perechile sunt conectate între ele în regiunea centrală prin substanţă cenuşie denumită comisura cenuşie.Cervicală. Măduva spinării reprezintă un centru nervos. Funcţiile măduvei spinării Măduva spinării are două funcţii principale: 1. bicipital. Substanţa cenuşie este situată la interior. Dimensiunile şi forma substanţei albe şi cenuşii variază de-a lungul măduvei spinării. Prezintă două umflături: . tricipital. Sbstanţa cenuşie este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor. Structura măduvei spinării (fig. Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare. Substanţa albă este formată din tracturi (fascicule) de fibre senzitive sau motorii mielinizate. Nervii care se găsesc la acest nivel servesc membrelor superioare. respectiv inferioare stabilesc conexiuni. fiind înconjurată de substanţă albă. Cantitatea de substanţa albă creşte spre encefal. Umflătura cervicală este localizată între C2 şi T2. tracturile nervoase îngroşându-se. 201) Măduva spinării formează 31 de segmente. posterioare (neuroni somatosenzitivi) şi laterale (neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi). rotulian) sau vegetative (simpatice sau parasimpatice). unde nervii ce se distribuie membrelor superioare. nevroglii şi neuroni de asociaţia amielinizaţi (intercalari).Lombară. Fibrele tracturilor rămân în aceeaşi parte a creierului sau a măduvei spinării sau se încrucşează la nivelul bulbului rahidian sau a măduvei spinării. În centrul comisurii se găseşte canalul ependimar care continuă ventriculele cerebrale şi conţine LCR. Astfel aceşti nevi. Fibrele nervoase din tracturi sunt în general mielinizate şi sunt denumite în funcţie de origine şi de capătul final. fiecare conţinând tracturi ascendente şi descendente. O cantitate mai mare de substanţă cenuşie se găseşte în cele două umflaturi ale măduvei. Încrucişarea fasciulelor poartă denumirea de decusaţie. posterioare şi laterale. 2. plantar. 1. Aceasta se realizează prin substanţa albă care leagă diferitele etaje ale măduvei spinării. divizând-o parţial într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă. .coboare prin canalul vertebral şi să-l părăsească în dreptul vertebrei corespunzătoare. Funcţia reflexă. alături de filum terminale formează aşa-numita coadă de cal. Funcţia de conducere. Substanţa cenuşie este dispusă sub forma literei H (în secţiune transversală) şi grupată în perechi de coarne: anterioare (neuroni somatomotori). Funcţia de conducere: 219 | P a g e . Substanţa albă se găseşte gruptă sub formă de perechi de cordoane: anterioare. Două şanţuri: fisura mediană anterioară şi şanţul median posterior străbat măduva spinării longitudinal. Umflătura lombară se întinde între T9 şi T12. Are aspectul unui cilindru turtit dorso-ventral.

În tabelul de mai jos se găsesc rezumate aceste fascicule: Fasciculele ascendente (fig. Acestea pot fi ascendente (senzitive) sau descendente (motorii). interpretate în cortexul cerebral Nucleii Goll şi Conduce informaţii Burdach din de la piele. apoi Conduce informaţii cortexul privind cerebral sensibilitatea grosieră şi presiune Talamus. 204).lateral los anterior Ganglionii spinali cordoanele laterale aceeaşi parte – de Spinocerebe. privind sensibilitatea proprioceptivă inconştientă. 202) Fasciculul Cordonul Origine Spinoanterior Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de anterior aceeaşi parte – cordoane anterioare de parte opusă Spinolateral Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de lateral aceeaşi parte – cordoanele laterale de parte opusă Goll Burdach şi posterior Ganglionii spinali – cordoanele posterioare de aceeaşi parte Spinocerebe. muşchi trunchiul scheletici. privind 220 | P a g e . sensibilitate fină. necesare coordonării contracţiilor musculare cerebel Conduce impulsuri din ambele reguni ale corpului la cerebel. cerebral şi se tendoane. apoi la vibratorie şi mişcări cortexul ale corpului cerebral cerebel Conduce impulsuri dintr-o jumătate a corpului la aceeaşi jumătate a cerebelului. continuă cu articulaţii.lateral los posterior Ganglionii spinalicordoanele laterale de aceeaşi parte Terminaţie Funcţie Talamus. apoi Conduce informaţii cortex de la receptorii cerebral termici şi dureroşi.- Fibre scurte (care leagă diferite etaje ale măduvei spinării) Fibre lungi care leagă măduva spinării de encefal (fig. lemniscul interpretate ca median până senzaţii de la talamus.

203) Fasciculul Corticospinal anterior Cordonul Anterior Origine Cortexul cerebral – se încrucişează în măduva spinării Terminaţie Coarnele anterioare Funcţie Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de mişcările capului spre stimuli audivi sau vizuali Conduce impulsuri motorii responsabile de tonusul muscular şi postură Conduce impulsuri motorii ce reglează tonusul 221 | P a g e Corticospinal lateral Lateral Cortexul cerebral.sensibilitatea proprioceptivă inconştientă. necesare coordonării contracţiilor musculare Fasciculele descendente (fig.se încrucişează în bulbul rahidian Coarnele anterioare Tectospinal Anterior Mezencefal – se Coarnele încrucişează în anterioare măduva spinării Rubrospinal Lateral Mezencefal (nucleul roşu) – se încrucişează în măduva spinării Coarnele anterioare Vestibulospinal Anterior Bulbul rahidian – nu se încrucişează Coarnele anterioare .

muscular şi postura. Aceste structuri comunică cu motoneuronii spinali prin tracturile vestibulospinal. Tracturile corticospinale sunt importante în mişcările voluntare ce necesită conexiuni între cortexul motor şi neuronii senzitivi. cerebelului şi a nucleilor bazali determină indirect mişcări. Stimularea electrică a scoarţei cerebrale. datorită sinapselor realizate cu tracturile extrapiramidale. în timp ce respiraţia involuntară se desfăşoară normal. Acestea îşi au originea în substanţa reticulată din trunchiul cerebral. în urma mişcărilor capului Reticulospinal Anterior Substanţa Coarnele Conduce median şi lateral reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Bulboreticulospinal Lateral Substanţa Coarnele Conduce reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Tracturile descendente sunt grupate în funcţie de originea corticală (neuronii piramidali din scoarţa cerebrală) sau extrapiramidală. De la cerebel nu pleacă tracturi spre măduva spinării. Vorbirea. Tracturile reticulospinale formează cea mai mare parte a fasciculelor extrapiramidale. Neuronii piramidali participanţi la realizarea acestor tracturi se găsesc în girusul precentral din lobul frontal. Tracturile piramidale coboară direct din scoarţă fără întrerupere sinaptică. spre exemplu. Majoritatea fibrelor acestui tract (85%) se încrucişează în bulb. rubrospinal şi reticulospinale. Restul fibrelor trec de partea opusă în măduva spinării şi formează fasciculul corticospinal anterior. Stimularea substanţei reticulate de către cerebel sau cortexul cerebral facilitează sau inhibă activitatea motoneuronilor spinali. Leziuni ale cerebelului afectează coordonarea mişcărilor şi orientarea în 222 | P a g e . unde formează decusaţia piramidală. până în motoneuronii spinali. este afectată când sunt lezate fasciculele corticospinale toracale. Tracturile extrapiramidale îşi au originea în trunchiul cerebral. Aceste fibre formează fasciculul corticospinal lateral. prin nucleii vestibulari. emisfera dreaptă controlează musculatura din partea stângă a corpului şi invers. Cerebelul influenţează activitatea motorie doar indirect. Datorită încrucişării fibrelor. nucleul roşu şi nucleii bazali.

Rexlexul de apărare realizat prin tricipital. În funcţie de numărul de sinapse implicate în realizarea reflexului. care continuă superior canalul epenmdimar. Nucleii bazali acţionează asupra motoneuronilor spinali prin intermediul sinapselor cu substanţa reticulată. Aceştia sunt de două categorii mari: 223 | P a g e . 2. simetrie. 206). extero. Persoanele cu astfel de afecţiuni dezvoltă akinezie (pierderea completă sau parţială a mişcărilor muşchilor) şi coree (mişcări bruşte şi necontrolate). La fel ca şi măduva spinării. iradiere.şi proprioreceptori şi muşchii striaţi de tip scheletic. Funcţia reflexă În măduva spinării se închid reflexe somatice şi reflexe vegetative. Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori. Datorită existenţei a numeroase fascicule ascendente şi descendente care străbat trunchiul cerebral. 207) Truchiul cerebral continuă superior măduva spinării şi este format din 3 regiuni: a. însoţită de tremurătură intenţionată. iar în dreptul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. În dreptul bulbului şi al punţii se găseşte ventriculul cerebral IV. bicipital.2 Trunchiul cerebral (fig. În tabelul de mai jos sunt rezumate particularităţile acestor reflexe: Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic Receptorii proprioreceptori Exteroreceptori şi proprioreceptori Neuronii implicaţi în reflex 1 neuron somatosenzitiv 1 neuron somatosenzitiv. Apar exagerări ale prinderii diferitelor obiecte sau o prindere slabă a acesora. determinând inhibarea acestora. generalizare) Exemple Ahilian. substanţa cenuşie este fragmentată sub formă de nuclei. rotulian. 1 şi 1 neuron motor neuron somatomotor şi cel puţin 1 neuron intercalar Timpul scurt Lung Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui Pflűger (localizare. Leziuni ale nucleilor bazali determină reducerea tonusului muscular. abdominal flexie Reflexele vegetative (vezi sistemul nervos vegetativ) 1. este format din substanţa albă la exterior şi substanţă cenuşie la interior. acesta poate fi monosinaptic (fig.spaţiu. unilateralitate. Bulbul rahidian b. Mezencefalul Posterior. Puntea lui Varolio c. 205) sau polisinaptic (fig. trunchiul cerebral este acoperit de cerebel cu care comunică prin 3 prechi de peduncului cerebrali.

.Nucleii vestibulari reprezintă al II-lea neuron al analizatorului vestibular .Centrul cardiac: din acesta pleacă atât fibre inhibitorii. b. cât şi stimulatorii.Nucleii olivari transmit informaţii diencefal spre cerebel. .Nucleul dorsal al vagului reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului vag Deasemenea conţine nuclei specifici trunchiului cerebral: . .Nucleul ambiguu şi hipoglos reprezintă originea pentru nervii glosofaringian. Nervul vag porneşte din nucleii vagi. se continuă infeior cu măduva spinării şi superior cu puntea.Alţi nuclei ai bulbului rahidian funcţionează ca centri pentru strănut. Substanţa cenuşie a bulbului rahidian constă dintr-o serie de nuclei corespunzători măduvei spinării: . Unele dintre aceste activităţi pot fi declanşate voluntar. nucleii Goll şi Burdach) a. . Bulbul rahidian Are o lungime de aproxiamtiv 3 cm. Pe faţa posterioară se observă pedunculii cerebrali infeiori care leagă bulbul de cerebel. de o parte şi de alta a ei găsindu-se piramidele bulbare. Centrul respirator al bulbului rahidian controlează frecvenţa respiratorie şi funcţionează în colaborare cu nucleii respiratori din punte determinând ritmul respirator. deglutiţie şi vomă. Anterior prezintă fisura mediană.Centrul vasomotor. Lateral de acestea se găsesc două formaţiuni numite olive bulbare. substanţa neagră. accesor şi hipoglos.Nucleul salivator inferior reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului glosofaringian . tuse. Impulsurile inhibitorii pleacă de la nervul vag determinând bradicardie.- - Omologi măduvei spinării (nuclei somatosenzitivi corespunzători coarnelor posterioare ale măduvei. Are înfăţişarea unei benzi de substanţă albă formată din fascicule de fibre aşezate transversal pe extremeitatea 224 | P a g e . dar pe parcurs devin involuntare şi nu mai pot fi oprite voluntar. delimitate de un şanţ preolivar şi un şanţ retroolivar. Impulsurile acceleratorii coboară prin măduva spinării inervând inima prin fibrele nervoase T1-T5. vegetativi corepunzători coarnelor laterale şi somatomotori corespunzători cornelor anterioare) Proprii trunchiului cerebral (nucleul roşu. .Centrul respirator. superior. Puntea lui Varolio Se întinde între şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular. Funcţiile bulbului rahidian: . Nucleii din centrul vasomotor trimit impulsuri prin nervii spinali la muşchii vaselor sanguine determinând constricţie şi creşterea presiunii arteriale. Este asemănător măduvei spinării.Nucleii Goll şi Burdach transmit informaţii senzitive spre talamus şi apoi spre cortexul cerebral.

Nucleul motor al nervului oculomotor .Nucleul motor al nervului trohlear (patetic) . care leagă ventriculul III de ventriculul IV. La nivelul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. seceţia lacrimală.Nuclei omologi măduvei spinării: nucleul motor al nervului trigemen. iar de o parte şi de alta a ei se obsrvă piramidele pontine care se prelungesc cu braţele punţii ce formează pedunculii cerebeloşi mediani ce fac legătura cu cerebelul. coliculii cvadrigemeni. continuarea celor din măduva spinării şi bulb. Inferior nucleului roşu.superioară a bulbului. fiind implicat în reflexe privind coordonarea motorie şi menţinerea posturii. se găseşte substanţa neagră. Mezencefalul Mezencefalul reprezintă porţiunea din trunchiul cerebral cuprinsă între punte şi diencefal. orientarea globilor oculari în direcţia unor stimuli audivi puternici (nucleul nervului vestibulocohlear) c. cum ar fi: clipitul. Mezencefalul conţine pedunculii cerebrali. nucleul salivator superior . Comunicarea cu cerebelul se realizează prin pedunculii cerebeloşi superiori. În structura punţii intră două tipuri de substanţă cenuşie: . În punte se închid reflexe importante. nucleul roşu şi substanţa neagră.Nucleii de origine: nucleii respiratori . nucleul cohlear al nervului vestibulocohlear. În mezencefal se găsesc şi nuclei omologi măduvei spinării: . nucleul motor al nervului facial. masticaţia. Pe linia median-ventrală prezintă o continuare a fisurii anterioare a bulbului.Nucleii substanţei reticulate Substanţa albă a punţii este alcătuită din fascicule ce formează căi ascendente senzitive şi căi descendente motorii. salivaţia. Aceasta are rolul de a inhiba o serie de mişcări involuntare. nucleul lacrimomuconazal. Coliculii cvadrigemeni se găsesc pe faţa posterioară şi sunt formaţi din două perechi de nuclei: coliculii cvadrigemeni superiori şi cei inferiori. Nucleul roşu se găseşte situat în profunzimea mezencefalului şi conectează emisferele cerebrale cu cerebelul. Pedunculii cerebrali reprezintă două structuri cilindrice formate din fibre ascendente şi descendente care conectează telencefalul cu celelalte structuri ale encefalului.Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westfall) În mezencefal se închid reflexele: oculocefalogire (îndreptarea capului spre un stimul vizual) – coliculii cvadrigemeni superiori acusticocefalogire (îndreptarea capului spre stimuli auditivi) – coliculii cvadrigemni inferiori pupiloconstrictor şi de acomodare – nucleul accesor oculomotor 225 | P a g e .

Substanţa cenuşie: Nucleii cerebeloşi (perechi): fastigiali.3 Cerebelul (fig. 208.de mişcare a globilor oculari (nervii oculomotor şi trohlear) de coordonare motorie şi menţinere a posturii – nucleul roşu Substanţa reticulată Substanţa reticulată este o reţea complexă de nuclei şi fibre nervoase din trunchiul cerebral. Substanţa cenuşie se găseşte la exterior sub formă de scoarţă cerebeloasă şi la interior. Are greutatea de circa 150 g şi o formă ovoidă turtită. uneori acestea fiind inhibate de alte regiuni ale encefalului. Porţiuni din substanţa retiulată se găsesc în măduva spinării. mezencefal şi anumite regiuni ale hipotalamusului şi talamusului. care funcţionează ca sistem reticular activator ascendent (SRAA) ce are rolul de a menţine activă scoarţa cerebrală. 210) Cerebelul ocupă regiunea postero-inferioară a cutiei craniene. cu o dendrită foarte abundent ramificată în stratul molecular 226 | P a g e . sărac în celule Intermediar: stratul lui Purkinje. 209. Lovituri la cap. prin contracţii uşoare şi coordonate ale muşchilor scheletici. cerebelul este format din substanţa albă şi substanţă cenuşie. Substanţa albă se găseşte în interior şi are o anumită dispunere. altele mai adânci delimitează lobuli. format din celule mari.Lobul anterior (paleocerebelul) . Nucleii substanţei reticulate generează un flux continuu de impulsuri. Este format din două emisfere cerebeloase legate între ele printr-o regiune numită vermis. Substanţa reticulată conţine fibre ascendente şi descendente provenind de la majoritatea structurilor SNC. 210). Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele de adâncimi diferite: ceel superficiale delimitează lamele. sub formă de nuclei cerebeloşi. SRAA ajută scoarţa cerebrală în selectarea activării anumitor unităţi motorii care vor menţine tonusul muscular. punte. ducând la pierederea conştiinţei. Superior este acoperit de emisferele cerebrale de care este despărţit printr-un sept provenit dintr-o prelungirea dura materului. ce formează aşanumitul arbore al vieţii (fig. iar câteva mai profunde delimitează lobi cerebeloşi. La fel ca şi celelalte componente ale sistemului nervos central. emboliformi şi dinţaţi Scoarţa cerebeloasă: este alcătuită din 3 straturi de celule: Extern: stratul molecular. globoşi. droguri sau diverse boli pot afecta SRAA. 1. Principala funcţie a substanţei reticulate este menţinerea trează a scoarţei cerebrale şi monitorizarea selectivă a a impulsurilor senzitive ajunse al emisferele cerebrale. Aceştia sunt în număr de 3: .Lobul floculonodular (arhicerebelul) Structura internă a cerebelului. Se consideră că somnul apare ca urmare a scăderii activităţii în cadrul SRAA prin eliberare unor neurotransmiţatori.Lobul posterior (neocerebelul) . Coma reprezintă o stare de inconştienţă şi delipsă de activitate a SRAA ce nu poate fi dezinhibată nici măcar de stimuli externi foarte puternici. priforme. SRAA este sensibilă la schimbările şi traumele suferite de scoarţă.

Principala funcţie a talamusului este aceea de staţie de releu pentru toate impulsurile senzitive. Prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajung atât fibre vestibulare şi proprioceptive şi pleacă fibre motorii. sub ventriculele laterale. în efectuarea mişcărilor de precizie. 227 | P a g e .Metatalamus . Având legături strânse cu aparatul vestibular. Aceste fibre au rolul de a realiza comunicarea prin feed-back cu emisferele cerebrale. care ajung la nucleul roşu. Extirparea cerebelului nu duce la paralizii. Practic cerebelul îndeplineşte pe lângă funcţia de echilibru şi funcţia de menţinere a tonusului muscular şi de coordonare a mişcărilor. Regiuni specializate din nucleii talamici transmit impulsuri spre locaţii precise din lobii telencefalului. bogat în neuroni multipolari Substanaţ albă: Fibre de asociaţie: care leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebeloasă Fibre comisurale: care leagă cele două emisfere între ele Fibre de proiecţie: aferente şi eferente Fibrele de proiecţie pleacă şi ajung la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori. care ajung la cortexul cerebral. Talamusul Talamusul este o masă ovală formată din substanţă cenuşie şi reprezintă cam 4/5 din masa diencefalului. 1. joacă rol important în funcţia de echilibru. este perfect informat asupra tuturor stimulilor veniţi din mediul extern şi intern. Talamusul interpretează anumite senzaţii. situat de o parte şi de alta a ventriculului III.Subtalamus . Apar de asemenea tulburări în tonusul muscular (hipotonie sau hipertonie). Cerebelul reprezintă unul dintre cele mai interesante modele biologice de conexiune inversă în ceea ce priveşte controlul activităţii muscualre şi al tonusului muscular. dar prezintă tulburări de echilibru (mers ebrios). Prin pedunculii cerebeloşi superiori pleacă fibre cu originea în nucleii dinţaţi.Hipotalamus . exceptând mirosul. mijlocii şi inferiori.Intern: granular.4 Diencefalul (creierul intermediar) Diencefalul este acoperit aproape complet de emisferele cerebrale şi se găseşte în jurul ventriculului III.Talamus . Prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cerebel fibre care sunt implicate în realizarea mişcărilor voluntare. fiind un organ pus în derivaţie pe toate căile importante senzitive şi motorii. Cerebelul. apoi la talamus şi în final la cortexul motor.Epitalamus a. Este un organ pereche. Este format din mai multe structuri: . El stabileşte legături cu celelalte etaje ale SNC prin aferenţele şi eferenţele enumerate mai sus.

ci la centrii cardiovasculari din bulb. peretele lateral al ventriculului III. 228 | P a g e . o temperatură mai mică decât normalul determină eliberarea de impulsuri ce au rolul de a creşte temperatura corporală. Impulsurile plecate din porţiunea anterioară a hipotalmusului au efect invers. Reglare cardiovasculară. duce la eliberarea de ADH. prin frisoane. nucleii mijlocii şi nucleii posteriori. Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt următoarele: 1.Cortexul cerebral diferenţiază durerea şi alte senzaţii tactile. Formează podeaua şi parţial. 3. 4. Reglarea saţietăţii şi a activităţii gastrointestinale. inferior faţă de talamus. Reglarea echilibrului apei şi a electroliţilor. 2. nivelul sanguin al aminoacizilor şi al acizilor graşi. multe conectate direct sau indirect cu reglarea funcţiei viscerelor. Conţine o serie de mase de substanţe cenuşie care sunt conectate cu alte regiuni ale sistemului nervos. hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii vitale. Invers. Reglarea ritmului nictemeral (somn-veghe). probabil. Hipotalamusul prezintă atât un centru al somnului. Masele acestea formează 3 categorii mari de nuclei: nucleii anteriori. Talamusul este. Hipotalamusul primeşte deasemenea impulsuri senzitive de la viscerele abdominale şi reglează secreţia glandulară şi mişcările peristaltice ale tractului digestiv. şi este parţial responsabil de şocul fiziologic care urmează unor traume puternice. Dacă temperatura sângelui arterial care ajunge la acest nivel este mai mare. contracţia vaselor cutanate şi încetarea transpiraţiei. centrul saţietăţii din regiunea mediană a hipotalamusului inhibă centrul foamei. Osmoreceptorii hipotalamici monitorizează în permanenţă concentraţia în elecvtroliţi a sângelui. În ciuda dimensiunilor reduse. hipotalamusul iniţiază impulsuri ce determină pierderea căldurii prin transpiraţie şi vasodilataţie cutanată. este porţiunea cea mai joasă a diencefalului. cât şi unul al veghei care funcţionează împreună cu alte regiuni ale SNC determinând nivelul activităţii conştiente. cel care joacă un rol important în iniţializarea unui răspuns involuntar la durerea intensă. Hipotalamusul acţionează ca un centru nervos vegetativ accelerând sau încetinind anumite funcţii. Secretă o serie de hormoni. Nivelul scăzut al acestor sbstanţe în sânge este parţial responsabil de senzaţia de foame. Când a fost consumată suficientă hrană. O concentraţie osmotică ridicată. b. Nucleii specializaţi din regiunea naterioară sunt sensibili la modificarea temperaturii corpului. în schimb talamusul percepe în general senzaţiile. În acelaşi timp centrul setei din hipotalamus este activat. Termoreglare. Impulsurile nu ajung direct la inimă. 5. Centrul foamei este o regune specializată din hipotalamusul lateral care monitorizează glicemia. numit astfel după localizarea sa. Îndeplineşte deasemenea funcţie emoţională şi instinctuală. ca urmare a unei lipse de apă. Hipotalamusul Hipotalamusul. inclusiv cei depozitaţi în neurohipofiza posterioară. Impulsurile plecate din nucleii posteriori ai hipotalamusului determină creştera presiunii arteriale şi tahicardie.

cum a fi cititul. 1. diareea şi constipaţia sunt puţine dintre simptomele unor dereglări psihofiziologice. Centri specializaţi din regiunea superioară a hipotalmusului răspund la stimularea sexuală a receptorilor tactili de la nivelul organelor genitale. Reglarea emoţiilor. Un număr de nuclei din hipotalamus sunt asociaţi cu anumite răspunsuri emoţionale. care sunt incomplet separate printr-un şanţ interemisferic.6. purtând numele oaselor în dreptul cărora se află: . Disfuncţii ale hipotalamusului pot afecta funcţiile vegetative. Epitalamusul Epitalamusul reprezintă porţiunea posterioară a diencefalului care formează plafonul ventriculului III. 212). frica.Şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal) 229 | P a g e . mărindu-se astfel suprafaţa sa totală. Insomnia. emisfera stângă controlează gândirea analitică şi aptitudinile verbale. La majoritatea oamenilor. Fiecare emisferă conţine o cavitate centrală numită ventricul cerebral lateral care conţine lichid cefalorahidian. Hipotalamusul este o structură vitală care menţine aproape întreaga homeostazie a organismului. În legătură cu epitalamusul se află glanda epifiză. şi este responsabil de funcţiile nervoase cele mai înalte. 7. Telencefalul constă din 2 emisfere (fig. somatice sau psihice. Sub cortexul cerebral se găseşte substanţ albă. Stratul superficial. Cele două emisfere sunt conectate între ele prin mase de substanţă albă numite corpul calos.5 Telencefalul (emisferele cerebrale. c. Emisfea dreaptă controlează inteligenţa spaţială şi artistică. precum memoria şi raţiunea. 213) care delimitează patru lobi (fig. având o grosime de 24 mm. cum ar fi furia. Nu este surprinzător faptul că acest organ este implicat în boli psihosomatice. ulcerul peptic. Emisferele cerebrale sunt formate din două straturi. Reliefurile scoarţei se numesc circumvoluţiuni sau girusuri. scrisul şi gândirea matematică. Suprafaţa convexă a emisferelor cerebrale este brăzdată de 3 şanţuri principale (fig. palpitaţiile. creierul mare) (fig. numite corpii geniculaţi laterali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului vizual) şi cei mediali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului auditiv). 8. 211) Telencefalul reprezintă cea mai mare porţiune din encefal. care se consideră a avea funcţie neuroendocrină. durerea şi plăcerea. Metatalamusul Metatalamusul este format din două mase de substanţă cenuşie. d. Hipotalamusul produce hormoni care controlează producerea sau blocarea hormonilor produşi de către hipofiză. Reglarea funcţiei endocrien. Corpul calos conectează trezirea şi atenţia celor două emisfere şi permite schimbul de informaţii învăţate şi memorate. circa 80%. 214). Aceasta este pliată. Reglarea activităţii sexuale. Regiunea internă a plafonului formează plexurile coroidiene. numit şi cortex cerebral (scoarţă cerebrală) este format din substanţă cenuşie. Cele două emisfere îndeplinesc funcţii diferite.

Structura internă.Stratul piramidal intern este format dintr-un număr mare de celule piramidale mari . tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate.Stratul granular extern format dintr-un număr mare de celule mici . Substanţa albă formează o masă compactă care înconjură ventriculele cerebrale. scoarţa este formată din 6 straturi: . 216. Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos. 219) a emisferelor este alcătuită din fibre nervoase care pot fi grupate în 3 categorii: 1. 218. Claustrum este o bandă subţire de substanţă cenuşie situată în apropierea insulei. În general. Substanţa cenuşie este dispusă în regiunea bazală a emisferelor cerebrale unde formează nucleii bazali şi la periferie. Substanţa albă (fig. Se găseşte în profunzimea şanţului lateral fiind acoperit de porţiuni din lobii temporal. cum ar fi mişcările membrelor superioare din timpul mersului. 217) Sunt formaţi din corpii striaţi şi claustrum.- Şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal) Şanţul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital) Pe faţa internă a emisferelor cerebrale se găsesc deasemenea şanţuri dintre care cel mai important este scizura calcarină din lobul occipital. Sunt regiuni în care predomină stratul granular. Fibre de asociaţie care leagă între ele regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală 230 | P a g e . unde formează scoarţa cerebrală. 215.Stratul superficial (molecular) cu celule puţine şi de talie mică. Insula (fig. dar bogat în fibre nervoase .Stratul fuziform sau multiform conţine în cea mai mare parte celule în formă de fus dar şi de alte forme. Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului. Corpii striaţi sunt structurile cele mai proeminente alcătuite dintr-o serie de nuclei: nucleul caudat (situat superior). Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o varietate de disfuncţii motorii. incluzând rigiditate. Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. Emisferele cerebrale au în structura lor substanţă albă şi substanţă cenuşie. Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni. nucleul lenticular (putamen şi globus pallidus). Substanţa cenuşie Nucleii bazali (fig. Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite arii legate de anumite funcţii.Stratul granular intern cu neuroni de talie mică . 217) este al cincilea lob al emisferelor cerebrale fiind situat profund. 216. parietal şi frontal. Globus pallidus reglează tonusul muscular necesar pentru o serie de mişcări intenţionate. în special cu mezencefalul.Stratul piramidal extern conţine celule piramidale de talie mijlocie . Nucleul caudat şi putamenul controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice. altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea straturilor este proporţională.

Fibrele motorii care pleacă dintr-o anumită arie cţionează predominant asupra unui grup de muşchi. Zonele de asociaţie. Unii dintre aceşti centri conduc acte motorii învăţate în cursul vieţii. dar reprezentarea se face în mod deosebit pentru fiecare regiune a pielii. ci şi-i formează prin educaţie: Centrul vorbirii este localizat în girusul frontal inferior (aria lui Broca) în lobul frontal stâng indiferent dacă persoanele respective sunt stângace sau dreptace. Aici se proiectează fibrele nervilor optici şi în acest loc se produce senzaţia de văz. 220). Pot fi grupate în zona senzitivă şi zone senzoriale. Zona senzitivă. precum şi fibrele sensibilităţii proprioceptive (excitaţii aduse de la receptorii din muşchi. în funcţie de numărul receptorilor. oase) constituie aria somestezică (fig. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată. termică. ar reprezenta un om în miniatură – homunculus senzitiv – răsturnat. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate de sus în jos. de o parte şi de alta a scizurii calcarine. Aceasta este localizată în girusul postcentral din lobul parietal. 220). Ele cuprind localizările vizuale. dar ele antrenează în acelaşi timp şi alte grupe de muşchi astfel ce mişcarea este ingrată. Aceste zone sunt: zone receptoare.2. leagă între ele cele două emisfere cerebrale. Zonele senzoriale cuprind ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţiile de la diferite organe de simţ. îndeplinind astfel funcţii psihice. olfactive şi gustative. dureroasă) din piele. Funcţiile scoarţei cerebrale Din punct de vedere funcţional. Zonele efectoare sau motoare sunt regiuni ale scoarţei ce conţin centri nervoşi de la care pornesc impulsuri motorii. Zona centrilor gustativi este localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul parietal al fiecărei emisfere. Ca şi în zona senzitivă. mai ales degetul mare. Zona centrilor vizuali este localizată în lobii occipitali ai emisferelor mai mult pe faţa internă. zone efectoare sau motorii şi zone de asociaţie Zonele receptoare sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile snzitive specifice aduc mesaje de la receptorii periferici. şi în cea motorie centrii sunt localizaţi de sus în jos. Regiunea din scoarţă în care proiectează fibrele ce alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactilă. limba şi mâna cu degetele. auditive. 231 | P a g e . stabilind conexiunile scoarţei cerebrale cu rtajele infeioare ale sistemului nervos central. Fibre de proiecţie sunt cele care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală. Zona centrilor olfactivi este răspândită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor. Acestea ocupă o mare întindere în scoarţa cerebrală. omul nu se naşte cu ei. 3. cea mai bogată reprezentare o au buzele. după silueta răsturnată a corpului. Se formează şi aici homunculus motor. scoarţa cerebrală se împarte în regiuni sau zone. articulaţii. Ariile motorii sunt localizate în girusul precentral din lobul frontal (fig. o astfel de emisferă este corpul calos. Zona centrilor auditivi este localizată în girusul temporal superior pe fiecare emisferă. Centrii nervoşi ai acestor zone asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale celor motori. tendoane. Fiecare punct de pe piele este reprezentat printr-un punct de pe scoarţă. mult deformat ca proporţii. unde mai dezvoltate apar mâna cu degetele şi capul. Fibre comisurale.

cântatul la pian. în girusul temporal superior. Reflexe necondiţionate Reflexe condiţionate Sunt înnăscute. Există 2 categorii de reflexe: reflexe cu care ne naştem (necondiţionate) şi reflexe dobândite (condiţionate). Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi şi sunt de toate trei tipurile enumerate mai sus. patinatul etc. Afectarea acestui centru produce cecitate verbală. Acesta conduce impulsuri spre şi dinspre măduva spinării şi encefal. prehensil. Alţi centri de asociaţie sunt senzoriali: Centrul înţelegerii cuvintelor vorbite. deci se moştenesc Sunt dobândite în cursul vieţii Au căi preformate Nu au căi preformate Arcul lor reflex se închide la nivele inferioare Arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei ale axului cerebrospinal cerebrale Sunt constante şi invariabile Sunt temporare Sunt reflexe de specie Sunt reflexe individuale Ex. deasupra centrului vorbirii. 232 | P a g e . în rare cazuri se formează şi în emisfera dreaptă. 3. mersul pe bicicletă. Centrul motor al scrierii este localizat tot în lobul frontal. iar nervii micşti conţin şi fibre senzitive şi fibre motorii. sexuale etc. Ex.2 Nervi spinali Termenii de nerv senzitiv. bolnavul găsinduse în imposibilitatea de a înţelege sensul cuvintelor pe care le aude. scrisul. apărare. Activitatea nervoasă superioară La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. clipit. cititul.Lezarea ariei produce afazie: vorbirea este suprimată. vomă. bolnavul nu mai poate reda în scris ideile sale. Lezarea lui produce surditate verbală. motor şi mixt fac referire la direcţia în care circulă impulsul nervos prin nerv. Nervii (fig. supt.1. Nervii senzitivi conduc impulsul de la receptori la centrii nervoşi. Nervii motori conţin fibre care conduc impulsul nervos doar dinspre centrul nervos spre efectori. deşi bolnavul aude şi înţelege ce i se spune. Sistemul nervos periferic (SNP) Sistemul nervos periferic este porţiunea din sistemul nervos situată în afară sistemului nervos central. Centrul înţelegerii cuvintelor scrise este localizat în girusul parietal inferior. 221) se clasifică în două categorii după localizare: 3.1 Nervi cranieni 3. Lezarea ariei produce agrafie. Acesta este format din nervi şi ganglioni nervoşi situaţi pe traiectul nervilor. care este localizat în vecinătatea ariei auditive. strănut. 3.

Nervul olfactiv (fig. Fibrele senzitive inervează tegumentul feţei. 224) este un nerv motor cu origine în mezencefal. Nervul vestibulocohlear sau acusticovestibular (fig.I. 5 perechi lombari. Nervul accesor (fig. III. Un nerv spinal este alcătuit din: . VII. Nervul trigemen (fig. 224) este un nerv motor. 231) Cele 31 perechi de nervi spinali sunt grupate astfel: 8 perechi cervicali. XII. Are funcţie vizuală. IX. Nervul vag (fig. pupiloconstricţie. X. 222) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor din mucoasa olfactivă care conduce la cortex informaţii olfactive. 230) este motor şi se distribuie musculaturii limbii. 226). intern şi oblic inferior) şi vegetative care se distribuie la fibrele circulare ale irisului şi ale corpului ciliar. format din două tipuri de fibre: somatice. pe traiectul căreia se găseşte un ganlgion spinal ce conţine corpii celulari ai neuronilo senzitivi . VI. Nervii spinali (fig. XI. 225) este un nerv mixt. Se distribuie la muşchiul oblic superior al globilor oculari.O rădăcină anterioară. 227) este un nerv senzitiv şi preia informaţii de la receptorii auditivi şi vestibulari din urechea internă. 1 pereche cocigieni. Funcţiile acestui nerv sunt mişcările globilor oculari. este un nerv motor şi se distribuie muşchiului drept extern. Nervul oculomotor (fig. . motorie. 3. 223) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor multipolari din retină. 5 perechi sacrali. sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide. V. VIII.O radăcină posterioară senzitivă. Nervul abducens (fig. Nervul facial este mixt (fig. Nervul glosofaringian (fig. 12 perechi toracali. care se distribuie la muşchii extrinseci globilor oculari (drept superior. iar fibrele motorii inervează muşchii masticatori. IV. II. 224) are originea în punte.2. acomodare. Toţi nervii spinali sunt micşti. 229) este un nerv mixt care asigură inervarea majoritatea organelor interne. 230) este nerv motor şi inervează muşchii laringelui şi sternocleidomastoidieni şi trapezi. 228) este un nerv mixt. Originea reală a acestor fibre este în mezencefal. Nervul hipoglos (fig. Asigură inervaţia muşchilor faringelui. inferior.Un trunchi care este mixt 233 | P a g e . Fibrele senzitive preiau informaţii de la cele 2/3 anterioare ale limbii. Nervul optic (fig. Fibrele motorii îşi au originea în punte şi se distribuie la muşchii mimici (cele somatomotorii) şi la glandele salivare sublinguale şi submaxilare (nucleul salivator superior) şi glandele lacrimomuconazale (nucleul lacrimomuconazal)(fibrele vegetative). Nervul trohlear (patetic) (fig.

Aceşti efectori reprezintă porţiuni din organele interne. Primul neuron are corpul celular în susbtanţa cenuşie a encefalului sau măduvei spinării. Deoarece neuronii simpatici postganglionari sunt amielinizaţi se văd de culoare gri. deoarece neuronii preganglionari părărăsesc SNC de la nivelul vertebrei T1-L2. ca urmare formează ramura 234 | P a g e . ramura care ajunge la ganglionul simpatic se numeşte comunicantă albă. gât şi abdomen (ganglioni previscerali). o Posterioară: inervează musculatura. Sistemul nervos vegetativ (SNV) fig. Distincţia clasică dintre sistemul nervos vegetativ şi cel somatic se bazează pe faptul că în cazul primului sistem controlul este doar involuntar. vertebre şi ligamente vertebrale . în timp ce în cazul celui de-al doilea există şi control voluntar. muşchii netezi (din viscere) şi epiteliile glandulare. Ganglionii vegetativi sunt localizaţi în cap. Majoritatea neuronilor simpatici sunt separaţi de cei somatici şi sinapsează în ganglionii paravertebrali. vasele sanguine şi alte structuri specializate din alte organe.- Ramuri: o Meningeală: mixtă. calea. Spre deosebire de sistemul nervos somatic. lombar şi sacral. diencefal şi în măduva spinării (C8-L2 şi S2-S4). Alţii coboară sau urcă înainte e a sinapsa cu neuronul poastganglionar. Sistemul nervos vegetativ simpatic (fig. pielea şi vasele din regiunea posterioară a trunchiului o Anterioară: inervează muşchii şi pielea din regiunea ntro-laterală a corpului. Deoarece neuronii simpatici preganglionari sunt mielinizaţi şi se văd de culoare albă. în care impulsurile sunt conduse de-a lungul unui singur axon de la măduva spinării la sinapsa neuromusculară. Efectorii care răspund la reglarea vegetativă sunt muşchiul cardiac. S-a constat că poate fi controlat şi sistemul nervos vegetativ voluntar. deasemena de o parte şi de alta a măduvei spinării (ganglionii paravertebrali). Sistemul nervos vegetativ este compus dintr-o regiune centrală şi una periferică şi nu este controlat voluntar. Ramurile anterioare (excepţie fac cele ale nervilor T2-T12) fuzionează formând plexuri: cervical. spre exemplu prin yoga. ca răspuns la la condiţiile fiziologice. Neuronii preganglionari îşi au originea în trunchiul cerebral. se distribuie la meninge. 234) Acesta se mai numeşte şi segmentul toracolombar. articulaţiile. 236). implică 2 neuroni motori(fig. Originea neuronilor preganglionari şi localizarea ganglionilor contribuie la diferenţierea regiunii simpatice de cea parasimpatică. Axonul acestuia din urmă sinapsează cu celulele efectoare. Primul neuron este denumit neuron preganglionar sau presinaptic. o Comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici. 234 Sistemul nervos vegetativ este implicat în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau scăderea activităţii diferitelor organe. 4. în cazul SNV. iar cel de-al doilea este denumit neuron postganglionar (postsinaptic). Unii dintre neuronii simpatici sinapsează cu neuroni postganglionari situaţi la acelaşi nivel în lanţul paravertebral. Fibrele nervoase visceromotorii inervează organe a căror activitate nu se găseşte sub control voluntar. Axonul acestui neuron face sinapsă cu un al II-lea neuron situat într-un ganglion nervos vegetativ. brahial.

Neuronii parasimpatici ai primilor trei nervi sinapsează cu neuroni postganglionari localizaţi la nivelul capului. majoritatea neuronilor parasimaptici nu străbat nervii spinali. Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării în regiunea toracală superioară străbat lanţul ganglionar paravertebral până la nivelul gâtului. Ganglionii periferici Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării sub nivelul diafragmului trec prin trunchiul paravertebral. deoarece neuronii preganglionari îşi au originea în encefal şi măduva sacrală. Nervul splahnic mic sinapsează în ganglionul mezenteric superior. apare divergenţa. Aceşti neuroni sinapsează în ganglionii periferici. IX şi X. Neuronii postganglionari sinapsează cu efectorii. Acestea din urmă sunt eliberate în sânge ca urmare a acţiunii simpaticului. a cărui celule sunt derivate neuroni simpatici postganglionari. Fiecare glandă este compusă dintr-o regiune corticală care secretă hormoni sterorizi şi o regiune medulară care secretă adrenalina şi noradrenalina. Ca urmare a impulsurilor simpatice. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Segmentul parasimpatic este cunoscut şi sub denumirea de segment craniosacral. În trunchiul ganglionar simpatic. ce determină un efect general pe mai mulţi efectori. glandeel sudoripare şi muşchii erectori ai firului de păr) şi vasele sanguine din muşchii scheletici primesc doar inervaţie simpatică. Neuronii postganglionari inervează intestinul subţire şi colonul. fără a sinapsa.numită comunicantă cenuşie. Efectorii cutanaţi (vasele sanguine. neuronii nervului vag sinapsează în ganglionii previscerali din diferite regiuni ale corpului. Impulsul simpatic care pleacă din măduva spinării se distribuie divergent la mai mulţi neuroni postganglionari. aceşti neuroni formează nervii splahnici. 4 din cele 12 perechi de nervi cranieini prezintă şi neroni preganglionari parasimpatici. Celulele regiunii medulare sunt inervate de către neuroni preganglionari cu originea în măduva spinării toracală. mezenteric superior şi inferior. neuroni preganglionari sinapsează cu numeroşi neuroni postganglionari localizaţi la diferite nivele în lanţul paravertebral. Regiunea medulară este de fapt un ganglion simpatic modificat. VII. Efectele adrenalinei sunt complementare cu ale noradrenalinei. Axonii postganglionari din comunicanta cenuşie ajung prin ramura anterioară sau posterioară a nervilor spinali să inerveze organele efectoare. Nervul splahnic mare porneşte din regiunea T4-T9 şi sinapsează în ganglionul celiac. Glandele suprarenale Glandele suprarenale sunt situate deasupra rinichilor. intestinul subţire şi rinichii. splina. Neuronii postganglionari inervează stomacul. Neuronii postgnaglionari de aici inervează musculatura netedă şi glandel de al nivelul capului şi gâtului. aceste celule eliberează în sânge adrenalină. Nucleul dorsal al vagului situat în bulb asigură majoritatea inervaţiei parasimpatice a 235 | P a g e . care este eliberată de cătreterminaţiile nervoase postganglionare simpatice. Nervul splahnic lombar sinapsează în ganglionul mezenteric inferior şi neuronii postganglionari inervează colonul sigmoid şi rectul. Aceşti neuroni sinapsează cu neuronii postaganglionari situaţi în ganglionii previscerali. Spre deosebire de simpatic. După trunchiul simpatic. Aceşti sunt nervul III. unde sinapsează în ganglionii cervicali simpatici. vezica urinară şi organele genitale. pancreasul. în acelaşi timp. care includ ganglionii celiac.

esofag. saliva vâscoasă apoasă Stomacale Stimulează secreţia Intestinale Stimulează secreţia Suprarenale Stimulează secreţia renală Inimă Frecvenţa Stimulare Inhibiţie Viteza de conducere Stimulare Inhibiţie Puterea Stimulare Vasele sanguine Vasocontricţie. rectul. pancreas. afectează Vasodilataţi în unele organe toate organele (ex. penis) Plămâni Bronhiole Dilataţie Constricţie Glandele mucoase Inhibarea secreţiei Stimulează secreţia Tractul digestiv Motilitate Inhibare Stimulare Sfinctere Constricţie Relaxare Ficat Stimularea glicogenolizei Adipocite Stimularea hidrolizei Pancreas Inhibarea secreţiei exocrine Stimularea secreţiei exocrine Splină Stimularea contracţiei Vezica urinară Relaxarea musculaturii Contracţia musculaturii Muşchiul erector al firului Stimularea contracţiei de păr Uter Contracţie (în caz de sarcină). intestinul subţire. sistemul urinar şi reproducător. intestin gros) Neuronii preganglionari sacrali inervează jumătatea terminală a intestinului gros. stomac. În tabelul de mai jos sunt rezumate principalele efecte ale simpatciului şi parasimpaticului: Efector Efectul simapticului Efectul parasimpaticului Ochi Fibrele musculare radiare ale Pupilodilataţie irisului Fibrele musculare circulare Pupiloconstricţie ale irisului Corpul ciliar Relaxare (pentru vederea la Contracţie (pentru vederea distanţă) de aproape) Glandele Lacrimele Stimularea secreţiei Sudoripare Stimularea secreţiei Salivare Reduce secreţia. relaxare (în lipsa sarcinii) Penis Ejaculare Erecţie 236 | P a g e . ficat. inimă.corpului (plămâni. saliva Stimulează secreţia. aortă.

K+ . 189 Transmiterea potenţialului de acţiune Fig. 188 Pompa Na+ .ATP – dependentă Fig.Fig. 190 Canalele Na+-voltaj dependente şi canalele K+-voltaj dependente 237 | P a g e .

Fig. 191 Actul reflex 238 | P a g e .

Fig. 192 Sistemul nervos central Fig. 193 Encefalul 239 | P a g e .

194 Meningele. LCR. 195 Meningele craniene 240 | P a g e . ventriculele cerebrale Fig.Fig.

196 Meningele spinale Fig.Fig. 197 Foiţele meningeale. ligamentul denticulat 241 | P a g e .

199 Bariera sânge .Fig. 198 Ventriculele cerebrale şi canalul ependimar Fig.encefal 242 | P a g e .

201 Structura internă a măduvei spinării 243 | P a g e .Fig. 200 Configuraţia externă a măduvei spinării Fig.

Fig. 203 Fascicul descendent 244 | P a g e . 202 Fasciul ascendent Fig.

205 Reflex somatic monosinaptic – reflexul rotulian 245 | P a g e .Fig. 204 Localizarea tracturilor în măduva spinării Fig.

Fig. 207 Trunchiul cerebral (vedere posterioară) 246 | P a g e . 206 Reflex somatic polisinaptic Fig.

Fig. 211 Emisferele cerebrale – faţa laterală 247 | P a g e . 210 Cerebelul – vedere anterioară Fig. 209 Cerebelul – vedere anterioară Fig.secţiune sagitală Fig. 208 Cerebelul .

vedere mediană Fig.Fig. 213 Lobii telencefalului şi principalele arii ale cortexului 248 | P a g e . 212 emisferele cerebrale .

215 Secţionarea frontală şi transversală a encefalului 249 | P a g e .Fig. 214 Lobii emisferelor cerebrale Fig.

217 Secţiune transversală prin encefal 250 | P a g e . 216 Secţiune frontală prin encefal Fig.Fig.

219 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune frontală 251 | P a g e . 218 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune sagitală Fig.Fig.

Fig. 220 Aria somestezică principală şi motorie principală 252 | P a g e .

223 Nervul optic 253 | P a g e . 221 Nervii Fig.Fig. 222 Nervul olfactiv Fig.

225 Nervul trigemen şi ramificaţiile lui 254 | P a g e .Fig. 224 Nervii oculomotor. trohlear şi abducens Fig.

Fig. 227 Nervul vestibulocohlear 255 | P a g e . 226 Nervul facial Fig.

229 Nervul vag 256 | P a g e . 228 Nervul glosofaringian Fig.Fig.

Fig. 231 Nervul spinal 257 | P a g e . 230 Nervul accesor şi hipoglos Fig.

232 Reflex vegetative Fig. 233 Comparaţie dintre reflexul somatic şi cel vegetativ 258 | P a g e .Fig.

234 Principalii centri vegetativi 259 | P a g e .Fig.

CURS 14. receptorii pot fi: 260 | P a g e . II. Identificarea tipului de excitant. Receptori secundari sunt epitelii senzoriale care transmit semnalul prin intermediul prelungirilor neuronilor senzitivi. Aceştia manifestă o acţiune filtrantă asupra excitanţilor. În funcţie de calea folosită pentru transmiterea informaţiei. Desfăşurare temporară d. deci a calităţii lui. Segmentul de conducere (intermediar): format din căile nervoase prin care influxul nervos este transmis la scoarţa cerebrală. toate formele de energie ale stimulilor sunt convertite în activitate electrică. ANALIZATORII Legăturile dintre mediul extern şi organism se realizează prin intermediul analizatorilor. 2. excitantul specific al fotoreceptorilor este radiaţia electromagnetică. Spre exemplu. Distribuţie spaţială Codificarea calităţii stimulilor reprezintă procesul de convertire a informaţiei într-un limbaj inteligibil sistemului nervos central. Proprietăţi generale ale receptorilor Receptorii sunt structuri specializate care informează sistemul nervos central despre evenimentele care au loc în mediul extern sau intern al organismului. Intensitate c. în timp ce senzaţia provocată de stimulii neadecvaţi are un caracter nedefinit. în timp ce. Receptori primari sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere sau încapsulate ale neuronilor senzitivi care eliberează direct semnalul sistemului nervos central. Calitate b. Stimulii pot fi de diverse tipuri: mecanici. electrici. acţionează ca amplificatori de putere ai stimulilor. depinde de structura receptorilor. Segmentul periferic (de recepţie) specializat pentru a capta stimulii şi a-i transforma în impuls nervos. Segmentul central. în majoritatea lor. numit stimul adecvat (specific). receptorii sunt împărţiţi în două categorii: 1. În funcţie de natura excitantului. la ceilalţi stimuli de intensitate normală nu răspund. Receptorii. Stimulii care acţionează asupra receptorilor se diferenţiază între ei prin: a. la om cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 800 nm. chimici. răspunzând intens unui anumit tip de stimul. La nivelul receptorilor. Acest lucru permite animalelor să deceleze semnale slabe generate de surse mai îndepărtate. III. Senzaţia provocată de un excitant specific este bine conturată în conştiinţa noastră şi redă cu exactitate proprietăţile obiectului care o provoacă. Fiecare analizator este alcătuit din 3 segmente: I. reprezentat prin aria din scoarţa cerebrală la care ajung fibrele căii de conducere şi în care excitaţia este transformată în senzaţie conştientă.

Dacă receptorul nu ar răspunde logaritmic. acesta va genera la nivelul unei zone specializate a receptorului (membrană receptivă) un potenţial local datorat creşterii permeabilităţii pentru Na+. Receptorul modulează frecvenţa impulsurilor în fibra senzitivă. Creierul interpretează semnalul cu antilogaritmul intensităţii stimulilor. Termoreceptori: răspund la variaţiile de temperatură. aparatul cardiovascular). Receptorii algici (nociceptori): nu prezintă un stimul specific. Receptorii electromagnetici: celulele cu con şi bastonaş din retină. C. olfactivi. E. Dacă se înregistrează simultan amplitudinea potenţialului şi frecvenţa impulsurilor transmise prin fibra senzitivă se constată că frecvenţa este proporţională cu amplitudinea potenţialului. alţii semanlizează doar variaţiile intensităţii stimulului. La nivelul receptorului amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului. organele cavitare. În acest fel creierul poate aprecia intensitatea reală a stimulului. Codificarea intensităţii stimulului poate fi realizată şi prin sumare spaţială. gustativi au rol în prevederea stării viitoare a corpului după câtea secunde sau minute. Spre exemplu. Astfel receptorii pot fi: Tonici (lent adaptabili) informează continuu creierul asupra stării corpului şi a relaţiilor lui cu mediul: tactili (discurile Merkel. Chemoreceptori: detectează variaţiile compoziţiei chimice ale mediului (receptorii gustativi. 261 | P a g e . Adaparea este diferită de oboseală. reacţionează la toate tipurile de stimuli de intensitate mare. glucoreceptorii. vizuali. olfactivi. La nivelul oricărui receptor intensitatea unui stimul este codificată sub forma unei amplitudini gradate a potenţialului de receptor. Aceste semnale sunt interpretate de creier ca fiind produse de stimuli cu intensitate mai mare. B. Adaptarea receptorilor Reprezintă modul în care răspund receptorii atunci când asupra lor acţionează un stimul un timp îndelungat. Fazici (rapid adaptabili): informează creierul despre începutul şi terminarea acţiunii unui stimul: Meisnner (vârful degetelor. cu atât numărul receptorilor şi fibrelor senzitive activate va fi tot mai mare. chemoreceptorii sinusului carotidian şi a arcului aortic. Răspunsul logaritmic al receptorilor le-a extins scara de sensibilitate. corpusculii Ruffini). În acest sens unii receptori răspund continuu. nociceptori. Cu cât un stimul va fi mai intens. osmoreceptorii. kinestezici. baroreceptorii din plămâni. Toţi receptorii prezintă o caracteristică comună. D. modificările de intensitate ale stimulilor nu ar depăşi câteva sute.A. buzelor). baroreceptoriii sistemului vascular şi chemoreceptorii corpusulului carotidian. Codificarea intensităţii stimulilor. receptorii pentru aminoacizi). receptorii acustico-vetibulari. Când asupra lor acţionează un stimul. Mecanopreceptori: excitanţi mecanici (receptoriii tactili şi de presiune. urechea umană percepe stimuli a căror intensitate variază de 10 12 ori.

Aceste mecanisme funcţionează la frecvenţă mai mare de 3000 Hz. Conţine capilare sanguine şi limfatice şi terminaţii nervoase. Epiderma este într-o continuă regenerare. cu rol de protecţie contra radiaţiei solare. Straturile cele mai superficiale se desprind. Structura pielii:  epidermul (Fig. deoarece capul funcţionează ca o barieră în calea vibraţiilor acustice cu frecvenţă mare. Această calitate este prezentă în cadrul receptorilor tonici prin prezenţa unor impulsuri în receptor pe toată durata acţiunii stimulului. Interpretarea se face la nivelul creierului pe baza decalajului de timp al excitării celor 2 urechi. 235): . 1. 236): o pătura cornoasă: complex de straturi epiteliale pavimentoase stratificate keratinizate  stratul transparent (lucid): celule poliedrice  stratul cornos: celulele sunt moarte. de la o regiune la alta. are o grosime de 300 μm . Formează papilele dermice responsabile pentru dermatoglife. în locul celor exfoliate. încât ori de câte ori se excită neuronii dintr-o zonă corticală.3 mm. La nivelul scoarţei cerebrale există o somatotopie riguroasă a zonelor corpului. Analizatorul cutanat Segmentul periferic se găseşte în piele.este de natură conjunctivo-epitelială . conţin keratină şi au aspect solzos. În cadrul receptorilor fazici se constată semnalizarea începutului (on) sau sfârşitului (off) sau începutului şi sfârşitului (on/off) acţiunii unui stimul.5 m2 şi o grosime variabilă.Codificarea temporală a stimulilor. 262 | P a g e . Pătura cornoasă nu prezintă vase sanguine şi nici terminaţii nervoase. deci a variaţiei intensităţii stimulului. respectiv amprente digitale. fenomen numit exfoliere (descuamare). Unele celule produc melanina. În privinţa excitanţilor sonori poziţia spaţială a acestora este codificată temporar. fiind reprezentat de exteroreceptorii de la acest nivel. Stratul profund are rolul de a genera noi celule. Astfel fiecare suprafaţă prezintă o topografie riguroasă. Codificarea distribuţiei spaţiale a stimulilor.are o întindere de 1.  dermul: este un ţesut conjunctiv. senzaţia va fi raportată la zona receptoare care transmite semnalul. Pielea (Fig. o pătura mucoasă (corpusculul mucos Malpighi): prezintă mai multe straturi celulare. Localizarea sursei sonore se face şi pe baza diferenţei de sonoritate a sunetelor percepute de cele 2 urechi. o Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. între 1 şi 4 mm.

ce formează plexul superficial cutanat. 239): o glandele sebacee o glandele sudoripare - Părul producţie cornoasă filiformă:  rădăcină:  la bază prezintă o porţiune mai dilatată numită bulbul părului în care pătrunde papila părului cu rol în hrănirea şi inervarea lui. precum şi trunchiuri nervoase. 237) o unghiile (Fig. Conţine vase limfatice şi sanguine. bulbii firelor de păr. vase sanguine. Conţine glomerulii glandelor sudoripare. dispuse în toate sensurile. o Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen. Producţiile pielii  cornoase: o părul (Fig. limfatice şi terminaţii nervoase libere sau încapsulate. hipodermul: este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase. Glandele sudoripare 263 | P a g e - . 2389  glandulare (Fig. Sub corp se găseşte patul unghiei (epiderma) şi dermul unghiei  rădăcina unghiei: regiunea sa terminală formează matricea prin care unghia creşte continuu.  foliculul pilos: o teaca epitelială internă o teaca epitelială externă o teaca fibroasă  tulpina: o măduvă o regiunea corticală: celule cu pigmenţi ce dau culoarea părului o epidermicula (cuticula): keratină Unghia producţia cornoasă dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor aspect de lamă subţire:  corpul unghiei.

Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4l CO2. 240):  tactilă  termică  dureroasă Sensibilitatea tactilă: mai dezvoltată pe faţa volară a palmei:  corpusculii Meissner şi Merckel (pentru atingere)  corpusculii Vater – Pacini (pentru presiune) Sensibilitatea termică:  corpusculii Krause (pentru rece)  corpuscuii Ruffini (pentru cald) 264 | P a g e - . produce melanina. contra lichidelor şi gazelor. când temperatura scade apare vasoconstricţie Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin stagnant) Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie). ce se deschid la baza firului de păr produc sebumul cu rol de protecţie a pielii Funcţiile pielii - - protecţie contra microbilor. Sensibilitatea cutanată (Fig. loviturilor. prin terminaţii nervoase (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se termină liber sau în corpuscului tactili. contra dezhidratării. Excreţie: realizată prin glandele sudoripare Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul pielii. glomerulare:  glomerul (înconjurat de capilare) ce are celule epiteliale secretoare  canal sudoripar ce se deschide la exterior prin por  au rolul de a produce transpiraţia Glandele sebacee sunt glande acinoase.- glande tubuloase. vitamina D şi histaminele. radiaţiei solare. Piele reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat. Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele.

cu o capacitate mare de discriminare a localizării senzaţiilor dureroase. Densitatea receptorilor algici este foarte mare în tegument. ioni de potasiu în exces. Extirparea ariilor asociative determină imposibilitatea recunoaşterii obiectelor prin pipăit. în girusul postcentral din lobul parietal. Odată cu creşterea intensităţii stimulului creşte şi intensitatea senzaţiei dureroase (hiperalgezia – creşterea sensibilităţii receptorilor dureroşi). apare în viscere. dacă sunt injectate în doze mici. serotonina. prostaglandine. SII primeşte semnale din aria SI precum şi de la nucleii talamusului de pe ambele jumătăţi corporale. durerea având un caracter dfuz. Există două arii somestezice: SI şi SII. migrene durere viscerală (Fig. enzime proteolitice. Tritoneuronul: talamus. Excitantul este orice stimul de intensitate ridicată.. Adaptarea receptorilor algici Aceştia nu se adaptează deloc sau aproape deloc. produsă de calculi biliari. Există la nivelul ei şi o separare topografică a sensibilităţii kinestezice de cea tactilă. apendicită Receptorii algici sunt terminaţii nervoase libere. Durerea îndeplineşte o funcţie de protecţie indispensabilă vieţii normale. care determină excitarea receptorilor algici. de arsură. Excitarea electrică a ariilor asociative determină apariţia unor senzaţii somatice complexe: simţirea unui obiect. Extirparea unilaterală a ariilor asociative are ca rezultat uitarea unei părţi a corpului: amorfosinteză. diferite de mecanoreceptori sau termoreceptori specifici.Sensibilitatea dureroasă: terminaţii nervoase libere din epiderm Segmentul de conducere: Protoneuronul: ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Gall şi Burdach din bulbul rahidian. Un stimul nociv generează o senzaţie dureroasă dublă. precum: bradichinina. Aria asociativă somatică se găseşte posterior ariei somestezice principale. Aceste substanţe pot fi izolate din ţesuturile lezate şi. determină apariţia senzaţiilor 265 | P a g e . Aceşti stimuli determină apariţia la nivelul ţesuturilor a unor substanţe chimice. oase. aceasta poate fi: durere somatică:  superficială:  iniţială  tardivă  profundă: ţesut conjunctiv. fiind mielinizate sau nemielinizate. crampe muscualre. cu rol în descifrarea semnalelor senzoriale primite de SI. spre deosebire de viscere. acizi. ulcere. unde densitatea receptorilor este ami mică. SI primeşte semnale specifice. informând organismul despre apariţia în mediul de viaţă a unor agenţi nocivi care compromit integritatea şi funcionarea sa normală. histamina. acetilcolina. articulaţii. care apare cu o latenţă mai mare. În funcţie de locul de origine şi calitatea durerii. Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale. 241): caracter difuz. O durere rapidă localizabilă şi o durere lentă.

dureroase. Durerea viscerală este determinată de distensia organelor cavitare, spasme, leziuni chimice ale suprafeţei viscerale, anoxie. Există zone insensibile la durere: parenchimul hepatic, alveolele pulmonare. Capsula hepatică şi canalele biliare sunt foarte sensibile la durere. Semnalele dureroase sunt transmise prin fasciculele spinotalamice antero-laterale, precum şi prin fasciculele spinoreticulate. S-a constatat că înlăturarea scoarţei cerebrale nu înlătură durerea, ceea ce înseamnă că senzaţiile dureroase apar şi în zona subcorticală. Se consideră că scoarţa cerebrală intervine în interpretarea calităţii durerii, etajele subcorticale în percepera informaţiei dureroase. În cazul durerii viscerale poate apărea şi durerea raportată, adică durerea produsă la nivelul unu organ visceral pe care o raportăm şi în zone corporale externe. La nivelul măduvei spinării, primul neuron al sensibilităţii viscerale sinapsează cu acelaşi deutoneuron cu care sinapsează şi primul neuron care aduce semnale dureroase dintr-un dermatom. Sistemul analgezic al creierului Modul în care fiecare subiect reacţionează la durere este diferit. Acest lucru se datorează capacităţii creierului de a controla eferenţele dureroase, prin activarea sistemului analgezic. Acesta prezintă 3 componente majore, 2 situate în trunchiul cerebral, iar a treia în coarnele posterioare ale măduvei spinării. Prin activarea acestui sistem, se reduce cantitatea de mediator chimic eliberat de primul neuron al sensibilităţii dureroase. S-a constat că injectarea de morfină are un puternic efect analgezic, acţionând prin acest sistem analgezic al creierului. Plecând de la această constatare, s-a presupus existenţa în organism a unor substanţe naturale asemănătoare morfinei. S-au descris peste 18 compuşi de acest fel: βendorfina, metencefalina, dimorfina etc.

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC
Receptorii analizatorului kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, periost, ligamente (Fig. 242). Receptorii kinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei din piele. Sunt sensibili la milşcări şi modificări de presiune. Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi celule tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsula subţire conjunctivă, căptuşită de celule capsulare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la intrare, pierd teaca de mielina şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase. Terminaţiile nervoase sunt excitate de întin-derea puternică a tendonului. Corpusculii Rufini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi receptionează informaţii în legatură cu poziţia şi mişcările din articulaţii. Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării. Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate, faţă de care se află în paraIel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. 266 | P a g e

Fusurile neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafuzoriale, conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafuzoriale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă 2 aspecte diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează iar nuclei se află în şir central. Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fară striaţiuni, necontractilă şi conţine 40-50 nuclei. Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibru uniform, păstrează striaţiunile iar nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase. Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie: a. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele numite "în floare" se termină pe ecuatorul fibrelor cu lanţ nuclear. b. Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ (gama) din cornul anterior al măduvei. Recepţia kinestezică se realizează la nivelul proprioreceptorilor care sunt excitaţi mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe baza informaţiilor culese de la aceştia, cât şi de la nivel cutanat, centri corticali sunt conştienţi, în fiecare moment, de pozitia în spaţiu a părţilor corpului şi de mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor. Analizatorul kinestezic, împreună cu cel cutanat, iau parte la elaborarea senzaţiilor somatice. O altă funcţie a analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a posturii corpului. La realizarea acesteia concură şi analizatorul vestibular, vizual şi cutanat. Primele două segmente ale analizatorului kinestezic au fost descrise la anatomie. Segmentul cortical este reprezentat tot la nivelul ariilor somestezice I şi II, încât proiecţia sensibilităţii dermatoa-melor se suprapune, în general, cu a miotoamelor. Se realizeaza aici o arie senzitivo-motorie care pune în acord efectuarea comenzii motorii corticale, cu ştirile sosite pe căi proprioceptive, privind modul în care aceasta este executat de muşchii respectivi. O parte din informaţia kinestezică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach, spre talamus şi scoarţă, unde devine imediat conştientă. O altă parte este condusă prin fasciculele spino-cerebeloase, la cerebel care, dupa o prelucrare, o transmite la talamus şi de aici ajunge la cortexul senzitivo-motor (vezi controlul motilităţii voluntare). Rezultă că analizatorul kinestezic joacă cel puţin trei roluri majore: În elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice. În reglarea tonusului muşchilor şi a posturii corpului. În controlul motilităţii voluntare. Analizatorul kinestezic nu realizează singur aceste mari funcţii. Rolul său este de a furniza creierului informaţii prelucrate de la aparatul locomotor. Pe baza acestora, este elaborată comanda motorie, se reglează tonusul muscular şi postura, se efectuează controlul asupra îndeplinirii comenzii voluntare. Altfel spus, analizatorul kinestezic reprezintă o importantă componentă de feedback a mecanismului ce reglează activitatea motorie somatică.

3. ANALIZATORUL OLFACTIV

267 | P a g e

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea posterosuperioară a foselor nazale (Fig. 243). Epiteliul mucoasei oIfactive este format din celule de susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule sensitive bipolare. Celulele senzitive bipolare reprezintă în acelaşi timp receptorul şi I neuron. Ele au dendrita orientată printre celulele de susţinere şi se termină cu o veziculă prevăzută cu cili. Cilii au o mare densitate 10 000/mm2. Ei măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt adevărate traductoare fiziochimice cu rol în codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor bipolare for-mează nervii olfactivi (10-20) care străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulb, făcând sinapsă cu neuronii mitrali multipolari de la nivelul bulbului olfactiv. Această sinapsă este de tip glomerular. Neuronii murali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă medial şi laterală, delimitând substanţa perforată anterioar. Axonii celui de al II-lea neuron ajung la cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid). Prelungirile neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală care constituie cortexul olfactiv secundar. Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu talamusul. Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la găsirea şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea locurilor cu aer viciat etc. Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50 de mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga diversitate de senzaţii olfactive. Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor, de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat. Corespunzător fiecărui tip de miros primar există câte un tip diferit de receptori olfactivi care reactionează cu predilecţie la anumite substanţe chimice. Unii contestă totuşi existenţa receptorilor specifici de miros. Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă ca a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre substanţa mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai scurt. Dacă acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă până la dispariţie. Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Pentru a evita acest fenomen, animalele prezintă instinctiv un comportament special de adulmecare, cu inspiraţii bruşte, scurte şi repetate, însoţite de rotaţii ale capului în diferite direcţii, precizând cu exactitate despre ce miros este vorba şi dincotro vine. Adaptarea receptorilor este specifică numai pentru mirosul respectiv. Dacă în momentul adaptării mirosului pentru un parfum, oferim subiectului un altul, acesta simte imediat mirosul nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai omului este diferită pentru diferite substanţe. O sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan, pe care îl simţim chiar la concentraţii de 1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea, mercaptanul se amestecă în proporţii infime cu gazul metan, servind ca semnal de avertizare în caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a gazelor. 268 | P a g e

În urma interacţiunii dintre substanţa odorantă şi receptorii olfactivi, se naşte un potenţial receptor care se transmite spre centrii olfactivi corticali şi subcorticali unde ia naştere senzaţia de miros. S-a stabilit că prin fibrele tractului olfactiv circulă continuu potenţiale electrice, a căror grupare pe frecvenţe şi serii de impulsuri, este interpretată de centrii corticali drept senzaţii particulare de miros.Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie. Acuitatea olfactivă este cu atât mai mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie cât mai mică a substanţei în aerul inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu ajutorul terminaţiilor senzitive ale nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut mirosul în urma atrofierii mucoasei olfactive, pot percepeîin con-tinuare mirosul de amoniac. Dispoziţia mirosului seîinsoţeşte şi de tulburări ale gustului. 4. ANALIZATORUL GUSTATIV Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi, situaţi la nivelul papilelor gustative. Mugurii gustativi (Fig. 244) sunt formatiuni ovoidale formate din: celule de susţinere celule senzoriale care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ. La polul apical al celulei senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în porul gustativ al mugurelui. La poIul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii nervoase ale nervului facial, gloso-faringian şi vag (Fig. 246). Nervul facial preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian, excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag, excitaţiile din regiunea depresiuni situate între rădăcina limbii şi epiglota. Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial la nivelul ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag, la nivelul ganglionului inferior. Axonul primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb unde se află cel de-al II-lea neuron al căii gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge Ia talamus, unde se află cel de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă plasată în partea inferioară a girului postcentral. Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea alimentelor alterate sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive. Pentru a fi gustate, substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă receptorii gustativi. Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide. Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale, cărora Ie corespund patru tipuri de receptori gustativi (Fig. 245): 1. Senzatia de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile. Intensitatea senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs sintetic, este de 600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în special, spre vârful limbii. 2. Senzaţia de sărat, provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către NaCI. Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii. 3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu tăria acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii. 269 | P a g e

4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina. Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate. Fiecare tip de receptor gustativ răspunde la cel puţin 2 tipuri de substanţe sapide, proprietate ce permite potenţarea gusturilor prin combinarea de dulce cu sărat etc. Un rol în recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi termici din mucoasa bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui influx nervos ce se propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal. Aici ia naştere senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul unui aliment ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea gustativă scade foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă substanţă sau să deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punândule în contact cu alţi receptori. Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe. Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling sau chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte mult din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are şi o componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere şi neplăcere.

5. ANALIZATORUL VIZUAL
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală unde se face analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită (Fig. 249). Între globul ocular şi peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci (striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi). Globul ocular este format din trei tunici concentrice şi din medii refringente: Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica şi anterior, corneea: Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere. Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci globului ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului optic. Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens. Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre partea posterioară spre cea anterioară sunt: Coroida se întinde posterior de ora seratta care este limita dintre coroidă şi corpul ciliar. Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic. Este bine vascularizată, având rol nutritiv. Corpul ciliar (Fig. 250) se află imediat anterior orei seratta şi prezintă, în structura sa, procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare şi circulare care au rol în acomodarea vederii prin ligamentul 270 | P a g e

suspensor al cristalinului (Zonula lui Zinn). Procesele ciliare, în număr de 6080, sunt alcătuite din aglomerări capilare cu rol în secreţia umorii apose. Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un individ la altul. . Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma irisului, în jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate circular şi radiar. Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de lumină ce soseşte la retină. Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă, responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi functional i se disting două regiuni: retina vizuală sau partea optică şi retina oarbă, fără rol în fotorecepţie, numită şi retina iridociliară, datorită raporturilor ei cu irisul şi corpul ciliar. Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi prezinta două regiuni importante: Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se găsesc mai muIte conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai conuri. Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile. În structura retinei se descriu 10 straturi (Fig. 252), în care se întâlnesc trei feluri de celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de bastonaş, celulele bipolare şi celulele muItipolare. În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Cele 10 straturi dinspre coroidă spre interiorul globului ocular sunt: 1. epiteliu pigmentar; 2. stratul conurilor şi bastonaşelor, alcătuit din segmentele externe ale celulelor vizuale cu conuri bi bastonaşe; 3. membrana limitantă externă; 4. stratul granular extern care cuprinde corpul celulelor vizuale; 5. stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale şi celulele bipolare; 6. stratul granular intern, format din corpul celulelor bipolare; 7. stratul plexiform intern, realizat de sinapsele dintre celulele nervoase bipolare şi celulele ganglionare; 8. stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare; 9. stratul fibrelor nervului optic, format din axonii celulelor multipolare; 10. membrana limitantă internă. Celulele cu bastonaşe (Fig. 253) sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125 milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este mic, iar in foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă. Mai muIte celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă muItipolară corespund circa 90-180 celule cu bastonaşe. 271 | P a g e

conjunctiva şi aparatul lacrimal (Fig. pleoapele. Calea optică 272 | P a g e . Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină. 254) sunt reprezentate de: corneea transparentă. limfatice şi nervi. 250)este un lichid incolor. 250) are forma unei Ientile biconvexe. Fiecare celulă cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară. Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine un echilibru constant. dând boala denumită glaucom. Când se produce o obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei. sunt mai numeroase în macula luteea. presiunea intraoculară creşte prin formarea continuă normală a umoarei apoase. De la acest nivel prin canalul Iui Schlemm se resoarbe în venele sclerei. răsturnată şi mai mică. Cristalinul (Fig. unde sunt refractate conform legilor refracţiei. în foveea centralis există numai celule cu conuri. de asemenea. Anexele de protecţie sunt: sprâncenele. Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent. umoarea apoasă. sunt striaţi. cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei anterioare dintre iris şi cornee. formându-se pe retină imaginea obiectului privit. Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. în număr de 6-7 milioane. Mediile refringente (Fig. delimitată între iris şi cristalin. celule nervoase modificate. Cristalinul nu conţine vase sangvine. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici (vezi cursul despre muşchi). Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul suspensor sau zonula lui Zinn. situată înapoia cristalinului. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă. iar aceasta cu o singură celulă multipolară. se va obţine o imagine reală. Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare. Umoarea apoasă (Fig. 253). Corpul vitros are o formă sferoidală. cristalinul corpul vitros. Ocupă camera posterioară. localizată între iris şi corpul vitros. La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică. Anexele ochiului (Fig. la lumină intensă. Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular. transparente. 248). La exterior este învelit de o membrană numită hialoida.Celulele cu conuri (Fig. colorată. nutriţia sa făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare. de către mediile refrigerente ale globului ocular. care spre deosebire de cei intrinseci. 247) Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie. ce se formează printr-o activitate secretorie a proceselor ciliare. numită cristaloidă. cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg.

format din trei sisteme optice: camera obscură . Puterea de refracţie a cristalinului nu este fixă.stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină. după care ajung în tractul optic opus. ci merg spre coliculul superior. unde se află aria vizuală care reprezintă segmentul cortical al analizatorului. Camera obscură. Fiziologia analizatorului vizual Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii.Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual (Fig. razele luminoase nu se reflectă. Axonii proveniţi din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi parte. Axonii neuronilor multipolari proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma optică. Razele paralele ce vin de la infinit (în practică de la distanţe mai mari de 6 m) se vor focalizala 17 mm în spatele centrului lentilei oculare. Acomodarea se datoreşte elasticităţii cristalinului. tensionată. În plus. ) Acomodarea (Fig. Simplificând. Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din stratul 6 al retinei vizuale. Organul activ al acomodării este muşchiul ciliar. dând o imagine reală şi răsturnată (fig.aparatul dioptric al ochiului. fiind reprezentat de celulele multipolare. Ca 273 | P a g e . Variaţia acesteia cu distanţa la care privim se numeşte acomodare. Lipsa ei. În interiorul globului ocular. Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în corpul geniculat lateral. cu o putere totală de 60 dioptrii şi cu centrul optic la 17 mm în faţ a retinei. aparatului suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar. muşchiul ciliar este relaxat. Receptorii căii optice sunt celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe. un sistem de Ientile . provoacă tulburări de vedere diurnă. 256). altele coboară în cornul lateral al măduvei C8-T2 de unde pornesc fibrele simpatice care vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriaza) (Fig. Nervul optic conţine fibre de la un singur glob ocular. formei şi culorii obiectelor din lumea înconjurătoare. iar zonula Zinn. fiecare con şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar retinian. Acesta poate fi comparat cu un aparat fotografic. 255) se petrece la nivelul ochiului. în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochi. 253). comprimând cristalinul. Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral) unde 75-80% din fibrele tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa cerebrală şi se termină în lobul occipital. Aceasta se datoreşte straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei. formând o multitudine de mici camere obscure care conţin melanină. suprafaţa fotosensibilă . putem considera aparatul dioptric al ochiului ca o singură lentilă convergentă. în jurul scizurii calcarine. Al doilea neuron este situat în stratul 8 al retinei. Aparatul dioptric ocular este format din cornee (putere de refracţie=45 dioptrii) şi cristalin (putere de refracţie=15 dioptrii). RECEPŢIA VIZUALĂ (Fig. la albinoşi. Aceasta pune în tensiune cristaloida. De la acest nivel.camera posterioară a globului ocular. unele fibre merg spre nucleul autonom al nervului III de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge la muşchiul sfincter al pupilei (mioza). Când ochiul priveşte la distanţă. unde se desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei. 251).

Emetropia şi tulburările ei În raport cu distanţa la care se află retina faţă de centrul optic. În cazul ochiului miop. Acest act se petrece la nivelul celulelor cu prelungiri în formă de con sau bastonaş. suprapuse în mai multe 274 | P a g e . fără efort acomodativ. Ca urmare. care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic. indiferent de distanţa la care priveşte. ochiul hipermetrop. raza de curbură a acestuia creşte. Aceasta este acomodarea pentru vederea de aproape. fără efortul muşchiului ciliar. Aceasta reprezintă acomodarea la distanţă. puterea de convergenţă creşte de la 15 la 30 dioptrii. puterea de acomodare scade datorită scăderii elasticităţii cristalinului. acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la infinit şi se epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm. fără acomodare. iar imaginea obiectelor aflate la infinit este clară. ducând la apropierea punctului proxim. la 6 m de ochi. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar. miopul apropie obiectul privit. Punctul cel mai apropiat de ochi. Recepţia vizuală constă din transformarea energiei electromagnetice a luminii în influx nervos. cu efort acomodativ maximal. cristalinul se bombează. Ele sunt formate din pliuri ale membranei celulare. Tensiunea din cristaloidă scade. corneea va determina formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial corespunzător. punctul proxim se îndepărtează. EI necesită un efort acomodativ permanent. muşchiului ciliar se contractă şi se relaxează zonula Zinn. Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. Cu vârsta. în consecinţă. iar puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii. ochiul hipometrop (miop). Procesele fotochimice din retină Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între 400-750 nm. Pentru a vedea clar. fenomen cunoscut sub numele de presbiopie (presbiţie). care se face cu efort contractil al muşchiului ciliar şi permite vederea clară a obiectelor situate la distanţe mai mici de 6 m. ducând Ia îndepărtarea punctului proxim. Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. Miopia se corectează cu Ientile divergente. se numeşte punct proxim. se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic. pe retina acestora. obiectele situate la distanţe mai mari de 6 m. iar datorită elasticităţii. razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi. la care retina se află 1a 17 mm în spatele centrului optic. la care vedem clar un obiect. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm iar punctul remotum. există trei tipuri de ochi: ochiul emetrop. Când privim obiecte aflate în apropiere. Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură ale suprafeţei corneei.urmare. acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la distanţe mai mici de 25 cm. care permite ochiului emetrop să vadă clar. În acest mod. Astigmatismul se corectează cu Ientile cilindrice. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală. Hipermetropia se corectează cu Ientile convergente. În consecinţă. cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm. se numeşte punct remotum. La hipermetrop.

275 | P a g e . Sub acţiunea luminii. Timpul de adaptare la întuneric este de 30 minute. Prin amestecul lor în diferite proporţii. opsina. Vederea alb-negru şi vederea cromatică. potenţial numit receptor sau generator. Conurile conţin trei feluri de opsine numite fotopsine. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai mare cu cât ele conţin mai mult pigment. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază în funcţie de expunerea lor la lumină sau la întuneric. în amestec cu prima. Există mai multe varietăţi de purpur retinian: bastonaşele conţin un singur fel de pigment vizual. inclusiv culoarea albă. Structural. retinenul şi o grupare proteică. Unele conuri conţin fotopsină care absoarbe preferenţial radiaţia roşie şi portocalie (conurile"roşii"). Acest potenţial determină un influx nervos ce se propagă spre centri vizuali. Adaptarea Ia lumină. Adaptarea receptorilor vizuali. în primele 5 minute. Corpurile ce reflectă toate radiaţiile luminoase apar albe. este suficientă energia unei singure cuante de lumină. cantitatea purpurului retinian scade. Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric este de zeci de mii de ori mai mare decât la lumină. datorată creşterii de câteva sute de ori a sensibilităţii conurilor şi o fază lentă. dă culoarea albă. se pot obţine toate celelalte culori din spectru. descompunerea sa determină modificări ale conductanţelor ionice. Bastonaşele conţin un singur fel de opsină numită scotopsină. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia de lumină albă. conurile conţin trei feluri de asemenea pigmenţi. Adaptarea la întuneric are loc în două faze: o fază rapidă. Adaptarea Ia întuneric. Excitarea unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia culorii absorbite. de zeci de minute şi chiar ore. Timpul de adaptare la lumină este de 5 minute. apar negre. O a treia categorie de conuri conţin fotopsina care absoarbe radiaţia albastră (conurile "albastre"). cu pigmentul necesar. numite iodopsine. ceea ce determină o creştere a sensibilităţii fotocelulelor. Procesul fotorecepţiei este identic la conuri şi bastonaşe. În avitaminoze A. Retinenul provine din vitamina A. Pentru a excita o celulă cu bastonaş. va scădea mai ales sensibilitatea bastonaşelor încât vederea diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. Mecanismul fotoreceptor. Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile de undă ale spectrului vizual. iar cele ce absorb toate radiaţiile. în timp util. În lipsa energiei luminoase are loc refacerea pigmenţilor vizuali. verde şi albastru sunt culori fundamentale. datorată creşterii de câteva zeci de mii de ori a sensibiliăţii bastonaşelor. urmate de apariţia unui potenţial electric. Stimularea conurilor produce senzaţii mai diferenţiate. un pigment vizual are două componente: o grupare neproteică.straturi. Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se descompune în retinen şi opsină. Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se numeşte nictalopie. numit rodopsină. Excitarea egală a celor trei categorii de conuri provoacă senzaţia de alb. Bastonaşele sunt mult mai sensibile decât conurile. Retinenul este o aldehidă a vitaminei A şi este acelaşi pentru toţi pigmenţii. Vederea nocturnă este asigurată de bastonaşe. Deoarece pigmentul face parte din structura membranei conurilor şi bastonaşelor. iar lipsa stimulării. senzaţia de negru. se compromite adaptarea la întuneric deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce. Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. În structura lor se află macromolecule fotosensibile de purpur retinian. Altele conţin fotopsină ce absoarbe preferenţial radiaţia verde (conurile "verzi"). Fiecărei culori din spectru îi corespunde o altă culoare complementară care. Opsinele sunt diferite. Culorile roşu.

imaginile proiectate pe hemiretinele stângi ajung în aria vizuală a emisferei stângi. iar imaginile proiectate pe hemiretinele drepte ajung în aria vizuală a emisferei drepte. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. Partea comună a celor două câmpuri reprezintă câmpul vizual binocular. Corespondenţa. punct cu punct. Distrugerea ariilor vizuale secundare produce afazia vizuală. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o imagine pe fiecare din retine. Procesul de fuziune cortical este posibil numai dacă imaginile retiniene se formează în puncte corespondente. apariţia unor potenţiale de acţiune "tot sau nimic". Perfecţionarea aparatului acustic a 276 | P a g e . Celulele multipolare nestimulate transmit senzaţia de negru. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi.Transmiterea stimulului vizual. vederea binoculară şi stereoscopia (Fig. hemiretinele stângi văd hemicâmpul vizual drept iar hemiretinele drepte văd hemicâmpul vizual stâng. Pe traiectul nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti. Totuşi. În funcţie de unghiul format de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat. precizia vederii în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări electrice în neuronii bipolari. Cei doi nervi se unesc şi formează perechea VIII de nervi cranieni. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică. 6. Orbii nu văd negru. Fiecare din ele au câte un nerv pentru a conduce excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi respectiv nervul vestibular. iar cele din jumătăţile stângi. ea va transmite spre centri informaţia despre o culoare intermediară din spectru. pătrunzând în trunchi prin şanţul bulbo-pontin. a proiecţiilor retiniene necesită interveţia permanentă a unor reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre obiectul privit. Extirparea ariei vizuale primare determină orbirea. 256). Ultima staţie de releu pe calea optică este talamusul (corpii geniculaţi laterali). la nivelul neuronilor multipolari. Nervul stato-acustic (vestibulo-cohlear) se îndreaptă spre trunchiul cerebral. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. Retina fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor scrise. Dacă la o celulă multipolară soseşe stimuli de la conurile roşii. Dacă o celulă multipolară este stimulată în proporţii diferite de conurile roşii. verzi şi albastre. Prelucrarea stimulilor vizuali începe încă de la nivelul retinei. provoacă. Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual. ei nu văd nimic. iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. să citească.obiect. noi vedem stereoscopic şi cu un singur ochi. Pentru a vedea culoarea neagră. aceasta va transmite un influx nervos care va genera. Bolnavul vede. Pe baza experienţei anterioare. şi viceversa. este apreciată distanţa ochi . Datorită cristalinului care răstoarnă imaginea. Altfel spus. este nevoie de activitatea retiniană. Celulele multipolare stimulate egal de cele trei tipuri de conuri vor transmite spre centri senzaţia de alb. spre emisfera stângă. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. La fel se petrec Iucrurile şi pentru culorile verde şi albastru. excitaţiile de la jumătăţile drepte ale retinei sunt conduse spre emisfera dreaptă. senzaţia de roşu. Câmpul vizual. care la rândul lor. pe scoarţă. spre exemplu. hemiretina nazală dreaptă devine corespondentă cu hemiretina temporală stângă.

iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. situată la limita dintre casa timpanului şi conductul auditiv extern. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă. La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul. fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior. între membrana bazilară. Urechea internă (Fig. muşchiul scăriţei (inervat de facial). numită ampulă. săpate în stânca temporalului. 257). Labirintul osos este format din: vestibul osos canale semicirculare osoase. endolimfa. Melcul osos (cohleea osoasă)(Fig. Cele 3 canale semicirculare se vor deschide deci în vestibul prin 5 orificii. Urechea externă cuprinde: pavilionul conductul auditiv extern. Mucoasa tapetează şi cele 3 oscioare ale auzului. Muşchii au rol protector. este orientată de la lama spirală osoasă spre peretele extern al melcului osos. Urechea medie conţine în interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la membrana timpanică spre fereastra ovală: ciocanul. Cele trei canale semicirculare osoase (anterior.determinat dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă şi medie. nicovala şi scăriţa. numit columelă. care se întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana bazilară a labirintului membranos. Grosimea timpanului este de 0. O altă membrană. melc osos numit şi cohlee osoasă. iar în interiorul celui membranos. amortizând vibraţiile cu frecvenţă prea mare. care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. La vibraţii prea puternice membrana timpanului se poate sparge.1 mm. Membrana timpanului este de natură conjunctivă şi este tapetată pe faţa sa externă de tegument. situată deasupra membranei vestibulare. se prinde pe osul timpanal care are formă de inel. Pe columelă se prinde lama spirală osoasă. cu un ax osos central. sub membrana bazilara canalul cohlear (melcul membranos). La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al timpanului (inervat de trigemen). numită membrana vestibulară Reissner. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. 259) este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos. Urechea medie (Figura 258) sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în stânca temporalului. 260) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică. 277 | P a g e . prin intermediul trompei. iar la nivelul scăriţei. mai lată la bază şi mai îngustă la vârf. lumenul melcului osos este compartimentat în: rampa vestibulară. care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular (Fig. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase care alcătuiesc labirintul membranos. membrana vestibulară şi peretele extern al melcului osos. care ar putea fi nocive. în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi jumătate. rampa cohleară (timpanică). cu mucoasa rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţilor mastoidiene. Datorită acestor membrane. Membrana timpanică. posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt.

cele externe pe 3-4 rânduri. 261). într-o structură gelatinoasă. conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu numit helicotremă care apare datorită faptului că lama spirală osoasă lipseşte la acest nivel. Baza tunelului Corti reprezentată de membrana bazilară iar laturile lui. 263). terminat printr-un fund de sac endolimfatic. situate în interiorul celor osoase şi. acoperit de membrana tectoria (Corti). în general. vestibulară şi cohleară. numită membrana otolitică în care se află granule de carbonat de calciu şi magneziu. cu a celui osos. cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare extremitate a canalului cohlear. În raport cu tuneIul Corti se deosebesc celule auditive interne. numite otolite. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti. care este localizat într-un canal spiral în columelă. Conformaţia labirintului membranos seamănă. Tunelul lui Corti este traversat de fibrele dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. Celulele senzoriale nu ajung la membrana bazală. situate în interiorul labirintului osos. Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. respectiv utriculară şi saculară. pe un singur rând şi celule auditive externe. acelulară. Organul Corti se află pe membrana bazilară. celulele Deiters. Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă de un epiteliu cubic simplu. Pe secţiune are o formă triunghiulară (Fig. ele ocupând porţiunea superficială a epiteliului.care se sprijină unul pe celălalt prin polul apical. formate din celule de susţinere. Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe) se găsesc celulele auditive. numite stâlpii interni şi externi . Cele interne sunt dispuse pe un singur rând. în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre peretele extern al canalului cohlear de celule înalte. peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. În centrul organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. numai că vestibulul membranos este format din 2 cavităţi membranoase: utricula. Deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria Corti. Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere. La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. La polul bazal al celulelor auditive sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. bazilară şi vestibulară Reissner. sub utriculă. ca şi cele osoase. în spaţiul care corespunde celor două membrane. care se întinde pe aproape toată lungimea canalului cohlear. Prezinta 3 extremităţi dilatate numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din extremi-tăţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior. situată în partea postero-superioară a vestibulului şi sacula. pe care nu-l ocupă în întregime. 278 | P a g e . ci numai parţial. De o parte şi de alta a stâlpilor se descriu alte celule de susţinere mai mici. 261). şi aşezate pe o membrană bazală. de două rânduri de celule de susţinere mai înalte. Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canalul Henssen care face legătura cu canalul cohlear situat în interiorul melcului osos. Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă. În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase.Ambele rampe. De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic ce se unesc şi formează canalul endolimfatic comun. În utricuIă şi saculă se găseşte câte o maculă (Fig. ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi. iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă (fig. Cilii sunt înglobaţi. sunt perpendiculare unul pe celălalt.

spre cerebel. spre măduvă. . Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în punte şi formează corpul trapezoid în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. când presiunile pe cele două feţe ale sale sunt egale. 264). La acest nivel se află cel de al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai multe fascicule. lateral şi medial). La polul apical celulele senzoriale prezintă cili care pătrund într-o cupulă gelatinoasă. Ea începe la nivelul pavilionului urechii. iar canalele semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. Utricula şi sacula constituie aparatul otolitic pentru echilibrul static. Mecanismul recepţiei auditive. este determinată de deplasările endolimfei. prin fibre talamo-corticale se proiectează spre scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară). spre nucleii nervilor III şi IV din mezencefal şi VI din punte. Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa.Crestele ampulare (Fig. Dendritele primului neuron ajung la celulele auditive ale organului Corti. . Celulele senzoriale de la acest nivel transformă energia mecanică şi sonoră în influx nervos. De aceea. Acesta pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin. unda sonoră pune în vibraţie timpanul. localizate în ampulele canalelor semicirculare membranoase. şi anume: . Amplitudinea vibraţiilor timpanului este maximă. terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele primului neuron ajung la celulele senzoriale din maculă şi creste ampulare. de aici. un rol important în audiţie revine trompei lui Eustachio. Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. antrenează lanţul celor trei oscioare. spre talamus. formând perechea VIII (n. consecutiv mişcărilor capului. atât prin oasele cutiei craniene (transmisie osoasă). iar axonii formează ramura vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). iar la polul bazal. prin care se echilibrează 279 | P a g e .fasciculul vestibulo-spinal. Ramura cohleară perechii VIII de nervi cranieni se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte. Axonul celui de-al III-lea neuron se proiectează în girrul temporal superior. inferior. La capătul acestuia. cu rol în captarea şi dirijarea sunetului spre conductul auditiv extern. Celulele senzoriale ocupă poţiunea superficială a epiteliului.fasciculul vestibulo-nuclear. Calea acustică. la rândul său. vestibulo-cohlear). Sunetul este transmis până la organul Corti. sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. Unii autori afirmă că proiecţia corticală a analizatorului vestibular s-ar face în lobul parietal. Recepţia auditivă are loc în organul lui Corti. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 şi 20 000 Hz şi amplitudini între zero şi 130 decibeli.fasciculul vestibulo-cerebelos. Segmentele intermediare şi central ale analizatorului stato-acustic. care. . Stimularea celulelor senzitive cu cili din macule şi creste ampulare. Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior. pe faţa sa superioară. cât şi prin intermediul lanţului de oscioare din urechea medie (transmisie aeriană). care se găseşte în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. La nivelul acestor doi nuclei se află cel de al II-lea neuron al căii acustice. După încrucişare axonii iau un traiect ascendent şi fac sinapsă cu cel de-al IIIlea neuron.fasciculul vestibulo-talamic. Transmisia aeriană este cea fiziologică. iar axonii formează nervul cohlear care se alătură nervului vestibular. Calea vestibulară.

iar înclinarea lor în direcţie opusă. în sensul că sunetele joase activează neuroni din porţiunile anterioare. ce primeşte informaţii acustice de la ambele urechi. separate în frecvenţele componente la nivelul membranei bazilare. care trimit impulsuri spre centri. ferestrei ovale. tactil şi de cerebel). În acest mod. vibraţiile sonore se transmit succesiv. înapoi sau lateral). în vederea menţinerii echilibrului pe toată durata mişcării. vizual. Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze membrana bazilară. Distrugerea ariilor primare provoacă surditate. Rolul utriculei şi saculei. otolitele apasă prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale. excitaţiile sonore. Aria acustică are o organizare tonotopă. perilimfei şi endolimfei. anumiţi neuroni coliculari. iar distrugerea celor secundare nu aboleşte auzul. le hiperpolarizează. Deplasarea liniară înainte provoacă reflexul de aplecare a corpului şi capului în faţă.presiunea aerului din urechea medie cu presiunea atmosferică. Această specializare tonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. în sens opus deplasării. însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă). De la oscioare. reacţii motoare corectoare ale poziţiei corpului şi capului. se transmit prin "fire izolate" spre neuronii corticali. În timpul propagării prin canalul cohlear (Fig. Transmiterea stimulului auditiv. Depolarizările celulelor senzoriale cresc frecvenţa potenţialelor de acţiune. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite. declanşând. o reduc. Senzaţia şi perceptia auditivă. Sunetele înalte produc vibraţii ample ale membranei bazilare din vecinătatea ferestrei ovale. ci o componentă importantă a mecanismelor ce reglează echilibrul (alături de analizatorul kinestezic. Proiecţia corticală a căilor auditive are loc în circumvoluţia temporală superioară. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. iar hiperpolarizările. În jurul ariei primare se află aria acustică secundară sau de asociaţie care primeşte aferente de la aria primară. anumiţi neuroni talamici. iar sunetele înalte activează neuroni situaţi mai posterior. Sunetele de o anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari. Când capul şi corpul suferă accelerări liniare (înainte. Înclinarea cililor într-o direcţie depolarizează celulele. informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitational. Aceasta este aria acustică primară. prin intermediul centrilor nervoşi. Înclinarea capului într-o parte determină 280 | P a g e .). Vibraţiile antrenează celulele auditive ale căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu membrana tectoria. Aceste variaţii alternative de potenţial receptor produc potenţiale de acţiune pe fibrele senzitive ale neuronilor Corti. forţeIe de inerţie împing otolitele care sunt mai dense ca endolimfa. Simţul vestibular nu este propriu-zis un simţ al echilibrului. în timp ce sunetele joase fac să vibreze membrana bazilară de la vârful melcului. Stimularea are loc atât în condiţii statice şi dinamice. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR Analizatorul vestibular îndeplineşte rolul de a informa creierul despre poziţia capului în spaţiu şi despre accelerările lineare sau circulare pe care acesta Ie suferă. 262). Când capul stă nemişcat. fiecare undă sonoră în raport cu frecvenţa sa atinge amplitudinea maximă la distanţe variabile faţă de fereastra ovală (fig.

descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. pentru menţinerea automată a echilibrului. 281 | P a g e . Rolul canalelor semicirculare. Al II-lea organ receptor al aparatului vestibular este reprezentat de crestele ampulare şi cupulele gelatinoase. Proiecţia corticală a analizatorului vestibular este la nivelul peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal). ). Rolul nucleilor vestibulari. Frecvenţa descărcărilor creşte progresiv cu gradul înclinării. asigurând senzaţia vestibulară conştientă. De aici stimulii vestibulari se răspândesc în mai multe direcţii: spre arhicerebel. în vecinătatea ariilor acustice din girul temporal superior.creşterea tonusului muşchilor extensori de partea opusă etc. Acesta este pragul diferenţei de înclinare a capului. spre talamus şi mai departe la scoarţa cerebrală. Cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasările endolimfei. Înclinând numai cu 1° faţă de poziţia statică. fapt ce dovedeşte că ei se adaptează foarte puţin. Acest model de stimulare-inhibare stă la baza informării centrilor asupra sensului şi planului mişcării rotatorii suferite de cap (fig. asigurând fixarea ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului. orizontal şi sagital) ale spaţiului. Rotaţii ale capului în unul din aceste planuri provoacă deplasarea endolimfei numai în canalele semicirculare dispuse în planul respectiv. Recepţionarea mişcărilor circulare ale capului este posibilă datorită orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri (frontal. este excitat organul cupular al unui canal şi inhibat cel al canalului omolog contralateral. centrii nervoşi iau cunoştinţă. spre formaţia reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori γ din măduva spinării. în orice moment. Prin combinarea impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale semicirculare. Potenţialele de acţiune generate de nivelul receptorilor vestibulari sunt transmise de primul neuron senzitiv al cili vestibulare până la nuclei vestibulari bulbari unde se află al 2-lea neuron senzitiv. de mişcarea circulară derulată. spre nucleii motori ai nervilor oculari. Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar şi în absenţa deplasărilor capului. Receptorii otolitici nu participă la echilibrul în condiţiile accelerărilor circulare ale capului şi corpului. pentru reglarea tonusului muscular şi a posturii corpului.

Figura 235 Structura pielii Figura 236 Epidermul 282 | P a g e .

Figura 237 Firul de păr Figura 238 Structura unghiei Figura 239 Glandele tegumentare 283 | P a g e .

Figura 240 Receptorii din tegument Figura 241 Durerea viscerală raportată 284 | P a g e .

Figura 242 Receptorii analizatorului kinestezic Figura 243 Receptorii analizatorului olfactiv 285 | P a g e .

Figura 244 Receptorii gustativi Figura 245 Localizarea perceperii gusturilor fundamentale 286 | P a g e .

Figura 246 Calea de conducere a sensibilităţii gustative Figura 247 Globul ocular şi organele anexe 287 | P a g e .

Figura 248 Ochiul – vedere anterioară Figura 249 Globul ocular Figura 250 Legătura dintre cristalin şi muşchiul circular 288 | P a g e .

Figura 251 Procesul de acomodare şi modificările cristalinului Figura 252 Straturile retinei 289 | P a g e .

Figura 253 Mioza şi midriaza Figura 254 Celulele cu con şi bastonaş 290 | P a g e .

Figura 255 Formarea imaginii pe retină Figura 256 Calea de conducere a sensibilităţii vizuale 291 | P a g e .

Figura 257 Structura urechii Figura 258 Urechea medie 292 | P a g e .

Figura 259 Urechea internă Figura 260 Secţiune prin cohlee 293 | P a g e .

Figura 261 Receptorii auditivi Figura 262 Transmiterea sunetelor de-a lungul membranei bazilare 294 | P a g e .

Figura 263 Aparatul otolitic Figura 264 Crestele ampulare 295 | P a g e .

numite celule ţintă. Hipotalamusul. Hormonii sunt derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. unde anumite structuri ale encefalului stimulează sau inhibă producerea de hormoni. Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte. în funcţie de structură şi funcţie: 1) Glande exocrine: ex. în scrot. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul milisecundelor. mucoase. glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt transportate prin intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă. Tiroida şi paratiroidele sunt dispuse la nivelul gâtului. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule. în timp ce testiculele sunt localizate extraabdominal. Trei glande sunt localizate la nivelul cutiei craniene. în cutia craniană. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei. în schimb cele hormonale necesită secunde până la zile. dar efectele sunt de durată. Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori scurte. stomacul. unde îndeplinesc funcţii specifice. celulele mucoase ale duodenului şi placenta. 265). Hormonii şi modul lor de acţiune Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin.CURS 15. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera metabolismul celulelor ţintă. alţii au efecte de ordinul săptămânilor sau chiar lunilor. hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului. rinichii. În plus faţă de glandele enumerate mai sus. SISTEMUL ENDOCRIN Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari. Unii hormoni au un efect ce durează câteva minute. Glandele sistemului endocrin Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în mai multe regiuni ale corpului (Fig. organe cu producţie endocrină sunt considerate şi timusul. Pe de altă parte. produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau în lichidul interstiţial. În schimb. 296 | P a g e . Gonadele femele sunt localizate în cavitatea pelviană. anumiţi hormoni pot stimula sau inhiba activitatea sistemului nervos. Acţiune lor este lentă. Aceste glande nu prezintă ducte. sistemul endocrin. glandele salivare. Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca şi componentă a diferiteleor sisteme din corp. deoarece prezintă şi porţiune exocrină. sudoripare. 2) Glandele endocrine formează un sistem propriu. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin intemediul impulsurilor electrice transmise de către neuroni. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen. Acestea prezintă ducte prin care este transportat produsul de secreţie. Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi menţinerea homeostaziei. Sistemul nervos şi endocrin funcţionează completându-se şi reglându-se unul pe altul şi tot organismul.

ACTH. Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori. Este acoperită de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. Fiecare hormon este secretat de celule diferite. care la adult este unit cu adenohipofiza. hipofiza este divizată în: .Lobul posterior (neurohipofiza). influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale adenohipofizei. LH) Hormoni nontropi (STH. cum ar fi medulosuprarenala. Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de către anumite glande. fiind ataşată de hipotalamus prin tija pituitară. Astfel. sângele arterial care ajunge la hipofiză. Secreţia STH-ului se realizează toaotă viaţa. Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut în sânge. Cele mai importante creşteri ale concentraţiei sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. numite factori eliberatori. Structural şi funcţional. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care acţionează asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este produs suficient hormon. secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului.3 cm în diametru. cu excepţia celulelor gonadotrofe. Eliberarea lui în circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. Adenohipofiza produce un număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă. provenite din trunchiurilor carotidiene interne. Capilarele provenite din vena port se unesc în vena jugulară.Controlul secreţiei hormonale Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate. Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea de hormoni şi cerinţele celulelor ţintă. până când este detectat un nivel normal al hormonului controlat. La făt există un lob intermediar. somatotrop) este un hormon de natură proteică. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este localizată la baza creierului. unde se încarcă cu factori eliberatori. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1. Acesta provine prin capilarizarea arterei hipofizare superioare. FSH. Glanda va elibera din nou hormonul. având funcţii multiple. Hormonul de creştere (STH. care secretă atât FSH. Este foarte bine vascularizată. trece întâi prin hipotalamus. în regiunea diencefalului. În acest caz.Lobul anterior (adenohipofiza) . 297 | P a g e . cât şi LH. Hormonii produşi de adenohipofiză Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH. Un tip special de impulsuri nervoase leagă hipotalamusul şi hipofiza. prolactina – PRL) 1. Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin intermediul sistemului nervos vegetativ.

viscere). după osificarea cartilajelor de creştere.Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina. inteligenţa normală şi comportament pueril. caz în care STHul acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni. Cl. a maturizării sexuale. gonadali. hiperaminoacidemia. etc. Hipersecreţia în perioada de creştere exagerează creşterea scheletului şi apariţia gigantismlui. adenocorticotrop. Mg2+. Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi calcifierii. 298 | P a g e .(creşterea concentraţiei plasmatice) o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a nefronilor. stressul stimulează secreţia de STH. cruţându-se utilizarea aminoacizilor şi a glucozei. . mai ales cea musculară. 272).  Acţionează asupra metabolismului:  Proteic: stimulează transportul aminoacizilor.Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH. Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de tulburările care apar înn hipo şi hipersecreţie. Dacă hipersecreţia survine la maturitate.  Lipidic:  stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite  creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină  stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi. falange). viscerelor. Se caracterizează prin întârzâierea creşterii. limbă.  Glucidic: o Hiperglicemie o Stimulează glicogenoliza o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente (acţiune antiinsulinică)  Electrolitic: o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca2+. Acesta apare în perioada de creştere a organismului sau poate fi de natură congenitală şi se datorează deficienţei sau absenţei celulelor somatotrofe.Hipoglicemia. Reglarea secreţiei STH-ului .). are loc creşterea ţesuturilor moi (piele. În hiposecreţie apare nanismul hipofizar. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor ca sursă energetică. K+. relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă. . muşchilor. ţesutului conjunctiv. intensificând proteinosinteza.Efectele biologice:  Creşterea scheletului. Na+. boală numită acromegalie (Fig.

Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. de asemenea. Acest lob depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH). prin feedback negativ. cum ar fi: expunerea organismului la eter. 1. stimulează secreţia de estrogeni. şoc electric. La bărbaţi. Reglarea se realizează. cât şi la bărbat. Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este foarte bine elucidată. declanşând astfel naşterea. Hipotalamusul are rol important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină. Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. LH-ul este numit hormon stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să producă testosteron. în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi .Expunerea corpului la factori stresanţi. 3. Sinteza TSH-ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). dar funcţionează după parturiţie. FSH stimulează testiculele să producă spermatozoizi. FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia. prin GnRH-ul produs de hipotalamus. emoţii cresc secreţia de ACTH. La femei. Reglarea secreţiei: . împreună formând gonadotropinele. numit dopamină. 4.Prin feed-back. Prolactina. Frigul. Este eliberată spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului. Hormonul foliculostimulant (FSH). 5. traume fizice. LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben. căldură. La femei. De asemenea. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. La bărbat. după cât se pare. stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele 299 | P a g e .CRH (hormon eliberator de corticotropină) . frig. LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul.2. Hormonul luteotrop (LH). Prolactina este secretată atât la femeie. stimulează producerea de progesteron. Hormonul melanocitostimulator (MSH). 6. stresul emoţional stimulează sinteza de TSH. Hormonul corticotrop (ACTH) Este un hormon de natură proteică. dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei granulelor de melanină din melanocite. Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. De asemenea. Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi inhibată de dopamină. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei de glucocorticoizi de către corticosuprarenală. 7.

secreţia lactată Menţin greutatea corpului în limite fiziologice Influenţează metabolismul:  Energetic: stimulează consumul de O2. nervi şi celule parafoliculare. Oxitocina administrată după naştere are rolul de a reduce volumul uterului şi a opri sângerarea. delimitate de un epiteliu coboidal.galactofore ale glandelor mamare. determină dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină Menţin. Rolul hormonilor tiroidieni: Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează diferenţeierea neuronilor. Celulele parafoliculre produc calcitonina. Tiroida este cea mai mare glandă endocrină. În cazul lezării hipotalamuslui sau a neurohipofizei. cântărind cam 25 g. ca şi ocitocina. un hormon polipeptidic produs de hipotalamusul anterior. 2. în concentraţii ridicate. glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în care există foliculi tiroidieni. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni. testicule)  Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză. determinând ejecţia laptelui. Este foarte bine vascularizată (80-120 ml/min). ADH-ul este. În interiorul folicului există un coloid. uter. împreună cu prolactina. vase de sânge. Foliculii ovarieni sunt structuri sferice. Funcţia principală a hormonului este reducerea cantităţii de apă eliminată prin rinchi. la nivelul tubului contort proximal. a căror secreţie este controlată de către TSH. Din punct de bedere structural (Fig. stimulează oxidările celulare. 1. situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. Hormonul antidiuretic (ADH). creşterea catabolismului tisular de glucoză. nelinişte Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală. Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină vasoconstricţie. Glanda tiroidă Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. dedesubtul laringelui. formarea tecii de mielină şi a sinapselor) Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din organism Pe sistemul nervos determină iritabilitate. 267). realizată prin stimularea reabsorbţiei. având efect calorigen  Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active (mai puţin creier. glicogenoliză hepatică 300 | P a g e . Prezintă 2 lobi de circa 5 cm fiecare. 266). apare diabetul insipid caracterizat prin poliurie şi polidipsie. Celulele cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt apoi depozitaţi în coloid.

Structural. Aceste animale pot fi menţinute mult 301 | P a g e . Pancreasul endocrin (Fig. Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice  Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge. zona fasciculată. În cazul unei secreţii defectuoase de insulină apare diabetul zaharat. Medulosuprarenala este formată din celule mari. Corticosuprarenala (CSR) Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. de formă ovală. 273) 2. anemie. senzaţia permanentă de frig. Glandele suprarenale (Fig. Fiecare este formată dintr-o porţiune corticală şi una medulară. Glucagonul are efect hipergliceminat (glicogenoliză. Celulele α produc glucagon. Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul). Îndepartarea glandelor suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. la interior. situate pe faţa posterioară a tiroidei. căderea prului. în funcţie de nivelul glicemiei. Reglează nivelul calciului sanguin. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. lipoliză). Reglarea secreţiei acestor hormoni se realizează pe cale umorală. anatomic şi funcţional. ce prezintă granule de neurosecreţie. Acesta are acţiune antagonică calcitoninei. iar celulele β produc insulina. diferite din punct de vedere embriologic. 270) Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. stimularea oxidărilor celulare. glandele sunt formate din 2 tipuri de celule epiteliale. cu rol de susţinere. formate din mai multe tipuri de celule. reacţii motorii şi psihice întârziate. Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans. având efect hipocalcemiant. Paratiroidele Sunt 2 glande pereche. Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant (glicogenogeneză. uneori enoftalmie Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. în contrast cu medulara. având efect hipercalcemiant. diseminate printre celulele oxifile. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale. creşterea în greutate. scade nivelul de coşlesterol) Tulburări: Hiposecreţie: În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian La maturitate: mixedem. Rolul hormonilor steroizi este vital. lipogeneză din glucide). Epiteliul secretor al corticalei este dispus în trei zone: zona glomerulară la periferie. 268) Pancreasul este o glandă mixtă. Corticala este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. Ei au o structură sterolică (provin din colesterol). gliconeogeneză. la mijloc şi zona reticulată.

timp în viaţă dacă sunt tratate prin injecţii cu extract de glanda CSR. modificări ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi modificări electroencefalografice. mustăţi) sau de feminizare a bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc. urmată de hipotensiune şi adinamie (scăderea capacităţii de efort). Asupra sistemului nervos. Medulosuprarenala Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul crestelor ganglionare. Hipersecreţia duce la pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului. Aldosteronul. incapactitate de concentrare. glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice. Când sunt secretaţi în exces hormonii sexului opus. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a CSR (boala Addisson). Ei sunt: adrenalina în proportie de 80% şi noradrenalina. Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt secretaţi în zona fasciculată. cresc diureza prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor colectori.). Aite efecte ale glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor (eozinopenie). Anatomic şi funcţional. Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. cresc eliminările de azot. la terminaţiile simpatice din ţesuturi 302 | P a g e . Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. ei sunt împărţiţi în trei grupe: Mineralocorticoizii. Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. unii androgeni (asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). Ei stimulează procesul de sinteză a glucidelor din aminoacizi sau lipide. Sunt secretaţi mai ales în zona reticulară. cu reprezentantul principal aldosteronul. Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele excitaţiei sistemului nervos simpatic. Glucocorticoizii au şi un rol antiinflamator. de 20%. Sunt secretaţi de zona glomerulară. inhibă mucusul gastric şi intestinal. Se produce potasiurie şi acidurie. Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină semnele dereglărilor metabolismelor intermediare. Inhibă absorbţia lipidelor. lipidelor şi protidelor. apar semne de masculinizare a femeilor (barbă. Activează catabolismul proteic şi lipidic. Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison. Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi determină edeme şi hipertensiune. are rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sanguin. La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă. Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare. În funcţie de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni. medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri. De fapt. Bolnavii prezintă obezitate. creşte filtrarea glomerulară. Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi. la nivelul ficatului (gluconeogeneza). diabet şi hipertensiune. Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni. Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na + în schimbul K+ sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. Acţiunea acestora se manifestă în metabolismul intermediar al glucidelor. Creşte secreţia de pepsină şi HCl. precum şi în echilibrul acido-bazic. prin acţiunea sa de reţinere a Na + în organism.

vasoconstricţie şi hipertensiune. datorită formei sale de con de pin. Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia sfinctereIor. în special anti LH.se eliberează aceleaşi catecolamine în proporţie inversă.N. Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S. Epifiza este mai dezvoltată în copilărie şi adolescenţă. Extractele de epifiză au efecte metabolice. Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie. cât şi în cel mineral. Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză de către grupuri de cercetători români (Milcu. 303 | P a g e . simpatic. Hiperfuncţia se întâlneşte în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. cu proprietate secretoare şi elemente nervoase (celule şi prelungiri).). Stimulează sistemul reticulat activator ascendent. Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar. Inhibă majoritatea secreţiilor. Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia bronhiilor. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare. protidic şi glucidic. Denumită glandă pineală. Contractă splina şi ficatul. sunt mediatori chimici ai S. anxietate şi frică. mucoase şi viscere. Epifiza are strânse legături cu retina. În întuneric melatonina creşte. Produc alertă corticală. Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina. Pavel). simpatic. Hormonii secretaţi de epifiză sunt incomplet elucidaţi. Atât secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică. Alte acţiuni . şi conţine numeroase fibre simpatice. atât în metabolismul lipidic. o reducere a secreţiei de melatonină. Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice (pinealocite). Adrenalina are efecte predominant metabolice şi energetice. de emoţii. Aceşti hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi interne. Neacşu. Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt: Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie. contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr. prin intermediul nervilor simpatici. Până acum a fost identificată melatonina. după care involuează. mobilizarea grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. Substanţa are o puternică acţiune antigonadotropă. Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în sprijinul rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. EPIFIZA (269) Şcoala românească de endocrinologie (Parhon. înconjurate de o bogată reţea vasculară. derivat al serotoninei. epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi cvadrigemeni anteriori. Acest hormon are o acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor. Creşte excitabiltatea inimii. frig sau de căldură excesivă etc. traumatisme. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele.dilată pupila. frânând funcţia gonadelor. Stimulii luminoşi produc.N.

.efecte de frânare a mitozelor. fără a dispare complet. Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule reticulare între care se află timocite.rol de organ limfatic central . amigdalele etc. până la pubertate. splina.TIMUSUL Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei. 271). de epiteliu secretor şi organ limfatic. La pubertate involuează. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem).rol de glandă endocrină. 304 | P a g e . Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare. Este o glandă cu structură mixtă. .acţiune de stimulare a mineralizării osoase. Are localizare retrosternală (Fig. Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici. imigrate din măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip "T". Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi.). se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus: . Se dezvoltă din endoderm. Îndeplineşte în organism funcţii importante: .acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor. care determină involuţia acestui organ.

Figura 265 Principalele glande cu secreţie endocrină 305 | P a g e .

Figura 266 Tiroida .localizare Figura 267 Structura tiroidei 306 | P a g e .

Figura 268 Pancreasul endocrin Figura 269 Epifiza 307 | P a g e .

Figura 270 Glanda suprarenală 308 | P a g e .

Graves 309 | P a g e .Figura 271 Localizarea timusului Figura 272 Manifestările hipo şi hipersecreţiei de STH Figura 273 Boala Basedow .

Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii . 1967 Planşele . Bucureşti. H. I.. Bucureşti.. 2006 Hefco. V. Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie Soru Eugenia. Editura Pim.. J. 2001 Voiculescu. 2006 Guyton.. Textbook of medical Physiology. Blackwell Publishing. L. Didactică şi pedagogică. vol.. reproducerea şi funcţiile de nutriţie). TH. Niculescu. Editura Medicală.. Ed. 2008 Neagu. R. The McGraw−Hill Companies. Elsevier Saunders.BIBLIOGRAFIE Cârmaciu. I. The McGraw−Hill Companies.E. C.. Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin.. C. Torsan. A. Iaşi. Editura Medicală. I. 1983 Ellis. Hriţcu. II. Hall. Biochimie medicală. Iaşi. Eleventh edition. Human anatomy. C. L. C. Petricu. L.Van De Graaff. Eleventh Edition. Bucureşti.. 1982 Van De Graaff. Anatomia şi fiziologia omului. 2007 Hriţcu. Human anatomy. Editura Tehnopress.. 2001 310 | P a g e ... Clinical Anatomy.A. Anatomia şi fiziologia omului..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful