Cuprins

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI ............................................................. 2 CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA. ............................................ 17 CURS 3. CICLUL CELULAR .............................................................................................. 30 CURS 4. ŢESUTURILE ........................................................................................................ 38 CURS 5. SÂNGELE ............................................................................................................... 59 CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR ................................................................................. 68
6.1. SISTEMUL OSOS ......................................................................................................................... 68 6.2. ARTICULAŢIILE............................................................................................................................ 96 6.3. SISTEMUL MUSCULAR ............................................................................................................... 99

CURS 7. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA ................................................ 129 CURS 8. APARATUL CIRCULATOR ............................................................................. 138
8.1. 8.2 Sanguin ................................................................................................................................ 138 Sistemul circulator limfatic ................................................................................................. 152

CURS 9. APARATUL DIGESTIV ..................................................................................... 156 Morfologia şi anatomia aparatului digestiv ....................................................................... 157 CURS 10. METABOLISMUL ............................................................................................ 176 CURS 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR) ............................................................ 190 CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA ............................. 199 CURS 13. SISTEMUL NERVOS ........................................................................................ 214 CURS 14. ANALIZATORII ................................................................................................ 260 CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN................................................................................... 296 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 310

1|Page

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei
2. Caracteristicile speciei umane 3. Planurile corpului uman 4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei Anatomia (gr. anatomia- a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care se ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi embriologia comparată. Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor). Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate toate structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme (digestiv, circulator, osos etc.) Ramuri specializate ale anatomiei: anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de 2|Page

adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de cunoştinţele din trecut. Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice: 1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate, spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea mişcărilor. 2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă. 3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui permiţînd numeroase mişcări. 4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat. Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă. 5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că, atunci cand privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să percepem lumea tridimensional. În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom analiza fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de aspecte: 1.3. Planurile corpului uman Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1): - un plan sagital - un plan frontal - un plan transversal Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi egale. Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre în faţă) şi posterioară (spre în spate). Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul tomografiei cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi 3|Page

obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea dificilă, dacă nu imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.

Plan sagital

Plan frontal

Plan transversal

Figura 1. Planurile de orientare ale corpului uman

1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe langă corp, cu palmele orientate spre înainte, perfect întinse (Fig. 2).

4|Page

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni direcţionali, pentru localizarea diferitelor organe unele faţă de altele.

Figura 2. Poziţia anatomică a corpului uman Termenul Definiţia Exemple Superior (cranial, cefalic) Situat spre regiunea cefalică Toracele este superior abdomenului Inferior (caudal) Opus regiunii cefalice Gâtul este inferior capului Anterior (ventral) Spre în faţă Sternul este anterior inimii Posterior (dorsal) Spre spate Rinichii sunt situaţi posterior intestinelor Medial Spre linia mediană a Inima este situată medial corpului faţă de plămâni Lateral Opus liniei mediane a Urechile sunt situate lateral corpului faţă de nas Intern (profund) Opus suprafeţei corpului Creierul este situat intern faţă de craniu Extern (superficial) Spre suprafaţa corpului Pielea este situată extern faţă de muşchi Proximal Spre trunchi Genunchiul este situat proximal faţă de tars Distal Îndepărtat de trunchi Palma este situată distal faţă 5|Page

de cot

Figura 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului Corpul uman este impărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa corpului (Fig. 7). Regiunile mari ale corpului sunt: - capul - gâtul - trunchiul - membrele superioare - membrele inferioare Capul - este împărţit în două regiuni: o regiunea facială: include ochii, nasul şi gura o regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul. Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea organelor situate în acele regiuni: - regiunea orbitală (îin dreptul ochilor) 6|Page

Cele nouă regiuni sunt prezentate in figura de mai jos. reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi membrele. iar organele interne corespunzătoare sunt prezentate în tabelul de mai jos (Fig. Între cele două regiuni mamare se găseşte regiunea sternală.face referire la regiunea cervicală. în treimea medie a abdomenului .abdomenul . în treimea superioară a abdomenului Central. stomacul. iar regiunea înconjurătoare se numeşte regiune axilară. o parte din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Cecum. Include: . Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor interne. Regiunea Hipocondrul drept Epigastrul Hipocondrul stang Localizarea Dreapta.regiunea nazală (în dreptul nasului) . Un medic trebuie să ştie. în treimea superioară a abdomenului Stânga. sau pe denumirea oaselor din acea zonă: ex. axilă.regiunea auriculară (în dreptul urechilor). Regiunea mamară a toracelui este cea din jurul areolelor mamare. În cutia toracică sunt localizaţi plămânii şi inima. colonul ascendent. regiunea frontală (osul frontal). Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt importante în verificarea integrităţii acestor organe. pancreasul şi duodenul Splina. regiunea zigomatică (osul zigomatic) APTER 2 Gâtul . Axila este importantă in examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi. o parte din ficat şi din rinichiul drept O parte din ficat. Subsoara este denumită fosa axilară sau simplu. Trunchiul Trunchiul sau torsul. unde pot fi cel mai bine detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele respiratorii.pelvisul Toracele sau regiunea toracală. Abdomenul este localizat sub torace. 4). care la femeile mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii. în treimea superioară a abdomenului Organele interne corespunzătoare Vezica biliară.. Regiunea vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul (buricul).regiunea orală (în dreptul gurii) . flexura splenică a colonului. o parte din rinichiul drept şi din intestinul subtire 7|Page Flancul lateral drept Dreapta. flexura hepatică a colonului. spre exemplu. cea care susţine capul şi ii permite mobilitatea.toracele . face referire la piept.

Regiunea ombilicală

Flancul lateral stâng

Regiunea inghinală dreaptă

Hipogastrul

Regiunea inghinală stângă

Central, în treimea medie a Jejunul, ileonul, o parte din abdomenului duoden, din colon şi din rinichi şi vasele sanguine abdominale principale Stânga, în treimea medie a Colonul descendent, portiuni abdomenului din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Dreapta, în treimea Apendicele cecal, porţiuni inferioară a abdomenului din cecum şi intestinul subţire Central, în treimea Vezica urinară, o parte din inferioară a abdomenului intestinul subţire şi colonul sigmoid Stânga, în treimea inferioară Porţiuni din intestinul a abdomenului subţire, colonul descendent şi sigmoid

Fig. 4 Regiunile abdomenului

8|Page

Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).

Figura 5. Cadranele abdomenului Pelvisul. Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se găsesc alte subregiuni: - pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual) - perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal) - lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale) - sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală) - muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este utilizată pentru injecţiile subcutanate. Membrul superior Este anatomic împărţit în: - umăr - braţ - antebraţ - mână (palmă). Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi brat şi cuprinde articulaţia braţului la centură. Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.

9|Page

Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia cotului. Fosa cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă pentru injecţiile intravenoase si pentru prelevarea de sange. Mâna are 3 zone principale: - carpul, ce contine oasele carpiene - metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene - degetele, ce conţin falangele Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palamară (palmă), iar partea posterioară a mâinii se numeşte dosul mâinii. Membrul inferior Este anatomic impartit in: - sold - coapsă - genunchi - gambă - picior Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală. Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa poplitee). Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul piciorului, o creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei. Piciorul are 3 regiuni principale: - tarsul, alcătuit din oasele tarsiene - metatarsul, alcătuit din metatarsiene - degetele, alcătuite din falange Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior piciorului, iar talpa piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior. Cavităţile corpului (Fig. 8) Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin organe care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi principale ale corpului: - cavitatea anterioară - cavitatea posterioară Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării. Cavitatea anterioară a corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară (cavitatea toracică) şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele din celom sunt denumite generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară plămânul drept şi stâng. Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul dintre cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin. Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală, situată superior, şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală conţine stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, ficatul, vezica biliara, pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea 10 | P a g e

pelviană este ocupată de porţiunea terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter, trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat) (Fig. 9). Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite. Majoritatea sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele organe ale sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în cavitatea pelviana. Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi compartimentează organele, astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un singur plămân.

reg. nazală reg. orală reg. cervicală (gât) umăr reg. axilară reg. mamară reg. brahială reg. reg. abdominală reg. anterioară brahială reg. carpiană reg. palmară reg. digitală reg. femurală reg. patelară

reg. cefalică reg. frontală reg. orbitală reg. zigomatică reg. mentală reg. sternală reg. pectorală reg. cubitală ant. (fosa cubitală) reg. inghinală reg. coxală

reg. pubiană

reg. crurală anterioară

reg. tarsală (glezna) reg. dorsală a piciorului

Figura 7 A. Regiunile corpului – vedere anterioară

11 | P a g e

reg. cranială reg. posterioară toracică reg. occipitală reg. cervicală posterioară umăr reg. vertebrală (coloana vertebrală) reg. brahială reg. abdominală reg. cubitală posterioară reg. lombară reg. sacrală reg. gluteală reg. dorsală palmei reg. perineală reg. femurală fosa poplitee

reg. crurală posterioară

regiune plantară

Figura 7 B. Regiunile corpului – vedere posterioară

În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte cavităţi mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există deasemenea, două orbite care adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. Deasemenea, există 2 cavităţi ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor. 12 | P a g e

cavitatea cranială

cavitatea posterioară
cavitatea vertebrală diafragm cavitate toracică

cavitatea abdominală

cavitate pelviană

Figura 8. Cavităţile corpului

mediastin cavităţile pleurale cavitatea pericardică cavitate abdominală cavitate pelviană

cavitatea toracică

cavitate abdomenopelviană
cavitatea

Figura 9. Cavitatea anterioară a corpului 13 | P a g e

abdomeno -pelviană

cavitatea anterioară

Membranele corpului Membranele corpului sunt alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care acoperă, separă şi susţin organele interne. Există două tipuri principale de membrane: - membrane mucoase - membrane seroase Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul lubrefiază şi protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în organele cavitare, în cavitătile sau tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive, genitale şi excretoare. Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă viscerele, secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros. o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura plamanului drept şi pleura plămânului stâng) este formată din două componente:  foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor  foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul. Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie. o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:  Pericardul visceral vine în contact direct cu inima  Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică. o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:  Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale  Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele epiploon sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii, suprarenalele şi porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc retroperitoneale. Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul visceral de cel parietal (Fig. 10). 1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de sufixe, respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi prefixe ale acestor termeni.

14 | P a g e

micul epiploon

diafragm

pancreas

ficat stomac

duoden intestin gros mezenter intestin subţire peritoneu visceral rect cavitate peritoneală vezica urinară peritoneu parietal marele epiploon

Figura 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno – pelviene şi membranele seroase asociate

Rădăcina termenului Abdomeno Angi/o artros cianos Cit/o Derm/o eritros Gastr/o Glicos Hepat/o Hist/o Leuc/o Mamo

Semnificaţia Privind abdomenul Cu privire la vasele sanguine Cu privire la articulaţii Albastru Cu privire la celulă Cu privire la piele Roşu Cu privire la stomac Glucide, zaharuri Cu privire la ficat Cu privire la ţesuturi Alb Cu privire la sâni, glande mamare 15 | P a g e

absent extremitate încet prin dificil interior deasupra.. peste peste normal sub normal mare mic în jurul rapid Semnificaţia termenului Durere Celule Îndepărtarea chirurgicală a .... Formarea unei deschizături.... Scăderea sau reducerea .. ştiinţă) -otomie -ostomie -megalie -patie -fobie -plastie -penie -scop -ită Cu privire la rinichi Cu privire la sistemul nervos Cu privire la oase Cu privire la hrănire Cu privire la boală Cu privire la nas Semnificaţia termenului fără. Tăiere în . în chirurgical mărire Boală Teamă Repararea chirurgicală a .Nefro Neuro Osteo fago Pato Rino Prefixul a/an acro bradi dia dis endo epi hiper hipo macro micro peri tahi Sufixul -algie -cite -ectomie (tomos – a tăia) -gramă -grafie -logie (logos – cuvânt... Instrument de examinare Inflamaţia .. mod 16 | P a g e .. Înregistrarea unor parametri Procesul înregistrării Studiul .

Exemple de celule specializate: celulele osoase. Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă. conjunctiv.4 Structura celulei 2. 17 | P a g e . mucoasa epitelială este considerată ţsutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest nivel. creşterea. adipocitele. nervos şi muscular. a cărui funcţie este de a pompa sânge prin corp. fiecare specializată pentru o anumită funcţie. remanierea şi diviziunea. Nivelul tisular Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare. Aceştia. Celulele sunt compuse din atomi. CELULA. celulele musculare. elementele figurate. Structura particulară a fiecărei celule este direct legată de funcţia ei. celulele nervoase. funcţiile vitale. în general. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă. pielea.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară 2. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv. 11) Nivelul celular Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. precum: metabolismul. Pentru a se menţine integritatea şi buna funcţionare a organismului. 2. numite organite.2 Numărul. la rândul lor.1 Nivele de organizare ale corpului uman 2. inima. deoarece este compus din celule asemănătoare care.3 Compoziţia chimică a celulei 2. pancreasul. Omul este un organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule. Fiecare organ conţine. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial. spre exemplu. împreună. formează molecule. În stomac. trebuie să se desfăşoare corect. Ex.CURS 2. ovarele. Organismul uman conţine multe tipuri de celule. excitabilitatea. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. Nivelul organic Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care îndeplineşte o anumită funcţie. prin diverse legături chimice. la nivel celular. oasele.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. care îndeplinesc aceeaşi funcţie. dimensiunile şi tipurile celulare 2. alcătuiesc un scut protector pentru corp. splina. hepatocitele. Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri funcţionale. muscular şi nervos. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut. un ţesut pricipal şi alte ţesuturi secundare.

sunt necesare anumite condiţii. Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru. ajungând la 60 – 100 trilioane celule care formează organismul adult. Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu omputere foarte mare de focalizare. Mai mult decât atât. dimensiunile şi tipurile celulare Organismul este o maşinărie extrem de complexă. sinteza proteinelor. O înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. Din acest motiv. Un sistem este constituit dintr-o varietate de organe. un mediu care să protejeze celula. sute de tipuri de celule apar. sistemul endocrin. Pentru ca organismul să funcţioneze normal. Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru. Pentru ca celulele să rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea. culminând cu formularea teoriei celulare.2 Numărul. alcătuind organismul ca întreg. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. respiraţia celulară. Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale organismului. Celule variază mult. după diferenţiere luând o altă formă caracteristică (fig. ca formă şi dimensiuni. cât şi în cel endocrin. numite citologie. celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile. celula este considerată o unitate funcţională. Spre exemplu. care urmăreşte structurii şi funcţiilor celulei. În plus. mitoza şi meioza.5 µm. Studiile acestor cercetători au dus la conturarea unei noi discipline. Anumite organe pot participa la alcătuirea a două sisteme. sistemul circulator. Dimensiunea celulelor este măsuată în micrometri (µm). Chiar şi cea mai mare celulă. sistemul nervos. în timp ce un eritrocit (hematie) are 7. în permanenţă. după asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri. este de-abia vizibilă cu ochiul liber.Nivelul sistemic Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Pe de altă parte. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime. Pot fi:  Aplatizate (pavimentoase) 18 | P a g e . Este uimitor cum dintr-o singură celulă. deşi microscopice. Această teorie susţine că toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea structurală şi funcţională pentru toate organismele. multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular. Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă. trebuie menţinut. de către cercetătorul englez Robert Hooke. 2. a examinat o bucăţică subţire de plută şi a observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. 12). ovulul. Ex. 1 µm – 10-6 m. în care baza este reprezentară de celule. Utilizând un microscop primitiv. pot fi foarte lungi. Forma iniţială a celulelor este sferică. zigotul sau celula ou. în 1838 şi în 1839 de către biologii germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann. unele celule. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date despre celule. pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună. El le-a denumit celule. sistemul digestiv. ce au funcţii similare sau înrudite.

Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum. Patru dintre elemente reprezintă cam 95% din masa corpului (carbonul. Alte elemente comune existente în orgnism sunt: calciul. Ovale  Fusiforme  Stelate  Prismatice  Cubice etc. permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor. vitamine. ea reprezentând solventul. trebuie înţeleasă chimia corpului uman. are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o parte în alta a celulei. oxigenul şi azotul). O altă funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza). ce permite trecerea influxului nervos. de cele mai multe ori. Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de: proteine. altele sunt alcătuite din tipuri diferite de atomi (H2O). sub formă de soluţii. în corp. glucide. aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în ea.3 Compoziţia chimică a celulei Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. În plus. Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. alcătuind molecule. o bază chimică. Electroliţii Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos. Toate procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi anorganici. Mai mult. Apa este prezentă. hidrogenul. Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă. toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o îndeplinească. Rolul electroliţilor este de a 19 | P a g e . acizi nucleici. potasiu. majoritatea formează legături. Pentru a înţelege structura şi funcţia. Puţine dintre elemente se găsesc libere în organism. Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2). magneziu şi sulf. Apa Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. Apa este un solvent aproape universal. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri minerale (electroliţi). formând soluţii capabile să permită trecerea curentului electric. Apa contribuie la termoreglare. sodiu. Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru transportul gazelor. 2. fosfor. Privind forma şi dimensiunile celulelor. lipide. absorbind sau eliberând căldură. disfuncţionalităţile din organism au de multe ori.

menţine constant pH medului intern. 2. 13 ).este alcătuită în principal din: o proteine o un dublu strat fosfolipidic o colesterol o carbohidrati o alte lipide 20 | P a g e . Excesul de glucide poate fi convertit în lipide. de transport. aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari: 1. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine). Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural. nucleul 1. H şi O. Principalul lor rol este cel energetic. Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului nervos. Glucidele Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C. în contracţia musculară. comă sau diabet. Membrana celulară (Plama lema) (fig. fosfolipide. glucidelor (glicoproteine). Lipidele Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. Din această categorie fac parte monozaharidele. Fosfolipidele intră în structura membranei celulare. dizaharidele şi polizaharidele. lipidelor (lipoproteine) . enzimatic. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe musculare. precum colesterol. citoplasma 3.4 Structura celulei Oricât de mare ar fi diversitatea celulară. toate celulele au în comun o serie de structuri (fig. în apărarea organismului. în contracţia musculară. Lipidele au rol structural şi energetic. Pentru a descrie mai uşor celula. Compuşii organici Proteinele Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. Sunt insolubile în apă şi includ grăimi şi subtanţe înrudite. membrana 2. 14) . În structura proteinelor intră 20 de aminocizi. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit mod de funcţionare. friabilitate osoasă.

Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi. aparatul Golgi. Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. Acestea se găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. În citoplasmă se găsesc dispersate lipide neutre. Acesta determină gradul de permeabilitate (impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial. pot pătrunde prin stratul fosfolipidic. dar se atrag între ele. Altele se comportă ca şi enzime. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. Stratul lipidic este impermeabil pentru substanţele specific solubile în apă. în contact cu mediul intracelular şi extracelular. În acest strat sunt inserate proteine mari. substanţele solubile în grăsimi. care determină un anumit răspuns din partea celulei. precum oxigenul. Conţine dizolvate proteine. Proteinele membranare se găsesc. Se disting două categorii mari de proteine. pot străbate membrana. Organitele celulare: → cu membrană dublă: mitocondriile → cu membrană simplă: lizozomii. prin care moleculele solubile în apă. reticulul endoplamatic. cum ar fi hormonii peptidici. după modul de dispunere în membrană:  proteine transmembranare (integrale)  proteine periferice. care nu pot trece altfel prin membrana celulară. Altele intră în structura unor receptori. dioxidul de carbon. Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. peroxizomii → lipsite de membrană: ribozomii.Grosimea membranei este de aprox. au tendinţa naturală de a se dispune în zona centrală a membranei. Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse de apă. Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i). cu consum energetic). Aceste canale proteice permit trecerea preferenţială a anumitor molecule. centrozomul 21 | P a g e . granule de glicogen şi organitele. inclusiv apa. electroliţi şi glucoză. b. Colesterolul este tot de natură lipidică. ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei. 65 – 100 angstromi (Å). Prin interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului). transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. acesta suferă o modificare conformaţională. ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar. multe dintre ele. dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul mozaicului fluid. transportă substanţele în sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în apă. În schimb. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale membranei. Acestea funcţionează. Modificarea induce activarea regiunii interne a receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului. în majoritate. Uneori. unele spre altele. iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. 2. glucoza sau ureea. cu uşurinţă. însoţite de glucide. Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Deasemena contribuie la coeziunea celulelor. Citoplasma a. cum ar fi ionii. globulare. Structura membranei celulare nu este pe deplin elucidată. alcoolul. Capătul care conţine fosfatul este hidrofil.

dar numărul lor variază de la mai puţin de 100 la câteva mii. Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor. !!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe. prin respiraţia celulară. Deasemena are rol mecanic. Mitocondriile se replică independent. Acestea prezintă ataşate numeroase enzime oxidative. Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:  Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber – se consideră că s-ar transmite astfel. Replicându-se independent de nucleu. Mebrana externă este netedă. cum ar fi alcoolul sau fenobarbitalul. 17)  Reticul endoplasmatic neted . diferit de cel extrareticular. în scopul oxidării nutrienţilor cu obţinere de energie. toate mitocondriile se transmit pe cale maternă. Au forma şi dimensiunea variabile: globulară. Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza unor lipide. Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă. cea internă invaginează creste mitocondriale. în funcţie de necesarul energetic al celulei. de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în celulă. 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix. filamentoasă.Mitocondriile Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor. de susţinere a celulei.REn (fig. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial. însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă nucleul. nu şi în capul spermatozoidului. elongată. răspândite în citoplasmă. 18) Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza proteinelor. Deasemenea suprafaţa mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. 15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei). ATP-ul ste transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară. endos – interior) Reticulul endoplasmatic (fig. Aceste canalicule sunt interconectate. Structura de bază a mitocondriei (fig. astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari pentru a obţine efectul iniţial. !!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul. Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea. 22 | P a g e . Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori suprafaţa celulei. Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. dezvoltă o toleranţă. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a organismului. Pertele reticulului are aceeaşi structură ca şi membrana celulară. ele se transmit identic de la mamă.

!!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. se datorează activităţii lizozomilor. fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze. Membrana lizozomilor împiedică răaspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei. 19 ) Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. dar diferă prin două aspecte. Se formează fie prin replicare proprie. Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi. are loc atunci când enzime lizozomale sunt eliberate în capsula articulaţiilor şi iniţiază deigestia ţesutului înconjurător. vezicule secreatoare sau alte componente. Se formează în nucleoli. Ribozomii (granulele lui Palade) Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară. prezenţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. La fel. ca enzime. sau reducerea mărimii uterului după naştere. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime. 23 | P a g e . !!! Atrofierea normală. Au rolul de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii nucleici. 20). a particulelor încorporate de celulă şi a unor bacterii. Inflamarea dureroasă din artritele reumatoide. Este format din 4 sau mai multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. Peroxizomii Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor. 21). cam jumătate din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor. Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi. regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează aceloraşi organite. Spre exemplu. Acest aparat este bine dezvoltat în celulele secretoare (fig. Aparatul Golgi funcţionează în dependenţă cu reticulul endoplasmatic (fig. numite hidrolaze şi alcătuiesc un sistem digestiv al celulei. Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi. Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. de exemplu. Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. Lizozomii (fig.Aparatul Golgi (fig. 22) Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în citoplasmă. ce permite degradarea structurilor celulare distruse.

Este format din 2 centrioli. Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele organismului. Nucleul este delimitat de o membrană dublă. Porii sunt formaţi din proteine ce permit trecerea selectivă a ARN-ului. 24) Este de obicei localizat central în celulă. În interiorul nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:  Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în sinteza ribozomilor. cromatina se spiralizează şi se condensează formân cromosomii. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă). În cazul adipocitelor. Nucleul (fig. fibrelor musculare striate de tip scheletic este împins spre periferie. poroasă. perpendiculari unul faţă de altul. 23) Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană. În timpul diviziunii centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului. altele au 2 (hepatocitul). situată în apropierea nucleului.  Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem. Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei. 3. sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic). Neuronii nu au centrozom şi deci. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid. Când o celulă se divide. Majoritatea celulelor conţin un singur nucleu. Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. formată din ADN. proteine şi mici cantităţi de ARN şi diferiţi ioni. nu se pot divide. Fiecare centriol este alcătuit din tubuli de natură proteică. 24 | P a g e .Centrozomul (fig. formân fusul de diviziune. Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică.

Celulă epitelială pavimentoasă. Forma celulelor a. g. Osteocit. c. Hematie. Neuronul. f.Creşterea complexităţii sistem celulă ţesut Figura 11. Celulă musculaă netedă. h. Celulă musculaă striată de tip scheletic. Leucocit. b. Spermatozoid 25 | P a g e . d. Nivelele de organizare structurală din corpul uman Figura 12. e.

Structura unei celule Proteine fibrilare Glucide Glicolipide Dublu strat fosfolipidic Colesterol Proteine globulare Figura 14. Structura membranei celulare 26 | P a g e .Granule de secreţie Centriol Nucleol Ap. Golgi Membrana nucleară Mitocondrie Lizozom Cromatină Nucleu Membrana celulară Microtubuli Reticul endoplasmatic rugos Citoplasmă Reticul endoplasmatic neted Ribozomi Figura 13.

membrană externă membrană internă matrice (ADN mitocondrial. Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic tubuli membrană ribozomi Figura 17. enzime. ARN) creste mitocondriale cu enzime oxido-reducătoare Figura 15. Reticulul endoplasmatic neted 27 | P a g e . Imagine la microscopul electronic Figura 16. Mitocondria a. Reticulul endoplasmatic rugos Figura 18.

Aparatul Golgi Figura 20. Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi 28 | P a g e .vezicule secretoare aparatul Golgi vezicule transportoare reticulul endoplasmatic Figura 19. Aparatul Golgi în celulele secretoare Figura 21.

Lizozomii Figura 23. nucleu mb. Centrozomul cu centriolii nucleol membrană nucleară por nuclear mb. int. Nucleul 29 | P a g e . cromatină Figura 24.Figura 22. ext.

3. În timpul interfazei. ca în fig de mai sus. O nucleotidă este formată din:  O bază azotată: o Purinică: adenina. se disting două tipuri de diviziune: mitoza şi meioza. În funcţie de scopul urmărit. Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi.CURS 3. 22 de perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX pentru femeie sau XY pentru bărbat). catenele sunt răsucite una în jurul celeilalte (fig. 25). Dintre aceştia. Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici. Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:  Profaza  Metafaza  Anafaza  Telofaza Profaza (fig. iar în timpul diviziunii se condensează formând cromosomii (cromatină = cromosomi). Structura ADN-ului este cea de dublu helix. guanina o Pirimidinică: citozina. Structura unui cromosom este reprezentată mai jos: În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici. Diviziunea urmăreşte pe de o parte. timina  Zahărul: deoxiriboza  Fosfatul Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o catenă. În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin procesul de replicare (fig. unde formează cromatina. Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu. Aceasta este formată din ADN şi proteine. 26). care sunt implicate în stabilizarea cromatinei. iar pe de altă parte conservarea cantităţii de material genetic în descendenţă.1 Mitoza Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a realiza creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse. materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină. ADN-ul este un polimer format din unităţi de bază numite nucleotide (fig. 4). creşterea organismului şi înlocuirea celulelor distruse. care este laxă. ADN-ul este o moleculă bicatenară. fiecare conţinând 2 molecule de ADN. Ciclul celular prezintă două etape mari: interfaza şi diviziunea. 29): Cromatina începe să se condenseze Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege 30 | P a g e . fiecare conţinând o singură moleculă de ADN bicatenar. CICLUL CELULAR Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN. cele două catene sunt legate între ele prin punţi de hidrogen între bazele azotate de pe cele două catene. Reprezintă perioada din momentul apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea ei.

Are ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din cantitatea de material genetic. paterni şi materni. 31 | P a g e . Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de material genetic constantă în descendenţă (23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig. Etapa reducţională se finalizează cu obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici. 33):  Profaza I  Metaza I  Anafaza I  Telofaza I o Etapa equaţională (fig. 30): Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă foarte clar cele 2 cromatide) Membrana nucleară a dispărut complet Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică) Anafaza (fig. 32): Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare) 3.2 Meioza Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale. Profaza I: – – Este mai lungă decât profaza mitozei În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor omologi. 34):  Profaza II  Metafaza II  Anafaza II  Telofaza II În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi). 31): La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul centromerului şi devin monocromatidici La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei Telofaza (fig. 23 cromosomi). 35).- Centriolii încep să formeze fusul de diviziune Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici) Metafaza (fig. în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi. Are 2 etape mari: o Etapa reducţională (fig.

ARN de transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la nivelul ribozomilor.În această etapă are loc şi crossing . În citoplasmă există ARN de transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit codon din ARN mesager. la nivelul ribozomilor. Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită. 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol Telofaza I: Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule nou formate După etapa reducţională urmează o scurtă interfază. 32 | P a g e . 36) are loc în 2 etape mari:  Transcripţia  Translaţia Transcripţia (fig. bicromatidici. în care nu se mai dublează materialul genetic.over-ul (schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi) Metafaza I: Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică Anafaza I: – – – – – – Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei. părăseşte nucleul şi ajunge în citoplasmă. Un codon codifică un anumit aminoacid. unde se fixează de secvenţa complementară de ARN measager. după maturare. în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi. Translaţia (fig. respectiv spermatozoizii. Acesta. pe bază de complementaritate. Următorul ARN de transport se va prinde în continuarea primului şi între aminoacizii transportaţi se vor forma legături peptidice. care se leagă între ei prin legături peptidice. La sfârşit rezultă un lanţ peptidic care se va împacheta într-un anumit fel formând o proteină. singura diferenţă fiind aceea că se obţin 23 cromosomi monocromatidici în loc de 46. 3. Procesul se repetă până ce se termină catena de ARN mesager.3 Sinteza proteinelor (fig. Astfel 3 nucleotide din ARN (ADN) formează un codon. iar spermatozoizii conţin 22+X sau 22+Y cromosomi. Materialul genetic. 38) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. 37) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN. Proteinele sunt sintetizate în funcţie de necesarul celulei şi în permanenţă are loc un control al sintezei prin diverse mecanisme chimice. Celulele rezultate în urma diviziunii sunt ovulele. are rolul de a controla activitatea celulei prin sinteză proteică. în ARN-ul mesager. după care ARN de transport se desprinde. Ovulele conţin toate 22 + X cromosomi. Migrează cromosomi întregi. Pentru a se forma proteine este nevoie de aminoacizi.

Figura 25. Structura cromosomului bicromatidic 33 | P a g e . Structura dublu helix a ADN-ului Figura 27. Structura deoxiribonucleotidei Figura 26.

Figura 28 Replicarea ADN-ului Figura 29 Profaza Figura 30 Metafaza 34 | P a g e .

Figura 31 Anafaza Figura 32 Telofaza Figura 33 Etapa reducţională: profaza I. telofaza I Figura 34 Etapa equaţională 35 | P a g e . anafaza I. metafaza I.

Meioza şi fecundaţia Figura 36 Sinteza proteinelor 36 | P a g e .Figura 35.

Figura 37 Transcripţia Figura 38 Transcripţia şi translaţia 37 | P a g e .

39) ii.1 Ţesutul epitelial Este format din celule strâns unite între ele prin substanţă fundamentală.4 Nervos - 4. sudoripare (fig.2 Conjunctiv 4. Cubic: tubul contort distal al nefronului (fig. 43) c. mamare. Epitelii de acoperire: a. Cubic: canalele mari de secreţie ale glandelor salivare. faringiană. Ţesuturile epiteliale formează cu ţesutul conjunctiv o unitate funcţională După rolul pe care-l îndeplinesc în organism. endoteliul vaselor sanguine şi limfatice (fig. Columnar (prismatic):  Cu cili: trompele uterine (fig.CURS 4. 42) b. periard.3 Muscular 4. epiteliile se clasifică în: 1. la care nucleii celulelor sunt situaţi la nivele diferite şi creează efectul de pluristratificat: mucoasa traheei şi a bronhiilor principale (fig. Pavimentos:  Cheratinizat: epiderma  Necheratinizat: mucoasa bucală. hrănirea se face prin difuzie. pe baza ţesutului conjunctiv lax situat sub membrana bazală.1 Epitelial 4. Pavimentos: pleură. ŢESUTURILE Sunt alcătuite din celule care au aproximativ aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. vaginală (fig. peritoneu. Unistratificate: i. Pluristratificate: i. Pseudounistratificate: este un epiteliu unistratificat. Celulele sunt dispuse pe o membrană bazală Ţesutul este nevascularizat. 41)  Cu microvili: epiteliul tubului digestiv de la stomac la rect (fig. 44) ii. Există 4 tipuri fundamentale de ţesuturi: 4. 45) 38 | P a g e . 40) iii.

Apocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea polului apical al celulei: glandele mamare  Glandele endocrine: elimină produsul de secreţie direct în sânge. După structură. 39 | P a g e . numărul de straturi creşte (fig.Merocrine: produsul de secreţie este eliminat fără distrugerea celulelor secretoare: pancreasul exocrin . glandele pot fi (fig. pot fi: o Foliculare (tiroida) o Sub formă de cordoane: pancreasul endocrin iii. uretra peniană d. 2. iar când este goală. vase de sânge şi nervi. De tranziţie (uroteliu): este un epiteliu de acoperire la care numărul de straturi variază: vezica urinară. 48): . Glandele sunt de 3 tipuri mari:  Glande exocrine: îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal. Atunci când vezica urinară este plină numărul de straturi scade. Epitelii glandulare: intră în alcătuirea glandelor. 47):  Simple: o Tubulare: glandele Liberkuhn din mucoasa intestinală o Acinoase: glandele sebacee  Compuse: o Tubulare: glandele Brunner din duoden o Acinoase: glandele mamare o Tubulo-acinoase: glandele salivare După mecanismul de excreţie. alături de ţesut conjunctiv. Prezintă: o O porţiune secretorie (adenomer) o Un canal de secreţie (duct) După forma părţii secretorii pot fi: o Tubuloase o Acinoase Tipuri morfologice de glande exocrine (fig.Prismatic: canalele mari de secreţie ale unor glande salivare.Holocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea completă a celulei secretoare: glandele sebacee . căile urinare. 46).

membrană ce înconjoară cartilajul .Fibre de colagen şi elastice . Ţesutul conjunctiv reticular (fig.Substanţa fundamentală: condrina (de natură proteică) impregnată cu săruri de calciu şi sodiu . transmis mai departe prin dendritele neuronilor cu care vin în contact: celulele senzoriale auditive. 52): predomină adipocitele (celule care depozitează lipide): în jurul rinichilor. de colagen. se disting 4 tipuri principale de ţesut conjuncti: 1) Ţesutul conjunctiv moale: substanţa fundamentală are o consistenţă moale.2 Ţesutul conjunctiv . tendoane (fig. Ţesutul conjunctiv lax: celulele. 51): predomină fibrele de reticulină şi reticulocitele. 53): predomină fibrele elastice: tunica internă a arterelor 2) Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) . d.Este alcătuit din:  Substanţă fundamentală  Celule conjunctive  Fibre: elastice. a. Ţesutul conjunctiv lax însoţeşte epiteliile. în hipoderm e. Epiteliile senzoriale: sunt formate din celule specializate pentru captarea stimulilor şi transformarea lor în impuls nervos. Ţesutul conjunctiv fibros: predomină fibrele elestice şi de colagen: fascii. măduva roşie hematogenă. ovarul. Ţesutul alcătuieşte matricea (cu aspect de reţea) a organelor hematopoietice (care produc elementele figurate) şi limfopoietice (care produc limfocitele): splină. Glandele mixte: prezintă şi parte endocrină şi parte exocrină: pancreasul. suprarenalelor. aponevroze. Ţesutul conjunctiv elastic (fig. 49 şi 50) c. gustative 4. laringe. b. vestibulare. 54) 40 | P a g e . hrănirea se face prin difuzie pe baza pericondrului. cartilaje costale (fig.Este avascularizat. de reticulină După tipul de substanţă fundamentală. substanţa fundamentală şi fibrele se găsesc aproximativ în cantitate egală. Ţesutul conjunctiv adipos (fig.Celule cartilaginoase:  Condroblaste (celule tinere)  Condrocite (celule adulte) care se găsesc în cavităţi numite condroplaste .Se clasifică în 3 categorii:  Hialin (substanţa fundamentală are aspect sticlos): capetele articulare ale oaselor. testiculul 4. trahee.

55)  Fibros: predomină fibrele de colagen: discurile intervertebrale.Celule: osteoblaste (celulele tinere). 57. simfiza pubiană (fig.Substanţa fundamentală: oseina (proteină) impregantă cu săruri de calciu şi fosfor . .Structura miofibrilei (fig. 58) . 60 şi 61): 41 | P a g e .Este prezent în muşchii scheletici . 4. Ex.Este format din fibre plurinucleate (fig. diafiza oaselor lungi.intră în alcătuirea muşchilor .Se clasifică în:  Ţesutul muscular striat: o Scheletic o Cardiac  Ţesutul muscular neted: o Visceral o Multiunitar Ţesutul muscular striat de tip scheletic . Sistemele havers sunt alcătuite ca în fig. pavilionul urechii. aripile nasului (fig.3 Ţesutul muscular . lama externă a oaselor late şi scurte  Spongios: este format din trabecule. 59. osteocite (celulele mature prezente în osteoplaste) şi osteoclaste (celule cu echipament enzimatic bogat ce intervin în remanierea osoasă) Ţesutul osos se clasifică în două categorii mari:  Compact: este format din unităţi morfologice numite osteoane sau sisteme Havers. Elastic (predomină fibrele elastice): epiglotă. 56) 3) Ţesutul conjunctiv dur (osos) .Fibre de colagen .Durata contracţiei este mică . Ex. Trabeculele sunt formate din straturi de lamele osoase care nu formeazaă osteoane.Viteza de contracţie este mare .prezintă proteine contractile (actina şi miozina) implicate în contracţia musculară şi grupate în organite specifice acestui ţesut: miofibrile . care delimitează areole cu măduvă roşie hematogenă. interiorul epifizelor oaselor lungi şi lama internă a oaselor late şi scurte.Reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat sub formă de tuburi T şi este implicat în transportul ionilor de Ca.

În timpul contracţiei. Fiecare fibră musculară este inervată de câte o fibră nervoasă 42 | P a g e . 63): prezent în organele viscerale (tub digestiv. O fibră nervoasă inervează mai multe fibre musculare o Multiunitar: muşchiul erector al firului de păr. fibrele circulare şi radiare ale irisului. miofilamentele de miozină se cuplează cu cele de actină.Este format din fibre unicelulare .- o Disc clar (izotrop)  Central: membrana Z.Miofibrilele sunt organizate în sarcomere . căile respiratorii. proprietate numită automatism cardiac şi se datorează existenţei unui ţesut excito-conductor nodal format din fibre musculare cardiace modificate Ţesutul muscular neted .Durata contracţiei este mare .Durata contracţiei este medie . dispuse central  Banda H (stria Hensen). subţiri o Disc întunecat (anizotrop)  Capetele miofilamentelor de actină  Miofilamentele de miozină.Muşchiul inimii se contractă independent de informaţiile venite de la nivelul sistemului nervos. groase. determinând scurtarea sarcomerelor şi apropierea membranelor Z Ţesutul muscular striat de tip cardiac (fig. localizată central este mai dechisă la culoare şi reprezintă zona formată doar din din miofilamente de miozină Unitatea funcţională a miofibrilei este sarcomerul.Fibrele sunt unicelulare . tunica medie a vaselor sanguine).Viteza de contracţie este medie .Fibrele comunică între ele prin intermediul striilor scalariforme (discurilor intercalare) .Viteza de contracţie este mică . care străbate transversal toată fibra  Miofilamente de actină. muşchiul ciliar. vezica urinară.Intră în alcătuirea miocardului . în prezenţa ionilor de calciu. Acesta reprezintă porţiunea cuprinsă între 2 membrane Z succesive.Miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere .Au aspect fusiform .Este de două tipuri: o Visceral (fig. 62) .

4. Axonul se termină cu butoni terminali.Axonul poate fi acoperit de 3 teci:  Teaca de mielină: este situată peste axolemă şi are o structură discontinuă.  Teaca Henle este o teacă continuă cu rol de izolare a fibrei nervoase (axonului) Clasificarea neuronilor: 1. deasemenea. centriped. După funcţie:  Senzitivi (fac sinapsă cu receptorii)  Motori (transmit informaţia spre efectori de la centrii nervoşi)  Senzoriali (joacă rol de celule receptoare: celulele cu con şi bastonaş din retină) 43 | P a g e . celule gliale) Neuronul Alcătuire (fig. în care se găsesc numeroase mitocondrii.Este alcătuit din: o Celule nervoase (neuroni) o Celule de susţinere (nevroglii. celuliped (dinspre exterior spre corpu celular)  Axon: prelungire unică. 64) .4 Ţesutul nervos (fig. spaţiile rămase neacoperite de ea se numesc strangulaţii (noduri) Ranvier. Teaca aceasta este. Are rol trofic şi de apărare a axonului. în care există vezicule cu mediatori chimici. 65): o Corp celular:  Neurilema  Neuroplasma  Neurofibrile  Corpii tigroizi (corpusculii Nissl) – mase dense de reticul endoplasmatic rugos  Organite nespecifice  Lipseşte centrozomul (neuronul nu se divide) o Prelungiri nervoase:  Dendrite (dendros – copac): prelungiri multiple. discontinuă. celulifug.  Teaca Schwann: este formată din celule gliale Schwann şi produce teaca de mielină. centrifug. Prezintă o axolemă (membrana) şi axoplasma. care conduc impulsul nervos aferent. cu rol în transmiterea impulsului nervos. care conduce impulsul nervos eferent.

şi postsinaptică:  Neuro. neuronii din hipotalamus) 2. Sferici ii. Unipolari: prezintă doar axon (celulele cu con şi bastonaş din retină) b. 1 Å = 10 -10m): conţine proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici o Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine receptori pentru mediatorii chimici Clasificarea sinapselor: o După componentele pre. După numărul de prelungiri: a.neuronale:  Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul neuronului postsinaptic)  Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita neuronului postsinaptic)  Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular al neuronului postsinaptic)  Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară (placă motorie) 44 | P a g e - - - . După forma celulelor: i. Bipolari: prezintă un axon şi o dendrită (celulele bipolare din mucoasa olfactivă) d. Stelaţi etc. Piriformi iv. Multipolari: neuronii piramidali din scoarţa cerebrală 3.Au rol trofic şi de susţinere a neuronilor Sinapsa Reprezintă legătura dintre: o Doi neuroni o Un neuron şi o celulă receptoare o Un neuron şi o celulă efectoare (musculară sau glandulară) Alcătuirea sinapselor chimice (fig. Piramidali iii. Pseudounipolari: prezintă şi axon şi dendrite. care se unesc în dreptul corpului celular şi creează impresia de unipolar (neuronii din ganglionii spinali) c. 66): o Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic o Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi. Celulele gliale . Secretori (produc hormoni.Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii .

Inhibitorii: impulsul nu se mai transmite mai departe Figura 39 Ţesut epitelial de acoperire pavimentos simplu – endoteliul vaselor sanguine Figura 40. Ţesut epitelial de acoperire cubic simplu – tubul contort distal al nefronului 45 | P a g e .colina) b. Electrice: foarte rare în organismul uman o După efect: a. Adrenergice (mediatorii sunt adrenalina şi noradrenalina) ii. Colinergice (mediatorul este acetil.o După tipul de transmitere: a. Excitatorii: impulsul se transmite mai departe b. Chimice: i.

Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu cili Figura 42 Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu microvili 46 | P a g e .Figura 41.

Figura 43 Ţesut epitelial de acoperire pseudounistratificat Figura 44 Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat 47 | P a g e .

Figura 45. Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat cubic Figura 46 Ţesut epitelial de acoperire de tranziţie 48 | P a g e .

Tipuri de glande exocrine după mecanismul excreţiei 49 | P a g e . Tipuri morfologice de glande exocrine Figura 48.Figura 47.

ţesut conjunctiv moale fibros 50 | P a g e .Figura 49 Fascia – ţesut conjunctiv moale fibros Figura 50 Tendon .

Figura 51 Ţesut conjunctiv moale reticular Figura 52 Ţesutul conjunctiv adipos 51 | P a g e .

Figura 53 Ţesutul conjunctiv moale elastic Figura 54 Ţesut cartilaginos hialin 52 | P a g e .

Figura 55 Ţesut cartilaginos elastic Figura 56 Ţesut cartilaginos fibros 53 | P a g e .

Ţesutul conjunctiv dur (osos) Figura 58 Fibre musculare striate 54 | P a g e .Figura 57.

Figura 59 Structura fibrei musculare striate de tip scheletic Figura 60 Fibra musculară striată de tip scheletic 55 | P a g e .

Figura 61 Structura miofibrilei Figura 62 Fibra musculară cardiacă 56 | P a g e .

Ţesutul nervos.Figura 63 Fibra musculară netedă viscerală Figura 64. Neuronul b. a. Nevroglia 57 | P a g e .

Sinapsa chimică 58 | P a g e .Figura 65 Structura neuronului Figura 66.

2 Grupele sanguine şi Rh-ul Sângele. 67). trecând prin mai multe stadii. Primul stadiu este proeritroblastul (celulă mare. Definiţie. leucemie. SÂNGELE 5. al cărui stadiu final este globulul roşu din sângele circulant.1 Componentele sanguine 5. Din faţă are aspect circular cu diametru de ~7µm. cu miros specific. Cantitatea de sânge rămâne constantă în stări fiziologice. eritrocite 2.35). nucleată). limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului.1. Are un aspect caracteristic. hemoragii. împreună. care este globulul roşu matur. Elementele figurate se împart în 3 categorii mari: 1. gust uşor sărat şi un pH uşor alcalin (7. iar din profil are aspect de disc biconcav. care se caracterizează prin micşorarea nucleului. trombocite 1. de aceea sângele este considerat un ţesut mobil (fig. Acesta evoluează şi dă alte forme celulare. anucleat. leucocite 3. 5. Cantitatea de sânge din corpul uman reprezintă cam 8% din greutatea corpului. iar în altele creşte: hipertiroidism.2 Plasma 5. În unele stări patologice: anemii. cantitatea de sânge scade. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice.1 Elementele figurate Volumul elementelor figurate reprezintă 42-45% din volumul total sanguin. Elementele sanguine se distrug şi se refac neîncetat în decursul vieţii. Stadiul final fiind eritrocitul.CURS 5. Acesta se mai numeşte şi hematie. El se formează doar prin transformarea elementelor din seria eritrocitară. Sângele este un lichid de culoare roşie. Această formă asigură un maxim de suprafaţă la minim de 59 | P a g e . Eritrocitele (fig. organismul având mecanisme speciale de reglare. Eritrocitul este o celulă foarte diferenţiată.1 Elementele figurate 5. alcătuiesc seria eritrocitară. 68) Sunt celule diferenţiate pentru a transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi dioxidul de carbon de la acestea la plămâni. 5. în care elementele figurate sunt libere.1 Componentele sanguine Sângele este un ţesut format din elemente figurate şi o substanţă fundamentală numită plasmă sanguină. care.1. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice.1. care a pierdut capacitatea de diviziune. Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.

CO2). Numărul eritrocitelor: . cu droguri (nitratii din droguri)) Durata de viaţă: datorită metabolismului său intens. Acest 60 | P a g e . Compoziţia chimică a eritrocitelor: . datorată rarefierii aerului. După aceasta se distrug în organele hematopoietice. prin ruperea membranei hematiilor. Aceasta se datorează posibilităţii hemoglobinei de a realiza combinaţii reversibile cu gazele (O2. intoxicaţie cu CO etc. al căror diametru este mai mic decât al hematiilor. Măduva hematogenă. având o activitate intensă.patologică: creşte numărul hematiilor ca urmare a unei stări patologice: tuberculoză. iar sângele în care s-a făcut hemoliza se numeşte sânge lacat. hemoglobina iese din hematii.fiziologică: poliglobulia de altitudine.5 mil/mm3 de sânge -♀ . . Eritrocitopenia poate fi: .substanţe organice: proteine. iar scăderea numărului de hematii se numeşte eritrocitopenie. care se apreciază la ~ 3000 m2. Datorită formei lor. Pentru a face faţă cerinţelor corpului. tratament cu raze X. este scurtă: 120-135 zile.substanţe anorganice: apa şi un procent redus de săruri minerale. 2. completează aceste pierderi. Creştere numărului de hematii se numeşte poliglobulie (policitemie). O2 + Hb↔HbO2 (oxihemoglobina) CO2+ Hb↔HbCO2 (carbohemoglobina) Hemoglobina poate realiza şi alte combinaţii periculoase pentru organism (carboxihemoglobina. lipide. Eritrocitele se caracterizează prin elasticitate foarte mare. Fenomenul se numeşte hemoliză sau lacare. Rolul eritrocitelor: transportul gazelor. Poliglobulia poate fi: .5 mil/ mm3 de sânge -♂ În organism se distrug zilnic aproximativ 10 mil hematii/sec. . Predominant se găseşte hemoglobină (34% din volumul eritrocitului). creşte numărul hematiilor. mai ales în splină.volum. după care îşi recapătă forma iniţială. Leucocitele sunt specializate pentru a îndeplini funcţia de apărare a organismului. Hemoglobina se găseşte în cantitate de 14-15g/100ml sânge. Leucocitele Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate care au forma schimbătoare şi prezintă nucleu. cu CO (monoxid de carbon) şi methemoglobina.fiziologică: se produce când organismul se află un timp îndelungat într-o atmosferă în care presiunea parţială a oxigenului este mai mare: mine. eritrocitele realizează o suprafaţă foarte mare.patologică: în intoxicaţii. . ocean. În cazuri patologice.4. Posibilitatea de a emite pseudopode le permite trecerea prin peretele capilarelor. Au o formă ovală şi sunt capabile să emită pseudopode şi astfel să-şi modifice forma. astfel se pot deforma când trec prin capilare. pentru totalul eritrocitelor.

Numărul leucocitelor: 5000-8000/mm3 sânge. Imunitatea -reprezintă starea de rezistenţă a organismului faţă de acţiunea de infecţie a microorganismelor patogene. microbiene. Apare în gripe. resturilor celulare şi microbiene. Limfocitele se formează în ţesutul limfoid al ganglionilor limfatici. se împart în 3 categorii: neutrofile. Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză. Nu au capacitatea de fagocitoză. 2. Numărul lor creşte în stadii tardive ale infecţiilor. astfel că celulele par plurinucleare. diferite particule străine. Durata de viaţă a leucocitelor este foarte scurtă: 30 zile (limfocite). în sânge găsindu-se şi celule imature nefuncţionabile apar leucemiile. . Scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie. Nucleul prezintă aspecte variate: .5%. Bazofilele reprezintă cam 0. fenomen numit fagocitoză. 3. Tot datorită pseudopodelor pot îngloba particule străine. Au rol în producerea de anticorpi. Monocitele sunt celule mari. Structura leucocitelor Citoplasma acestora poate fi omogenă sau poate prezenta granulaţii. Acidofilele reprezintă cam 2-4%. 69) 1. Astfel leucocitele se împart în agranulocite şi granulocite. nucleul are formă sferică sau ovală. putând încorpora orice particulă străină sau 61 | P a g e . Când creşterea este anarhică. bazofile. În lupta împoriva agenţilor patogeni intervin fagocitele (neutrofilele şi monocitele) şi anticorpii. II. Dimensiuni: variază între 7-20µm. de aceea se mai numesc şi eozinofile. Fagocitele au acţiune nespecifică. Aceasta este manifestare a unor stări patologice: septicemii. timusului. Prezintă afinitate pentru coloranţi neutri. 1. în general. Au rolul de a fagocita resturi celulare. Agranulocite (fig. După afinitatea pentru un anumit colorant. Se formează. Se coloreză cu eozină. Se găsesc în procent de 25% din totalul leucocitelor. În tuberculoză. Sunt prezente în număr mai mare în organele limfoide. splinei. encefalită. sifilis luptă pentru izolarea infecţiei. 2. în cicatrizarea rănilor. Se găsesc într-un procent de 65%. Clasificarea leucocitelor I. nucleul este lobat. 2-3 zile (neutrofilele). se colorează cu coloranţi bazici. etc. în măduva osoasă.la granulocite. acidofile. Numărul lor creşte în alergii şi parazitoze. Intervin în refacerea ţesuturilor lezate. Granulocitele (fig. formând o masă nucleară unică. Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite. Intervin în fagocitarea şi distrugerea germenilor virulenţi.fenomen se numeşte diapedeză.la agranulocite. intoxicaţii. se găsesc în proporţie de 5% din totalul leucocitelor. 70) prezintă granulaţii care se colorează cu diverşi coloranţi.

Aceste substanţe sunt puse în libertate prin distrugerea trombocitelor. .trombokinaza. Au dimensiuni foarte mici: 2-4µm.retractozimul: provoacă contractarea cheagului şi expulzarea serului . Formarea trombinei din protrombină (produsă de ficat în prezenţa vitaminei K). reluarea circulaţiei 5. Substanţele anorganice: apa şi sărurile minerale Apa reprezintă cam 90% din totalul plasmei. în prezenţa trombinei. Timpii: .formarea dopului plachetar .serotonina: provoacă vasoconstricţia . Trombocitele (fig. Formarea tromboplastinei din cei 13 factori trombocitari şi plasmatici.fragmente celulare proprii. Conţine substanţe anorganice şi organice. Cheagul este format din reţeaua de fibrină în ochiurile căreia se dispun elemente figurate. fibrinoliza.000-400.trombodinamic: 1. retracţia chegului sub acţiunea retractozimului şi eliberarea serului 2.este substanţa fundamentală a ţesutului sanguin.000/mm3 sânge. Anticorpii au acţiune specifică. 3. Plasma reprezintă un lichid de culoare alb-gălbuie. Formarea fibrinei din fibrinogen solubil.vasculoplachetar: .redirijarea circulaţiei . 71) se mai numesc plachete sanguine. 3. Etape: 1. Sunt cele mai mici elemente figurate şi au rol în coagularea sângelui. Coagularea sângelui (hemostază) . Durata de viaţă: 3-5 zile. Practic reprezintă un fragment din citoplasma megacariocitului. în prezenţa Ca2+ 2. Conţin o serie de substanţe cu rol important în coagulare: . cu o compoziţie chimică foarte complexă. prin fragmentarea megacariocitelor.distrugerea fibrinei (sub acţiunea plasminei) 3.factorul antiheparinic: anihilează acţiunea heparinei (rol anticoagulant).oprirea sângerării în cazul lezării unui vas mic sau mijlociu. Se formează în măduva osoasă. sub influenţa tromboplastinei şi a Ca2+ .are loc vasoconstricţia vasului lezat .2 Plasma . Numărul trombocitelor: 200. 62 | P a g e .plasmatic (coagularea propriu-zisă): formarea cheagului fibros la interiorul şi la suprafaţa dopului plachetar. Reprezintă 55-58% din volumul total sanguin. care activează tromboplastinogenul .1. Sunt de natură proteică şi apar în plasmă în prezenţa unui antigen.

De exemplu. Grupul sangvin este determinat de prezenţa pe suprafaţa hematiilor a unor substanţe antigenice (aglutinogene). Aglutinare antigen A Neaglutinare anticorpi anti . Proteinele acestea au rol şi de sisteme tampon. Cationi: Na+. anticorpi. glucide. creatinină. anioni: Cl-. Un antigen nu trebuie să întâlnească anticorpul (aglutinina) corespunzător (tabel). însă o persoană cu grupul 0 nu prezintă nici antigen A.A anticorpi anti .fibrinogenul are rol în coagularea sângelui. 5. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l. Dacă se întâlnesc. bilirubină. Sistemul ABO a fost studiat de timpuriu. Sistemul antigenic AB0 este reprezentat de antigenele A şi B (determinate de genele LA şi LB) de la suprafaţa hematiilor. aminoacizi. se are în vedere compatibilitatea.albuminele plasmatice (serumalbuminele) se formează în ficat şi au rol în transportul alimentar şi schimbul de apă dintre celule şi mediu. enzime. γglobulinele joacă rol important în sinteza anticorpilor. vitamine. aceasta fiind recesivă. lipide. hormoni. . aglutinează şi hemolizează (fig. LB şi l. prezintă antigen B. Se formează în ficat. ureea. prezintă antigen A şi o persoană cu grupul sangvin B. Ca2+. CO3H-. iar LA este în raport de codominanţă cu LB. datorită necesităţii realizării transfuziilor. SO4H-. . Substanţele organice se găsesc într-un procent de 9%. Sistemul AB0 a fost descoperit în anul 1900 de Karl Landsteiner.Sărurile minerale reprezintă cam 1% şi se găsesc dizolvate în plasmă sub formă de ioni. După cum se observă în tabel. nici B. K+. În acest scop. 72). Aceasta este dată de sistemul AB0 şi Rh. Sărurile minerale menţin presiunea constantă a plasmei şi pH-ul (sisteme tampon). o persoană cu grupul sangvin A. Acid uric.globulinele plasmatice (serumglobulinele) prezintă mai multe varietăţi.B 63 | P a g e . cele patru grupe sanguine sunt determinate de genele LA. Proteine: .2 Grupele sanguine şi Rh-ul Grupele sanguine În cazul unor pierderi masive de sânge se apelează la transfuzii.

Compoziţia sângelui 64 | P a g e . O B. S-a constatat că 85% din populaţia lumii conţine pe suprafaţa hematiilor factorul D (genotipul: DD sau Dd) – Rh+. Rh-ul este important în timpul transfuziilor.şi naşte un copil cu Rh+. Astfel. Reacţia hematiilor unei persoane cu grupul sangvin A la contactul cu ser sangvin conţinând anticorpi anti-A (cazul A) sau anti-B (cazul B). Determinismul sistemului sangvin AB0 Fenotip A B AB O Genotip LALA LAl LBLB LBl LALB ll Antigene A B A. anticorpii mamei vor interacţiona cu antigenele copilului. O Toate O Pot dona sânge la A. dar mai ales când este vorba despre compatibilitatea materno-fetală. Figura 67. Regula transfuziei: în sângele donatorului nu trebuie să existe antigene care să reacţioneze cu anticorpii din sângele primitorului. ducând la hemoliză.B Pot primi sânge de la A. iar restul de 15% nu au acest factor (genotip: dd) – Rh-. Poate apărea în acest caz boala hemolitică a noului-născut. AB AB Toate Rh-ul Rh-ul a fost descoperit prima dată la o specie de maimuţe Maccacus rhesus şi apoi au fost puse în evidenţă şi la om. Rh-ul este dat de existenţa factorului D. va dobândi în timpul naşterii anticorpi anti-Rh.Fig. o mamă care prezintă Rh.B Anticorpi (IgM) B A A. 72. În aceste condiţii la o viitoare sarcină cu Rh+. AB B.

globule roşii) Figura 69 Agranulocitele 65 | P a g e .Figura 68 Hematiile (eritrocite.

Figura 70 Granulocitele Figura 71 66 | P a g e .

Procesul hematopoiezei 67 | P a g e .Figura 73.

sanguin. late. în special calciu şi fosfor. elastice şi fibroase (vezi cursul despre ţesuturi). O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de pericondru (un strat conjunctiv bogat în fibre. Oasele lungi. în principal. 6. aspectul lor fiind un indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia. În structura lor predomină ţesutul osos. care înseamnă mumie sau corp uscat. Funcţiile oaselor sunt multiple: Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior. Oasele: caracteristici morfologice Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică Constituie rezerve de minerale. constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. cu rol de protecţie. dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos. Din punct de vedere histologic.CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR 6. scurte. este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi. situate în regiunile care necesită o elasticitate mai mare. Scheletul uman adult este alcătuit.1. Cartilajele Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje. neregulate. 6. şi câteva cartilaje. numite oase. Oasele lungi intră în 68 | P a g e . toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere). iar cuşca toracică – inima.1. ca la orice organism vertebrat. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton. nutriţie şi reparaţie). Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni. plămânii). SISTEMUL OSOS Scheletul uman.1. este lipsită de terminaţii nervoase şi vase de sânge. la care predomină lungimea.2. mai ales oasele bazinului sunt adaptate acestei funcţii). din elemente osoase. care pot fi eliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie. Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul. cartilajele scheletice pot fi hialine. cartilaginos etc. sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi două extremităţi mai voluminoase numite epifize. coloana vertebrală – măduva spinării.1. se deosebesc oase: lungi. Morfologia oaselor Forma oaselor Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite.

Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini. aşa cum sunt vertebrele sau mandibula. Pe lângă oasele tipice. care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior. în grosimea unui tendon. prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare. osul pisiform. care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor. rugoasă Constituie OSOASE suprafeţe de ataşare pentru CREASTĂ Linie proeminentă îngustă muşchi şi ligamente TROHANTER LINIE Proeminenţă de formă neregulată Linie îngustă mai puţin proeminentă decât creasta Mică proeminenţă rotunjită Suprafaţă înălţată deasupra unui condil Expansiune ascuţită. Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele). există şi oase supranumerare. cu cele trei dimensiuni aproape egale. Oasele neregulate au forme variate. ajută la formarea articulaţiilor. Relieful extern Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe. el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană. Oasele scurte au o formă aproximativ cubică. În tabelul de mai jos sunt rezumate elemente de relief osos: DENUMIRE DESCRIERE ROL PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex. Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi lăţimea). toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul). asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. rotula).alcătuirea scheletului apendicular. subţire 69 | P a g e TUBERCUL EPICONDIL SPINĂ . dezvoltate la niveul unei articulaţii. depresiuni şi deschideri.

PROCES CAP Orice proeminenţă osoasă Expasiune osoasă a unei epifize. tapisată cu o mucoasă Depresiune osoasă puţin adâncă. Structura osului lung Secţiunea longitudinală a unui os lung (Fig. cu aer. 75) arată că acesta este alcătuit din:  Diafiză: 70 | P a g e . netedă Proces articular rotunjit Proces articular de forma unui scripete Expansiunea unui os care face unghi cu restul structurii Cale de pasaj. de forma unui canal Cavitate în os. adesea apropiată de articulaţie Brazdă Deschidere îngustă. susţinută de un gât scurt Suprafaţă articulară aproape plată. ca o despicătură Deschidere rotundă sau ovală într-un os Asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor Ajută la formarea articulaţiilor FAŢETĂ CONDIL TROHLEE RAMUS DEPRESIUNI ŞI DESCHIDERI OSOASE MEAT SINUS FOSĂ ŞANŢ FISURĂ FORAMEN Structura oaselor Structura oaselor variază în funcţie de forma lor.

Interiorul osului este ocupat de o masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de endost). Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor. artera nutritivă se ramifică spre periost.o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă o Peretele diafizar:  Periost: formaţiune de natură conjunctivă. care conţine în alveolele sale măduvă roşie. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive. scurt şi neregulat Oasele late. unde se găseşte cartilaj articular.  Epifiză: ţesut osos spongios. fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură. Măduva osoasă. în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie hematogenă. bogată în celule adipoase (care-i dau culoare galbenă). Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv. dar în perioada de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. coaste. canalele Havers. precum şi la adult – în oase late. şi în faza finală de dezvoltare este bine adaptat funcţiilor acestuia. alveolele osului spongios) măduvă osoasă. nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine. scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o venă epifizară. Culoarea. Periostul este bine inervat şi vascularizat. Creşterea şi remodelarea osoasă Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului. se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. Măduva roşie se află în toate oasele tinere (de făt şi de copil). 71 | P a g e . coxale. măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos compact. ea prezentându-se ca măduvă roşie. oasele baze craniului). dispusă spre interior ce conţine osteoblaste. În cazul unui os lung. Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. Aceasta rezultă din transformarea măduvei roşii. neregulate (vertebre. Ea are rol hematopoietic. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a osului. diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă. Structura osului lat. Măduva galbenă. Inervaţia oaselor este bogată. Un astfel de os prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). osteoclaste şi celule osteoprogenitoare. Membrana periostală prezintă 2 straturi: Superficial: ţesut conjunctiv fibros Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste  Ţesut osos compact  Endost: membrană epteliformă. datorită vascularizării şi rezistenţei sporite. similară celor diafizare. în epifizele oaelor lungi. stern. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular. fiind vascularizat şi inervat. structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta. situată spre exteriorul osului. canal medular. scurte. os spongios. cu excepţia zonelor articulare.

82) 72 | P a g e . Când resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste – dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoză. atât extracelulară. După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit. precum omoplatul. este mare. 79)  Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul. De asemenea. globulos. 1. facilitează digestia. În acest caz. ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la solicitările mecanice principale. de geneză şi distrugere osoasă.2. în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. coxalul. prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. Craniul (Fig.Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului. mai ales la femei. 74. realizându-se prin adăugarea de ţesut la suprafaţa osului. 76. a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste. 78. Aceste două procese. Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase. 6. dar şi la alte oase. osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului. inclusiv cel adult. fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în trei regiuni: craniu. remodelare şi refacere. care după ce au produs o demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid). are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de resorbţie osoasă. cât şi osul spongios. corpii vertebrali. Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil). Remodelarea afectează atât osul compact. 77. format din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase: o Perechi:  Temporale (Fig. cât şi intracelulară. prezentând procese de creştere. oasele cresc în lungime şi grosime. coloana vertebrală şi cuşca toracică. ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos. Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi mineralizată. discurile de creştere se închid. grupate în două zone principale scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor). iar osul spongios prezintă trabecule mai fine şi mai subţiri. Spre sfârşitul adolescenţei. Scheletul axial Scheletul axial constituie axul lung al corpului. Oasele scheletului uman Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase. fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. Creşterea postnatală a oaselor În perioada copilăriei şi adolescenţei. 75. au loc aproximativ în acelaşi ritm. Frecventă la bătrâni.1. Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea. Remodelarea osoasă În schelet. Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi. osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice a oaselor.

implicit a găurilor vertebrale. 85)  Nazale (Fig. 84)  Lacrimale (Fig. iar altele două. 74. între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. dintre care 24 sunt vertebre individualizate. 78)  Etmoid (Fig. 83)  Palatine (Fig. 79)  Occipital (Fig. fiind formată din 26 oase. în care este adăpostită măduva spinării. Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:  Cervicală  Toracică  Lombară  Sacrală  Coccigiană Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacrococcigiană). 76. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare (superioară şi anterioară). prin care se asigură articularea cu vertebrele adiacente. 84) o Neperechi:  Vomer  Mandibula (Fig. numite sacrum şi coccis. la care se adaugă hioidul (Fig. 80)  Cornete nazale inferioare (Fig. 81) La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul. Parietale (Fig. 79. nicovala şi scăriţa (Fig. 79. 78)  Sfenoid (Fig. precum şi petru protecţia măduvii spinării. 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului. 87) 2. 85) o Neperechi:  Frontal (Fig. se formează canalul neural. 84)  Zigomatice (Fig. O vertebră tipică este alcătuită din: corp vertebral.  Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase: o Perechi:  Maxilare (Fig. 91). Coloana vertebrală Coloana vertebrală (Fig. provin din sudarea între ele a unor vertebre. servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil. 86). aproximativ plane. Prin suprapunerea vertebrelor. Arcul vertebral se leagă de corp 73 | P a g e . 80. Coloana vertebrală are o structură metamerică. _prin intermediul câte unui disc intervertebral. arc vertebral. 79.

Apofiza spinoasă este scurtă. care are formă de piramidă patrulateră. Foramenul vertebral are formă triunghiulară. ceea ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate. Acest os are formă triunghiulară. iar apofizele transverse poartă câte o faţetă de articulare cu tuberozitatea coastei. Coastele Coastele în număr de 12 perechi. iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) (Fig. sunt arcuri osteocartilaginoase formate posterolaterale dintr-un arc osos (regiunea vertebrală). pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale. nebifurcată şi oblicizată. Primele şapte perechi de coaste sunt denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern). 93. X sunt considerate false (articularea la stern se faceprin intermediul 74 | P a g e . B. 90) are caracteristică apofiza odontoidă) care se găseşte . dispusă posterior pe linia mediană). Apofiza spinoasă este lungă. transverse (o pereche) şi de articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare). Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai şi alungit în sens transversal. care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. 96). IX. faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize semilunare. Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară. Axisul (Fig. E. 91) cuprinde şapte vertebre. ea reprezentând corpul atlasului sudat la acest nivel. orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul sacral. la care diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:  Anterioară. Pe corpul vertebrei. lată şi orizontală. există două perechi de semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei. Atlasul (Fig. D. la baza arcului neural. 89) are formă de inel şi este este lipsit de corp vertebral. Vertebra toracică are corpul vertebral aproximativ cilindric. prin intermediul a doi pediculi vertebrali. Regiunea toracică (Fig. C. Regiunea sacrală (Fig. cu baza îndreptată în sus.la partea superioară a corpului vertebral. 3. 92) cuprinde 12 vertebre. Regiunea cervicală (Fig. coastele VIII. Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre. vertebre cervicale tipice. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de zigapofize. 94) este reprezentată de osul sacrum. Pe arc există mai multe apofize (procese): spinoasă (unică. convexă  2 laterale. Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis. format prin fuzionarea a patrucinci vertebre coccigiene rudiemntare.A. primele două atipice numite atlas şi axis şi următoarele cinci. cu un corp vertebral masiv. uşor concavă  Posterioară.

în timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern) 4. dispus medial la partea anterioară a corpului. Scheletul membrului inferior Scheletul membrului inferior este format din: Centura pelviană (Fig. format din 3 părţi: manubriu. 100. nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă cartilaginoasă. 101): radius cubitus (ulna) scheletul mâinii (Fig. Pe marginea superioară a manubriului se află incizura sternală. corp şi apendice xifoid (xifistern).cartilajului coastei a VII-a). oasele coxale sunt legate 75 | P a g e . iar lateral cele două incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste. 104. 98) clavicula (Fig. Scheletul apendicular Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare). Sternul Sternul. împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cuşca) toracică (Fig. Posterior. 102. Xifisternul rămâne liber. 99) scheletul antebraţului (Fig. 103): carpiene (8) – formează încheietura mâinii metacarpiene (5) – formează palma falange (14) – oasele degetelor 2. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale IIVII. 95). 97) scheletul membrului propriu-zis: scheletul braţului: humerus (Fig. Scheletul membrului superior Scheletul membrului superior este format din: centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase: omoplatul (scapula) (Fig. Sternul este un os lat. fiecare având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis. Este formată din oasele coxale unite anterior prin simfiza pubiană. 1. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale.

108): Tarsiene (7) Metatarsiene (5) Falange (14) 76 | P a g e .prin osul sacrum şi formează împreună cu el. 107): Tibia Peroneul (fibula) Scheletul piciorului (Fig. 106) Scheletul gambei (Fig. Oasele coxale sunt formate prin sudarea altor trei oase: Ilion Ischion Pubis Scheletul membrului propriu-zis: Scheletul coapsei: femur (Fig. bazinul.

Figura 74 Craniul – faţa anterioară Figura 75 Craniul – faţa laterală 77 | P a g e .

Figura 76 Baza craniului Figura 77 Craniul secţiune sagitală 78 | P a g e .

Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului) Figura 79 Craniul – secţiune frontală 79 | P a g e .

Figura 80 Orbita Figura 81 Osul etmoid 80 | P a g e .

Figura 82 Osul temporal Figura 83 Osul maxilar 81 | P a g e .

Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale Figura 85 Osul palatin 82 | P a g e .

Figura 86 Mandibula Figura 87 Osul hioid 83 | P a g e .

Figura 88 Coloana vertebrală 84 | P a g e .

Figura 89 Atlas Figura 90 Axis Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală 85 | P a g e .

Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară 86 | P a g e .

Figura 95 Cuşca toracică Figura 96 Coastă 87 | P a g e .

Figura 97 Clavicula Figura 98 Omoplatul (scapula) 88 | P a g e .

Figura 99 Humerus 89 | P a g e .

Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară 90 | P a g e .

Radius şi cubitus – vedere posterioară 91 | P a g e .Figura 101.

Scheletul mâinii – faţa anterioraă 92 | P a g e .Figura 102. Scheletul mâinii – faţa posterioară Figura 103.

Bazinul – a. Femelă 93 | P a g e .Figura 104 Bazinul Figura 105. Mascul b.

Femurul a. Faţa posterioară 94 | P a g e . Faţa anterioară b.Figura 106.

Figura 107. Faţa anterioară b. Scheletul gambei a. Faţa posterioară 95 | P a g e .

fie a unei mobilităţi relative sau depline. Scheletul piciorului 6.Figura 108.  Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele – porţiuni membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)  Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre coaste şi stern) 96 | P a g e - . neexistând o cavitate articulară. ARTICULAŢIILE Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru realizarea fie a unei imobilităţi. Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în: o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele printr-o masă de ţesut.2.

dintre tarsiene Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea articulară cu membrana şi lichidul sinovial). ligamente. tendoane) (Fig. dintre carpiene. suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. 110). femur – os coxal. doar că prezintă o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură. o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:  Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a radiusului cu ulna. atlasul cu axisul. 111). ca în cazul simfizei pubiene (Fig. condili occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului  Multiaxiale: scapulă – humerus. humerusul cu cubitusul)  Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene. Figura 109 Sinostoză 97 | P a g e . 109) o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele. Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile craniene închise la adulţi. articulaţiile dintre zigapofize. iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a acestora (capsula articulară.

Figura 110 Articulaţii semimobile Figura 111 Structura unei diartroze 98 | P a g e .

asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere care însoţesc muşchiuI. Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund prin septurile conjunctive şi duc. care au în structura lor ţesut fibros. Dupa numărul capetelor care se prind pe os. din care se degajează o reţea de tesut conjunctiv numită endomisium. triceps. Acest rol este realizat de către musculatura scheletică (somatică).3. cvadriceps). În general. Sub aceasta se află o lamă de ţesut conjunctiv . Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei). distingem: muşchi laţi (marele drept abdominal. $i inserţia se face. Dupa dimensiunea care predomină. Muşchiul are o bogată vascularizaţie. SISTEMUL MUSCULAR Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mişcării. care înveleşte fibrele musculare striate. dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps. muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor).1 Structura muşchiului Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară. în interior. sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive. muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului). La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă. în general. înveleşte corpul muşchiului. iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se numeşte de inserţie. mai voluminoasă.perimisium extern. triceps). pot fi: Cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele. Sângele cu CO2 şi produsele de dezasimilaţie rezuItate în urma metabolismului 99 | P a g e . dar se cunosc şi în acest caz muşchi cu mai muIte tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coapsă are trei tendoane).6. antebraţ. cu patru capete (muşchiul cvadriceps). care la unii muşchi pot atinge o lungime de 10-15 cm. care. numită fascia muşchiului. de asemenea. care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele. muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal). ce are în structura sa ţesut muscular striat. originea este unică. cu trei capete (muşchiul triceps). numite tendoane. Corpul muşchiului este format din fibre musculare striate. coapsă şi gambă) muşchi scurţi (muşchii din palmă şi din plantă). cel eare se inseră pe osul fix se numeşte de origine. în formă de cupolă (diafragma). Din acesta pornesc. Se descriu: muşchi fuziformi (biceps. numita corpul muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie. muşchii oblici extern şi intern. 6. muşchiul transvers al abdomenului) care au tendoane lăţite numite aponevroze. Muşchii au forme variate.3. muşchi lungi (muşchii de la braţ. printr-un singur tendon. în formă de trapez (muşchiul trapez). septuri conjunctive numite perimisium intern. Unul dintre tendoane. cu două capete (muşchiul biceps). spre miofibrile.

2. la corpusculii Vater Pacini din muşchi sau la corpusculii tendinoşi Golgi. Muşchiul striat cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a inimii. situaţi în cornul anterior al măduvei. Componenta postsinaptică este reprezentată de sarcoplasmă. iar baza moleculară. postura. fiecare fibră musculară are. Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei.2 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR I. formând placa motorie.muscular este colectat de vene satelite şi omonime arterelor. naşterea. lndiferent de particularităţile morfologice şi de rolul specific. alăptarea etc. reacţii vasomotorii. Inervaţia somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din ganglionii spinali. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. Inervaţia vegetativă simpatică determină. GENERALITĂŢI Muşchii reprezintă efectori importanţi ai organismului. echilibrul. Baza anatomică a contractilităţii este sarcomerul. lipsită la acest nivel de miofibrile.3. Muşchii striaţi scheletici asigură tonusul. cu un randament de 30-40%. dar care conţine mulţi nuclei şi numeroase mitocondrii. Componenta presinaptică este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase (axonul neuronilor α din cornul anterior al măduvei) care pătrund în nişte adâncituri ale sarcoplasmei fibrei musculare striate. Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat.una nervoasă . Placa motorie este considerată o sinapsă specială (sinapsă neuroefectorie) şi are în structura sa două componente . conductanţa ionică. proteinele contractile. somatică şi vegetativă. cu aceeaşi localizare şi care ajung la porţiunea periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. polarizare electrică). acomodarea vederii. mimica şi mişcările voluntare. La om. 100 | P a g e . care ajung la porţiunea ecuatorială (centrală) a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. Această transformare are loc la nivelul sarcomerului. 6. Inervaţia somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α. sau de către axonii neuronilor somatomotori γ.componenta presinaptică şi alta musculară . în general. urmat de contracţia caracteristică. Butonii terminali conţin vezicule cu acetilcolină. motilitatea digestivă şi excretorie. Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă. Inervaţia muşchiului este dublă. pe căi eferente. care ajung la fibra musculară striată.componenta postsinaptică. câte o placă motorie. toţi muşchii se caracterizează prin proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică.

CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE Contracţia muscuIară este de trei feIuri: Contracţie izometrică. aparat ce permite înregistrarea contracţiei musculare. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai uşor de urmărit. Contracţie izotonică. ci o sumaţie de secuse numită tetanos.G. Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contracţie. MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ În timpul contracţiei musculare au loc manifestări electrice. cu un curent slab. muşchiul nu prestează lucru mecanic extern. Elasticitatea joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic. dar tensiunea creşte foarte mult. toată energia chimică se pierde sub formă de căldură. nu obţinem nici un răspuns. Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaos când forţa a încetat să acţioneze. la intervale mici şi regulate. iar tensiunea rămâne constantă. Dupa denervare. Aceste contracţii sunt caracteristice majorităţii muşchilor scheletici. sub valoarea pragului de excitabilitate a fibrelor museulare. este izometric. termice şi acustice. caracteristică muşchilor ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. Interpunerea unei structuri elastice între forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi asigură deplasarea continuă.M. obţinem o contracţie musculară unică. tonusuI muşchilor scheIetici dispare. fiecare muşchi trece prin faze izometrice. atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului. folosim stimuli repetitivi. atunci când lungimea muşchiuIui variază. În funcţie de 101 | P a g e . Stimulul este subliminal. În timpuI unei activităţi obişnuite. Începutul oricărei contracţii musculare. Ele sunt reprezentate de potenţialul de acţiune de pe suprafaţa membranei. Repetând excitaţia cu un curent de valoare prag. în special atunci când trebuie învinsă inerţia. În timpuI contracţiei izometrice. Muşchii realizează lucru mecanic. La o excitaţie unică. Manifestările electrice preced contracţia. în special când trebuie să deplasăm greutăţi. curba rezultată nu mai este o secusă. Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă. izotonice şi auxotonice. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contracţiei unor grupe de fibre musculare reprezintă electromiograma (E. Studiul lor se face cu ajutorul miografului. 4. Aceasta a fost denumită secusă musculară. Contracţie auxotonică. uniformă a obiectului. TonusuI muscular este de natură reflexă. 3. chimice. Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. Dac în loc de stimulare unică.). Procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice. mecanice. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din muşchi. Exemplu de contracţie izometrică este aceea de susţinere a posturii corpului.Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe exterioare. atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată.

Muşchiul neted visceral. Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra musculară. Tetanosul complet. Muşchiul visceral manifestă plasticitate. ci o parte se pierde sub formă de căldură. CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI Între contracţia muşchilor striaţi. în timp ce muşchii netezi sunt foarte sensibili la acţiunea acestora. perioada de contracţie şi de relaxare foarte mari. Asemănările privesc procesele fizico-chimice şi energetice fundamentale. Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei est econvertită în lucru mecanic. Secusa poate fi obţinută şi prin reflexul miotatic. Simpaticul şi catecolaminele. Astfel. Ei primesc inervaţie vegetativă. Muşchii netezi sunt de două feluri. Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat (fonomiograma). Randamentul masei musculare este de 30%. Muşchiul neted multiunitar. Muşchii sunt principalii generatori de caldură pentru organism. Secusa muşchilor netezi viscerali are latenţa. Deosebirile se referă la anumite particularităţi ale manifestărilor exterioare ale contracţiei. Această proprietate stă la baza tonusului postural al stomacului şi al vezicii biliare şi urinare. ci vegetativ. fuziunea (sumaţia) secuselor este mai mult sau mai puţin totală. Muşchiul scheletic este puţin sensibili la mediatorii chimici din sânge.frecvenţa de stimulare. prin mecanisme reflexe. ceea ce înseamnă că 70% din energia chimică se transformă în energie calorică. când curba se prezintă ca un platou dinţat. se declanşează contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigură încălzirea corpului. similare tetanosului. cordul şi muşchii netezi nu. Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă asincron. deoarece comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare. 102 | P a g e . Frisonul constă din secuse. a celor netezi şi a cordului există atât asemănări. a cărui curbă apare ca un platou regulat. ca şi cel visceral. format din fibre separate. exprimând fuziunea incompletă a secuselor la stimulare repetitivă cu frecvenţă joasă de 10-20 stimuli pe secundă. exprimând fuziunea totală a secuselor. Atunci când suntem expuşi la frig. cât şi deosebiri. contracţia miocardului este o secusă. întâlnit în pereţii vaselor şi în interiorul globului ocular. Excitabilitatea lor este redusă. Miocardul este inexcitabil (refractar) în timpul contracţiei sale şi de aceea nu poate fi tetanizat. Parasimpaticul şi acetilcolina produc depolarizare şi contractie. întâlnit în tubul digestiv şi aparatul genito-urinar. Deosebim astfel două feluri de tetanos: Tetanosul incomplet. 5. cu aspect de sinciţiu. Prezintă automatism contractil. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului motor voluntar. obţinută prin stimuli cu frecvenţe mult mai mari (50-100/s). Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse. nu se află sub control voluntar. Muşchiul neted multiunitar prezintă contracţie asemănătoare muşchilor striaţi deşi. Sistola cardiacă este tot o secusă. iar contracţiile muşchilor netezi sunt lente şi de lungă durată. Poate menţine tensiuni neschimbate la lungimi variabile. hiperpolarizează membrana fibrei provocând relaxare.

gâtului. oboseala musculară se instalează în câteva minute. Muşchii scheletici pot. În cazul eforturilor voluntare intense. Se calmează sau chiar dispar prin masaj sau reluarea exerciţiului. pot apare dureri în grupele musculare solicitate. după mai muIte zile de mers pe jos. Este inexact. fără un antrenament premergător şi fără o încăzire suficientă.3. 6.oboseala plăcii motorii. Nu există propriu-zis o oboseală izolată locală a muşchiului. ci mai corect trebuie să se vorbească de oboseala neuro-musculară. Febra musculară. . iar în cazul unei activităţi intense predomină semnele oboselii musculare locale. Acidul lactic se formează în timpul efortului şi nu Ia 24 ore după încetarea lui.acumularea de cataboliţi acizi (acid lactic).scăderea rezervelor energetice (ATP. Principalele grupe de muşchi scheletici Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii: capului.6. dar limitate în timp.3. După un efort muscular intens. muşchii vaselor şi ai viscerelor). Multă vreme s-a presupus că această "febră musculară" se datorează acumulării acidului lactic în muşchi activi. . trunchiului membrelor Muşchii capului: muşchii mimicii (pieloşi) muşchii masticatori muşchii extrinseci ai limbii muşchii urechii medii muşchii extrinseci ai globului ocular 103 | P a g e . survine oboseala. efectua eforturi de durate variabile. Oboseala musculară constă din reducerea temporară a capacităţii de lucru a muşchilor. Cauzele oboselii locale musculare sunt: . oboseala se instalează în special în centrii nervoşi. Mai posibilă este produeerea unor microleziuni în muşchii solicitaţi. OBOSEALA MUSCULARĂ Unii muşchi din organism activează tot timpul vieţii fără întrerupere (inima. Aceste dureri se manifestă la 1224 ore de la momentul efortului şi durează 2-3 zile. În cazul unei activităţi musculare de intensitate redusă dar îndelungată. de asemenea. fără un antrenament sau încălzire prealabilă. CP. oricât de lejer şi automatizat ar fi acest efort. iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp. glucoză). controlul şi execuţia mişcării. fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigură comanda.

104 | P a g e .

105 | P a g e .

106 | P a g e .

107 | P a g e .

108 | P a g e .

109 | P a g e .

110 | P a g e .

Figura 112 Structura unui muşchi scheletic Figura 113 Componentele unui muşchi 111 | P a g e .

Figura 114 Muşchii scheletici – vedere anterioară 112 | P a g e .

Figura 115 Muşchii schletici – vedere posterioară 113 | P a g e .

Figura 116 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere anterioară Figura 117 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere laterală 114 | P a g e .

Figura 118 Muşchii masticatori Figura 119 Muşchii externi ai globului ocular 115 | P a g e .

Figura 120 Muşchii externi ai limbii Figura 121 Muşchii gâtului – vedere posterioară 116 | P a g e .

Figura 122 Muşchii gâtului .vedere laterală Figura 123 Muşchii respiratori 117 | P a g e .

Figura 124 Muşchii anteriori ai trunchiului .femeie Figura 125 Muşchii abdominali – secţiune transversală 118 | P a g e .

Figura 126 Muşchii anteriori ai trunchiului .bărbat 119 | P a g e .

Figura 127 Muşchii spatelui şi ai cefei 120 | P a g e .

vedere posterioară 121 | P a g e .Figura 128 Muşchii braţului – vedere anterioară Figura 129 Muşchii braţului .

Figura 130 Muşchii şi vasele braţului – secţiune transversală Figura 131 Muşchii antebraţului 122 | P a g e .

Figura 132 Muşchii palmei Figura 133 Muşchii anteriori care mişcă bazinul 123 | P a g e .

Figura 134 Muşchii copasei – vedere anterioară 124 | P a g e .

Figura 135 Muşchii copasei – vedere posterioară 125 | P a g e .

Figura 136 Muşchii copasei – vedere mediană 126 | P a g e .

Figura 137 Muşchii gambei – vedere anterioară Figura 138 Muşchii gambei –vedere laterală 127 | P a g e .

Figura 139 Muşchii piciorului 128 | P a g e .

. linguale.mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false . aritenoide .3perechi: cuneiforme. Alcătuire (Fig. 2) Plămânii . cricoid. epiglotig . palatine.16-20 inele cartilaginoase incomplete e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul hilului pulmonar. Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de rezonanţă pentru sunete b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă . Sunt formate din cartilaje complete.Configuraţia externă: → un vârf 129 | P a g e . 141) a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări) → fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase: olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi respiratorie (în rest). .inferior: se continuă cu traheea . de o parte şi de alta a mediastinului. anterior. 140): 1) Căile respiratorii extrapulmonare (Fig. tubare. Ocupă majoritatea spaţiului cuştii toracice (Fig.9 cartilaje: . c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin orificiu glotic . corniculate.Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice) .Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele.Orofaringe ( cale comună) .Organe de schimb respirator . 142). APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA A. La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene.3 neperechi: tiroid.2: → drept (~700g) → stâng (~600g) .corzi vocale adevărate d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului.Localizare: în cavitatea toracică.Funcţiile de nutriţie CURS 7.

Acesta are formă piramidală.. nervii şi vasele limfatice.→o bază → 3 feţe (costală. . numită pleură. artera bronşică şi vena bronşică.. mediastinală.La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă. rezistent şi cu aspect buretos.Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi. Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural. Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul pulmonar. inferioară. Reţeaua sanguino-limfatică. . Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2.Structura plămânului: i. puroi (piotorax). care aduc sânge neoxigenat din ventriculul drept urmăresc traiectul arborelui 130 | P a g e . .. Este format din celule conjunctive. 144) este unitatea anatomică şi fiziologică a segmentului pulmonar. denumit cavitate pleurală. cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o bronhiolă respiratorie. fiecare terminându-se cu saci alveolari). La acest nivel pătrund şi ies din plămâni: bronhia. în care există o presiune negativă (vidul pleural).Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar. Căile aeriene intrapulmonare (Fig. iii. Aceasta este formată din 2 foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă (viscerală). 3-5 canale alveolare. posterioară. când se colectează lichid seros (hidrotorax). sânge (hemotorax).. cele 2 vene pulmonare. Cavitatea poate deveni reală în unele afecţiuni. Ramuri ale arterei pulmonare. Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. La nivelul ei are loc schimbul de gaze.Este moale. 143) Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii terţiare → bronhii cuaternare. Circulaţia funcţională reprezintă mica circulaţie. Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă: circulaţia funcţională şi circulaţia nutritivă. sau aer (pneumotorax). fibre de colagen şi elastice. datorită sedimentelor de praf şi cărbune. artera pulmonară. Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid pleural. într-o cantitate mică. . ii. → bronhii intralobulare → bronhiole terminale → bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci alveolari Lobulul pulmonar (Fig. . diafragmatică) → 3 margini (muchii): anterioară. îndepărtând cele 2 foiţe una de alta. Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii pulmonari.

bronşic, iar la nivelul alveolelor capilarele desprinse din arteriole se unesc formân venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen la inimă. Circulaţia nutritivă se realizează pe seama arterelor broşice, cae iau naştere pe seama arterei aorte. Ele urmăresc ramurele arborelui bronşic, fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronşice duc sânge încărcat cu oxigen şi nutrimente la bronhii, arterele şi venele pulmonare şi pleure. Nu există comunicare între cele reţele sanguine. Venele bronşice drenează sângele din regiunea mediastinală a bronhiilor şi se deschid în venele azigos, iar restul trece în sistemul venelor pulmonare. iv. Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii simpatici cervicali şi toracali

B. Fizologia respiraţiei
Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor organice şi producerea de energie.

 Respiraţia
1. Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern

2. Internă (tisulară): la nivelul celulelor

1. Respiraţia externă:
a. Ventilaţia pulmonară: → inspiraţia: - durează ~ 1s. - Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi împingerea lor în faţă → creşte diametrul antero-posterior şi transversal - Contracţia diafragmului1 → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală determină coborârea diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină coborârea cu 10 cm) - La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se declanşează inspiraţia → muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea cutiei toracice → presiunea alveolară scade cu 1mm Hg → pătrunderea aerului în plămâni

→ expiraţia: - durează≈ 2s. - pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade

1

secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea 131 | P a g e

- în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele fiind trase spre interior, deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea coastelor b. Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
- Aerul inspirat cedează o parte din oxigen2 sângelui - CO2 3din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare - Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi alveole şi datorită grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator

c. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:

→HbO2 (98%) →dizolvat în plasmă (2%) CO2 este transportat prin sângele venos: →dizolvat în plasmă (5%) →HbCO2 (3%) →bicarbonaţi (HCO3-): 92% 2. Respiraţia tisulară: utilizarea oxidoreducere (mitocondrii)

oxigenului

în

procesele

de

SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP) Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea externă trebuie să se acorde între ele. Când nu există acest acord apare insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste ventilaţii (paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii suprafeţei de schimb respiratoriu (TBC).

 Reglarea respiraţiei
- Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică. Ritmicitatea mişcărilor este dată de activitatea permanentă a centrilor respiratorii bulbo-pontini (trunchiul cerebral) - Semnalul4 (transmis la început mai lent) este transmis de la centrii de mai sus prin motoneuronii nervului frenic şi determină contracţia muşchilor respiratorii şi determină inspiraţia. - În cazul unei supradistensii a plămânilor, inspiraţia este limitată reflex. Tensioreceptorii din căile respiratorii transmit informaţii centrilor respiratorii bulbo-pontini, care declanşează încetinirea inspiraţiei = reflexul Hering-Brewer de distensie. - Controlul respiraţiei se datorează informaţiilor venite de la diverşi receptori:

2 3

La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O 2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37 mmHg În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg. 4 Se declanşează la 3s.; transmiterea semnalului lent are ca scop evitarea respiraţia gâfâitoare

132 | P a g e

→mecanoreceptorii: stimularea lor prin colabare determinând reflexul Hering-Brewer inversat →chemoreceptorii: sesizează variaţii ale O2 şi CO2. Hiperventilaţia care apare în cazul după hemoragii severe se datorează acidozei (HCO3-) →baroreceptorii: sunt sensibili la scăderea presiunii sanguine→polipnee →proprioreceptorii din muşchi, tendoane: stimulează indirect centrii respiratorii în timpul mişcărilor →termoreceptorii: excitanţii reci aplicaţi pe tegument pot bloca respiraţia. - Respiraţia este reglată şi voluntar de centrii superiori (vorbit, cântatul vocal şi la instrumente de suflat)

 Volume, capacităţi şi debite respiratorii
În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume. Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul unui act respirator normal. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o inspiraţie normală (3000 ml). Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o expiraţie normală. Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o expiraţie maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se retractă în jurul hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz proba docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică. Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea AC+VIR+VER. Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o valoare de circa 3500 ml (AC+VIR). Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care rămâne în plămân după o expiraţie normală (VR +VER). Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate, fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate (AC+VER+VIR+VR). Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric. Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului 133 | P a g e

curent cu frecvenţa respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii de efort până la 100-200 l. Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc schimb de gaze. Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La persoanele sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate alveolele sunt funcţionale.

Figura 140 Aparatul respirator

134 | P a g e

Figura 141 Regiunea superioară a căilor respiratorii

Figura 142 Localizarea plămânilor în cutia toracică

135 | P a g e

Figura 143 Arborele bronşic

Figura 144 Lobulul pulmonar 136 | P a g e

Figura 145 Secţiune transversală prin cutia toracică Figura 146 Schimbul respirator la nivel pulmonar 137 | P a g e .

are formă conică .CURS 8. APARATUL CIRCULATOR 8. Inima Localizare: în mediastin. . spre stânga (fig. Morfologie şi anatomie -aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine. Intervine în apărarea organismului Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi A. vârful este orientat inferior.250-300g greutate Morfologie (fig. 1. 148): 2 feţe: → anterioară → posterioară 2 margini: → dreaptă → stângă un vârf o bază 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi → posterior ventricule - - 2 şanţuri longitudinale: → anterior → posterior marchează septul interventricular - În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac Anatomia inimii - Inima prezintă un înveliş numit pericard: 138 | P a g e .1. Sanguin Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi. 147).este un organ cavitar (4 camere). este oblică faţă de planul medio-sagital al corpului. anterolateral. aspiro-respingător. .

Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul atrioventricular. care este bicuspidă (Fig. situate la baza inimii şi 2 ventricule. pe seama căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii. prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. La nivelul atriilor. 150): o inima prezintă 4 camere: 2 atrii. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară. Această proprietate. ce ajută la închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl pompează în artera aortă. Compartimentele inimii (fig. 149): o epicard o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace modificate. o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară. Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase. iar la nivelul ventriculului drept. o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular. 151). fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. cu rolul de a ancora valvulele de la nivelul cordului. o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular o Atriile nu comunică între ele. pompat apoi în trunchiul pulmonar. care aduc sânge cu oxigen de la plămâni. care prezintă la bază valvula semilunară aortică. muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul ventriculului stâng. la fel şi ventriculele. o În atriul stâng se deschid venele pulmonare.- - - o pericard fibros o pericad seros:  foiţă parietală  cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)  foiţă viscerală (epicard) peretele cardiac (fig. numită şi automatism cardiac se datorează ţesutului excito-conductor nodal. 139 | P a g e . 151). miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sinoatrial. nodulul atrio-ventricular. situate la vârful inimii. prevăzut cu valvula mitrală. o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut conjunctiv Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea contracţiei ritmice. care aduc sânge neoxigenat de la corp. ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită.

- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace. Circulaţia sanguină La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia pulmonară şi sistemică) de vase sanguine. ce conţine fibre de colagen şi elastice. Există şi excepţii: când se interpun între 2 arteriole. Venele (fig. Au perele mai subţire decât arterele de acelaşi calibru. tunica medie are o cantitate mare de ţesut elatic o Musculare: au diametru mediu. Capilarele sunt cele mai mici vase. vene şi capilare. Vasele sistemului circulator (fig. Acestea au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). însă lumenul este mai mare. Acestea formează reţele interpuse. formează o reţea portă (hepatică. iar cân se interpun între 2 venule. cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a prelua oxigenul. Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. a căror perete este format în general din 3 tunici: o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv (subendoteliu) o Tunica medie: conţine celule musculare.  Circulaţia pulmonară Se realizează între plămâni şi inimă. La nivelul venelor există valvule. 3. iar inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac) şi parasimpatice (aparţin nervului vag). predominând în tunica medie. fibre elsatice şi de colagen o Tunica externă: ţesut conjunctiv. asigurând vascularizaţia organelor. aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. tunica medie este foarte subţire. În cazul vaselor mari. Cele mai mici vase se numesc venule. componenta musculară. formează o reţea admirabilă (glomeulul renal). 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. Tunica externă este mai groasă decât media. între o arteriolă şi o venulă. Sunt de 3 tipuri: o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei). aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele vasului. formate din endoteliu şi o membrană bazală. - - - - - - 140 | P a g e . unde sângele circulă antigravitaţional. o Arteriolele au calibrul cel mai redus. 2. de obicei. în special la organele situate inferior faţă de inimă. hipofizară). 154). Acestea sunt organe tubulare. 153) Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere.

 Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul. prin descărcarea automată de impulsuri. pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri. Viteza 141 | P a g e .  Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune. Fiziologie 1. Ei preiau comanda atunci când centrul de automatismu superior este scos din funcţie. Automatismul este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig. fasciculul Hiss – 25/min). Structura corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min.Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)  Circulaţia sistemică (marea circulaţie) Se realizează între inimă şi corp. Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate periodică de lungă durată. Proprietăţile inimii  Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism. 152). - Marea circulaţie (circulaţia sistemică) B. fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace. În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara – 40/min.). El nu intră niciodată în tetanos.

În prima fază. Deci aproximativ 0.- - de conducere a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului atrial (0. care durează 0. presiunea intraventriculară creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. Valvulele atrioventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui. a sângelui ventricular.05m/s. sângele din atrii.03-0.4s inima se află în diastola generală.3m/s).  Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei. Prin contracţia atriilor sângele trece în ventricule. Ciclul cardiac O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. Ventriculul este acum o cavitate închisă. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt relaxate. adică se găsesc în diastola atrială. Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie. atriile se contractă şi ciclul reîncepe. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s). iar relaxările se numesc diastole. La nivelul nodulului atrio-ventricular viteza – 0. viteza de conducere este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale. Urmează imediat sistola ventriculară care duează 0. are loc contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră. în compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de la presiune mare la presiune mică. dar valvulele semilunare se închid. muşchiul se contractă izometrică. Prin deschiderea valvulelor atrioventriculare. deschizând valvulele semilunare. Ciclul cardiac începe cu sistola atrială. sângele este împins în sistemul arterial. presiunile din ventricule şi atrii tind să se egaleze. prin umplerea ventriculelor cu sânge. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular.3s. Când. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a sângelui.  Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole. presiunea intraventriculară scade. trece în mod pasiv în ventricule. datorită diferenţei de presiune. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt închise. În timpul sistolei. Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul. Sângele din aortă şi artera pulmonară tinde să revină în ventricule. În faza a doua. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial. Urmează diastola ventriculară în care ventriculele relaxându-se. înaintea apariţiei celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. 142 | P a g e . iar prin contracţia ventriculelor. La nivelulul nodulului atrio-ventricular.1s. Contracţia miocardului este o secusă. 2.

CICLUL CARDIAC Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele. din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml – debitul sistolic. 3. 143 | P a g e . 4. Manifestările activităţii inimii Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. Debitul cardiac La fiecare sistolă. ceea ce explică pentru ce inima poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească. debitul cardiac este de 5l/min. La un ritm normal de 72contracţii/min. În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare ventricul/minut (l/min). Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care pot fi înregistraţi cu aparate speciale. iar înregistrarea grafică se numeşte electrocardiogramă (EKG). Se datorează contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic. Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic.

durată mare şi de tonalitate joasă. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul tensiometrelor. Circulaţia sângelui prin vene Mai lentă decât în artere. Schimbul de substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie. apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune şi filtrare. 6.  Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul sistolei ventriculare.- - Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2 zgomote ale inimii. iar scăderea hipotensiune. datorită mai multor factori:  Forţa de propulsie a cordului  Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare diastolei. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează spre periferie. Circulaţia sângelui prin capilare La nivelul capilarelor.  Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui. 144 | P a g e . Circulaţia sângelui prin artere În artere sângele circulă sub presiune. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100140 mmHg). Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos. Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea presiunii arteriale. 7. 5.  Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare. La capătul venos. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular. Se datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală.  Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor arterelor. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice. Scăderea elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale. La capătul arterial al capilarelor. asigurând circulaţia limfatică. după filtrarea apei au loc procese de absorbţie. rezistenţa este mare. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte hipertensiune arterială.

dau naştere tromboflebitelor. Spre exemplu. pe de o parte şi a vaselor sanguine. Degradarea sistemului de valvule predispune la stază venoasă şi varice. o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD. Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. Pentru cele situate sub atrii. o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor. o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în AD. Parasimpaticul determină vasodilataţie şi bradicardie. Astfel. Reglarea activităţii cardio-vasculare Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. are loc adaptarea inimii. debitul cardiac creşte de 5-6 ori. De asemena. La fel este şi cazul sistemului circulator. adrenalina stimulează inima. - 145 | P a g e . pe de altă parte. care dacă se suprainfectează. Deasemenea.Este asigurată de: o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea sângelui din vene în atrii. pentru venele situate deasupra atriilor. acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. facilitând întoarcerea sângelui spre inimă. în efort fizic. care compensează efectul forţei gravitaţionale. permiţând întoarcerea sângelui spre AD. 8. coborârea diafragmului în inspiraţie apasă asupra viscerelor. prin accentuarea presiunii negative intratoracice. o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei. există valvule situate la 5-7 cm.

Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică Figura 148 Morfologia inimii 146 | P a g e .

Figura 149 Peretele inimii Figura 150 Structura inimii .interior 147 | P a g e .

Figura 151 Valvulele inimii Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal 148 | P a g e .

Figura 153 Structura vaselor sanguine 149 | P a g e .

Figura 154 Arborele arterial 150 | P a g e .

Figura 155 Arborele venos 151 | P a g e .

microorganismelor şi lipidelor absorbite.2 Alcătuire:   Sistemul circulator limfatic Vase limfatice Organe limfoide Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă. regiunea toracică stângă. care se formează prin filtrarea celulară. partea dreaptă a capului şi gâtului. înapoi sângelui  Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge  Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului. regoiuea toracică dreaptă. Drenarea corectă a limfei este necesară pentru a împiedica acumularea de lichid interstiţial (edem). Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare. prin producerea de anticorpi Limfa şi vasele limfatice (fig. În vilozităţile intestinale. Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor sanguine. Ductul toracic se varsă în vena subclaviculară stângă. capilarele limfatice transportă lipidele absorbite din tractul intestinal. În regiunea abdominală există o dilatare a acestui duct. spre exemplu.8. Ductul 152 | P a g e . Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul limfatic drept. care colectează limfa de la membrele inferioare şi de la intestin. partea stângă a capului şi gâtului. numită cisterna chiliferă. Peretele capilarelor este format din endoteliu cu pori ce permit trecerea proteinelor. 156) Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor. Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei. lichidului interstiţial. Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept. Rolul sistemului limfatic:  Drenează excesul de lichid interstiţial. abdomen. Fluidul pătruns în capilare formează limfa.

filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. Fără intervenţie chirurgicală. care părăsesc ganglionul prin hilul ganglionar. Amigdalele. care conţine centri germinativi. Alte organe limfoide: Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul faringelui. în apropiere de vena jugulară internă. 157) Ganglionii limfatici (fig. Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite regiuni ale corpului:  Ganglionii popliteali  Ganglionii inghinali  Ganglionii lombari  Ganglionii axilari şi cubitali  Ganglionii toacali  Ganglionii cervicali Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici. nasului şi a gâtului. 153 | P a g e . Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din care se desprind septuri ce împart ganglionul în foliculi. La copil. 159) este localizată în hipocondrul stâng. ruptura de splină este mortală în 90% din cazuri. Pentru a împiedica decesul. la stânga stomacului. Splina nu este un organ vital la adult. în care se distrug hematiile şi pulpa albă. implicaţi în producerea de limfocite. fiind implicaţi în imunitate. Acestea din urmă converg în vase eferente. se apelează la splenectomie. Foliculii reprezintă locul de producere a limfocitelor. Splina (fig. Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. 158 ) Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a lungul venelor limfatice. splina este un organ important în producerea de eritrocite. Organele limfoide (fig. splina este cel mai frecvent lezată. în număr de 3 perechi. dar participă la producera limfocitelor. în cazul unei rupturi apar hemoragii masive. Splina unui adult conţine pulpa roşie. care se ramifică în sinusuri. Dintre toate organele abdominale. limfocite şi ţesut limfatic. Deoarece este puternic vascularizată. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul. de care este suspendată. combat infecţiile urechilor. Aici pătrund vase aferente.se deschide în vena subclaviculară dreaptă.

în spatele manubriului sternal. Are rol important în imunitate. La făt şi la copil este mai mare decât la adult.Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui. participând la maturarea unor limfocite (limfocite T) Figura 156 Sistemul de vase limfatice 154 | P a g e .

Figura 157 Organele limfoide Figura 158 Ganglion limfatic 155 | P a g e .

creşterea şi repararea celulară. APARATUL DIGESTIV Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii.Figura 159 Splina CURS 9. fiind necesară o prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale: Ingerarea Masticaţia Deglutiţia Digestia Absorbţia Defecaţia 156 | P a g e . Hrana estze utilizată la nivel celular. O parte din mâncare nu este digerată. unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii chimice care constau în sinteza de enzime. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul singur nu-i poate produce. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele intestinal. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare. Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării celulare. fiind eliminată prin materiile fecale. diviziunea. precum şi producerea de energie.

Cele 4 tunici. 160) 1. Fiecare tunică conţine un ţesut dominant. 161) Tubul digestiv. de la interior spre exterior. 2. Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. 157 | P a g e . iar de la stomac la rect este epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. b. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos Meissner). O digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. d. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi ganglioni limfatici. Este formată din epiteliu de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat. ce asigură o serie de contracţii. 2. structura lui reflectând funcţia. cu rol de apărare. Mâncarea ingerată trece prin tractul digestiv. La nivelul mucoasei se găsesc celule specializate în producerea de mucus. Pancreas 1. 3. c. f. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor. Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi limfatice ale submucoasei. Ficat c. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. de la esofag la orificiul anal. e. Cavitate bucală Faringe Esofag Stomac Intestin subţire Intestin gros 2. Glande salivare b. până la stomac. unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici. Glande anexe a.Morfologia şi anatomia aparatului digestiv A. Epiteliu este însoţit de un strat subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire.Tub digestiv a. numit musculara mucoasei. Deasemenea. Tunicile tubului digestiv (fig. este format din 4 straturi sau tunici. aflată în strânsă legătură cu mucoasa. 4. Mucoasa Submucoasa Musculara Seroasa 1. există şi un strat subţire de ţesut muscular. absorbabile. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de aproximativ 9 m. sunt: 1.

Obrajii sunt alcătuiţi din piele. situat anterior şi palatul moale. limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. Până la stomac. Nervul X cranian (vag) este sursa fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach. pluristratificat pavimentos. Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur. dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele. coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea alimentelor. Segmentele tubului digestiv a. Restul colonului şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. acesta prezintă uvula (omuşor) palatină. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de mucoasa bucala. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea alimentelor prin tractul digestiv. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. necheratinizat.). Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. peristaltice. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a temperaturii lor. în rest fiind musculatură netedă. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea 158 | P a g e . Cavitatea bucală este delimitată de obraji. Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură striată. acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. Deasemenea participă şi la articularea cuvintelor.3. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare. 162) are rolul de a ingera alimentele. Fibrele simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă peristaltismul. seroasa este înlocuită cu o tunică numită adventice. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi buze. Între ele se află amigdalele palatine. prevenind pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. Cavitatea bucală (fig. Limba: ca şi organ digestiv. buze. musculatură striată şi epiteliu de acoperire. palatul moale şi palatul dur. a le mesteca şi a forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui. Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular extern. Deasemena cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie. Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul orofaringian). ţesut adipos subcutanat. 4. reduc secreţia şi contractă sfincterele). cu fibre dispuse longitudinal. De la uvulă. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările acesteia. Median. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. Stimularea parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. musculatura extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului. Acestea sunt organe moi şi foarte mobile. situat posterior. etc. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic.

Formula se face pentru jumătate din gură. Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os. de aproximativ 25 cm lungime. Este o porţiune dilatată situată în stânga stomacului. Omul este difiodont. Formula dentiţiei de lapte este: 2/2 I. 1/1 C. 165): i. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a pătrunde în stomac. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. în care există vase de sânge şi nervi b. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate pentru diferite funcţii. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu esofagul. În cazul aparatului digestiv comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul c. situat posterior faţă de laringe şi trahee. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual. Este un organ tubular colapsabil. iar inferior cu duodenul. începând cu incisivii. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. iii. ii. Aceştia sunt adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini. formând dentiţia definitivă.bucală. în contact cu diafragmul. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni: Coroana Colul Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola) De la exterior spre interior se disting: Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp. 3/3 M. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. Fundul stomacului. Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului alimentar în esofag. 32 de dinţi înlocuiesc această dentiţie. iar o treime se găseşte în faringe. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc incisivi. 2/2 PM Formula dentiţiei definitive este: 2/2 I. a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari. Stomacul (fig. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian. Aceasta este înlocuită de cement la nivelul rădăcinii. 1/1 C. Este localizat imediat sub diafragm. Structura dintelui (fig. cea mai mare a stomacului 159 | P a g e . d. 2/2 PM. fiind ataşată de osul hioid. după care urmează 6 perechi de molari. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. Corpul stomacului: este porţiunea centrală. Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv. prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. doar că este mai dură. fiind formată din fosfat de calciu. Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer.

Cele două canale se deschid printr-o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei ridicături (papila duodenală). Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. mare. care secretă mucus. iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric superior. pliurile circulare. datorită relaxării musculaturii. 160 | P a g e . Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din submucoasă. care permit distensia stomacului. Celelalte celule specializate produc pepsinogen. 2. 3. mică şi una convexă. fiind regiunea fixă a intestinului subţire. La acest nivel se finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. 166) Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden. care conţine atât fibre simpatice. Tunica musculară prezintă în plus un strat muscular oblic. Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică.iv. e. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C. iar marele epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. Celulele parietale produc HCl. care se continuă cu duodenul. Intestinul subţire (fig. vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui Oddi. în care se deschid glande gastrice. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. Suprafaţa de absorbţie a intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare. a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu microvili. restul este retroperitoneal. nervi şi vase limfatice. Unele celule sunt speializate pentru producerea de mucus. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime. În mezenter se găsesc vase de sânge.4 cm la o persoană vie. Mucoasa prezintă cripte gastrice. Acestea sunt: lungimea intestinului. Intestinul subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2. care se deschide în intestinul gros. În afara unei mici porţiuni. unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. în apropiere de stomac. Segmentele intestinului subţire: 1. este aproximativ de 2 ori mai lung. Prin formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se deschid glandele Lieberkűhn). Faţa concavă este orientată spre stânga. Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă. jejun şi ileon. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului. La un cadavru. cât şi parasimpatice. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală. Sfincterul piloric separă stomacul de intestinul subţire.

Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. colon. 168) este cel mai mare organ intern. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală umedă. Ficatul (fig. descendent şi sigmoid. iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă. Pancreasul a. despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului 161 | P a g e . cântărind aproximativ 1. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior. Saliva produsă de această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă. interhepatofrenic drept şi stâng.f. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică. transvers. Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Glandele salivare b. însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3 perechi de glande salivare: sublingualele.5 m. Există numeroase glande salivare mici răspândite în mucosa bucală.5 l de salivă. Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent. Canalul anal comunică cu exteriorul prin orificiul anal. 2. prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern. Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei.3 kg la adult. rect şi canalul anal. Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul. 167) Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1. De acesta este legat apendicele cecal. submaxilarele şi parotidele. Astfel se produc zilnic 1. Intestinul gros (Fig. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre. Glandele anexe a. Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă. Fiecare glandă conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare. iar ultimii 2 canalul anal. Cecumul reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. ce intervine în apărarea organismului contra infecţiilor. Are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei puternice. Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic. între piele şi muşchiul maseter. Este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul urechii. care determină o secreţie mucoasă. care produc mucus. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum. mai bogată în enzime şi celule mucoase. Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele. Ficatul c. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul anal. b. Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus.

situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar. prin unirea lor. Din şantul transvers. este brăzdată sagital de un şanţ. spaţiul subhepatic. a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. Dar. fără endoteliu. peritoneul visceral hepatic trece pe stomac. La acest nivel. şi între care se găsesc. o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri. ce conduc sângele hepatic în vena cavă inferioară. Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare. numit spaţiul lui Disse. foiţa peritoneală viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează ligamentul falciform. care reprezintă originea venelor suprahepatice. Acesta prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular. Canalul hepatic comun şi canalul cistic. convexă. menţionăm că ficatul are o tunică seroasă. iar sinusoidele. care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist (Fig. fără perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. în vena centrolobulară. adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele pediculului hepatic: artera hepatică. un canalicul biliar şi nervii vegetativi. dispuse în reţea. lobul caudat. capilarele sinusoidale ale venei porte. sfincterul Oddi. care părăsesc ficatul. iar înapoia lui. înaintea şanţului transvers. iar dedesubtul lui. un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală. Marginea ficatului este situată inferior. denumit spaţiul lui Kiernan. În şanţul transvers se află hilul hepatic. lobul pătrat. alcatuită din peritoneul visceral. Vezicula biliară. formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul hepatogastric. vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. 169). dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. care pare să formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. în care mai jos se deschide şi canalul cistic. formează canalul coledoc. În ce privesşe structura. 170). care merg către periferia lobului. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun. o ramusculă a arterei hepatice. în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe: o Faţa superioară sau diafragmatică.falciform. în care se afăa o ramusculă a venei porte. prezintă un fund. Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic. dintre care două sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi lobul stâng: în centru. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu. Cele intrahepatice încep prin canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng. 162 | P a g e . de pară. unitatea morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular. pe pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară. iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare.

ca şi de rădăcina mezocolonului transvers. pe unde trec vasele mezenterice superioare. Are o formă de prismă triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. 171) este o glandă mixtă. În interiorul glandei se mai observă îngrămădiri celulare diseminate sub formă de insule. Colul corespunde unei incizuri a glandei. care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada pancreasului. înscris în cavitatea potcoavei duodenale. este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o prelungire inferioară. alungită transversal şi aşezată între potcoava duodenală şi hilul splinei. Acest complex de ţesut şi canale formează pancreasul exocrin.c. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară. Capul glandei. în interiorul căreia canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu – canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de peritoneul parietal posterior. procesul uncinat. Ca structură. acoperiţi de o capsulă proprie. insulele lui Langerhans. care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară. 163 | P a g e . Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin. posterioară şi inferioară. Pancreasul (fig. este o glandă formată din lobuli şi acini glandulari.

Fig. 160 Aparatul digestiv 164 | P a g e .

161 Tunicile tractului digestiv Fig.Fig. 162 Cavitatea bucală 165 | P a g e .

Fig. 163 Structura dintelui Fig. 164 Structura stomacului 166 | P a g e .

Fig. 165 Radiografia stomacului Fig. 166 Intestinul subţire şi adaptările lui 167 | P a g e .

Fig. 167 Intestinul gros Fig. 168 Ficatul .morfologie 168 | P a g e .

169 Lobulul hepatic Fig.Fig. 170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic 169 | P a g e .

Digestia Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în tubul digestiv. 170 | P a g e . având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau în remaniere osoasă (osteoclastele). prin acţiunea sucurilor digestive. Digestia intracelulară se întâlneşte doar ocazional. sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul peretelui intestinal. alimentele. pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă. 171 Pancreasul I. La om digestia este extracelulară. astfel transformate. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv. Fiziologia aparatului digestiv Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi asimilate de organism.Fig. având loc în cavitatea tubului digestiv.

Na. fosfaţi. carbonaţi şi bicarbonaţi de K.Formarea bolului alimentar Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă. Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri. act numit ingerare. Deglutiţia După ce bolul alimentar a fost format. mucină şi enzime). Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi 500 ml/24 ore. faringian şi esofagian. Aici are loc atât o digestie fizică. NH4. Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine. În cavitatea bucală încep primele transformări chimice. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele. uree şi acid uric.Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului digestiv Digestia bucală Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală. salivaţia nu se întrerupe. transparent şi spumos.7 % apă şi 4. Mg. Alimentele ingerate sunt digerate încă din cavitatea bucală. Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %.3% reziduu uscat. saliva este alcătuită din 95. Prin deglutiţie înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal. Din punct de vedere chimic. în perioada când nu se face ingerare de alimente. sulfaţi. Saliva este un lichid puţin vâscos. Ca. cât şi una chimică. Trebuie remarcat că la om. Digestia fizică constă în: . în stomac. sub acţiunea amilazei salivare şi a maltazei.Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor . globuline.Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei . prin faringe şi esofag. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază. este slab acid (pH = 6. având loc continuu. urmează deglutiţia sau înghiţirea. 171 | P a g e .8 – 7.2).

pe când celelalte faze sunt reflexe. până vine în contact cu palatul moale. Aceste mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său.2 – 0.5). După ce bolul alimentar a pătruns în esofag. Enzimele sunt labfermentul. acid clorhidric (0. Timpul esofagian. ajungând în stomac. Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici. fosfaţi. direct în intestinul subţire.9 – 1. împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. începând de la cardia spre pilor. Funcţia principală a stomacului este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare. Prin aceasta ele se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. pepsina şi lipaza gastrică. Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari. care scurtează şi lungesc stomacul. întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire.5%). alimentele se îmbibă cu suc gastric. Rădăcina limbii apasă pe epiglotă. Alimentele lichide trec din esofag. 172 | P a g e . vălul palatin se ridică şi separă nazofaringele de orofaringe. acid (pH = 0. prin stomac. Undele se succed la un interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. care măresc şi micşorează circumferinţa stomacului. conducerea lui prin acest tub este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului. sulfaţi de K. spre fundul cavităţii bucale. Analizându-se procesul de deglutiţie. Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de acţiunea HCl. stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice. împing bolul alimentar în esofag. Timpul faringian. Digestia gastrică Bolul alimentar. Muşchii faringieni contractându-se. Principalul rol al sucului gastric este în digestie. săruri minerale (cloruri. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe. este alcătuit din 99% apă. În timpul acestei acţiuni de amestecare. Pentru amestecarea alimentelor. Sucul gastric este un lichid incolor. Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. Transformările chimice care se produc la acest nivel sunt secundare. s-a constat că faza bucală este voluntară. Se realizează sub formă de undă. este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului. Din punct de vedere chimic.Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii.

se mai găsesc mici cantităţi de acizi graşi. .1-2g‰ colesterol. carbonaţi). Este alcătuită din 95 – 97% apă.Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros. 0.1% lecitină. Sucul pancreatic 173 | P a g e . este de 800 – 1000 ml. se elimină în duoden direct din ficat. D. se deosebesc 2 tipuri de bilă: bila hepatică.Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică . bila şi sucul intestinal Bila Este produsul de excreţie al ficatului.Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ .5% pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină). produsă de hepatocite. care sunt substanţe absorbabile şi asimilabile. având rol antiputrid . mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi substanţe minerale (cloruri. care se varsă în duoden din vezica biliară. Este alcalin (pH = 8. chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei sucuri digestive: sucul pancreatic. dând produsele finale ale digestiei. bila este stocată în vezica biliară. Astfel.Digestia intestinală Finalizează transformarea alimentelor.5 -9). 0. acid uric şi uree.Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă. permiţând astfel absorbţia grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A. K şi F. la om. Alături de acestea. Celulele hepatice produc bilă în mod continuu. E. datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine.Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic SUCUL PANCREATIC Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore. Rolul bilei (sărurilor biliare): . În intestin. Între digestii. fosfaţi. care în timpul digestiei. care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară. 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu).

conţine: apă (98%) şi reziduu uscat (2%). Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. 174 | P a g e . Este incolor. Sucul intestinal Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. inodor. Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen. uşor sărat şi cu reacţie alcalină. chemotripsinogen. globuline. cloruri şi fosfaţi). clorura de sodiu şi fosfaţii. mucină şi enzime). Enzimele intestinale au o acţiune specifică. lipaza pancreatică şi amilaza pancreatică. Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu. Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi. Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine.

În cazul reflexului vomitiv. Funcţia intestinului gros La extremitatea inferioară a intestinului subţire. Absorbţia intestinală Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. hidrogenul sulfurat. Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal în fragmente mai mici. De la polul bazal. care trec în intestinul gros. rămân substanţele nedigerabile. Aici. transformându-se în chil intestinal. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici. glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman. În amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului. permite absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor. aminoacizi. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi. ce alcătuiesc flora specifică. pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. Lipidele se absorb în mod diferit. Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică). glicerina şi acizii graşi). în continuare. chimul gastric suferă. În afara acestui suc. Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire. Prin musculatura sa. Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se scurtează. monozaharidele trec pasiv în sângele portal. Sub acţiunea lor. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic).În intestinul subţire. altele acţionează asupra proteineleor (fermentaţia putridă). Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon trec pasiv în celulele intestinale. - În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin. Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale. de unde trec în sânge şi limfă. Absorbţia glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor comun pentru Na. Prin toate aceste transformări. scatolul. Cl. contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor. aceste unde au un sens de propagare opus. În stomac se absorb apa. digestia. Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare: indolul. alcoolul. de unde ajung în sângele portal. masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa intestinului gros. masa 175 | P a g e . Favorizează şi absorbţia. Acestea sunt: Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale. Acesta conţine mucus. Na. în intestinul gros există numeroase bacterii. rezultă nutrienţii (monozaharide. o mică cantitate de enzime şi apă. În celulele intestinale.

cât şi substanţele nutritive luate din mediu. Deasemenea are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide). Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150 g. La făt are funcţie hematopoietică Degradarea hematiilor şi captarea fierului Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze. prin metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie. K şi PP. acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism. Proteinele în exces sunt convertite în lipide. B2. supuse uzurii şi reînnoirii. ficatul este cel mai mare producător de căldură - CURS 10. ce are loc. Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le suportă în organism. car este mobilizat. sinteză) şi se realizează cu un consum energetic. Absorbţia. METABOLISMUL Metabolismul reprezintă atributul esenţial. în funcţie de necesităţile organsimului. fundamental al materiei vii. stocând o parte din lipidel organsimului. Depozitează fier. Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. 176 | P a g e . protrombină). B1. Toate aceste transformări poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse: asimilaţia şi dezasimilaţia. Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul ficatului. Acesta se poate sintetiza din substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). se numeşte defecaţie. cupru şi o serie de ioni Reglează cantitatea de apă din organism Depozitează vitaminele A (95%). La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen. Funcţiile ficatului Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Reprezintă o rezervă de glicogen. Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect. atât combinaţiile chimice din propria structură. în mod permanent. Acest act este controlat voluntar după vârsta de 3 ani. carboxilaze) Menţinerea echilibrului acido-bazic Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului. În sens larg. B12. D. între organismul viu şi mediul înconjurător.de alimente nedigerate se transformă în materii fecale. Reprezintă o rezervă lipidică.

apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. fenilalanina. Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie. precum şi în dereglările metabolice asociate cu 177 | P a g e . Procesul biologic de fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. Insuficienţa hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi. inclusiv a celor introduse cu hrana. leucina. trebuie să fie eliminat din organism sau transformat într-o formă netoxică. ca o consecinţă. În condiţii normale. concentraţia amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. Obţinerea de amoniac din N2 poate fi realizată de numeroase bacterii.Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism. Căile de transformare a amoniacului sunt: ciclul ureogenetic. respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei componenete. deşi prezentă şi în alte ţesuturi. unele ciuperci şi alge albastre-verzi. treonina. Ficatul este sediul detoxifierii amoniacului pe calea ureogenezei. În catabolism rezultă energia necesară în procesele de sinteză. Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici (care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat). deoarece ca amoniac liber este toxic. În metabolismul amoniacului. Acest fapt indică existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului. În organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele. o acumulare a acestui compus în sânge. izoleucina. are loc în cea mai mare măsură în ficat. triptofanul. 2) Catabolismul aminoacizilor Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi. numiţi aminoacizi esenţiali (neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută peste o anumită limită. Ureea este eliminată din organism prin urină. Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. acestea din urmă primesc azot. N 2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. intrând în structura diverselor proteine. Amoniacul este toxic mai ales pentru ţesutul nervos. În celulă. metionina. valina. cu toată formarea sa continuă. Metabolismul aminoacizilor 1) Biosinteza aminoacizilor Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH3 (amoniac) care se obţine din N2 (azot atmosferic). cu formare de uree şi calea de formare a glutaminei. utilizat în sinteza de aminoacizi. ficatul are un rol fundamental. dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice. Amoniacul. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele. Organismul uman poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino. spre deosebire de acizii graşi şi glucoză. Detoxifierea pe calea formării glutaminei. iar glutamina nefiind toxică este păstrată. Ceilalţi 10. şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). În bolile hepatice. dioxidul de carbon şi amoniacul. arginina). Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa. histidina.

în final până la stadiul de aminoacizi. Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură: 1. între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor de degradare azotaţi. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. ci este valabilă pentru toate. sub acţiunea enzimelor digestive specifice. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă azotată negativă. iar o parte sunt trecute pe cale sanguină diverselor organe. cum este ficatul pentru glucide sau un ţesut specializat. Metabolismul proteinelor Proteinele alimentare. Aceste componente de degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena portă. unde o parte sunt metabolizate mai departe. Degradarea se realizează de către enzime specifice. ajungând în ficat. constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului. Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura necesităţilor proprii. De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate celulele corpului. Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din tractul gastro-intestinal. Absorbţia proteinelor Are loc în principal sub formă de aminoacizi. adrenalină. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele sanguine şi de aici în vena portă. ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin. De aici ajung la ficat. forma de absorbţie a proteinelor. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special. Hormonul tiroidian este necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism: 178 | P a g e . 3. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi. sunt scindate până la stadiul de peptide cu moleculă mică şi. iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism sub formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv (fenomenele de şoc anafilactic). unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut. Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii peptidice din moleculă. Proteinele sunt sintetizate chiar în ţesutul respectiv. Metabolismul azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant. Administrarea de insulină. Absorbţia proteinelor în organism 2. hormon de creştere scade aminoacidemia. În tot timpul digestiei. constituind proteinele tisulare.bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a aminoacizilor. în timp ce hormonul de creştere este necesar menţinerii proteinelor musculare. numite proteolitice (proteaze) şi are loc prin hidroliză (cu participarea apei). care sunt produse în ficat şi în sistemul reticuloendotelial. Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport constant între sinteza şi degradarea proteinelor. cum este ţesutul adipos pentru lipide. cu excepţia celor plasmatice. Organismul prezintă o capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ. ţesuturile îşi reînnoiesc permanent proteinele.

a. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a proteinei de interes. Catabolismul proteinelor Proteinele din organism sunt înlocuite. hormoni. deoarece glucidele au rol esenţial în organism. Sunt hidrolizate până la stadiul de aminoacizi. organismul posedă un centru de depozit: ficatul. În cazul proteinelor complexe. Acesta. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic. în citoplasmă A doua etapă: translaţia. trebuie să fie degradate şi componentele prostetice. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul ribozomilor. Obţinerea glicogenului implică procese de scindare a glucidelor alimentare. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. nu poate trece prin membrana celulară. rămânând depozitat în ficat. iar în cazul unui aport insuficient al acestor componente. de unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. Prima etapă: transcripţia. precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea acestor glucide în organism. pe măsura degradării lor. datorită insolubilităţii şi moleculei mari. sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi pentru a se asambla prin legături peptidice. 179 | P a g e . pe căile specifice lor. Metabolismul glucidelor în organismul uman Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările alimentelor în glucide necesare organismului. Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina). cetoacizi care participă la neogeneza glucidelor Biosinteza proteinelor În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. în funcţie de necesităţile organismului. Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime. Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv. care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. în special din glucide alimentare. are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a ADN-ului într-o catenă de ARNm. Organismul îşi procură glucidele necesare. Procesul are loc în două etape. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie. proteine structurale b.

fructoză. celuloza Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. Pentru aceasta polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici 3. lactoză Polizaharide: amidonul. metabolismul glucidic are următoarele aspecte: 1. Prepararea alimentelor prin fiebere. coacere uşurează acţiunea enzimelor din sucul digestiv. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli 2. ptialină polizaharide Glucidele din alimente oligozaharide amilaza dextrine pancreatică maltaza zaharaza glucoză + glucoză + fructoză maltoză maltaza maltoza zaharoza lactoza lactaza monozaharide În organismul uman. riboză Glucidele din alimente Dizaharide: zaharoză. Catabolismul glucidelor 180 | P a g e . Această hidroliză este realizată de enzime hidrolitice specifice. glicogenul.Glucidele din alimente scindate monozaharide polimerizare Glicogen hepatic Lipide în ţesutul adipos Glucoză sanguină Glicogen în ţesuturi Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare Monozaharide: glucoză.

manoza) sunt precursori ai glicogenului şi că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în glicogen. glicogenul. Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea glucidelor). depinzând de transformarea în glucoză. Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului. galactoza administrată este eliminată prin urină ca atare. galactoza. Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a moleculei mari. Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică consum de energie şi aceasta este dată de către ATP. Această capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice. Glicogenul hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele. Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen. cazeina 48%. Gliconeogenza din compuşi proteici. acidul aspartic. componentă cheie a întregului metabolism glucidic. reacţie care constituie cea mai importantă sursă de energie pentru organism. În insuficienţă hepatică. Spre exemplu proteinele musculare sunt în procent de 58% glucoformatoare. Poate avea loc: a. a. Acesta este transformat în glucozo-6-fosfat. indirect: în 2 etape succesive: 181 | P a g e . Valoarea glicogenetică a proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent galactoza. ca în cazul degradării digestive a glicogenului alimentar. Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză. deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în glicogen. 2. Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite. Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această componentă. Catabolismul glucidelor . Gliconeogeneza În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare. puternic polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic. Oxidarea totală până la CO2 şi H2O. 3. Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului. Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină. glicocol. Testul se numeşte proba galacozuriei provocate. a. un dizaharid sau glicogenul. Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. direct: într-o singură etapă b.poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora.1. Glicogeneza hepatică S-a dovedit că hexozele (glucoza. cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume: I. fructoza. fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză. pe când glicogenul din fiecare organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ. componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea glucidelor. ficatul are capacitatea de a sintetiza glicogen şi din componente neglucidice. Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în funcţie de aminoacizii componenţi (glucoformatori). acidul glutamic. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina. atât pentru acelaşi ţesut.

în general. pentru a fi detoxifiate. Ca2+. În timpul absorbţiei. S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei. Toate substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat. . Depozitarea lipidelor Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:  Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit  Depozitate temporar în ficat  Oxidate în ţesuturi Depozitarea gliceridelor În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide: – de rezervă – protoplasmatice Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice. ionii Mg2+. K+ etc. ce reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism. la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. cu grăsime de focă sau de balenă. Deasemenea se obţine şi 2ATP.. constituind aşa-numita cale glicolitică Embden. reprezentând etapa respiraţiei celulare. combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun. având rol termoreglator. şi anume: ATP. ADP. Parnas (EMP). La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic. Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia. locuitorii din Laponia. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici). Influenţa alimentaţiei este foarte mare. care va intra în următoarea cale metabolică. constituind ţesutul adipos. Mayerhorf. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici. După ce ajung în celulele intestinale. Această etapă are loc în mitocondrii.a doua: aerobă. trece în interiorul celulelor din peretele intestinului. Aceştia constituie combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale. concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult. începe de la glicogen şi implică o secvenţă de 12 etape majore. la sfârşitul căreia se formează 36 ATP.prima: anaerobă (glicoliza). AMP. funcţionează şi ca izolator termic. cum sunt: 1. II. Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină. pentozele (calea pentozo-fosfaţilor) 2. În ţesutul muscular. plasma devenind latescentă (cu aspect de lapte). Această etapă se numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs). glutationul. Astfel. Transformarea în componente biologic importante. depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor 182 | P a g e . METABOLISMUL LIPIDELOR Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente → o sursă indirectă: glucidele alimentare Absorbţia şi transportul lipidelor Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt. acizii graşi se combină cu glicerina formează lipide specifice organismului uman. Aceste etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex constituit din enzime cu acţiune specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici. favorizând transportul gliceridelor. Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această formă nu pot să se absoarbă. climatul şi regiunea unde sunt localizate în organism. care se hrănesc. care trec în limfă sau sânge.

Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului. Astfel. α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide. Catabolismul gliceridelor Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. oxidarea nu are loc. ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul. Acesta se va găsi sub formă de corpii cetonici. Cauzele cetozei. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH). Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. Formarea corpilor cetonici În dereglarea metabolismului glucidelor. degradându-se până la CO2 şi H2O. Compoziţia şi constituenţa lor sunt constante şi independente de alimentaţie. Acesta. au o grăsime asemănătoare cu aceea a untului de cocos. Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. Cetoza. au o structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. acidul β-hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). Catabolismul glicerinei. apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în ţesuturile extrahepatice. Astfel. ceea ce duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen. ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare duce la CO2 şi H2O.cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină . la rândul ei.cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge . Se mai numesc şi lipide de structură sau constituţionale. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic. deci a cetogenezei hepatice. ci în ţesutuile extrahepatice. prin glicoliză. Din depozitul de lipide.animale. care se hrănesc în special cu nuci de cocos. printr-o mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice: . se degradează până la acid lactic. sub formă de acetil-CoA. În acest caz. dar spre deosebire de acestea. H2O şi energie. Deasemenea. iar cele din profunzime sunt consistente. În condiţii patologice însă. Sediul de formare a corpilor cetonici. Catabolismul acizilor graşi.apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat. Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice. Aceasta. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în αglicerofosfat. Locuitorii din Polinezia. creşterea generării de corpi cetonici în ficat. apare un exces de acetil. ca o consecinţă. o depozitare masivă de grăsimi în ficat. Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă. dar metabolizarea mai departe a acestor componente nu are loc în ficat. sau de organe. Cea mai importantă cale este β-oxidarea acizilor graşi. În condiţii normale. catabolismul gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi. Derivă tot din lipidele de rezervă. Cele subcutanate rămân semifluide. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice. cetoza poate fi produsă de: 1. intră în ciclul Krebs. care va resintetiza glicogen hepatic. 2. degradarea acizilor graşi se 183 | P a g e . Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). ceea ce duce la acumulare excesivă de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină. care conduce la degradarea completă cu formare de CO2.

Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D3. În diabet nu există o lipsă de glucide. 184 | P a g e . NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul). catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime. Această situaţie. testiculele etc. glutationul (tripeptid). respectiv valoarea lui energetică. Valoarea calorică a alimentelor Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru un anumit aliment dat – valoarea lui calorică. există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. colesterolul cristalizează formând calculi (colelitiază). Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. În bilă se găseşte sub formă de alcool. implică modificări ale catenei laterale ale colesterolului. şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. Excesul de corpi cetonici sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o consecinţă apare cetoza. ci numai o degradare a catenei laterale. Transformarea provitaminei în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare. La om nu implică o degradare a inelului sterolic. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza. Catabolismul colesterolului. dar şi o metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. endogenă: prin biosinteză în organism. CoA (coenzima A). cum ar fi acizii biliari şi hormonii steroizi. ATP. cât şi ale scheletului sterolic. în timp ce colesterolul nu suferă acest proces. Metabolismul colesterolului Origine: 1. cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul). urmează apoi pielea. ci un exces de glucoză în lichidele organismului. Deşi colesterolul este o substanţă greu solubilă. În stază biliară prelungită. Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă. Poate fi realizată în toate ţesuturile. este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor complexe solubile numite acizi coleinici. Biosinteza colesterolului. Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte mult în cele sanguine. Pregnenolonul este un compus prezent în toate reacţiile de transformare. cu excepţia celui nervos. Reacţia care are loc.3-1g/zi. duce însă la un efect similar. Parenchimul hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. Catabolismul colesterolului. Eliminarea colesterolului. în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. suprarenalele. 2.va produce cu o viteză mai mare decât cea uzuală. exogenă: alimentaţie: 0. Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma cărora se elimină corpii cetonici. Este în special activă în ficat şi intestin. Procesul de biosinteză a colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi. atât de diferită. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică. iar o parte este eliminat prin materiile fecale. Mobilizarea excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica biliară.

Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea fiziologică (starea de nutriţie. de exemplu). pe de altă parte.3 kcal. deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism. necesitatea construirii elementelor constitutive scade.). Necesitatea organismului în creştere este foarte importantă. Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu poate fi scăzută. pe de o parte. Când celula intră în activitate (muşchiul care se contractă. Necesitatea energetică variază cu o serie de factori. 1g proteine – 5.4. Metabolismul bazal Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia pentru realizarea de travaliu.) şi cu starea patologică. circulaţiei sanguine. travaliul muscular etc. până la CO2 şi H2O. atât în afara organismului.7 şi între 185 | P a g e . chiar în stare de repaus complet. de care nu se poate dispensa organismul. valorile pentru proteine sunt mai scăzute. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide . cât şi în interiorul său. În acest caz se adaugă necesităţii energetice corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi necesitatea energetică în vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării celulare. producerea de energie de către celulă creşte şi acest fapt este legat de o creştere a respiraţiei. este legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii celulare.3 kcal. Metabolismul de bază include energia necesară respiraţiei. vârsta. menţinerii metabolismului de bază. contracţiei intestinale. chiar în repaus complet. Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a adăuga energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare. natura alimentării. cu secreţiile (urinare. metabolismul bazal. O celulă. Această energie numită energie de întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se înţelege sub numele de metabolism bazal al organismului. 1g lipide – 9. temperatură normală a corpului). glanda care secretă etc.A fost determinată valoarea energetică a glucidelor. Metabolismul bazal se exprimă în kcal. Cu vârsta. degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe oră. travaliului. Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la o temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut. La bărbaţi între 20-50 ani. Această energie minimă. În interiorul corpului. menţinerii tonusului muscular. cu travaliul muscular (respiraţia şi circulaţia). greutatea etc. lipidelor şi proteinelor. astfel că produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI Necesitatea energetică a organismului este repartizată. valoarea metabolismului este de 39. continuă să fie sediul unei respiraţii intense şi degajează multă căldură. În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală transformată.1 kcal. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să aibă în mod continuu la dispoziţia ei energie.

urinare) consumă energie. metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai crescut. în unele insuficienţe hipofizare. unul moderat cu 100-200%. prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare sau reflexe (frison). sudorale. Invers. în afara acestor limite valorile sunt patologice. În timpul somnului.2. organismul luptă împotriva frigului printr-o exagerare a arderilor. 1. doar energia de întreţinere). ceea ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului bazal. Este o reglare chimică a temperaturii. Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. psihic. Cele mai importante sunt: 1. Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră. Chiar un exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%. organismul luptă împotriva căldurii prin transpiraţie. Metablismul energetic de funcţionare Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care reprezintă. 4. Variaţii de ± 10% faţă de valorile normale nu trebuie socotite ca patologice. la femei între 20-50 de ani este de 36. Rolul travaliului muscular. Toate secreţiile (digestive. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea dinamică specifică. socotită a fi de 30° C pentru un om dezbrăcat. în febră. ingerarea alimentelor Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului. În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie: 186 | P a g e .50-70 de ani este de 35. Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor intermediare care eliberează energie. în afecţiuni cardiorenale.9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32. al somnului. iar un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori mai mari decât cele în repaus complet. în leucemii. Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură. astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie această energie potenţială. Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. această luptă consumă energie. când muşchii sunt relaxaţi. temperatura exterioară 2. 24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat gros. travaliul muscular 3. Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C. travaliul intelectual 4. care produc căldură (creşterea termogenezei). 2. Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism. Metabolismul de bază exprimă producerea de energie minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie liberă de către travaliu şi energie calorică. ce este măsurată tot printr-un consum mai mare de O2. metabolismul de bază este scăzut până la -50% în hipotiroidism. metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc.7 kcal/m2 de suprafaţă corporală/oră. 3. în poliglobulie. Rolul temperaturii mediului ambiant. în diabet insipid. Când se ridică. Rolul travaliului secretor. Această luptă împotriva frigului cere o cheltuială de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce printr-o creştere a consumului de O2.

Cantitatea de apă variază. 187 | P a g e . în funcţie de vârstă. din care 2/3 în interiorul celulei. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori. sex. Rolul elementelor minerale în organism 1. vitamine. cobaltul intră în structura în vitaminei B12. Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:  Apa  Sărurile  Gazele Apa Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec toate fenomenele chimice corelate cu viaţa. 5. respectiv inhibitori. embrionul are 94% apă. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic 3. Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni. Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea corporală. Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism 4. Au rol esenţial în activitatea enzimelor. iodul intră în structura hormonilor tiroidieni etc. Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă) 2.kilocalorii Repaus complet Sedentar Muncă uşoară Muncă obositoare Muncă foarte obositoare Sarcină Alăptare Bărbat 1800-1900 2200-2400 2400-3050 3300-3800 4150-6500 Femeie 16000-1800 2100-2200 2500 3000 2500 3000 Necesitatea de energie în raport cu vârsta: Vârsta Înainte de un an 1-3 ani 4-6 ani 7-9 ani 10-12 ani 13-15 ani (fete) 13-15 ani (băieţi) 16-20 (fete) 16-20 (băieţi) Kilocalorii 1000 1200 1600 2000 2500 2800 3000 2400 3800 Metabolismul apei şi a electroliţilor Omniprezenţa elementelor minerale în celul. ţesuturi şi lichidele din organism pledează pentru necesitatea acestora în toate sistemele biologice. Astfel. de exemplu. starea fiziologică. enzime). iar 1/3 extracelular.

Necesitatea zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se traduce fiziologic prin senzaţia de sete. Compartimentul extracelular cuprinde: . Aproximativ 50% din apa din organism este în musculatură. încetează să mai funcţioneze.Apa de circulaţie vasculară (sânge. lacrimile 98%. Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile. Originea exogenă. Repartiţia apei în organism Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente. organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor organice. Originea apei din organism 1. dacă scade sub o anumită valoare. limfă) .62% apă. Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra presiunii osmotice a mediului interior. Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. Scade cu vârsta şi această scădere s – ar datora: a. Cea mai mare cantitate din acest aport se datorează lipidelor. deoarece. Reglarea cantităţii de apă în organism Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina prin calculul echilibrului dintre aport şi eliminare. Pentru menţinerea presiunii osmotice. bărbatul adult 60 .noul născut 66 – 86% apă. însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice. legată în celulă. unul extracelular şi altul intracelular.Apa lacunară (interstiţială) Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie. Apa se găseşte în schimb permanent în organism. iar femeia 40 – 52% apă. Rolul fundamental îl deţine NaCl. 188 | P a g e . Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:  conţinutul în electroliţi al organismului  afinitatea coloidelor tisulare pentru apă. Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile: sucurile gastric şi intestinal conţin 97%. 6-11% în piele. Sărăcirii ligamentelor în apă b. iar cea mai mică proteinelor. 2. Menţinerea volemiei este deosebit de importantă. orice eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o eliminare sau reţinere de apă. un aport minim. O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa. Acesta este. Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea. însă. bila 86% apă. provocată la rândul ei de creşterea presiunii osmotice a mediului interior. Creşterii cantităţii de substanţă organică.

Potasiul are rol important în menţinerea automatismului cardiac. spre deosebire de sodiu. Astfel. Potasiul Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. predomină intracelular. Creşterea bruscă a potasiului extracelular. ţesuturile. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu. Menţinerea potasiului în limite normale este deosebit de importantă. este corelat cu creşterea retenţiei renale de sodiu. în condiţii fiziologice şi patologice. duce la o creştere a presiunii osmotice. mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular. în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic. Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii. şi prin aceasta. se fac de obicei în ţesuturile subcutanate. particiă la structura protoplasmei. cantitatea ei creşte în sânge. Sodiul (Na) Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. Potasiul administrat oral este absorbit total la nivelul tractului digestiv. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului. Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care. în funcţia respiratorie şi cardiacă. vasopresină) depozitat în neurohipofiză (hipofiza posterioară). respectiv în plasmă. Necesitatea zilnică este de 8-15 g. de aici apa va fi depozitată în ţesturi. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie renală.7-4g. intervin imediat în reglarea cantităţii de apă. Sodiu se repartizează în tot organismul. Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl). Predomină în lichidele extracelulare (plasmă. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage pierderii excesive de apă. prin îmbibare şi dezîmbibare. Cel mai rapid se absoarbe în ficat. Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei. ce se caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi). urmată de polidipsie. ceea ce duce la edeme. Carenţa de sodiu în lichidele extracelulare. Când concentraţia sa în ser este scăzută. 2. În sânge. în spaţiile intercelulare. precum şi deplasarea anormală a acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea musculară. Reţinerile exagerate de apă în organism. glicogen. are loc o oprire a inimii în 189 | P a g e . Potasiul este legat în celulă de proteine. lichidele interstiţiale). După absorbţie. Acesta se datorează lipsei hormonului ADH (antidiuretic. duce la stări patologice. dar variază în raport cu alimentaţia. de resturile de fosfat. Este introdus cu alimentele sub formă de NaCl. Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele. Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. Potasiul. Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid. potasiul trece în lichidele extracelulare şi se repartizează rapid în celule. O eliminare cutanată. sodiu are o concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă. După aceea se va elimina prin rinichi. Necesitatea zilnică de Na este de 0. uneori foarte grave. plămân sau intestin. spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. prin transpiraţie. deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului.Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt: 1. Sodiu are rol în repartiţia apei în organism.

CO 2 este eliminat prin expiraţie. CURS 11. ureterul.sistolă. astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului şi fenomene toxice. Rolurile aparatului excretor: principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă. vase limfatice şi nervi). Marginile laterale ale fiecărui rinichi sunt convexe. când este prea mare. La nivelul marginii mediale se găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală. care trebuie eliminate din organism. vena renală. 190 | P a g e . Vezica urinară c. Rinichiul drept este cu 1. Ureterele b. pentru menţinerea homeostaziei. în timp ce marginile mediale sunt concave. În urma acestor procese se formează o serie de reziduuri. Morfologie: Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole. la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator. În timpul proceselor metabolice.7 cm. eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina). APARATUL EXCRETOR (URINAR) Aparatul excretor. şi chiar căldura în exces sunt eliminate prin piele. alături de respirator. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului). Electroliţii sunt minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. aduşi de aparatul digestiv.5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită prezenţei ficatului. digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe din organism. Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală. Echilibrul lor este atins când numărul celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul. şi oxigenul sunt utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. datorită puternicei vascularizări. o serie de reziduuri azotate. 172) este format din: 1) Rinichi 2) Căile urinare: a. apa în exces. Uretra 1) Rinchii Localizare: Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a vertebră lombară (T12-L3).5 – 7. nutrienţii. Aparatul excretor (fig. culoare roşu – maronie. o lungime de 11.25 cm şi o lăţime de 5. La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge. Eliminarea potasiului are loc pe cale renală. eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme eliminarea unor medicamente sau a unor droguri - Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi. sărurile.

vene interlobare. care colectează urina. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale. Acesta este responsabil de formarea urinei. capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii. Aceasta pătrunde în cavitatea rinichiului. care străbat coloanele renale printre piramide. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate. iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor sanguine îi dă aspect striat. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară. Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează calicele mari. Acestea se ramifică în artere interlobulare. venă renală. 174): Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică. vene arcuate. Aceasta se ramifică în artere interlobare. Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. Vascularizaţia rinichiului (fig. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi formează glomerulul renal. Cavitatea este formată din calicele mici.Structură (fig. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă. Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul. Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. 191 | P a g e . care formează coloanele renale. Fiecare rinichi conţine peste 100 milioane nefroni încojuraţi de vase sanguine. Prin hilul renal pătrunde artera renală. care preiau urina prin papila renală. Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare. Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală. Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi: Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase capilare Medula renală: este mai închisă la culoare. ce permite filtrarea sângelui. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe: Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul parietal şi de peretele abdominal Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos) Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului.

de aproximativ 25 cm lungime. care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare. treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal 192 | P a g e . Este formată din epiteliu de tranziţie.Nefronul (fig. la fel ca şi rinichii. a. 175. Mai mulţi tubi uriniferi se deschid în tubul colector. un strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern. Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede. Ansa Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. Între acestea se găseşte spaţiul capsular.  Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică (fig. cu fibrele dispuse circular. Ansa se continuă cu tubul contort distal. o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. Tubii colectori formează piramidele renale. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o porţiune descendentă şi una ascendentă. Deşi aceşti pori sunt mari. care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o foiţă parietală la exterior. nu permit trecerea celulelor sanguine. Acesta conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. care secretă un mucus ce protejează peretele. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care ansa Henle pătrunde puţin în medulă). Sunt organe tubulare. În plus. Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici: Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. Ureterele Sunt localizate retroperitoneal. 176) Este format din:  Corpusculul renal Malpighi: o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe.

astfel eliminându-se o cantitate mai mică de urină din rinichiul afectat. iar uretra continuă vezica urinară la partea inferioară. La bărbaţi. Nervii care ajung la vezica urinară provin din plexurile pelvice.  Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul parietal. Cute ale mucoasei localizate la locul de pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include ingestia excesivă de minerale. care se eeschide în venele iliace interne. care pot fi văzute când vezica este goală. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. o scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor paratiroide. Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la nivelul ombilicului. 193 | P a g e . Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare. Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea superioară. Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter. O vezică urinară goală are formă piramidală. 177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. care se desprind de pe arterele iliace interne. Este localizată (fig. Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. Sângele venos este colectat de venele omoloage. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe care o conţine. fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din structura acizilor nucleici). Baza vezicii urinare primeşte ureterele. Vezica urinară Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. Peretele vezicii urinare este format din patru straturi:  Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica urinară este plină. a. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale mucoasei. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos vezical.peste cel circular. sub vezica urinară se găseşte prostata.  Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv. Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale. La femei. este în contact cu uterul şi vaginul. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care radiază în toată regiunea pelviană. pe parcursul umplerii ei devine ovoidă. Un calcul renal se formează în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi protejează celelalte straturi. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Un calcul renal constă în oxalat de calciu. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral intern.  Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi detrusori.

Aceasta poate avansa spre uretere. La femei uretra îndeplineşte doar rolul de a elimina urina. b. femeile sunt predispuse mai frecvent la infecţii. 2. Se pot identifica 3 regiuni: regiunea prostatică (are cam 2. Procesul de purificare include: 1. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. Peretele uretrei prezintă o mucoasă înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal. glucoza.2 l sunt eliminaţi ca urină definitivă. creatinină. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior (intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită. Elementele figurate şi proteinle plasmatice. La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format de cele 2 labii mici. mai puţin proteine.Inervaţia parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii. regiunea membranoasă (are cam 0. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. conform legilor difuziunii. deoarece mucoasa este continuă. Sfincterul inferior format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar. având moleculă mare nu pot trece prin capilare. glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase). trimiţând impulsuri nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici. Fiziologia aparatului excretor Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree. În 24 ore se formează aproximativ 180 litri de urină primară.dacă afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită. La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară. Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului spongios al penisului. ioni. Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului.5 cm lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm. Din aceştia numai 1. aminoacizii. ajungând până la glandul penisului.5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară. Astfel unele substanţe se reabsorb 194 | P a g e . ca de exemplu. O reducere aşa de mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie a apei. primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată). Glande prezente în peretele uretrei secretă un mucus protector în canalul uretral. Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie. Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu fiecare substanţă. Uretra (fig. cât şi sperma. între capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi compoziţie cu a plasmei. 178) Este un organ tubular care elimină urina din organism. acid uric. Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă.

Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor. Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ. Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1. nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare. Este o funcţie complexă care implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar. Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. Controlul voluntar implică dezvoltarea unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării. Un volum de 200 – 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. dar există încă un control voluntar asupra sfincterului uretral extern. Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la receptorii prezenţi în vezica urinară. Când condiţiile permit realizarea micţiunii. comenzile de la creier activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K+. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral intern. La copiii mici. 3. Hormonii mineralocorticoizi cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K. 195 | P a g e . apa şi sărurile minerale se reabsorb pasiv. Centrul acestui reflex este localizat în măduva spinării S2-S4. micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina. iar altele activ. determinând vasoconstricţie sau vasodilataţie. Reglarea funcţiei renale: Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale. H+. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur curăţarea plasmei. Micţiunea Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. acid uric şi medicamente. dar poate varia în limite normale între 600 şi 2500 ml. Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani.pasiv.2 l.

173 Structura rinichiului 196 | P a g e .172 Alcătuirea aparatului excretor Fig.Fig.

175 Alcătuirea nefronului 197 | P a g e .Fig. 174 Vascularizaţia rinichiului Fig.

176 Nefroni corticali şi juxtamedulari Fig.Fig. 177 Localizarea vezicii urinare 198 | P a g e .

Fig. la femeie CURS 12. 181) . la bărbat B. 178 Uretra A.Organele genitale externe:  Penis  Scrot 199 | P a g e . 180. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA Aparatul reproducător mascul (Fig.Organele genitale interne:  Testicule  Epididim  Căile spermatice .

Prezintă 3 porţiuni: . un pol inferior. situat la polul superior al testiculului .Corpul.1. care străbat albugineea şi formează canalul epididimar. prin care părăsesc lobulul.Lungimea: 4-6 cm . Canalele seminifere dintr-un lobul se unesc într-un canal drept. este formată din ţesut conjunctiv dens. Epididimul Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului. printre acestea se găsesc nişte celule alungite. pătrunzând în interiorul acestuia. Pe marginea postero-inferioară a testiculului. albugineea. rezultată din aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici. care produc testosteronul.Structura testiculului:  la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)  albugineea. la adult. 2. numeroşi pereţi despărţitori. de culoare alb-sidefie. care au rolul să le hrănească. care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii sexuali .  Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi seminiferi) contorte. Din aceasta iau naştere 8-15 canale eferente.  Canalele drepte se adună în mediastinul testicular. care împart ţesutul propriu al testiculului în lobuli. formând reţeaua Haller. 179) . Testiculul (fig. Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig. spermatocite I. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă căptuşită.Prezintă: un pol superior. numite celule Sertoli. o margine anterioară şi una posterioară . situată sub seroasă. care alcătuiesc lobulii testiculari.Este o glandă genitală pereche.Capul. formează o îngroşare: mediastinul testiculului (corpul Highmore).  Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din canale seminifere. o faţă internă şi una externă. spermatocite II şi spermatide – care formează spermatozoizii.Are forma unui ovoid turtit lateral . o porţiune mai subţire 200 | P a g e .Greutatea de aproximativ 25 g . din ţesutul interstiţial şi ţesut conjunctivo – vascular. Între tubii seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv şi vase sanguine. cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii. de formă piramidală (250 – 300). De la acesta pornesc radiar.

Penisul (182) . Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. Organele genitale externe 1. Canalul deferent este un tub cilindric. cu formă de pară aşezată cu vârful în jos. Porţiunea ei mai subţiată. în care se formează.. Este organul care produce cea mai mare parte a lichidului spermatic. canalul se continuă cu canalul deferent. precum şi prin canalul epididimar. 3. O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte. unindu-se cu terminaţia canalului deferent. Vezicula seminală este un organ pereche. canalul deferent prezintă o dilatare. care este. alcătuind un rezervor în care se adună sperma. reţeaua Haller şi canalele eferente. ampula canalului deferent. lung de circa 35-40 cm. cale urinară şi spermatică. care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al testiculului. în acelaşi timp. La fundul vezicii urinare. care se întinde de la coada epididimului până la canalul ejaculator. până la uretră.Coada. pe măsură ce este produsă de testicul. având rolul de a conduce sperma în organele genitale ale femeii. Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea acestora cu gâtul veziculei seminale. care se continuă cu un canal subţire ce se uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator. De la regiunea cozii. Căile spermatice Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile seminifere. formează canalul ejaculator. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în porţiune prostatică a uretrei. Celelalte căi spermatice sunt reprezentate prin canalul deferent şi canalul ejaculator. 201 | P a g e .Este organul de copulaţie al bărbatului.

prin care cei 2 corpi comunică între ei. fără să adere de el. lăsându-l descoperit până la şanţul balanoprepuţial. anastomozate. pielea depăşeşte marginea liberă a corpului. şanţul balanoprepuţial. . Lungimea sa totală este de 12-16 cm. De pe faţa ei internă pornesc spre interiorul corpilor trabecule. de 20-21 cm. în jurul uretrei. Baza glandului. Învelişul propriu (albugineea) este o membrană albicioasă. Aderenţa prepuţului de gland pe faţa ventrală formează frâul prepuţial. Anterior formează 202 | P a g e .  Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. Glandul este acoperit cu o tunică fibroeleastică.. numit sept penian. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu. Septul prezintă lacune. care acoperă corpii cavernoşi în întregime.  Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche. Aceste capilare sunt contractile. În stare de repaus. Areolele sunt capilare anastomozate şi dilatate. Este acoperit de piele. ele dau naştere la vene. La extremitatea anterioară. Aceasta formează prepuţul.Porţiunea liberă este formată din:  Corpul penisului: are formă cilindrică. care este un repliu fibromucos. sistem de trabecule şi un sistem de areole. ce se pierde spre faţa ventrală. La partea terminală.  Structura penisului:  Corpii erectili ai penisului:  2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului penisului. Pe de altă parte. care poartă denumirea de coroana glandului. . Are formă aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. aşezată pe faţa ventrală a penisului. Pielea de pe corp acoperă glandul. au o lungime de 1516 cm. care formează spaţii numite areole. fiind despărţiţi de un perete.Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene. cu excepţia liniei mediene ventrale. În vârful glandului se deschide uretra. Au aspectul a 2 cilindrici care se ating pe linia mediană. care la acest nivel este fină şi mobilă.Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă. iar în stare de erecţie. ei se termină la baza glandului. este mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un şanţ. albugineea. care comunică cu arterele terminale ale arterelor cavernoase. care este un repliu cutaneomucos şi poate să se retragă de pe gland.

se deschid orificiile prostatei. Prostata este străbătută de uretra prostatică. contribuind prin aceasta la erecţie. cu nervi şi vase sanguine. o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă elastică ce aderă la corpii erectili. în loja prostatică. Secretă un lichid vâscos. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul scrotului. numite burse. Prostata Este un organ musculoglandular. Scrotul Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. Glandele anexe ale aparatului genital mascul a. pigmentată şi încreţită. În fiecare bursă este adăpostit un testicul. Învelişurile corpilor erectili o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din fibre musculare netede. o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax. ale căror canale se deschid în uretra peniană. printre care se află 30-35 glande. Sunt glande tubuloacinoase. înconjurând prima porţiune a uretrei. glandul. Are rolul de a comprima. în care se deschid canalele ejaculatoare. la adult. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare. 2. corpii erectili. La exterior este acoperit de piele subţire. în toată lungimea. Glandele bulbouretrale Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. care participă la alcătuirea lichidului spermatic. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. El are o formă ovoidă. Corpul spongios are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi. aşezat imediat sub vezica urinară. la bază. de culoare alb-gălbuie. acoperindu-i într-o teacă comună. b. cu o lungime de 6 cm. care împarte punga scrotală în 2 compartimente. 203 | P a g e .

Spermatogeneza începe de la spermatogonii. Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor. rezultând spermatocitele I. la centrul erectil din măduva spinării (S2-S4). Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza) La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene. impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor cavernoşi. penisul intrând în stare de tensiune. 204 | P a g e . rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici). Acestea. care influenţează metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare. ci şi prin excitaţii vizuale. formând spermatozoizii. pe cale eferentă. care porneşte acum de la acest centru. şoldurile înguste) . auditive. 2). pe cale aferentă.Schimbarea vocii . Spermatogoniile se divid mitotic. Funcţia endocrină a testicului Celulele Leydig.Sistemul pilos . Întregul proces al spermatogenezei durează aproximativ 74 zile. care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din măduva lombară L1-L2. penisului. are loc o stază venoasă. care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se termină cu spermatozoizii. iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre lumenul tubului seminifer (fig. care sunt haploizi (n=23 cromosomi). 2. impulsul nervos.Forma tipică a corpului (umerii laţi. la rândul lor. În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi tegumentul corpului penisului. Ejacularea. Spermatocitele secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi monocromatidici). Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile. ci doar se maturizează. olfactive. suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa reducţională). Datorită contracţiei unor muşchi perineali. o îngreunare a întoarcerii sângelui. Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză . deci printr-o comandă corticală. Prin excitaţiile tactile repetate. De aici.Dezvoltarea muşchilor . şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase. Primele se găsesc la nivelul membranei bazale. impulsul nervos ajunge.Psihicul şi comportarea Reflexele sexuale Erecţia. erecţie. Acestea din urmă nu se mai divid.Fiziologia aparatului reproducător mascul 1. prostatei şi veziculelor seminale Caracterele sexuale secundare: . în diferite grade de evoluţie. prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul.

Ovare (Fig.Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă. Sperma este condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului.La nivelul foliculului ovarian. . După aceasta.Structura ovarului:  Epiteliu ovarian  Albugineea ovarului  Ţesutul propriu ovarului:  Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă. 185) . 183.4-8g . La pubertate. în care se produc gameţii şi hormonii sexuali. vase sanguine şi nervi. 205 | P a g e . Organe genitale externe (vulva):  Labii mari  Labii mici  Clitoris I. în care se găsesc foliculii ovarieni. .Glandele sexuale femele. .  Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată din ţesut conjunctiv. Organle genitale interne 1. are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali. declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare). Aparatul reproducător femel (fig.pe cale eferentă. muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează. în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie: foliculi primari.Sunt dispuse în micul bazin.3-5 cm lungime . Organe genitale interne:  Ovare  Trompe uterine  Uter  Vagin .Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul tuboovarian.I. astfel că sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus.II. de o parte şi de alta a uterului şi rectului . 184) . . foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf). iar cea internă spre uter.

Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată. evoluând spre următorul stadiu. Unii dintre aceşti foliculi. Trompa uterină .Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii . . acesta se transformă în corp galben.Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei cavităţi numite antrum.Lărgimea este de 4 cm.Spre uter se îngustează.6-8 cm lungime . ampula trompei . oviduct şi spermatoduct . numit atrezie foliculară. În jurul ovocitului se formează un strat hialin (zona pellucida). fiind turtit dorso-ventral . Dacă nu are loc fecundaţia. . 206 | P a g e .Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi ovarieni.Este un organ pereche tubular. După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar.Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă 3. învelite într-o membrană vitroasă.Foliculul primar este format din ovocitul primar. pentru a avea loc fecundaţia . transformându-se în corp alb. după aproximativ 2 săptămâni. . corpul galben degenerează. Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi evolutivi. dobândesc mai multe straturi de celule foliculare. În afara acestei zone. Acstea au rolul de a capta ovulul .Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete franjurate numite fimbrii.Uterul prezintă 3 porţiuni:  Fundul uterului  Corpul  Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului. în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare. Uterul . subţire (membrană Slavjanski). cu porţiunea mai mare în sus .Situat între rect şi vezica urinară . 2..Este un organ cavitar nepereche . Cavitatea uterină este virtuală.Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei . Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de involuţie. plină cu lichid folicular. stratul de celule foliculare formează corona radiata.10-15 cm lungime .Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte unul din fiecare ovar. formând istmul trompei uterine .Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter.Are forma unei pere. înconjurat de un strat de celule foliculare aplatizate.

este mult mai mic şi nu prezintă uretra.Este continuarea uterului. semilunară sau inelară. Vaginul . 207 | P a g e .Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei. Sunt omoloagele scrotului şi protejează celelalte organe ale vulvei.Este organul copulator al femeii . prezintă o porţiune externă care conţine terminaţii nervoase senzitive.Anterior: cu uretra şi vezica urinară . Mucoasa suferă modificări ciclice (ciclul uterin) 4. Clitorisul corespunde ca structură şi origine penisului. La pubertate această regiune este acoperită de păr pubian. vestibulul vaginal.Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin.Posterior vine în contact cu rectul . Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos şi musculatură netedă. clitoris. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă. Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari.Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa. lipsite de păr. abia la prima naştere. labiile mici.Este un canal musculo-membranos . în unele cazuri. Anterior. . sau. bulbii vestibulari şi glandele bulbare. Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din ţesut conjunctiv lax şi adipos. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr pubian. Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral. II.5 cm în diametru . Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus. Structurile vulvei înconjoară orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus. care prezintă un orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual. dispuşi în 3 straturi. La acest nivel. formând fundul de sac vaginal .. La prima copulaţie. Deşi mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei.8-12 cm lungime . această membrană se rupe. Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici. labiile mici acoperă parţial clitorisul. care în timpul sarcinii se hipertrofiază  Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare. la femeia virgină se află o membrană transversală. numită himen.2. începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă .Structura uterului:  Seroasa  Musculara (miometru): muşchi netezi. labiile mari.

Acest număr se reduce după naştere. determină vasodilataţie generală. începe prima etapă a meiozei (reducţională). rezultând ovocitul II şi primul globul polar. stimulează contracţiile uterului.Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi anterior de orificiul vaginal. până când ovocitul respectiv ajunge la ovulaţie. Glandele anexe (glandele mamare) (fig. se termină etapa reducţională. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare care produc mucus în timpul actului sexual. Cu 1-2 zile înainte de ovulaţie. rămânând blocat în metafază. Sub această formă. psihicul şi comportarea). cam până la 400 mii. dezvoltarea glandelor mamare. Acesta din urmă degenerează rapid.Glandele mamare au o structură lobulară. nedezvoltarea laringelui. Vaginul şi orificiul uretral se deschid în vestibulul vaginal.Glande tegumentare . Acinii glandulari produc laptele. de ovocit secundar. 186) . o preominenţă cilindrică. Acinii glandulari se deschid în canale galactofore. deosebirea este că prima diviziune a meiozei începe în perioada intrauterină. scad tensiunea 208 | P a g e . Funcţia endocrină (producerea de hormoni) (Fig. numită areolă. uterului.Prezintă pe mijlocul feţei convexe. în urma ei se încheie meioza. Fiziologia aparatului reproducător femel Funcţia exocrină (ovogeneza) Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza. 187) Ovarul produce 2 categorii de hormoni: . mamelon. Ovocitele primare rămân blocate în profaza I. intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe. este eliminată celula sexuală femelă din ovar. Ovocitul secundar începe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei. rezultând ovulul şi al II-lea globul polar. vaginului) şi secundare (forma corpului. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată. Acesta din urmă este o celulă mică. . Dacă fecundaţia are loc. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala ovarelor. între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite primare. Tot în timpul perioadei intrauterine. care degenerează rapid. Pe faţa superioară a lui se deschid orificiile galactofore.Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare (dezvoltarea ovarelor.

inhibă contracţiile uterului.. Figura 179 Alcătuirea testiculului 209 | P a g e .Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia. aduce modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare). favorizează nidaţia.

Figura 180 Alcăturiea aparatului reproducător mascul Figura 181 Alcătuirea aparatului reproducător mascul – secţiune frontală 210 | P a g e .

Figura 182 Alcătuirea penisului Figura 183 Alcătuirea aparatului reproducător femel 211 | P a g e .

Figura 184 Aparatul reproducător femel – vedere anterioară Figura 185 Structura ovarului 212 | P a g e .

Figura 186 Glandele mamare .structură Figura 187 Ciclul ovarian şi uterin 213 | P a g e .

40 mV şi . Această pompă determină efluxul a 3 Na+ şi influxul a 2 K+. iar celălalt va penetra membrana. Sodiu extracelular este de 50 de ori mai concentrat extracelular. În afara celulei potenţialul este 0.CURS 13. acizi organici.90 mV. K+ este mai mult intracelular. Potenţialul de repaus se datorează dispunerii cationilor şi anionilor de o parte şi de alta a membranei. Membrana este impermeabilă pentru unii anioni (PO3-4. 214 | P a g e . se constată că nu există diferenţă de potenţial. Prin intervenţia acestei pompe se realizează transmembranar gradientul de concentraţie al sodiului şi potasiului. Aceste canale sunt de 100 de ori mai permeabile pentru potasiu şi permit difuzia pasivă a ionilor. 3. SO42-. Dacă se aplică un electrod pe suprafaţa membranei. proteine) menţinând astfel o încărcare negativă a interiorului fibrei. iar potasiu este de 35 de ori mai concentrat intracelular. Potenţialul de repaus 2. Când celula se află în stare de repaus potenţialul de membrană se numeşte potenţial de repaus. iar în fibrele musculare netede şi în cele nervoase subţiri are valori cuprinse între .60 mV. Există câteva forme: 1. fiind caracteristic doar membranei. se constată că acest potenţial dispare. Potenţialul de acţiune 1. conform gradientului de concentraţie. Potenţialul de repaus Dacă se aplică 2 electrozi conectaţi la un aparat de măsurat pe suprafaţa membranei. Canale de pierdere (de curgere) pentru sodiu şi potasiu. Activitatea bioelectrică Activitatea bioelectrică reprezintă modalitatea de bază folosită de neuroni penttru a comunica între ei sau a transmite diferite comenzi motorii la efectori.K+ . la interiorul celulei se găsesc mai mulţi anioni. Na+ este mai mult extracelular. Această diferenţă de potenţialcare apare între cele două feţe ale membranei în momentul când electrodul pătrunde în celulă se numeşte potenţial de membrană.ATP – dependentă (fig. Dacă se continuă penetrarea electrodului. Există 3 factori care menţin acest potenţial: 1. Pompa Na+ . 188) este o pompă electrogenă ce funcţionează cu energie rezultată din hidroliza ATP-ului. În celulele musculare sau în neuroni potenţialul de repaus are valori negative şi amplitudine constantă (în fibrele musculare striate şi în fibrele nervoase groase are valoare de . pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată. SISTEMUL NERVOS A. acul aparatului de măsurat se va deplasa în direcţia elctrodului care a pătruns în celulă. 2.

Conductibilitatea reprezintă propagarea impulsului de-a lungul fibrei nervoase (axon sau dendrite) a neuronului. Potenţialul de acţiune Două dintre proprietăţile neuronului.Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne) 215 | P a g e .voltaj dependente şi producerea unui eflux masiv de potasiu. Această acţiune are ca substrat anatomic arcul reflex. Aceasta constă în deschiderea canalelor K+ . articulaţii) . acesta poate fi: . Totodată pentru o repolarizare eficientă. Cafeina este un excitant. În funcţie de localizarea receptorului. Stricnina blochează sinapsele inhibitorii determinând convulsii.Căile aferente . În funcţie de tipul de neurotransmiţător descărcat într-o sinapsă.Efectorul Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi transformarea lor în impuls nervos. prin pătrunderea Na+ în celulă odată cu deschiderea canalelor Na+ . sodiul este captat de citoplasmă. fibră musculară modificată (fusurile neuro-musculare). în cazul fibrelor groase ajunge până la + 35 mV. B. Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii gustativi. Când diferenţa atinge valoarea 0. determinând creşterea vitezei de transmitere de-a lungul sinapsei. potenţialul de acţiune poate fi transmis în neuronul postsinaptic (postpotenţial excitator) sau se opreşte la nivelul sinapsei (postpotenţial inhibitor). Excitabilitatea este proprietatea dendritelor şi corpului celular neuronal de a răspunde la stimuli prin convertirea lor în impuls nervos.Centrul nervos . tipul de fibră (mielinizată sau amielinizată) şi de starea fiziologică a neuronului. neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă.2.ATP-dependente. se produce repolarizarea. sau. 191) Actul reflex reprezintă modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli. Aspirina determină o scădere moderată a transmiterii sinaptice. 190).Exteroreceptor (receptorii din piele) .Căile eferente . Reflexul (fig.K+. fibrele mielinizate conduc impulsul nervos cu o viteză de până la 130 m/s.Receptorul .voltaj dependente (fig. Depolarizarea se produce în locul unde acţionează stimulul şi se propagă unidirecţional. vestibulari). Viteza de propagare a impulsului nervos este determinată de diametrul fibrei. Transmiterea sinaptică poate fi afectată de diferite substanţe.Proprioreceptor (receptorii din muşchi. excitabilitatea şi conductibilitatea sunt implicate în transmisia impulsului nervos. În boala Parkinson se produce o deteriorare a neuronilor din creier care sintetizează dopamina. receptorii auditivi. Potenţialul de acţiune reprezintă depolarizarea membranei (fig. fibrele amielinizate cu diametrul mic conduc impulsul cu o viteză de 0. Arcul reflex conţine o serie de componente: . neuronii unipolari din retină). 189). repolarizarea se produce din acelaşi punct unde are loc depolarizarea.5m/s. iar o altă parte din el este eliminată cu ajutorul pompei Na+. Spre exemplu. sensul fiind imprimat de sinapsă.

sistemul nervos este format din: 1. Efectorii pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi. Spinali: 31 perechi b.un ţesut conjunctiv care formează o membrană protectoare 5 Bulbul rahidian. 194) Întregul sistem nervos central este protejat de o carcasă osoasă fixă (craniul) ce înconjoară encefalul şi o coloană vertebrală flexibilă ce protejează măduva spinării. SNP: a. Mielencefal: bulbul rahidian ii. Ganglioni nervoşi 1. Meningele sunt formate dintr. Sistemul nervos este format din două tipuri de substanţă: substanţa albă şi substanţa cenuşie. Substanţa albă este alcătuită din prelungirile neuronilor. Măduva spinării 2. Telencefal (emisferele cerebrale) b. 192): a. metatalamus.Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi. SNC (fig. iar tubul se transformă în ventriculele cerebrale şi canal ependimar. Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central. Aceste căi pot la fel ca şi cele aferente. puntea lui Varolio şi mezencefalul formează trunchiul cerebral 216 | P a g e . somatice şi vegetative. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la exteroreceptori şi proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori). Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori. hipotalamus v. Celulele care delimiteză acet tub vor forma encefalul şi măduva spinării. Nervi: i. Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul mai departe. C. După localizare. epitalamus. Metencefal: puntea lui Varolio şi cerebelul iii. Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul nervos. iar substanţa cenuşie este formată din corpii celulari ai neuronilor. care transmit răspunsul efectorilor. ventriculele cerebrale şi bariera sângeencefal (fig. lichidul cefalorahidian. 193): i.1 Meningele. glande. Diencefalul (creierul intermediar): talamus. muşchiul cardiac (reflexe vegetative). Din foiţa externă a embrionului (ectoderm) se formează un tub neural. subtalamus. Cranieni: 12 perechi ii. care preiau informaţia de la receptori şi o transmit centrilor nervoşi. Encefal (fig. Mezencefalul5 iv. Sistemul nervos central (SNC) Sistemul nervos se formează în perioada embrionară prin procesul de neurulaţie.

Spaţiul subarahnoidian. adipos şi vase sanguine. alături de arahnoidă. 195. Arahnoida c. Foiţa cranială este o structură dublă. Stratul intern este mai subţire şi urmăreşte suprafaţa encefalului. în canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian care înconjoară întreg sistemul nervos central.1. Lichidul cefalo-rahidian se întoarce în sistemul circulator prin vilii arahnoidieni. Extensiile laterale ale acestei foiţie de-a lungul măduvei spinării formează ligamentul denticulat care ataşează măduva spinării la dura mater (fig.interpusă între oase şi sistemul nervos central. 1. înconjurând măduva spinării. Pia Mater (mamă bună) Este o membrană subţire care se află în contact strâns cu encefalul şi cu măduva spinării. Este formată din ţesut conjunctiv lax. prin canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian. care sunt capilare sanguine. care formează un strat protector în jurul SNC. LCR circulă prin ventriculele cerebrale. care conţine ţesut conjunctiv lax.1. SNC este scăldat într-un fluid cerebrospinal care circulă în ventriculele cerebrale. c. Pia mater a. asemănător limfei. Această foiţă este foarte bine vascularizată şi are rolul de a hrăni sistemul nervos. b. Foiţa spinală este formată dintr-un singur strat şi este identică cu stratul intern al dura mater-ei craniene. 196) Cele trei foiţe meningeale. Deasemenea contribuie la îndepărtarea metaboliţilor din ţesutul nervos. localizat între arahnoidă şi pia mater coţine lichid cefalorahidian. numit spaţiu epidural. dar nu pătrunde în toate şanţurile encefalului. 197). pia mater este specializată în formarea plexurilor coroidiene. 1. Dura mater Se află în contact cu oasele ce protejează SNC-ul şi este formată din ţesut conjunctiv moale de tip fibros. Dura mater spinală formează un tub dur care se găseşte în canalul vertebral. Dura mater nu se află în contact direct cu vertebrele. Dura mater b. de la exterior spre interior sunt: a. În anumite regiuni sunt separate delimitând sinusurile durale care colectează sângele venos şi îl drenează în venele jugulare. Stratul extern aderă la cutia craniană unde formează periostul.1 Meningele (fig. existând un spaţiu. cu aspectul unei reţele care acoperă sistemul nervos central. Cele două straturi ale foiţei craniene sunt contopite şi acoperă cea mai mare parte a encefalului. La nivelul plafoanelor ventriculelor cerebrale. Arahnoida Arahnoida este foiţa intermediară.2 Lichidul cefalorahidian (LCR) Lichidul cefalorahidian este un lichid limpede. Aceasta este subţire. LCR atenuează şocurile mecanice împrăştiind forţa loviturii pe o suprafaţă mai mare. Deoarece în 217 | P a g e . Spaţiul acesta este menţinut datorită existenţei unor legături fibroase ce conectează cele două foiţe meningeale. Lichidul scaldă şi encefalul.

inulina. Bariera este un dispozitiv important pentru monitorizarea fluctuaţiilor de glucoză. Lichidul cefalorahidian este produs în mod continuu prin filtrarea plasmei de către capilare specializate numite plexuri coroidiene. 1. glucoza şi compuşii solubili în lipide (de ex. astfel concentraţiile acestor ioni diferă faţă de cele din plasmă. Măduva spinării este mai scurtă decât coloana vertebrală. iar inferior cu filum terminale.4 Bariera sânge – encefal (fig. Ventriculul III comunică cu cele două ventricule laterale prin orificiile Monro. 199) Această barieră este un aranjament structural format din capilare înconjurate de ţesut conjunctiv şi nevroglii specializate numite astrocite care determină care substanţe pot trece din plasmă în LCR. clor. pH. Din acest motiv. mai puţin calciu şi potasiu faţă de plasmă. CO2. 198) Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar. superior se continuă cu bulbul rahidian. Comunicarea dintre ventriculul III şi IV se realizează prin apeductul lui Sylvius situat în mezencefal. lipidele. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculul IV în spaţiul subarahnoidian prin 3 orificii. 1. salinitate.1. şi într-o mai mică măsură de către celulele ependimale. osmolaritate şi presiune sanguină. magneziu şi hidrogen. lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii în sistemul venos. Fiecare dintre cele două ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală. Filum terminale este o prelungire conjunctivă a măduvei spinării. între C1-L2. Păstrarea constantă a compoziţiei LCR este extrem de importantă. 1. 200) Măduva spinării se găseşte în canalul vertebral. Unii ioni anorganici (Ca 2+. şi un dezechilibru chimic poate avea efecte grave asupra funcţionării sistemului nervos. Lichidul cefalorahidian este similar ca şi compoziţie plasmei din care se formează. ureea. precum proteinele. unele toxine şi majoritatea antibioticelor nu pot trece. oxigenul. creatina.sistemul nervos central lipsesc vasele limfatice. în talamus.1.3 Ventriculele cerebrale (fig. Conţine glucoză. formată în principal din pia mater care se întinde până la coccis. alcoolul) trec prin barieră. Joncţiunile dintre celulele ependimale contribuie la formarea unei bariere sânge – lichid cefalorahidian care împiedică anumite substanţe toxice să pătrundă în sistemul nervos central. K+) trec mai lent. Al treilea ventricul este localizat în diencefal. O creştere a concentraţiei glicinei produce hipotermie şi hipotensiune. cum ar fi hipotalamusul. Lichidul cerebrospinal se reîntoarce în circuitul sanguin prin capilarele arahnoidiene.2 Măduva spinării (fig. astfel că nervii spinali L2-Cc1 trebuie să 218 | P a g e . Acestea sunt celule ciliate care căptuşesc plexurile coroidiene. Conţine o cantitate mai mare de sodiu. proteine. bariera lipseşt în anumite regiuni ale encefalului. Unele substanţe. globule albe. Această barieră trebuie luată în calcul în administrarea de medicamente pentru bolile neurologice. cum ar fi apa. uree. inferior corpului calos. Ventriculul IV este localizat în trunchiul cerebral între punte şi cerebel. O mică variaţie a pH-ului poate afecta respiraţia. Alte substanţe.

Umflătura cervicală este localizată între C2 şi T2. Dimensiunile şi forma substanţei albe şi cenuşii variază de-a lungul măduvei spinării. nevroglii şi neuroni de asociaţia amielinizaţi (intercalari). Prezintă două umflături: . Aceasta se realizează prin substanţa albă care leagă diferitele etaje ale măduvei spinării.Lombară. Astfel aceşti nevi. Funcţia reflexă. bicipital. tracturile nervoase îngroşându-se. Funcţia de conducere: 219 | P a g e . Structura măduvei spinării (fig. plantar. Sbstanţa cenuşie este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor. Umflătura lombară se întinde între T9 şi T12. rotulian) sau vegetative (simpatice sau parasimpatice). Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare. posterioare (neuroni somatosenzitivi) şi laterale (neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi). posterioare şi laterale. Cele laterale sunt proeminente doar în măduva toracală şi lombară superioară. nervii de la acest nivel servind membrelor unferioare. în care se închid diferite reflexe involuntare. Fibrele nervoase din tracturi sunt în general mielinizate şi sunt denumite în funcţie de origine şi de capătul final. . unde nervii ce se distribuie membrelor superioare. reflexul ahilian. tricipital. Cantitatea de substanţa albă creşte spre encefal. Substanţa cenuşie este dispusă sub forma literei H (în secţiune transversală) şi grupată în perechi de coarne: anterioare (neuroni somatomotori). Funcţiile măduvei spinării Măduva spinării are două funcţii principale: 1. Nervii care se găsesc la acest nivel servesc membrelor superioare.Cervicală. dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos central. O cantitate mai mare de substanţă cenuşie se găseşte în cele două umflaturi ale măduvei. fiecare corespunzând unei perechi de nervi spinali.coboare prin canalul vertebral şi să-l părăsească în dreptul vertebrei corespunzătoare. alături de filum terminale formează aşa-numita coadă de cal. fiecare conţinând tracturi ascendente şi descendente. Funcţia de conducere. Încrucişarea fasciulelor poartă denumirea de decusaţie. divizând-o parţial într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă. Fibrele tracturilor rămân în aceeaşi parte a creierului sau a măduvei spinării sau se încrucşează la nivelul bulbului rahidian sau a măduvei spinării. Are aspectul unui cilindru turtit dorso-ventral. 1. 2. Substanţa cenuşie este situată la interior. 201) Măduva spinării formează 31 de segmente. Măduva spinării reprezintă un centru nervos. Două şanţuri: fisura mediană anterioară şi şanţul median posterior străbat măduva spinării longitudinal. fiind înconjurată de substanţă albă. Substanţa albă este formată din tracturi (fascicule) de fibre senzitive sau motorii mielinizate. Perechile sunt conectate între ele în regiunea centrală prin substanţă cenuşie denumită comisura cenuşie. În centrul comisurii se găseşte canalul ependimar care continuă ventriculele cerebrale şi conţine LCR. Substanţa albă se găseşte gruptă sub formă de perechi de cordoane: anterioare. respectiv inferioare stabilesc conexiuni.

cerebral şi se tendoane. Acestea pot fi ascendente (senzitive) sau descendente (motorii). apoi Conduce informaţii cortexul privind cerebral sensibilitatea grosieră şi presiune Talamus.lateral los anterior Ganglionii spinali cordoanele laterale aceeaşi parte – de Spinocerebe. continuă cu articulaţii. 204). lemniscul interpretate ca median până senzaţii de la talamus.- Fibre scurte (care leagă diferite etaje ale măduvei spinării) Fibre lungi care leagă măduva spinării de encefal (fig.lateral los posterior Ganglionii spinalicordoanele laterale de aceeaşi parte Terminaţie Funcţie Talamus. apoi la vibratorie şi mişcări cortexul ale corpului cerebral cerebel Conduce impulsuri dintr-o jumătate a corpului la aceeaşi jumătate a cerebelului. sensibilitate fină. 202) Fasciculul Cordonul Origine Spinoanterior Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de anterior aceeaşi parte – cordoane anterioare de parte opusă Spinolateral Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de lateral aceeaşi parte – cordoanele laterale de parte opusă Goll Burdach şi posterior Ganglionii spinali – cordoanele posterioare de aceeaşi parte Spinocerebe. În tabelul de mai jos se găsesc rezumate aceste fascicule: Fasciculele ascendente (fig. apoi Conduce informaţii cortex de la receptorii cerebral termici şi dureroşi. interpretate în cortexul cerebral Nucleii Goll şi Conduce informaţii Burdach din de la piele. muşchi trunchiul scheletici. privind 220 | P a g e . necesare coordonării contracţiilor musculare cerebel Conduce impulsuri din ambele reguni ale corpului la cerebel. privind sensibilitatea proprioceptivă inconştientă.

sensibilitatea proprioceptivă inconştientă. necesare coordonării contracţiilor musculare Fasciculele descendente (fig.se încrucişează în bulbul rahidian Coarnele anterioare Tectospinal Anterior Mezencefal – se Coarnele încrucişează în anterioare măduva spinării Rubrospinal Lateral Mezencefal (nucleul roşu) – se încrucişează în măduva spinării Coarnele anterioare Vestibulospinal Anterior Bulbul rahidian – nu se încrucişează Coarnele anterioare . 203) Fasciculul Corticospinal anterior Cordonul Anterior Origine Cortexul cerebral – se încrucişează în măduva spinării Terminaţie Coarnele anterioare Funcţie Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de mişcările capului spre stimuli audivi sau vizuali Conduce impulsuri motorii responsabile de tonusul muscular şi postură Conduce impulsuri motorii ce reglează tonusul 221 | P a g e Corticospinal lateral Lateral Cortexul cerebral.

nucleul roşu şi nucleii bazali. rubrospinal şi reticulospinale. în urma mişcărilor capului Reticulospinal Anterior Substanţa Coarnele Conduce median şi lateral reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Bulboreticulospinal Lateral Substanţa Coarnele Conduce reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Tracturile descendente sunt grupate în funcţie de originea corticală (neuronii piramidali din scoarţa cerebrală) sau extrapiramidală. Majoritatea fibrelor acestui tract (85%) se încrucişează în bulb. Leziuni ale cerebelului afectează coordonarea mişcărilor şi orientarea în 222 | P a g e . Tracturile piramidale coboară direct din scoarţă fără întrerupere sinaptică. Acestea îşi au originea în substanţa reticulată din trunchiul cerebral. Restul fibrelor trec de partea opusă în măduva spinării şi formează fasciculul corticospinal anterior. este afectată când sunt lezate fasciculele corticospinale toracale. până în motoneuronii spinali. Tracturile corticospinale sunt importante în mişcările voluntare ce necesită conexiuni între cortexul motor şi neuronii senzitivi. unde formează decusaţia piramidală. cerebelului şi a nucleilor bazali determină indirect mişcări. datorită sinapselor realizate cu tracturile extrapiramidale.muscular şi postura. Aceste structuri comunică cu motoneuronii spinali prin tracturile vestibulospinal. în timp ce respiraţia involuntară se desfăşoară normal. Vorbirea. Aceste fibre formează fasciculul corticospinal lateral. Datorită încrucişării fibrelor. Tracturile reticulospinale formează cea mai mare parte a fasciculelor extrapiramidale. emisfera dreaptă controlează musculatura din partea stângă a corpului şi invers. Neuronii piramidali participanţi la realizarea acestor tracturi se găsesc în girusul precentral din lobul frontal. De la cerebel nu pleacă tracturi spre măduva spinării. Stimularea substanţei reticulate de către cerebel sau cortexul cerebral facilitează sau inhibă activitatea motoneuronilor spinali. prin nucleii vestibulari. spre exemplu. Stimularea electrică a scoarţei cerebrale. Tracturile extrapiramidale îşi au originea în trunchiul cerebral. Cerebelul influenţează activitatea motorie doar indirect.

spaţiu. determinând inhibarea acestora. 1 şi 1 neuron motor neuron somatomotor şi cel puţin 1 neuron intercalar Timpul scurt Lung Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui Pflűger (localizare. însoţită de tremurătură intenţionată. Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori. care continuă superior canalul epenmdimar. Persoanele cu astfel de afecţiuni dezvoltă akinezie (pierderea completă sau parţială a mişcărilor muşchilor) şi coree (mişcări bruşte şi necontrolate). iradiere. Funcţia reflexă În măduva spinării se închid reflexe somatice şi reflexe vegetative. În tabelul de mai jos sunt rezumate particularităţile acestor reflexe: Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic Receptorii proprioreceptori Exteroreceptori şi proprioreceptori Neuronii implicaţi în reflex 1 neuron somatosenzitiv 1 neuron somatosenzitiv. extero. Leziuni ale nucleilor bazali determină reducerea tonusului muscular. rotulian. Bulbul rahidian b. Mezencefalul Posterior. simetrie. Datorită existenţei a numeroase fascicule ascendente şi descendente care străbat trunchiul cerebral.2 Trunchiul cerebral (fig. este format din substanţa albă la exterior şi substanţă cenuşie la interior. acesta poate fi monosinaptic (fig. La fel ca şi măduva spinării. 205) sau polisinaptic (fig. bicipital. 2. În dreptul bulbului şi al punţii se găseşte ventriculul cerebral IV. trunchiul cerebral este acoperit de cerebel cu care comunică prin 3 prechi de peduncului cerebrali. generalizare) Exemple Ahilian. Nucleii bazali acţionează asupra motoneuronilor spinali prin intermediul sinapselor cu substanţa reticulată. Apar exagerări ale prinderii diferitelor obiecte sau o prindere slabă a acesora. În funcţie de numărul de sinapse implicate în realizarea reflexului. Aceştia sunt de două categorii mari: 223 | P a g e . 206). Rexlexul de apărare realizat prin tricipital.şi proprioreceptori şi muşchii striaţi de tip scheletic. 207) Truchiul cerebral continuă superior măduva spinării şi este format din 3 regiuni: a. unilateralitate. abdominal flexie Reflexele vegetative (vezi sistemul nervos vegetativ) 1. Puntea lui Varolio c. iar în dreptul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. substanţa cenuşie este fragmentată sub formă de nuclei.

. de o parte şi de alta a ei găsindu-se piramidele bulbare. superior. Substanţa cenuşie a bulbului rahidian constă dintr-o serie de nuclei corespunzători măduvei spinării: . . cât şi stimulatorii. Puntea lui Varolio Se întinde între şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular. Are înfăţişarea unei benzi de substanţă albă formată din fascicule de fibre aşezate transversal pe extremeitatea 224 | P a g e . . Unele dintre aceste activităţi pot fi declanşate voluntar. Anterior prezintă fisura mediană.Centrul cardiac: din acesta pleacă atât fibre inhibitorii. Impulsurile inhibitorii pleacă de la nervul vag determinând bradicardie. delimitate de un şanţ preolivar şi un şanţ retroolivar. tuse. Nucleii din centrul vasomotor trimit impulsuri prin nervii spinali la muşchii vaselor sanguine determinând constricţie şi creşterea presiunii arteriale. Funcţiile bulbului rahidian: . accesor şi hipoglos. Lateral de acestea se găsesc două formaţiuni numite olive bulbare. . Centrul respirator al bulbului rahidian controlează frecvenţa respiratorie şi funcţionează în colaborare cu nucleii respiratori din punte determinând ritmul respirator. Pe faţa posterioară se observă pedunculii cerebrali infeiori care leagă bulbul de cerebel. se continuă infeior cu măduva spinării şi superior cu puntea. b. Bulbul rahidian Are o lungime de aproxiamtiv 3 cm.Centrul vasomotor.Nucleii Goll şi Burdach transmit informaţii senzitive spre talamus şi apoi spre cortexul cerebral.Centrul respirator. deglutiţie şi vomă. Impulsurile acceleratorii coboară prin măduva spinării inervând inima prin fibrele nervoase T1-T5.Nucleul salivator inferior reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului glosofaringian .Nucleul ambiguu şi hipoglos reprezintă originea pentru nervii glosofaringian.Nucleul dorsal al vagului reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului vag Deasemenea conţine nuclei specifici trunchiului cerebral: . substanţa neagră. nucleii Goll şi Burdach) a. Este asemănător măduvei spinării. .Nucleii olivari transmit informaţii diencefal spre cerebel. Nervul vag porneşte din nucleii vagi.- - Omologi măduvei spinării (nuclei somatosenzitivi corespunzători coarnelor posterioare ale măduvei. dar pe parcurs devin involuntare şi nu mai pot fi oprite voluntar.Alţi nuclei ai bulbului rahidian funcţionează ca centri pentru strănut.Nucleii vestibulari reprezintă al II-lea neuron al analizatorului vestibular . vegetativi corepunzători coarnelor laterale şi somatomotori corespunzători cornelor anterioare) Proprii trunchiului cerebral (nucleul roşu.

Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westfall) În mezencefal se închid reflexele: oculocefalogire (îndreptarea capului spre un stimul vizual) – coliculii cvadrigemeni superiori acusticocefalogire (îndreptarea capului spre stimuli auditivi) – coliculii cvadrigemni inferiori pupiloconstrictor şi de acomodare – nucleul accesor oculomotor 225 | P a g e . fiind implicat în reflexe privind coordonarea motorie şi menţinerea posturii. La nivelul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. Mezencefalul conţine pedunculii cerebrali. Mezencefalul Mezencefalul reprezintă porţiunea din trunchiul cerebral cuprinsă între punte şi diencefal. salivaţia. Coliculii cvadrigemeni se găsesc pe faţa posterioară şi sunt formaţi din două perechi de nuclei: coliculii cvadrigemeni superiori şi cei inferiori. Nucleul roşu se găseşte situat în profunzimea mezencefalului şi conectează emisferele cerebrale cu cerebelul. orientarea globilor oculari în direcţia unor stimuli audivi puternici (nucleul nervului vestibulocohlear) c. Comunicarea cu cerebelul se realizează prin pedunculii cerebeloşi superiori. care leagă ventriculul III de ventriculul IV. nucleul salivator superior .Nucleul motor al nervului oculomotor . Aceasta are rolul de a inhiba o serie de mişcări involuntare. continuarea celor din măduva spinării şi bulb. nucleul motor al nervului facial. În mezencefal se găsesc şi nuclei omologi măduvei spinării: . nucleul cohlear al nervului vestibulocohlear.Nucleii substanţei reticulate Substanţa albă a punţii este alcătuită din fascicule ce formează căi ascendente senzitive şi căi descendente motorii. Pedunculii cerebrali reprezintă două structuri cilindrice formate din fibre ascendente şi descendente care conectează telencefalul cu celelalte structuri ale encefalului. iar de o parte şi de alta a ei se obsrvă piramidele pontine care se prelungesc cu braţele punţii ce formează pedunculii cerebeloşi mediani ce fac legătura cu cerebelul. Inferior nucleului roşu.superioară a bulbului. Pe linia median-ventrală prezintă o continuare a fisurii anterioare a bulbului.Nucleul motor al nervului trohlear (patetic) .Nuclei omologi măduvei spinării: nucleul motor al nervului trigemen. În structura punţii intră două tipuri de substanţă cenuşie: . coliculii cvadrigemeni. se găseşte substanţa neagră. nucleul roşu şi substanţa neagră. seceţia lacrimală. cum ar fi: clipitul. masticaţia. nucleul lacrimomuconazal.Nucleii de origine: nucleii respiratori . În punte se închid reflexe importante.

droguri sau diverse boli pot afecta SRAA. Superior este acoperit de emisferele cerebrale de care este despărţit printr-un sept provenit dintr-o prelungirea dura materului. 208. format din celule mari. Porţiuni din substanţa retiulată se găsesc în măduva spinării. SRAA ajută scoarţa cerebrală în selectarea activării anumitor unităţi motorii care vor menţine tonusul muscular. Se consideră că somnul apare ca urmare a scăderii activităţii în cadrul SRAA prin eliberare unor neurotransmiţatori.3 Cerebelul (fig. sub formă de nuclei cerebeloşi. priforme. Substanţa cenuşie: Nucleii cerebeloşi (perechi): fastigiali. care funcţionează ca sistem reticular activator ascendent (SRAA) ce are rolul de a menţine activă scoarţa cerebrală. globoşi.Lobul floculonodular (arhicerebelul) Structura internă a cerebelului. Substanţa albă se găseşte în interior şi are o anumită dispunere. prin contracţii uşoare şi coordonate ale muşchilor scheletici. Nucleii substanţei reticulate generează un flux continuu de impulsuri. mezencefal şi anumite regiuni ale hipotalamusului şi talamusului. Lovituri la cap. ce formează aşanumitul arbore al vieţii (fig. Are greutatea de circa 150 g şi o formă ovoidă turtită. Aceştia sunt în număr de 3: . SRAA este sensibilă la schimbările şi traumele suferite de scoarţă. Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele de adâncimi diferite: ceel superficiale delimitează lamele. altele mai adânci delimitează lobuli. cu o dendrită foarte abundent ramificată în stratul molecular 226 | P a g e . 1. Este format din două emisfere cerebeloase legate între ele printr-o regiune numită vermis. Substanţa cenuşie se găseşte la exterior sub formă de scoarţă cerebeloasă şi la interior. emboliformi şi dinţaţi Scoarţa cerebeloasă: este alcătuită din 3 straturi de celule: Extern: stratul molecular. uneori acestea fiind inhibate de alte regiuni ale encefalului.Lobul anterior (paleocerebelul) . 210). 210) Cerebelul ocupă regiunea postero-inferioară a cutiei craniene.Lobul posterior (neocerebelul) . iar câteva mai profunde delimitează lobi cerebeloşi. Substanţa reticulată conţine fibre ascendente şi descendente provenind de la majoritatea structurilor SNC. sărac în celule Intermediar: stratul lui Purkinje. La fel ca şi celelalte componente ale sistemului nervos central. Coma reprezintă o stare de inconştienţă şi delipsă de activitate a SRAA ce nu poate fi dezinhibată nici măcar de stimuli externi foarte puternici. Principala funcţie a substanţei reticulate este menţinerea trează a scoarţei cerebrale şi monitorizarea selectivă a a impulsurilor senzitive ajunse al emisferele cerebrale. ducând la pierederea conştiinţei. punte. cerebelul este format din substanţa albă şi substanţă cenuşie. 209.de mişcare a globilor oculari (nervii oculomotor şi trohlear) de coordonare motorie şi menţinere a posturii – nucleul roşu Substanţa reticulată Substanţa reticulată este o reţea complexă de nuclei şi fibre nervoase din trunchiul cerebral.

exceptând mirosul.Intern: granular. El stabileşte legături cu celelalte etaje ale SNC prin aferenţele şi eferenţele enumerate mai sus. bogat în neuroni multipolari Substanaţ albă: Fibre de asociaţie: care leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebeloasă Fibre comisurale: care leagă cele două emisfere între ele Fibre de proiecţie: aferente şi eferente Fibrele de proiecţie pleacă şi ajung la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori. Prin pedunculii cerebeloşi superiori pleacă fibre cu originea în nucleii dinţaţi. Apar de asemenea tulburări în tonusul muscular (hipotonie sau hipertonie). fiind un organ pus în derivaţie pe toate căile importante senzitive şi motorii. Aceste fibre au rolul de a realiza comunicarea prin feed-back cu emisferele cerebrale. dar prezintă tulburări de echilibru (mers ebrios). Talamusul interpretează anumite senzaţii.Subtalamus . sub ventriculele laterale. Având legături strânse cu aparatul vestibular. Practic cerebelul îndeplineşte pe lângă funcţia de echilibru şi funcţia de menţinere a tonusului muscular şi de coordonare a mişcărilor. Cerebelul reprezintă unul dintre cele mai interesante modele biologice de conexiune inversă în ceea ce priveşte controlul activităţii muscualre şi al tonusului muscular. 1. care ajung la nucleul roşu. Este format din mai multe structuri: . Talamusul Talamusul este o masă ovală formată din substanţă cenuşie şi reprezintă cam 4/5 din masa diencefalului.Talamus . Este un organ pereche. mijlocii şi inferiori. situat de o parte şi de alta a ventriculului III. este perfect informat asupra tuturor stimulilor veniţi din mediul extern şi intern.Metatalamus . Extirparea cerebelului nu duce la paralizii.Epitalamus a.4 Diencefalul (creierul intermediar) Diencefalul este acoperit aproape complet de emisferele cerebrale şi se găseşte în jurul ventriculului III. Prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cerebel fibre care sunt implicate în realizarea mişcărilor voluntare. joacă rol important în funcţia de echilibru. Prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajung atât fibre vestibulare şi proprioceptive şi pleacă fibre motorii. în efectuarea mişcărilor de precizie. 227 | P a g e . Cerebelul. Principala funcţie a talamusului este aceea de staţie de releu pentru toate impulsurile senzitive. Regiuni specializate din nucleii talamici transmit impulsuri spre locaţii precise din lobii telencefalului. apoi la talamus şi în final la cortexul motor. care ajung la cortexul cerebral.Hipotalamus .

hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii vitale. Hipotalamusul primeşte deasemenea impulsuri senzitive de la viscerele abdominale şi reglează secreţia glandulară şi mişcările peristaltice ale tractului digestiv.Cortexul cerebral diferenţiază durerea şi alte senzaţii tactile. Reglarea echilibrului apei şi a electroliţilor. nucleii mijlocii şi nucleii posteriori. Termoreglare. 5. ci la centrii cardiovasculari din bulb. În acelaşi timp centrul setei din hipotalamus este activat. Talamusul este. inferior faţă de talamus. în schimb talamusul percepe în general senzaţiile. este porţiunea cea mai joasă a diencefalului. hipotalamusul iniţiază impulsuri ce determină pierderea căldurii prin transpiraţie şi vasodilataţie cutanată. Hipotalamusul Hipotalamusul. 2. Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt următoarele: 1. o temperatură mai mică decât normalul determină eliberarea de impulsuri ce au rolul de a creşte temperatura corporală. O concentraţie osmotică ridicată. b. În ciuda dimensiunilor reduse. Îndeplineşte deasemenea funcţie emoţională şi instinctuală. Masele acestea formează 3 categorii mari de nuclei: nucleii anteriori. cât şi unul al veghei care funcţionează împreună cu alte regiuni ale SNC determinând nivelul activităţii conştiente. peretele lateral al ventriculului III. Impulsurile nu ajung direct la inimă. probabil. multe conectate direct sau indirect cu reglarea funcţiei viscerelor. 4. şi este parţial responsabil de şocul fiziologic care urmează unor traume puternice. contracţia vaselor cutanate şi încetarea transpiraţiei. prin frisoane. Dacă temperatura sângelui arterial care ajunge la acest nivel este mai mare. inclusiv cei depozitaţi în neurohipofiza posterioară. centrul saţietăţii din regiunea mediană a hipotalamusului inhibă centrul foamei. duce la eliberarea de ADH. 3. numit astfel după localizarea sa. Impulsurile plecate din nucleii posteriori ai hipotalamusului determină creştera presiunii arteriale şi tahicardie. Reglare cardiovasculară. Centrul foamei este o regune specializată din hipotalamusul lateral care monitorizează glicemia. Hipotalamusul acţionează ca un centru nervos vegetativ accelerând sau încetinind anumite funcţii. Nivelul scăzut al acestor sbstanţe în sânge este parţial responsabil de senzaţia de foame. ca urmare a unei lipse de apă. Osmoreceptorii hipotalamici monitorizează în permanenţă concentraţia în elecvtroliţi a sângelui. Reglarea saţietăţii şi a activităţii gastrointestinale. Formează podeaua şi parţial. Nucleii specializaţi din regiunea naterioară sunt sensibili la modificarea temperaturii corpului. Invers. Când a fost consumată suficientă hrană. Conţine o serie de mase de substanţe cenuşie care sunt conectate cu alte regiuni ale sistemului nervos. Impulsurile plecate din porţiunea anterioară a hipotalmusului au efect invers. cel care joacă un rol important în iniţializarea unui răspuns involuntar la durerea intensă. 228 | P a g e . nivelul sanguin al aminoacizilor şi al acizilor graşi. Reglarea ritmului nictemeral (somn-veghe). Secretă o serie de hormoni. Hipotalamusul prezintă atât un centru al somnului.

palpitaţiile. Reglarea activităţii sexuale. numit şi cortex cerebral (scoarţă cerebrală) este format din substanţă cenuşie. Reliefurile scoarţei se numesc circumvoluţiuni sau girusuri. somatice sau psihice. La majoritatea oamenilor. Hipotalamusul este o structură vitală care menţine aproape întreaga homeostazie a organismului.5 Telencefalul (emisferele cerebrale. creierul mare) (fig. Reglarea funcţiei endocrien. c. 7. 211) Telencefalul reprezintă cea mai mare porţiune din encefal. care sunt incomplet separate printr-un şanţ interemisferic. Fiecare emisferă conţine o cavitate centrală numită ventricul cerebral lateral care conţine lichid cefalorahidian. Regiunea internă a plafonului formează plexurile coroidiene. 1. d. ulcerul peptic. Epitalamusul Epitalamusul reprezintă porţiunea posterioară a diencefalului care formează plafonul ventriculului III. Cele două emisfere îndeplinesc funcţii diferite.6. Nu este surprinzător faptul că acest organ este implicat în boli psihosomatice. numite corpii geniculaţi laterali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului vizual) şi cei mediali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului auditiv). 213) care delimitează patru lobi (fig. 212). având o grosime de 24 mm. Emisferele cerebrale sunt formate din două straturi. Cele două emisfere sunt conectate între ele prin mase de substanţă albă numite corpul calos. diareea şi constipaţia sunt puţine dintre simptomele unor dereglări psihofiziologice. Insomnia. Metatalamusul Metatalamusul este format din două mase de substanţă cenuşie. Hipotalamusul produce hormoni care controlează producerea sau blocarea hormonilor produşi de către hipofiză. Suprafaţa convexă a emisferelor cerebrale este brăzdată de 3 şanţuri principale (fig. Telencefalul constă din 2 emisfere (fig. mărindu-se astfel suprafaţa sa totală. cum a fi cititul. care se consideră a avea funcţie neuroendocrină. durerea şi plăcerea.Şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal) 229 | P a g e . circa 80%. scrisul şi gândirea matematică. frica. purtând numele oaselor în dreptul cărora se află: . În legătură cu epitalamusul se află glanda epifiză. Centri specializaţi din regiunea superioară a hipotalmusului răspund la stimularea sexuală a receptorilor tactili de la nivelul organelor genitale. Corpul calos conectează trezirea şi atenţia celor două emisfere şi permite schimbul de informaţii învăţate şi memorate. Aceasta este pliată. cum ar fi furia. Emisfea dreaptă controlează inteligenţa spaţială şi artistică. şi este responsabil de funcţiile nervoase cele mai înalte. Reglarea emoţiilor. precum memoria şi raţiunea. 214). Stratul superficial. emisfera stângă controlează gândirea analitică şi aptitudinile verbale. Sub cortexul cerebral se găseşte substanţ albă. Un număr de nuclei din hipotalamus sunt asociaţi cu anumite răspunsuri emoţionale. Disfuncţii ale hipotalamusului pot afecta funcţiile vegetative. 8.

Fibre de asociaţie care leagă între ele regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală 230 | P a g e . În general.Stratul piramidal intern este format dintr-un număr mare de celule piramidale mari . Substanţa cenuşie Nucleii bazali (fig. Structura internă. 218. dar bogat în fibre nervoase . Insula (fig.Stratul piramidal extern conţine celule piramidale de talie mijlocie . cum ar fi mişcările membrelor superioare din timpul mersului. 217) este al cincilea lob al emisferelor cerebrale fiind situat profund. tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate. Nucleul caudat şi putamenul controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice. Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. nucleul lenticular (putamen şi globus pallidus). unde formează scoarţa cerebrală. Sunt regiuni în care predomină stratul granular. Substanţa cenuşie este dispusă în regiunea bazală a emisferelor cerebrale unde formează nucleii bazali şi la periferie. 219) a emisferelor este alcătuită din fibre nervoase care pot fi grupate în 3 categorii: 1.Stratul superficial (molecular) cu celule puţine şi de talie mică. Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos. Claustrum este o bandă subţire de substanţă cenuşie situată în apropierea insulei. Corpii striaţi sunt structurile cele mai proeminente alcătuite dintr-o serie de nuclei: nucleul caudat (situat superior). Globus pallidus reglează tonusul muscular necesar pentru o serie de mişcări intenţionate. în special cu mezencefalul. altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea straturilor este proporţională. Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni.Stratul fuziform sau multiform conţine în cea mai mare parte celule în formă de fus dar şi de alte forme. 215. parietal şi frontal. 217) Sunt formaţi din corpii striaţi şi claustrum. Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o varietate de disfuncţii motorii. 216.- Şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal) Şanţul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital) Pe faţa internă a emisferelor cerebrale se găsesc deasemenea şanţuri dintre care cel mai important este scizura calcarină din lobul occipital. Emisferele cerebrale au în structura lor substanţă albă şi substanţă cenuşie. Se găseşte în profunzimea şanţului lateral fiind acoperit de porţiuni din lobii temporal. 216. scoarţa este formată din 6 straturi: . Substanţa albă formează o masă compactă care înconjură ventriculele cerebrale. Substanţa albă (fig.Stratul granular extern format dintr-un număr mare de celule mici . incluzând rigiditate. Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite arii legate de anumite funcţii. Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului.Stratul granular intern cu neuroni de talie mică .

îndeplinind astfel funcţii psihice. 220). limba şi mâna cu degetele. ar reprezenta un om în miniatură – homunculus senzitiv – răsturnat. mai ales degetul mare. Regiunea din scoarţă în care proiectează fibrele ce alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactilă. Fibre comisurale. o astfel de emisferă este corpul calos. tendoane. dar ele antrenează în acelaşi timp şi alte grupe de muşchi astfel ce mişcarea este ingrată. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată. scoarţa cerebrală se împarte în regiuni sau zone. şi în cea motorie centrii sunt localizaţi de sus în jos. Centrii nervoşi ai acestor zone asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale celor motori. Zona centrilor gustativi este localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul parietal al fiecărei emisfere. Zona centrilor vizuali este localizată în lobii occipitali ai emisferelor mai mult pe faţa internă. Ariile motorii sunt localizate în girusul precentral din lobul frontal (fig. termică. dureroasă) din piele. Fibrele motorii care pleacă dintr-o anumită arie cţionează predominant asupra unui grup de muşchi. Funcţiile scoarţei cerebrale Din punct de vedere funcţional. Aceasta este localizată în girusul postcentral din lobul parietal. zone efectoare sau motorii şi zone de asociaţie Zonele receptoare sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile snzitive specifice aduc mesaje de la receptorii periferici. Fiecare punct de pe piele este reprezentat printr-un punct de pe scoarţă. leagă între ele cele două emisfere cerebrale. olfactive şi gustative. auditive. articulaţii. Se formează şi aici homunculus motor. cea mai bogată reprezentare o au buzele. Ca şi în zona senzitivă. ci şi-i formează prin educaţie: Centrul vorbirii este localizat în girusul frontal inferior (aria lui Broca) în lobul frontal stâng indiferent dacă persoanele respective sunt stângace sau dreptace. omul nu se naşte cu ei. Ele cuprind localizările vizuale. mult deformat ca proporţii. Zona centrilor olfactivi este răspândită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor. Aici se proiectează fibrele nervilor optici şi în acest loc se produce senzaţia de văz. Zona centrilor auditivi este localizată în girusul temporal superior pe fiecare emisferă. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate de sus în jos. 3. precum şi fibrele sensibilităţii proprioceptive (excitaţii aduse de la receptorii din muşchi. Aceste zone sunt: zone receptoare. Zonele senzoriale cuprind ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţiile de la diferite organe de simţ. Acestea ocupă o mare întindere în scoarţa cerebrală. Fibre de proiecţie sunt cele care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală. oase) constituie aria somestezică (fig. Zonele de asociaţie. Pot fi grupate în zona senzitivă şi zone senzoriale. unde mai dezvoltate apar mâna cu degetele şi capul. stabilind conexiunile scoarţei cerebrale cu rtajele infeioare ale sistemului nervos central.2. 231 | P a g e . Unii dintre aceşti centri conduc acte motorii învăţate în cursul vieţii. 220). după silueta răsturnată a corpului. de o parte şi de alta a scizurii calcarine. dar reprezentarea se face în mod deosebit pentru fiecare regiune a pielii. Zonele efectoare sau motoare sunt regiuni ale scoarţei ce conţin centri nervoşi de la care pornesc impulsuri motorii. în funcţie de numărul receptorilor. Zona senzitivă.

cititul. vomă. iar nervii micşti conţin şi fibre senzitive şi fibre motorii. Lezarea ariei produce agrafie. Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi şi sunt de toate trei tipurile enumerate mai sus. Reflexe necondiţionate Reflexe condiţionate Sunt înnăscute. mersul pe bicicletă.2 Nervi spinali Termenii de nerv senzitiv. Afectarea acestui centru produce cecitate verbală. 221) se clasifică în două categorii după localizare: 3. Lezarea lui produce surditate verbală. 232 | P a g e . Alţi centri de asociaţie sunt senzoriali: Centrul înţelegerii cuvintelor vorbite. scrisul. Sistemul nervos periferic (SNP) Sistemul nervos periferic este porţiunea din sistemul nervos situată în afară sistemului nervos central. Nervii senzitivi conduc impulsul de la receptori la centrii nervoşi. Centrul înţelegerii cuvintelor scrise este localizat în girusul parietal inferior. clipit. Acesta este format din nervi şi ganglioni nervoşi situaţi pe traiectul nervilor. deşi bolnavul aude şi înţelege ce i se spune. în rare cazuri se formează şi în emisfera dreaptă. Există 2 categorii de reflexe: reflexe cu care ne naştem (necondiţionate) şi reflexe dobândite (condiţionate). care este localizat în vecinătatea ariei auditive. patinatul etc. apărare.1. bolnavul nu mai poate reda în scris ideile sale. cântatul la pian. sexuale etc. Centrul motor al scrierii este localizat tot în lobul frontal. Nervii (fig. prehensil.Lezarea ariei produce afazie: vorbirea este suprimată. în girusul temporal superior. deci se moştenesc Sunt dobândite în cursul vieţii Au căi preformate Nu au căi preformate Arcul lor reflex se închide la nivele inferioare Arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei ale axului cerebrospinal cerebrale Sunt constante şi invariabile Sunt temporare Sunt reflexe de specie Sunt reflexe individuale Ex. 3. bolnavul găsinduse în imposibilitatea de a înţelege sensul cuvintelor pe care le aude. deasupra centrului vorbirii.1 Nervi cranieni 3. strănut. Activitatea nervoasă superioară La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. Acesta conduce impulsuri spre şi dinspre măduva spinării şi encefal. motor şi mixt fac referire la direcţia în care circulă impulsul nervos prin nerv. Nervii motori conţin fibre care conduc impulsul nervos doar dinspre centrul nervos spre efectori. Ex. 3. supt.

III. 228) este un nerv mixt. V. Nervul olfactiv (fig. . acomodare. 226). IV. care se distribuie la muşchii extrinseci globilor oculari (drept superior. Nervul oculomotor (fig. VI. 230) este nerv motor şi inervează muşchii laringelui şi sternocleidomastoidieni şi trapezi. Nervul glosofaringian (fig. Nervul optic (fig. VII. Se distribuie la muşchiul oblic superior al globilor oculari.I.O rădăcină anterioară. inferior. pupiloconstricţie. motorie. Fibrele senzitive preiau informaţii de la cele 2/3 anterioare ale limbii. 1 pereche cocigieni. Originea reală a acestor fibre este în mezencefal. XII. Nervul trohlear (patetic) (fig. IX. format din două tipuri de fibre: somatice. Nervul trigemen (fig. pe traiectul căreia se găseşte un ganlgion spinal ce conţine corpii celulari ai neuronilo senzitivi . Nervul vag (fig. X. intern şi oblic inferior) şi vegetative care se distribuie la fibrele circulare ale irisului şi ale corpului ciliar. Nervul abducens (fig. 222) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor din mucoasa olfactivă care conduce la cortex informaţii olfactive.O radăcină posterioară senzitivă. 231) Cele 31 perechi de nervi spinali sunt grupate astfel: 8 perechi cervicali.2. VIII. Funcţiile acestui nerv sunt mişcările globilor oculari. XI. 224) este un nerv motor. 224) are originea în punte. este un nerv motor şi se distribuie muşchiului drept extern. Nervul hipoglos (fig. Nervul facial este mixt (fig. 227) este un nerv senzitiv şi preia informaţii de la receptorii auditivi şi vestibulari din urechea internă. 224) este un nerv motor cu origine în mezencefal. Fibrele motorii îşi au originea în punte şi se distribuie la muşchii mimici (cele somatomotorii) şi la glandele salivare sublinguale şi submaxilare (nucleul salivator superior) şi glandele lacrimomuconazale (nucleul lacrimomuconazal)(fibrele vegetative). 230) este motor şi se distribuie musculaturii limbii. Toţi nervii spinali sunt micşti. 12 perechi toracali. Nervul accesor (fig. 225) este un nerv mixt. 229) este un nerv mixt care asigură inervarea majoritatea organelor interne. iar fibrele motorii inervează muşchii masticatori. Nervul vestibulocohlear sau acusticovestibular (fig. Un nerv spinal este alcătuit din: . Asigură inervaţia muşchilor faringelui. 223) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor multipolari din retină.Un trunchi care este mixt 233 | P a g e . Fibrele senzitive inervează tegumentul feţei. II. Are funcţie vizuală. sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide. Nervii spinali (fig. 5 perechi sacrali. 5 perechi lombari. 3.

ca răspuns la la condiţiile fiziologice. Efectorii care răspund la reglarea vegetativă sunt muşchiul cardiac. Sistemul nervos vegetativ este compus dintr-o regiune centrală şi una periferică şi nu este controlat voluntar. diencefal şi în măduva spinării (C8-L2 şi S2-S4). spre exemplu prin yoga. o Posterioară: inervează musculatura. Distincţia clasică dintre sistemul nervos vegetativ şi cel somatic se bazează pe faptul că în cazul primului sistem controlul este doar involuntar. brahial. pielea şi vasele din regiunea posterioară a trunchiului o Anterioară: inervează muşchii şi pielea din regiunea ntro-laterală a corpului. Primul neuron este denumit neuron preganglionar sau presinaptic. 236). Unii dintre neuronii simpatici sinapsează cu neuroni postganglionari situaţi la acelaşi nivel în lanţul paravertebral. o Comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici. iar cel de-al doilea este denumit neuron postganglionar (postsinaptic). Originea neuronilor preganglionari şi localizarea ganglionilor contribuie la diferenţierea regiunii simpatice de cea parasimpatică. implică 2 neuroni motori(fig. Sistemul nervos vegetativ simpatic (fig. vasele sanguine şi alte structuri specializate din alte organe. vertebre şi ligamente vertebrale . Spre deosebire de sistemul nervos somatic. 234 Sistemul nervos vegetativ este implicat în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau scăderea activităţii diferitelor organe. Neuronii preganglionari îşi au originea în trunchiul cerebral. ramura care ajunge la ganglionul simpatic se numeşte comunicantă albă. Axonul acestuia din urmă sinapsează cu celulele efectoare. deasemena de o parte şi de alta a măduvei spinării (ganglionii paravertebrali). articulaţiile. Deoarece neuronii simpatici postganglionari sunt amielinizaţi se văd de culoare gri.- Ramuri: o Meningeală: mixtă. Axonul acestui neuron face sinapsă cu un al II-lea neuron situat într-un ganglion nervos vegetativ. în cazul SNV. în timp ce în cazul celui de-al doilea există şi control voluntar. deoarece neuronii preganglionari părărăsesc SNC de la nivelul vertebrei T1-L2. muşchii netezi (din viscere) şi epiteliile glandulare. se distribuie la meninge. Majoritatea neuronilor simpatici sunt separaţi de cei somatici şi sinapsează în ganglionii paravertebrali. în care impulsurile sunt conduse de-a lungul unui singur axon de la măduva spinării la sinapsa neuromusculară. Sistemul nervos vegetativ (SNV) fig. calea. Aceşti efectori reprezintă porţiuni din organele interne. lombar şi sacral. Ganglionii vegetativi sunt localizaţi în cap. Ramurile anterioare (excepţie fac cele ale nervilor T2-T12) fuzionează formând plexuri: cervical. 4. 234) Acesta se mai numeşte şi segmentul toracolombar. Deoarece neuronii simpatici preganglionari sunt mielinizaţi şi se văd de culoare albă. Alţii coboară sau urcă înainte e a sinapsa cu neuronul poastganglionar. ca urmare formează ramura 234 | P a g e . Primul neuron are corpul celular în susbtanţa cenuşie a encefalului sau măduvei spinării. gât şi abdomen (ganglioni previscerali). S-a constat că poate fi controlat şi sistemul nervos vegetativ voluntar. Fibrele nervoase visceromotorii inervează organe a căror activitate nu se găseşte sub control voluntar.

Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării în regiunea toracală superioară străbat lanţul ganglionar paravertebral până la nivelul gâtului. Neuronii postgnaglionari de aici inervează musculatura netedă şi glandel de al nivelul capului şi gâtului. Neuronii postganglionari inervează intestinul subţire şi colonul. aceşti neuroni formează nervii splahnici. majoritatea neuronilor parasimaptici nu străbat nervii spinali. VII. care includ ganglionii celiac. Ganglionii periferici Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării sub nivelul diafragmului trec prin trunchiul paravertebral. Efectele adrenalinei sunt complementare cu ale noradrenalinei. Nervul splahnic lombar sinapsează în ganglionul mezenteric inferior şi neuronii postganglionari inervează colonul sigmoid şi rectul. După trunchiul simpatic. Nervul splahnic mic sinapsează în ganglionul mezenteric superior. a cărui celule sunt derivate neuroni simpatici postganglionari. Neuronii postganglionari inervează stomacul. Regiunea medulară este de fapt un ganglion simpatic modificat. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Segmentul parasimpatic este cunoscut şi sub denumirea de segment craniosacral. Neuronii parasimpatici ai primilor trei nervi sinapsează cu neuroni postganglionari localizaţi la nivelul capului. Aceşti neuroni sinapsează cu neuronii postaganglionari situaţi în ganglionii previscerali. 4 din cele 12 perechi de nervi cranieini prezintă şi neroni preganglionari parasimpatici. splina. deoarece neuronii preganglionari îşi au originea în encefal şi măduva sacrală. care este eliberată de cătreterminaţiile nervoase postganglionare simpatice. în acelaşi timp.numită comunicantă cenuşie. apare divergenţa. vezica urinară şi organele genitale. Celulele regiunii medulare sunt inervate de către neuroni preganglionari cu originea în măduva spinării toracală. IX şi X. mezenteric superior şi inferior. Glandele suprarenale Glandele suprarenale sunt situate deasupra rinichilor. Acestea din urmă sunt eliberate în sânge ca urmare a acţiunii simpaticului. Fiecare glandă este compusă dintr-o regiune corticală care secretă hormoni sterorizi şi o regiune medulară care secretă adrenalina şi noradrenalina. Impulsul simpatic care pleacă din măduva spinării se distribuie divergent la mai mulţi neuroni postganglionari. fără a sinapsa. Axonii postganglionari din comunicanta cenuşie ajung prin ramura anterioară sau posterioară a nervilor spinali să inerveze organele efectoare. Nucleul dorsal al vagului situat în bulb asigură majoritatea inervaţiei parasimpatice a 235 | P a g e . Neuronii postganglionari sinapsează cu efectorii. intestinul subţire şi rinichii. Spre deosebire de simpatic. pancreasul. Ca urmare a impulsurilor simpatice. neuroni preganglionari sinapsează cu numeroşi neuroni postganglionari localizaţi la diferite nivele în lanţul paravertebral. neuronii nervului vag sinapsează în ganglionii previscerali din diferite regiuni ale corpului. aceste celule eliberează în sânge adrenalină. ce determină un efect general pe mai mulţi efectori. unde sinapsează în ganglionii cervicali simpatici. glandeel sudoripare şi muşchii erectori ai firului de păr) şi vasele sanguine din muşchii scheletici primesc doar inervaţie simpatică. Nervul splahnic mare porneşte din regiunea T4-T9 şi sinapsează în ganglionul celiac. Aceşti neuroni sinapsează în ganglionii periferici. În trunchiul ganglionar simpatic. Efectorii cutanaţi (vasele sanguine. Aceşti sunt nervul III.

intestin gros) Neuronii preganglionari sacrali inervează jumătatea terminală a intestinului gros. penis) Plămâni Bronhiole Dilataţie Constricţie Glandele mucoase Inhibarea secreţiei Stimulează secreţia Tractul digestiv Motilitate Inhibare Stimulare Sfinctere Constricţie Relaxare Ficat Stimularea glicogenolizei Adipocite Stimularea hidrolizei Pancreas Inhibarea secreţiei exocrine Stimularea secreţiei exocrine Splină Stimularea contracţiei Vezica urinară Relaxarea musculaturii Contracţia musculaturii Muşchiul erector al firului Stimularea contracţiei de păr Uter Contracţie (în caz de sarcină).corpului (plămâni. ficat. inimă. pancreas. aortă. stomac. saliva Stimulează secreţia. saliva vâscoasă apoasă Stomacale Stimulează secreţia Intestinale Stimulează secreţia Suprarenale Stimulează secreţia renală Inimă Frecvenţa Stimulare Inhibiţie Viteza de conducere Stimulare Inhibiţie Puterea Stimulare Vasele sanguine Vasocontricţie. În tabelul de mai jos sunt rezumate principalele efecte ale simpatciului şi parasimpaticului: Efector Efectul simapticului Efectul parasimpaticului Ochi Fibrele musculare radiare ale Pupilodilataţie irisului Fibrele musculare circulare Pupiloconstricţie ale irisului Corpul ciliar Relaxare (pentru vederea la Contracţie (pentru vederea distanţă) de aproape) Glandele Lacrimele Stimularea secreţiei Sudoripare Stimularea secreţiei Salivare Reduce secreţia. esofag. relaxare (în lipsa sarcinii) Penis Ejaculare Erecţie 236 | P a g e . intestinul subţire. afectează Vasodilataţi în unele organe toate organele (ex. rectul. sistemul urinar şi reproducător.

188 Pompa Na+ . 189 Transmiterea potenţialului de acţiune Fig.K+ .Fig. 190 Canalele Na+-voltaj dependente şi canalele K+-voltaj dependente 237 | P a g e .ATP – dependentă Fig.

Fig. 191 Actul reflex 238 | P a g e .

193 Encefalul 239 | P a g e . 192 Sistemul nervos central Fig.Fig.

LCR. ventriculele cerebrale Fig.Fig. 194 Meningele. 195 Meningele craniene 240 | P a g e .

196 Meningele spinale Fig. ligamentul denticulat 241 | P a g e . 197 Foiţele meningeale.Fig.

199 Bariera sânge . 198 Ventriculele cerebrale şi canalul ependimar Fig.Fig.encefal 242 | P a g e .

200 Configuraţia externă a măduvei spinării Fig. 201 Structura internă a măduvei spinării 243 | P a g e .Fig.

202 Fasciul ascendent Fig. 203 Fascicul descendent 244 | P a g e .Fig.

205 Reflex somatic monosinaptic – reflexul rotulian 245 | P a g e . 204 Localizarea tracturilor în măduva spinării Fig.Fig.

207 Trunchiul cerebral (vedere posterioară) 246 | P a g e . 206 Reflex somatic polisinaptic Fig.Fig.

208 Cerebelul .secţiune sagitală Fig. 211 Emisferele cerebrale – faţa laterală 247 | P a g e . 210 Cerebelul – vedere anterioară Fig. 209 Cerebelul – vedere anterioară Fig.Fig.

Fig.vedere mediană Fig. 213 Lobii telencefalului şi principalele arii ale cortexului 248 | P a g e . 212 emisferele cerebrale .

214 Lobii emisferelor cerebrale Fig. 215 Secţionarea frontală şi transversală a encefalului 249 | P a g e .Fig.

Fig. 217 Secţiune transversală prin encefal 250 | P a g e . 216 Secţiune frontală prin encefal Fig.

219 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune frontală 251 | P a g e . 218 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune sagitală Fig.Fig.

220 Aria somestezică principală şi motorie principală 252 | P a g e .Fig.

223 Nervul optic 253 | P a g e . 222 Nervul olfactiv Fig. 221 Nervii Fig.Fig.

225 Nervul trigemen şi ramificaţiile lui 254 | P a g e . 224 Nervii oculomotor.Fig. trohlear şi abducens Fig.

226 Nervul facial Fig. 227 Nervul vestibulocohlear 255 | P a g e .Fig.

229 Nervul vag 256 | P a g e . 228 Nervul glosofaringian Fig.Fig.

231 Nervul spinal 257 | P a g e .Fig. 230 Nervul accesor şi hipoglos Fig.

Fig. 232 Reflex vegetative Fig. 233 Comparaţie dintre reflexul somatic şi cel vegetativ 258 | P a g e .

234 Principalii centri vegetativi 259 | P a g e .Fig.

Receptori primari sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere sau încapsulate ale neuronilor senzitivi care eliberează direct semnalul sistemului nervos central. toate formele de energie ale stimulilor sunt convertite în activitate electrică. Senzaţia provocată de un excitant specific este bine conturată în conştiinţa noastră şi redă cu exactitate proprietăţile obiectului care o provoacă. la om cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 800 nm. Fiecare analizator este alcătuit din 3 segmente: I. acţionează ca amplificatori de putere ai stimulilor. reprezentat prin aria din scoarţa cerebrală la care ajung fibrele căii de conducere şi în care excitaţia este transformată în senzaţie conştientă. Spre exemplu. ANALIZATORII Legăturile dintre mediul extern şi organism se realizează prin intermediul analizatorilor. deci a calităţii lui. excitantul specific al fotoreceptorilor este radiaţia electromagnetică. răspunzând intens unui anumit tip de stimul. Receptorii. Distribuţie spaţială Codificarea calităţii stimulilor reprezintă procesul de convertire a informaţiei într-un limbaj inteligibil sistemului nervos central. Acest lucru permite animalelor să deceleze semnale slabe generate de surse mai îndepărtate. în timp ce. La nivelul receptorilor. Receptori secundari sunt epitelii senzoriale care transmit semnalul prin intermediul prelungirilor neuronilor senzitivi. receptorii pot fi: 260 | P a g e . Segmentul central. Stimulii pot fi de diverse tipuri: mecanici. 2. Stimulii care acţionează asupra receptorilor se diferenţiază între ei prin: a. Aceştia manifestă o acţiune filtrantă asupra excitanţilor. electrici. Calitate b. În funcţie de calea folosită pentru transmiterea informaţiei. depinde de structura receptorilor.CURS 14. Desfăşurare temporară d. Segmentul periferic (de recepţie) specializat pentru a capta stimulii şi a-i transforma în impuls nervos. Proprietăţi generale ale receptorilor Receptorii sunt structuri specializate care informează sistemul nervos central despre evenimentele care au loc în mediul extern sau intern al organismului. numit stimul adecvat (specific). la ceilalţi stimuli de intensitate normală nu răspund. Intensitate c. Segmentul de conducere (intermediar): format din căile nervoase prin care influxul nervos este transmis la scoarţa cerebrală. În funcţie de natura excitantului. în majoritatea lor. în timp ce senzaţia provocată de stimulii neadecvaţi are un caracter nedefinit. receptorii sunt împărţiţi în două categorii: 1. II. chimici. Identificarea tipului de excitant. III.

osmoreceptorii. kinestezici. receptorii acustico-vetibulari. Dacă se înregistrează simultan amplitudinea potenţialului şi frecvenţa impulsurilor transmise prin fibra senzitivă se constată că frecvenţa este proporţională cu amplitudinea potenţialului. Spre exemplu. Dacă receptorul nu ar răspunde logaritmic. chemoreceptorii sinusului carotidian şi a arcului aortic. La nivelul receptorului amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului. Fazici (rapid adaptabili): informează creierul despre începutul şi terminarea acţiunii unui stimul: Meisnner (vârful degetelor. Toţi receptorii prezintă o caracteristică comună. Adaptarea receptorilor Reprezintă modul în care răspund receptorii atunci când asupra lor acţionează un stimul un timp îndelungat. cu atât numărul receptorilor şi fibrelor senzitive activate va fi tot mai mare. buzelor). Când asupra lor acţionează un stimul. vizuali. organele cavitare. olfactivi. Receptorii electromagnetici: celulele cu con şi bastonaş din retină. În acest fel creierul poate aprecia intensitatea reală a stimulului.A. olfactivi. 261 | P a g e . E. acesta va genera la nivelul unei zone specializate a receptorului (membrană receptivă) un potenţial local datorat creşterii permeabilităţii pentru Na+. glucoreceptorii. Termoreceptori: răspund la variaţiile de temperatură. receptorii pentru aminoacizi). Astfel receptorii pot fi: Tonici (lent adaptabili) informează continuu creierul asupra stării corpului şi a relaţiilor lui cu mediul: tactili (discurile Merkel. modificările de intensitate ale stimulilor nu ar depăşi câteva sute. În acest sens unii receptori răspund continuu. baroreceptoriii sistemului vascular şi chemoreceptorii corpusulului carotidian. aparatul cardiovascular). D. baroreceptorii din plămâni. urechea umană percepe stimuli a căror intensitate variază de 10 12 ori. C. Receptorii algici (nociceptori): nu prezintă un stimul specific. reacţionează la toate tipurile de stimuli de intensitate mare. Adaparea este diferită de oboseală. Codificarea intensităţii stimulului poate fi realizată şi prin sumare spaţială. Chemoreceptori: detectează variaţiile compoziţiei chimice ale mediului (receptorii gustativi. Receptorul modulează frecvenţa impulsurilor în fibra senzitivă. Aceste semnale sunt interpretate de creier ca fiind produse de stimuli cu intensitate mai mare. Creierul interpretează semnalul cu antilogaritmul intensităţii stimulilor. nociceptori. gustativi au rol în prevederea stării viitoare a corpului după câtea secunde sau minute. La nivelul oricărui receptor intensitatea unui stimul este codificată sub forma unei amplitudini gradate a potenţialului de receptor. Cu cât un stimul va fi mai intens. Mecanopreceptori: excitanţi mecanici (receptoriii tactili şi de presiune. B. corpusculii Ruffini). Răspunsul logaritmic al receptorilor le-a extins scara de sensibilitate. alţii semanlizează doar variaţiile intensităţii stimulului. Codificarea intensităţii stimulilor.

Aceste mecanisme funcţionează la frecvenţă mai mare de 3000 Hz.are o întindere de 1. de la o regiune la alta. Codificarea distribuţiei spaţiale a stimulilor. În cadrul receptorilor fazici se constată semnalizarea începutului (on) sau sfârşitului (off) sau începutului şi sfârşitului (on/off) acţiunii unui stimul. cu rol de protecţie contra radiaţiei solare. Interpretarea se face la nivelul creierului pe baza decalajului de timp al excitării celor 2 urechi. o pătura mucoasă (corpusculul mucos Malpighi): prezintă mai multe straturi celulare.5 m2 şi o grosime variabilă. Pătura cornoasă nu prezintă vase sanguine şi nici terminaţii nervoase. între 1 şi 4 mm. respectiv amprente digitale. Formează papilele dermice responsabile pentru dermatoglife. are o grosime de 300 μm . Conţine capilare sanguine şi limfatice şi terminaţii nervoase. Stratul profund are rolul de a genera noi celule. Această calitate este prezentă în cadrul receptorilor tonici prin prezenţa unor impulsuri în receptor pe toată durata acţiunii stimulului. deoarece capul funcţionează ca o barieră în calea vibraţiilor acustice cu frecvenţă mare. Localizarea sursei sonore se face şi pe baza diferenţei de sonoritate a sunetelor percepute de cele 2 urechi. Analizatorul cutanat Segmentul periferic se găseşte în piele. fenomen numit exfoliere (descuamare). 1. 235): . senzaţia va fi raportată la zona receptoare care transmite semnalul. deci a variaţiei intensităţii stimulului.Codificarea temporală a stimulilor. Straturile cele mai superficiale se desprind. conţin keratină şi au aspect solzos. Astfel fiecare suprafaţă prezintă o topografie riguroasă. Epiderma este într-o continuă regenerare.3 mm.este de natură conjunctivo-epitelială . în locul celor exfoliate. 236): o pătura cornoasă: complex de straturi epiteliale pavimentoase stratificate keratinizate  stratul transparent (lucid): celule poliedrice  stratul cornos: celulele sunt moarte. La nivelul scoarţei cerebrale există o somatotopie riguroasă a zonelor corpului. 262 | P a g e .  dermul: este un ţesut conjunctiv. Pielea (Fig. Unele celule produc melanina. fiind reprezentat de exteroreceptorii de la acest nivel. În privinţa excitanţilor sonori poziţia spaţială a acestora este codificată temporar. Structura pielii:  epidermul (Fig. o Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. încât ori de câte ori se excită neuronii dintr-o zonă corticală.

237) o unghiile (Fig. Conţine glomerulii glandelor sudoripare. o Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen. dispuse în toate sensurile. limfatice şi terminaţii nervoase libere sau încapsulate. Conţine vase limfatice şi sanguine. vase sanguine. Sub corp se găseşte patul unghiei (epiderma) şi dermul unghiei  rădăcina unghiei: regiunea sa terminală formează matricea prin care unghia creşte continuu. bulbii firelor de păr. precum şi trunchiuri nervoase. hipodermul: este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase. Producţiile pielii  cornoase: o părul (Fig. ce formează plexul superficial cutanat. 2389  glandulare (Fig.  foliculul pilos: o teaca epitelială internă o teaca epitelială externă o teaca fibroasă  tulpina: o măduvă o regiunea corticală: celule cu pigmenţi ce dau culoarea părului o epidermicula (cuticula): keratină Unghia producţia cornoasă dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor aspect de lamă subţire:  corpul unghiei. 239): o glandele sebacee o glandele sudoripare - Părul producţie cornoasă filiformă:  rădăcină:  la bază prezintă o porţiune mai dilatată numită bulbul părului în care pătrunde papila părului cu rol în hrănirea şi inervarea lui. Glandele sudoripare 263 | P a g e - .

ce se deschid la baza firului de păr produc sebumul cu rol de protecţie a pielii Funcţiile pielii - - protecţie contra microbilor. Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele. când temperatura scade apare vasoconstricţie Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin stagnant) Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie). Piele reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat. vitamina D şi histaminele. Excreţie: realizată prin glandele sudoripare Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul pielii. prin terminaţii nervoase (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se termină liber sau în corpuscului tactili. radiaţiei solare.- glande tubuloase. Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4l CO2. contra dezhidratării. produce melanina. 240):  tactilă  termică  dureroasă Sensibilitatea tactilă: mai dezvoltată pe faţa volară a palmei:  corpusculii Meissner şi Merckel (pentru atingere)  corpusculii Vater – Pacini (pentru presiune) Sensibilitatea termică:  corpusculii Krause (pentru rece)  corpuscuii Ruffini (pentru cald) 264 | P a g e - . contra lichidelor şi gazelor. glomerulare:  glomerul (înconjurat de capilare) ce are celule epiteliale secretoare  canal sudoripar ce se deschide la exterior prin por  au rolul de a produce transpiraţia Glandele sebacee sunt glande acinoase. Sensibilitatea cutanată (Fig. loviturilor.

Aceşti stimuli determină apariţia la nivelul ţesuturilor a unor substanţe chimice. spre deosebire de viscere. precum: bradichinina. Adaptarea receptorilor algici Aceştia nu se adaptează deloc sau aproape deloc. Extirparea ariilor asociative determină imposibilitatea recunoaşterii obiectelor prin pipăit. cu rol în descifrarea semnalelor senzoriale primite de SI. apare în viscere. Există două arii somestezice: SI şi SII. enzime proteolitice. O durere rapidă localizabilă şi o durere lentă. Tritoneuronul: talamus. fiind mielinizate sau nemielinizate. acizi. dacă sunt injectate în doze mici. 241): caracter difuz. Excitarea electrică a ariilor asociative determină apariţia unor senzaţii somatice complexe: simţirea unui obiect.Sensibilitatea dureroasă: terminaţii nervoase libere din epiderm Segmentul de conducere: Protoneuronul: ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Gall şi Burdach din bulbul rahidian. Aceste substanţe pot fi izolate din ţesuturile lezate şi. care determină excitarea receptorilor algici. ulcere. prostaglandine. Un stimul nociv generează o senzaţie dureroasă dublă. în girusul postcentral din lobul parietal.. Densitatea receptorilor algici este foarte mare în tegument. histamina. informând organismul despre apariţia în mediul de viaţă a unor agenţi nocivi care compromit integritatea şi funcionarea sa normală. Odată cu creşterea intensităţii stimulului creşte şi intensitatea senzaţiei dureroase (hiperalgezia – creşterea sensibilităţii receptorilor dureroşi). Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale. Excitantul este orice stimul de intensitate ridicată. durerea având un caracter dfuz. unde densitatea receptorilor este ami mică. Extirparea unilaterală a ariilor asociative are ca rezultat uitarea unei părţi a corpului: amorfosinteză. acetilcolina. diferite de mecanoreceptori sau termoreceptori specifici. serotonina. Aria asociativă somatică se găseşte posterior ariei somestezice principale. SII primeşte semnale din aria SI precum şi de la nucleii talamusului de pe ambele jumătăţi corporale. crampe muscualre. determină apariţia senzaţiilor 265 | P a g e . de arsură. articulaţii. apendicită Receptorii algici sunt terminaţii nervoase libere. aceasta poate fi: durere somatică:  superficială:  iniţială  tardivă  profundă: ţesut conjunctiv. oase. În funcţie de locul de origine şi calitatea durerii. care apare cu o latenţă mai mare. Durerea îndeplineşte o funcţie de protecţie indispensabilă vieţii normale. Există la nivelul ei şi o separare topografică a sensibilităţii kinestezice de cea tactilă. SI primeşte semnale specifice. migrene durere viscerală (Fig. produsă de calculi biliari. ioni de potasiu în exces. cu o capacitate mare de discriminare a localizării senzaţiilor dureroase.

dureroase. Durerea viscerală este determinată de distensia organelor cavitare, spasme, leziuni chimice ale suprafeţei viscerale, anoxie. Există zone insensibile la durere: parenchimul hepatic, alveolele pulmonare. Capsula hepatică şi canalele biliare sunt foarte sensibile la durere. Semnalele dureroase sunt transmise prin fasciculele spinotalamice antero-laterale, precum şi prin fasciculele spinoreticulate. S-a constatat că înlăturarea scoarţei cerebrale nu înlătură durerea, ceea ce înseamnă că senzaţiile dureroase apar şi în zona subcorticală. Se consideră că scoarţa cerebrală intervine în interpretarea calităţii durerii, etajele subcorticale în percepera informaţiei dureroase. În cazul durerii viscerale poate apărea şi durerea raportată, adică durerea produsă la nivelul unu organ visceral pe care o raportăm şi în zone corporale externe. La nivelul măduvei spinării, primul neuron al sensibilităţii viscerale sinapsează cu acelaşi deutoneuron cu care sinapsează şi primul neuron care aduce semnale dureroase dintr-un dermatom. Sistemul analgezic al creierului Modul în care fiecare subiect reacţionează la durere este diferit. Acest lucru se datorează capacităţii creierului de a controla eferenţele dureroase, prin activarea sistemului analgezic. Acesta prezintă 3 componente majore, 2 situate în trunchiul cerebral, iar a treia în coarnele posterioare ale măduvei spinării. Prin activarea acestui sistem, se reduce cantitatea de mediator chimic eliberat de primul neuron al sensibilităţii dureroase. S-a constat că injectarea de morfină are un puternic efect analgezic, acţionând prin acest sistem analgezic al creierului. Plecând de la această constatare, s-a presupus existenţa în organism a unor substanţe naturale asemănătoare morfinei. S-au descris peste 18 compuşi de acest fel: βendorfina, metencefalina, dimorfina etc.

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC
Receptorii analizatorului kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, periost, ligamente (Fig. 242). Receptorii kinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei din piele. Sunt sensibili la milşcări şi modificări de presiune. Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi celule tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsula subţire conjunctivă, căptuşită de celule capsulare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la intrare, pierd teaca de mielina şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase. Terminaţiile nervoase sunt excitate de întin-derea puternică a tendonului. Corpusculii Rufini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi receptionează informaţii în legatură cu poziţia şi mişcările din articulaţii. Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării. Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate, faţă de care se află în paraIel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. 266 | P a g e

Fusurile neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafuzoriale, conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafuzoriale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă 2 aspecte diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează iar nuclei se află în şir central. Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fară striaţiuni, necontractilă şi conţine 40-50 nuclei. Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibru uniform, păstrează striaţiunile iar nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase. Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie: a. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele numite "în floare" se termină pe ecuatorul fibrelor cu lanţ nuclear. b. Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ (gama) din cornul anterior al măduvei. Recepţia kinestezică se realizează la nivelul proprioreceptorilor care sunt excitaţi mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe baza informaţiilor culese de la aceştia, cât şi de la nivel cutanat, centri corticali sunt conştienţi, în fiecare moment, de pozitia în spaţiu a părţilor corpului şi de mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor. Analizatorul kinestezic, împreună cu cel cutanat, iau parte la elaborarea senzaţiilor somatice. O altă funcţie a analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a posturii corpului. La realizarea acesteia concură şi analizatorul vestibular, vizual şi cutanat. Primele două segmente ale analizatorului kinestezic au fost descrise la anatomie. Segmentul cortical este reprezentat tot la nivelul ariilor somestezice I şi II, încât proiecţia sensibilităţii dermatoa-melor se suprapune, în general, cu a miotoamelor. Se realizeaza aici o arie senzitivo-motorie care pune în acord efectuarea comenzii motorii corticale, cu ştirile sosite pe căi proprioceptive, privind modul în care aceasta este executat de muşchii respectivi. O parte din informaţia kinestezică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach, spre talamus şi scoarţă, unde devine imediat conştientă. O altă parte este condusă prin fasciculele spino-cerebeloase, la cerebel care, dupa o prelucrare, o transmite la talamus şi de aici ajunge la cortexul senzitivo-motor (vezi controlul motilităţii voluntare). Rezultă că analizatorul kinestezic joacă cel puţin trei roluri majore: În elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice. În reglarea tonusului muşchilor şi a posturii corpului. În controlul motilităţii voluntare. Analizatorul kinestezic nu realizează singur aceste mari funcţii. Rolul său este de a furniza creierului informaţii prelucrate de la aparatul locomotor. Pe baza acestora, este elaborată comanda motorie, se reglează tonusul muscular şi postura, se efectuează controlul asupra îndeplinirii comenzii voluntare. Altfel spus, analizatorul kinestezic reprezintă o importantă componentă de feedback a mecanismului ce reglează activitatea motorie somatică.

3. ANALIZATORUL OLFACTIV

267 | P a g e

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea posterosuperioară a foselor nazale (Fig. 243). Epiteliul mucoasei oIfactive este format din celule de susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule sensitive bipolare. Celulele senzitive bipolare reprezintă în acelaşi timp receptorul şi I neuron. Ele au dendrita orientată printre celulele de susţinere şi se termină cu o veziculă prevăzută cu cili. Cilii au o mare densitate 10 000/mm2. Ei măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt adevărate traductoare fiziochimice cu rol în codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor bipolare for-mează nervii olfactivi (10-20) care străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulb, făcând sinapsă cu neuronii mitrali multipolari de la nivelul bulbului olfactiv. Această sinapsă este de tip glomerular. Neuronii murali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă medial şi laterală, delimitând substanţa perforată anterioar. Axonii celui de al II-lea neuron ajung la cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid). Prelungirile neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală care constituie cortexul olfactiv secundar. Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu talamusul. Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la găsirea şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea locurilor cu aer viciat etc. Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50 de mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga diversitate de senzaţii olfactive. Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor, de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat. Corespunzător fiecărui tip de miros primar există câte un tip diferit de receptori olfactivi care reactionează cu predilecţie la anumite substanţe chimice. Unii contestă totuşi existenţa receptorilor specifici de miros. Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă ca a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre substanţa mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai scurt. Dacă acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă până la dispariţie. Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Pentru a evita acest fenomen, animalele prezintă instinctiv un comportament special de adulmecare, cu inspiraţii bruşte, scurte şi repetate, însoţite de rotaţii ale capului în diferite direcţii, precizând cu exactitate despre ce miros este vorba şi dincotro vine. Adaptarea receptorilor este specifică numai pentru mirosul respectiv. Dacă în momentul adaptării mirosului pentru un parfum, oferim subiectului un altul, acesta simte imediat mirosul nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai omului este diferită pentru diferite substanţe. O sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan, pe care îl simţim chiar la concentraţii de 1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea, mercaptanul se amestecă în proporţii infime cu gazul metan, servind ca semnal de avertizare în caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a gazelor. 268 | P a g e

În urma interacţiunii dintre substanţa odorantă şi receptorii olfactivi, se naşte un potenţial receptor care se transmite spre centrii olfactivi corticali şi subcorticali unde ia naştere senzaţia de miros. S-a stabilit că prin fibrele tractului olfactiv circulă continuu potenţiale electrice, a căror grupare pe frecvenţe şi serii de impulsuri, este interpretată de centrii corticali drept senzaţii particulare de miros.Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie. Acuitatea olfactivă este cu atât mai mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie cât mai mică a substanţei în aerul inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu ajutorul terminaţiilor senzitive ale nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut mirosul în urma atrofierii mucoasei olfactive, pot percepeîin con-tinuare mirosul de amoniac. Dispoziţia mirosului seîinsoţeşte şi de tulburări ale gustului. 4. ANALIZATORUL GUSTATIV Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi, situaţi la nivelul papilelor gustative. Mugurii gustativi (Fig. 244) sunt formatiuni ovoidale formate din: celule de susţinere celule senzoriale care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ. La polul apical al celulei senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în porul gustativ al mugurelui. La poIul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii nervoase ale nervului facial, gloso-faringian şi vag (Fig. 246). Nervul facial preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian, excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag, excitaţiile din regiunea depresiuni situate între rădăcina limbii şi epiglota. Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial la nivelul ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag, la nivelul ganglionului inferior. Axonul primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb unde se află cel de-al II-lea neuron al căii gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge Ia talamus, unde se află cel de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă plasată în partea inferioară a girului postcentral. Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea alimentelor alterate sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive. Pentru a fi gustate, substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă receptorii gustativi. Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide. Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale, cărora Ie corespund patru tipuri de receptori gustativi (Fig. 245): 1. Senzatia de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile. Intensitatea senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs sintetic, este de 600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în special, spre vârful limbii. 2. Senzaţia de sărat, provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către NaCI. Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii. 3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu tăria acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii. 269 | P a g e

4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina. Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate. Fiecare tip de receptor gustativ răspunde la cel puţin 2 tipuri de substanţe sapide, proprietate ce permite potenţarea gusturilor prin combinarea de dulce cu sărat etc. Un rol în recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi termici din mucoasa bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui influx nervos ce se propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal. Aici ia naştere senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul unui aliment ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea gustativă scade foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă substanţă sau să deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punândule în contact cu alţi receptori. Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe. Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling sau chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte mult din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are şi o componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere şi neplăcere.

5. ANALIZATORUL VIZUAL
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală unde se face analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită (Fig. 249). Între globul ocular şi peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci (striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi). Globul ocular este format din trei tunici concentrice şi din medii refringente: Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica şi anterior, corneea: Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere. Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci globului ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului optic. Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens. Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre partea posterioară spre cea anterioară sunt: Coroida se întinde posterior de ora seratta care este limita dintre coroidă şi corpul ciliar. Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic. Este bine vascularizată, având rol nutritiv. Corpul ciliar (Fig. 250) se află imediat anterior orei seratta şi prezintă, în structura sa, procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare şi circulare care au rol în acomodarea vederii prin ligamentul 270 | P a g e

suspensor al cristalinului (Zonula lui Zinn). Procesele ciliare, în număr de 6080, sunt alcătuite din aglomerări capilare cu rol în secreţia umorii apose. Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un individ la altul. . Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma irisului, în jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate circular şi radiar. Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de lumină ce soseşte la retină. Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă, responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi functional i se disting două regiuni: retina vizuală sau partea optică şi retina oarbă, fără rol în fotorecepţie, numită şi retina iridociliară, datorită raporturilor ei cu irisul şi corpul ciliar. Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi prezinta două regiuni importante: Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se găsesc mai muIte conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai conuri. Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile. În structura retinei se descriu 10 straturi (Fig. 252), în care se întâlnesc trei feluri de celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de bastonaş, celulele bipolare şi celulele muItipolare. În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Cele 10 straturi dinspre coroidă spre interiorul globului ocular sunt: 1. epiteliu pigmentar; 2. stratul conurilor şi bastonaşelor, alcătuit din segmentele externe ale celulelor vizuale cu conuri bi bastonaşe; 3. membrana limitantă externă; 4. stratul granular extern care cuprinde corpul celulelor vizuale; 5. stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale şi celulele bipolare; 6. stratul granular intern, format din corpul celulelor bipolare; 7. stratul plexiform intern, realizat de sinapsele dintre celulele nervoase bipolare şi celulele ganglionare; 8. stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare; 9. stratul fibrelor nervului optic, format din axonii celulelor multipolare; 10. membrana limitantă internă. Celulele cu bastonaşe (Fig. 253) sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125 milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este mic, iar in foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă. Mai muIte celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă muItipolară corespund circa 90-180 celule cu bastonaşe. 271 | P a g e

de către mediile refrigerente ale globului ocular. cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg. sunt mai numeroase în macula luteea. ce se formează printr-o activitate secretorie a proceselor ciliare. Anexele ochiului (Fig. situată înapoia cristalinului. umoarea apoasă. conjunctiva şi aparatul lacrimal (Fig. pleoapele. 253). Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul suspensor sau zonula lui Zinn. Când se produce o obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei. transparente. de asemenea. care spre deosebire de cei intrinseci. cristalinul corpul vitros. se va obţine o imagine reală. Calea optică 272 | P a g e . delimitată între iris şi cristalin. La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică. Mediile refringente (Fig. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici (vezi cursul despre muşchi). 247) Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie. Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină. presiunea intraoculară creşte prin formarea continuă normală a umoarei apoase. la lumină intensă. La exterior este învelit de o membrană numită hialoida. Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine un echilibru constant. răsturnată şi mai mică. Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular. unde sunt refractate conform legilor refracţiei. colorată. Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. sunt striaţi.Celulele cu conuri (Fig. Corpul vitros are o formă sferoidală. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă. Anexele de protecţie sunt: sprâncenele. iar aceasta cu o singură celulă multipolară. Cristalinul nu conţine vase sangvine. nutriţia sa făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare. Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare. 250)este un lichid incolor. limfatice şi nervi. 250) are forma unei Ientile biconvexe. formându-se pe retină imaginea obiectului privit. în număr de 6-7 milioane. Ocupă camera posterioară. numită cristaloidă. Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent. dând boala denumită glaucom. Cristalinul (Fig. Umoarea apoasă (Fig. localizată între iris şi corpul vitros. apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei anterioare dintre iris şi cornee. celule nervoase modificate. în foveea centralis există numai celule cu conuri. cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. Fiecare celulă cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară. De la acest nivel prin canalul Iui Schlemm se resoarbe în venele sclerei. 248). 254) sunt reprezentate de: corneea transparentă.

Puterea de refracţie a cristalinului nu este fixă. În plus. Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din stratul 6 al retinei vizuale. 255) se petrece la nivelul ochiului.Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual (Fig. comprimând cristalinul. la albinoşi. un sistem de Ientile . Acomodarea se datoreşte elasticităţii cristalinului.camera posterioară a globului ocular. ) Acomodarea (Fig.aparatul dioptric al ochiului. Simplificând. Axonii neuronilor multipolari proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma optică. Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral) unde 75-80% din fibrele tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa cerebrală şi se termină în lobul occipital. RECEPŢIA VIZUALĂ (Fig. unele fibre merg spre nucleul autonom al nervului III de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge la muşchiul sfincter al pupilei (mioza). ci merg spre coliculul superior. unde se desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei. Aceasta pune în tensiune cristaloida. 253). Nervul optic conţine fibre de la un singur glob ocular. În interiorul globului ocular. Aparatul dioptric ocular este format din cornee (putere de refracţie=45 dioptrii) şi cristalin (putere de refracţie=15 dioptrii). Camera obscură. Fiziologia analizatorului vizual Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii. cu o putere totală de 60 dioptrii şi cu centrul optic la 17 mm în faţ a retinei. format din trei sisteme optice: camera obscură . formei şi culorii obiectelor din lumea înconjurătoare. în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochi. suprafaţa fotosensibilă . Aceasta se datoreşte straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei. fiind reprezentat de celulele multipolare. 251). 256). altele coboară în cornul lateral al măduvei C8-T2 de unde pornesc fibrele simpatice care vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriaza) (Fig. Al doilea neuron este situat în stratul 8 al retinei. De la acest nivel.stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină. muşchiul ciliar este relaxat. formând o multitudine de mici camere obscure care conţin melanină. Razele paralele ce vin de la infinit (în practică de la distanţe mai mari de 6 m) se vor focalizala 17 mm în spatele centrului lentilei oculare. dând o imagine reală şi răsturnată (fig. Acesta poate fi comparat cu un aparat fotografic. după care ajung în tractul optic opus. Variaţia acesteia cu distanţa la care privim se numeşte acomodare. fiecare con şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar retinian. provoacă tulburări de vedere diurnă. aparatului suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar. Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în corpul geniculat lateral. Ca 273 | P a g e . razele luminoase nu se reflectă. putem considera aparatul dioptric al ochiului ca o singură lentilă convergentă. Axonii proveniţi din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi parte. în jurul scizurii calcarine. Organul activ al acomodării este muşchiul ciliar. unde se află aria vizuală care reprezintă segmentul cortical al analizatorului. tensionată. Lipsa ei. iar zonula Zinn. Când ochiul priveşte la distanţă. Receptorii căii optice sunt celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe.

se numeşte punct proxim. Cu vârsta. Hipermetropia se corectează cu Ientile convergente. Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. miopul apropie obiectul privit. puterea de acomodare scade datorită scăderii elasticităţii cristalinului. cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm. Ca urmare. fără efortul muşchiului ciliar. cristalinul se bombează. iar datorită elasticităţii. ducând la apropierea punctului proxim. fenomen cunoscut sub numele de presbiopie (presbiţie). Când privim obiecte aflate în apropiere. acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la distanţe mai mici de 25 cm. ochiul hipometrop (miop). Aceasta este acomodarea pentru vederea de aproape. care permite ochiului emetrop să vadă clar. Pentru a vedea clar. ducând Ia îndepărtarea punctului proxim. fără acomodare. ochiul hipermetrop. în consecinţă. se numeşte punct remotum. suprapuse în mai multe 274 | P a g e . În cazul ochiului miop. corneea va determina formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial corespunzător. Punctul cel mai apropiat de ochi. obiectele situate la distanţe mai mari de 6 m. iar puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii. la 6 m de ochi. La hipermetrop. raza de curbură a acestuia creşte. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală. acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la infinit şi se epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm. care se face cu efort contractil al muşchiului ciliar şi permite vederea clară a obiectelor situate la distanţe mai mici de 6 m. Aceasta reprezintă acomodarea la distanţă. Emetropia şi tulburările ei În raport cu distanţa la care se află retina faţă de centrul optic. iar imaginea obiectelor aflate la infinit este clară. Recepţia vizuală constă din transformarea energiei electromagnetice a luminii în influx nervos. Miopia se corectează cu Ientile divergente.urmare. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar. Acest act se petrece la nivelul celulelor cu prelungiri în formă de con sau bastonaş. la care vedem clar un obiect. indiferent de distanţa la care priveşte. fără efort acomodativ. muşchiului ciliar se contractă şi se relaxează zonula Zinn. razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi. În acest mod. care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic. se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic. Ele sunt formate din pliuri ale membranei celulare. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm iar punctul remotum. există trei tipuri de ochi: ochiul emetrop. Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură ale suprafeţei corneei. puterea de convergenţă creşte de la 15 la 30 dioptrii. EI necesită un efort acomodativ permanent. Procesele fotochimice din retină Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între 400-750 nm. Tensiunea din cristaloidă scade. cu efort acomodativ maximal. Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. punctul proxim se îndepărtează. Astigmatismul se corectează cu Ientile cilindrice. pe retina acestora. la care retina se află 1a 17 mm în spatele centrului optic. În consecinţă.

Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Altele conţin fotopsină ce absoarbe preferenţial radiaţia verde (conurile "verzi"). Timpul de adaptare la lumină este de 5 minute. Sub acţiunea luminii. descompunerea sa determină modificări ale conductanţelor ionice. Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile de undă ale spectrului vizual. Deoarece pigmentul face parte din structura membranei conurilor şi bastonaşelor. Conurile conţin trei feluri de opsine numite fotopsine. va scădea mai ales sensibilitatea bastonaşelor încât vederea diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. În lipsa energiei luminoase are loc refacerea pigmenţilor vizuali. Excitarea unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia culorii absorbite. iar lipsa stimulării. iar cele ce absorb toate radiaţiile. Bastonaşele conţin un singur fel de opsină numită scotopsină. Fiecărei culori din spectru îi corespunde o altă culoare complementară care. Stimularea conurilor produce senzaţii mai diferenţiate. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază în funcţie de expunerea lor la lumină sau la întuneric. Excitarea egală a celor trei categorii de conuri provoacă senzaţia de alb. se pot obţine toate celelalte culori din spectru. Unele conuri conţin fotopsină care absoarbe preferenţial radiaţia roşie şi portocalie (conurile"roşii"). senzaţia de negru. Culorile roşu. un pigment vizual are două componente: o grupare neproteică. cu pigmentul necesar. Corpurile ce reflectă toate radiaţiile luminoase apar albe. conurile conţin trei feluri de asemenea pigmenţi. Acest potenţial determină un influx nervos ce se propagă spre centri vizuali. ceea ce determină o creştere a sensibilităţii fotocelulelor. Adaptarea la întuneric are loc în două faze: o fază rapidă. de zeci de minute şi chiar ore. Bastonaşele sunt mult mai sensibile decât conurile. se compromite adaptarea la întuneric deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce. Adaptarea Ia lumină. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai mare cu cât ele conţin mai mult pigment. În structura lor se află macromolecule fotosensibile de purpur retinian. verde şi albastru sunt culori fundamentale. datorată creşterii de câteva sute de ori a sensibilităţii conurilor şi o fază lentă. este suficientă energia unei singure cuante de lumină. cantitatea purpurului retinian scade. Adaptarea Ia întuneric. potenţial numit receptor sau generator.straturi. Pentru a excita o celulă cu bastonaş. Timpul de adaptare la întuneric este de 30 minute. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia de lumină albă. Procesul fotorecepţiei este identic la conuri şi bastonaşe. Structural. În avitaminoze A. Prin amestecul lor în diferite proporţii. Opsinele sunt diferite. Adaptarea receptorilor vizuali. Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric este de zeci de mii de ori mai mare decât la lumină. 275 | P a g e . Retinenul este o aldehidă a vitaminei A şi este acelaşi pentru toţi pigmenţii. în primele 5 minute. numit rodopsină. apar negre. O a treia categorie de conuri conţin fotopsina care absoarbe radiaţia albastră (conurile "albastre"). inclusiv culoarea albă. Mecanismul fotoreceptor. Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se numeşte nictalopie. retinenul şi o grupare proteică. dă culoarea albă. opsina. în amestec cu prima. numite iodopsine. Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se descompune în retinen şi opsină. Retinenul provine din vitamina A. Există mai multe varietăţi de purpur retinian: bastonaşele conţin un singur fel de pigment vizual. datorată creşterii de câteva zeci de mii de ori a sensibiliăţii bastonaşelor. în timp util. Vederea nocturnă este asigurată de bastonaşe. Vederea alb-negru şi vederea cromatică. urmate de apariţia unui potenţial electric.

hemiretina nazală dreaptă devine corespondentă cu hemiretina temporală stângă. la nivelul neuronilor multipolari. Partea comună a celor două câmpuri reprezintă câmpul vizual binocular. vederea binoculară şi stereoscopia (Fig. ei nu văd nimic. Bolnavul vede. Totuşi. Corespondenţa. aceasta va transmite un influx nervos care va genera. spre emisfera stângă. este nevoie de activitatea retiniană. Procesul de fuziune cortical este posibil numai dacă imaginile retiniene se formează în puncte corespondente. dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor scrise. Celulele multipolare stimulate egal de cele trei tipuri de conuri vor transmite spre centri senzaţia de alb. 6. La fel se petrec Iucrurile şi pentru culorile verde şi albastru. pe scoarţă. apariţia unor potenţiale de acţiune "tot sau nimic". Distrugerea ariilor vizuale secundare produce afazia vizuală. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. iar imaginile proiectate pe hemiretinele drepte ajung în aria vizuală a emisferei drepte. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual. iar cele din jumătăţile stângi. senzaţia de roşu. Ultima staţie de releu pe calea optică este talamusul (corpii geniculaţi laterali). Cei doi nervi se unesc şi formează perechea VIII de nervi cranieni. Dacă la o celulă multipolară soseşe stimuli de la conurile roşii. imaginile proiectate pe hemiretinele stângi ajung în aria vizuală a emisferei stângi. care la rândul lor. Fiecare din ele au câte un nerv pentru a conduce excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi respectiv nervul vestibular. Extirparea ariei vizuale primare determină orbirea. pătrunzând în trunchi prin şanţul bulbo-pontin. Celulele multipolare nestimulate transmit senzaţia de negru. noi vedem stereoscopic şi cu un singur ochi. 256). Perfecţionarea aparatului acustic a 276 | P a g e . punct cu punct. Retina fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. excitaţiile de la jumătăţile drepte ale retinei sunt conduse spre emisfera dreaptă. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o imagine pe fiecare din retine. Datorită cristalinului care răstoarnă imaginea. hemiretinele stângi văd hemicâmpul vizual drept iar hemiretinele drepte văd hemicâmpul vizual stâng. Prelucrarea stimulilor vizuali începe încă de la nivelul retinei. a proiecţiilor retiniene necesită interveţia permanentă a unor reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre obiectul privit. să citească. Pe traiectul nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti. precizia vederii în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară.obiect. Câmpul vizual. iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Nervul stato-acustic (vestibulo-cohlear) se îndreaptă spre trunchiul cerebral. verzi şi albastre. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări electrice în neuronii bipolari. Orbii nu văd negru. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. provoacă. Pentru a vedea culoarea neagră. spre exemplu. Dacă o celulă multipolară este stimulată în proporţii diferite de conurile roşii. este apreciată distanţa ochi . Altfel spus. Pe baza experienţei anterioare. ea va transmite spre centri informaţia despre o culoare intermediară din spectru. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică. şi viceversa.Transmiterea stimulului vizual. În funcţie de unghiul format de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat.

amortizând vibraţiile cu frecvenţă prea mare. sub membrana bazilara canalul cohlear (melcul membranos). săpate în stânca temporalului. 259) este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos. muşchiul scăriţei (inervat de facial). lumenul melcului osos este compartimentat în: rampa vestibulară. rampa cohleară (timpanică). care ar putea fi nocive. Pe columelă se prinde lama spirală osoasă. situată la limita dintre casa timpanului şi conductul auditiv extern. Datorită acestor membrane. care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular (Fig. Membrana timpanică. La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul. numită ampulă. Grosimea timpanului este de 0. situată deasupra membranei vestibulare. La vibraţii prea puternice membrana timpanului se poate sparge. Urechea medie conţine în interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la membrana timpanică spre fereastra ovală: ciocanul. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase care alcătuiesc labirintul membranos. O altă membrană. Labirintul osos este format din: vestibul osos canale semicirculare osoase. Muşchii au rol protector. Cele trei canale semicirculare osoase (anterior. între membrana bazilară. în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi jumătate. endolimfa. care se întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana bazilară a labirintului membranos. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă. numită membrana vestibulară Reissner. Urechea medie (Figura 258) sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în stânca temporalului. se prinde pe osul timpanal care are formă de inel.determinat dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă şi medie. numit columelă. Urechea externă cuprinde: pavilionul conductul auditiv extern. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt. Mucoasa tapetează şi cele 3 oscioare ale auzului. iar în interiorul celui membranos. Membrana timpanului este de natură conjunctivă şi este tapetată pe faţa sa externă de tegument. 260) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică. prin intermediul trompei. mai lată la bază şi mai îngustă la vârf. nicovala şi scăriţa. Melcul osos (cohleea osoasă)(Fig. Urechea internă (Fig. cu mucoasa rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţilor mastoidiene. membrana vestibulară şi peretele extern al melcului osos. este orientată de la lama spirală osoasă spre peretele extern al melcului osos.1 mm. 257). Cele 3 canale semicirculare se vor deschide deci în vestibul prin 5 orificii. 277 | P a g e . La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al timpanului (inervat de trigemen). iar la nivelul scăriţei. fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior. cu un ax osos central. care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. melc osos numit şi cohlee osoasă.

formate din celule de susţinere. vestibulară şi cohleară. situate în interiorul celor osoase şi. În utricuIă şi saculă se găseşte câte o maculă (Fig. De o parte şi de alta a stâlpilor se descriu alte celule de susţinere mai mici. numite otolite. acelulară. respectiv utriculară şi saculară. acoperit de membrana tectoria (Corti). ca şi cele osoase. De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic ce se unesc şi formează canalul endolimfatic comun. Baza tunelului Corti reprezentată de membrana bazilară iar laturile lui. Prezinta 3 extremităţi dilatate numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din extremi-tăţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior. sunt perpendiculare unul pe celălalt. cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare extremitate a canalului cohlear. cele externe pe 3-4 rânduri. în general. bazilară şi vestibulară Reissner. terminat printr-un fund de sac endolimfatic. ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros.Ambele rampe. Cilii sunt înglobaţi. ele ocupând porţiunea superficială a epiteliului. Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. cu a celui osos. 261). 261). situate în interiorul labirintului osos. ci numai parţial. În raport cu tuneIul Corti se deosebesc celule auditive interne. 278 | P a g e . celulele Deiters. de două rânduri de celule de susţinere mai înalte. iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă (fig. În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase. în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre peretele extern al canalului cohlear de celule înalte. situată în partea postero-superioară a vestibulului şi sacula. Deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria Corti. într-o structură gelatinoasă. numită membrana otolitică în care se află granule de carbonat de calciu şi magneziu. Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă de un epiteliu cubic simplu. Organul Corti se află pe membrana bazilară. Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe) se găsesc celulele auditive. În centrul organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. numite stâlpii interni şi externi . numai că vestibulul membranos este format din 2 cavităţi membranoase: utricula. pe un singur rând şi celule auditive externe. Celulele senzoriale nu ajung la membrana bazală. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi. Cele interne sunt dispuse pe un singur rând. conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu numit helicotremă care apare datorită faptului că lama spirală osoasă lipseşte la acest nivel. în spaţiul care corespunde celor două membrane. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti. pe care nu-l ocupă în întregime. Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canalul Henssen care face legătura cu canalul cohlear situat în interiorul melcului osos. Pe secţiune are o formă triunghiulară (Fig. La polul bazal al celulelor auditive sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. Tunelul lui Corti este traversat de fibrele dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. care este localizat într-un canal spiral în columelă. Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere.care se sprijină unul pe celălalt prin polul apical. Conformaţia labirintului membranos seamănă. 263). Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă. care se întinde pe aproape toată lungimea canalului cohlear. şi aşezate pe o membrană bazală. sub utriculă. peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili.

Calea acustică. Celulele senzoriale de la acest nivel transformă energia mecanică şi sonoră în influx nervos. Utricula şi sacula constituie aparatul otolitic pentru echilibrul static. vestibulo-cohlear). Sunetul este transmis până la organul Corti. spre măduvă. Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele primului neuron ajung la celulele auditive ale organului Corti. cu rol în captarea şi dirijarea sunetului spre conductul auditiv extern. Ramura cohleară perechii VIII de nervi cranieni se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte.Crestele ampulare (Fig. sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. Calea vestibulară. iar la polul bazal. Unii autori afirmă că proiecţia corticală a analizatorului vestibular s-ar face în lobul parietal. Ea începe la nivelul pavilionului urechii. Stimularea celulelor senzitive cu cili din macule şi creste ampulare. spre talamus. . prin care se echilibrează 279 | P a g e . consecutiv mişcărilor capului. unda sonoră pune în vibraţie timpanul.fasciculul vestibulo-nuclear. spre cerebel.fasciculul vestibulo-cerebelos. formând perechea VIII (n. care. când presiunile pe cele două feţe ale sale sunt egale. iar axonii formează ramura vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 şi 20 000 Hz şi amplitudini între zero şi 130 decibeli. la rândul său. Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior. şi anume: . 264). iar axonii formează nervul cohlear care se alătură nervului vestibular. Recepţia auditivă are loc în organul lui Corti. La capătul acestuia. de aici. . Segmentele intermediare şi central ale analizatorului stato-acustic. lateral şi medial). Transmisia aeriană este cea fiziologică.fasciculul vestibulo-spinal. . Amplitudinea vibraţiilor timpanului este maximă. pe faţa sa superioară. De aceea. inferior. Mecanismul recepţiei auditive.fasciculul vestibulo-talamic. La acest nivel se află cel de al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai multe fascicule. terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. atât prin oasele cutiei craniene (transmisie osoasă). care se găseşte în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. iar canalele semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. cât şi prin intermediul lanţului de oscioare din urechea medie (transmisie aeriană). După încrucişare axonii iau un traiect ascendent şi fac sinapsă cu cel de-al IIIlea neuron. prin fibre talamo-corticale se proiectează spre scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară). Dendritele primului neuron ajung la celulele senzoriale din maculă şi creste ampulare. Acesta pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin. spre nucleii nervilor III şi IV din mezencefal şi VI din punte. Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. un rol important în audiţie revine trompei lui Eustachio. Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în punte şi formează corpul trapezoid în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. La nivelul acestor doi nuclei se află cel de al II-lea neuron al căii acustice. Celulele senzoriale ocupă poţiunea superficială a epiteliului. antrenează lanţul celor trei oscioare. Axonul celui de-al III-lea neuron se proiectează în girrul temporal superior. este determinată de deplasările endolimfei. localizate în ampulele canalelor semicirculare membranoase. La polul apical celulele senzoriale prezintă cili care pătrund într-o cupulă gelatinoasă.

vibraţiile sonore se transmit succesiv. iar distrugerea celor secundare nu aboleşte auzul. anumiţi neuroni talamici. Sunetele de o anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari. în sens opus deplasării. se transmit prin "fire izolate" spre neuronii corticali. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Simţul vestibular nu este propriu-zis un simţ al echilibrului. Când capul şi corpul suferă accelerări liniare (înainte. separate în frecvenţele componente la nivelul membranei bazilare. Înclinarea capului într-o parte determină 280 | P a g e . În jurul ariei primare se află aria acustică secundară sau de asociaţie care primeşte aferente de la aria primară. informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitational. În timpul propagării prin canalul cohlear (Fig. Aria acustică are o organizare tonotopă. Vibraţiile antrenează celulele auditive ale căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu membrana tectoria. iar înclinarea lor în direcţie opusă. excitaţiile sonore. ferestrei ovale. iar hiperpolarizările. declanşând. Rolul utriculei şi saculei. În acest mod. De la oscioare. Înclinarea cililor într-o direcţie depolarizează celulele. perilimfei şi endolimfei. Sunetele înalte produc vibraţii ample ale membranei bazilare din vecinătatea ferestrei ovale. Senzaţia şi perceptia auditivă. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite. în timp ce sunetele joase fac să vibreze membrana bazilară de la vârful melcului. ci o componentă importantă a mecanismelor ce reglează echilibrul (alături de analizatorul kinestezic. care trimit impulsuri spre centri. Aceste variaţii alternative de potenţial receptor produc potenţiale de acţiune pe fibrele senzitive ale neuronilor Corti. Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze membrana bazilară. Aceasta este aria acustică primară. Depolarizările celulelor senzoriale cresc frecvenţa potenţialelor de acţiune. otolitele apasă prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale.presiunea aerului din urechea medie cu presiunea atmosferică. vizual. Transmiterea stimulului auditiv. Deplasarea liniară înainte provoacă reflexul de aplecare a corpului şi capului în faţă. ce primeşte informaţii acustice de la ambele urechi. anumiţi neuroni coliculari. Distrugerea ariilor primare provoacă surditate. o reduc. reacţii motoare corectoare ale poziţiei corpului şi capului. Această specializare tonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. în sensul că sunetele joase activează neuroni din porţiunile anterioare. Când capul stă nemişcat. Proiecţia corticală a căilor auditive are loc în circumvoluţia temporală superioară. înapoi sau lateral). prin intermediul centrilor nervoşi. tactil şi de cerebel). în vederea menţinerii echilibrului pe toată durata mişcării. le hiperpolarizează. 262). fiecare undă sonoră în raport cu frecvenţa sa atinge amplitudinea maximă la distanţe variabile faţă de fereastra ovală (fig. iar sunetele înalte activează neuroni situaţi mai posterior. forţeIe de inerţie împing otolitele care sunt mai dense ca endolimfa. însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă).). Stimularea are loc atât în condiţii statice şi dinamice. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR Analizatorul vestibular îndeplineşte rolul de a informa creierul despre poziţia capului în spaţiu şi despre accelerările lineare sau circulare pe care acesta Ie suferă.

Rotaţii ale capului în unul din aceste planuri provoacă deplasarea endolimfei numai în canalele semicirculare dispuse în planul respectiv. orizontal şi sagital) ale spaţiului. Proiecţia corticală a analizatorului vestibular este la nivelul peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal). de mişcarea circulară derulată. Rolul canalelor semicirculare. asigurând fixarea ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului. spre talamus şi mai departe la scoarţa cerebrală. Potenţialele de acţiune generate de nivelul receptorilor vestibulari sunt transmise de primul neuron senzitiv al cili vestibulare până la nuclei vestibulari bulbari unde se află al 2-lea neuron senzitiv. Receptorii otolitici nu participă la echilibrul în condiţiile accelerărilor circulare ale capului şi corpului. Al II-lea organ receptor al aparatului vestibular este reprezentat de crestele ampulare şi cupulele gelatinoase. spre formaţia reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori γ din măduva spinării. în vecinătatea ariilor acustice din girul temporal superior. asigurând senzaţia vestibulară conştientă. pentru menţinerea automată a echilibrului. De aici stimulii vestibulari se răspândesc în mai multe direcţii: spre arhicerebel. Prin combinarea impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale semicirculare. este excitat organul cupular al unui canal şi inhibat cel al canalului omolog contralateral. în orice moment. Cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasările endolimfei. Acest model de stimulare-inhibare stă la baza informării centrilor asupra sensului şi planului mişcării rotatorii suferite de cap (fig. Înclinând numai cu 1° faţă de poziţia statică. spre nucleii motori ai nervilor oculari. descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar şi în absenţa deplasărilor capului. centrii nervoşi iau cunoştinţă.creşterea tonusului muşchilor extensori de partea opusă etc. Rolul nucleilor vestibulari. 281 | P a g e . pentru reglarea tonusului muscular şi a posturii corpului. Frecvenţa descărcărilor creşte progresiv cu gradul înclinării. fapt ce dovedeşte că ei se adaptează foarte puţin. Acesta este pragul diferenţei de înclinare a capului. Recepţionarea mişcărilor circulare ale capului este posibilă datorită orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri (frontal. ).

Figura 235 Structura pielii Figura 236 Epidermul 282 | P a g e .

Figura 237 Firul de păr Figura 238 Structura unghiei Figura 239 Glandele tegumentare 283 | P a g e .

Figura 240 Receptorii din tegument Figura 241 Durerea viscerală raportată 284 | P a g e .

Figura 242 Receptorii analizatorului kinestezic Figura 243 Receptorii analizatorului olfactiv 285 | P a g e .

Figura 244 Receptorii gustativi Figura 245 Localizarea perceperii gusturilor fundamentale 286 | P a g e .

Figura 246 Calea de conducere a sensibilităţii gustative Figura 247 Globul ocular şi organele anexe 287 | P a g e .

Figura 248 Ochiul – vedere anterioară Figura 249 Globul ocular Figura 250 Legătura dintre cristalin şi muşchiul circular 288 | P a g e .

Figura 251 Procesul de acomodare şi modificările cristalinului Figura 252 Straturile retinei 289 | P a g e .

Figura 253 Mioza şi midriaza Figura 254 Celulele cu con şi bastonaş 290 | P a g e .

Figura 255 Formarea imaginii pe retină Figura 256 Calea de conducere a sensibilităţii vizuale 291 | P a g e .

Figura 257 Structura urechii Figura 258 Urechea medie 292 | P a g e .

Figura 259 Urechea internă Figura 260 Secţiune prin cohlee 293 | P a g e .

Figura 261 Receptorii auditivi Figura 262 Transmiterea sunetelor de-a lungul membranei bazilare 294 | P a g e .

Figura 263 Aparatul otolitic Figura 264 Crestele ampulare 295 | P a g e .

în timp ce testiculele sunt localizate extraabdominal. Aceste glande nu prezintă ducte. În plus faţă de glandele enumerate mai sus. Unii hormoni au un efect ce durează câteva minute. stomacul. unde îndeplinesc funcţii specifice. Hormonii sunt derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. sistemul endocrin. Acţiune lor este lentă. SISTEMUL ENDOCRIN Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari. În schimb. 265). Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte. în schimb cele hormonale necesită secunde până la zile. dar efectele sunt de durată. rinichii. deoarece prezintă şi porţiune exocrină. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul milisecundelor. mucoase. unde anumite structuri ale encefalului stimulează sau inhibă producerea de hormoni. Tiroida şi paratiroidele sunt dispuse la nivelul gâtului. organe cu producţie endocrină sunt considerate şi timusul. celulele mucoase ale duodenului şi placenta. Acestea prezintă ducte prin care este transportat produsul de secreţie. produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau în lichidul interstiţial. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen. glandele salivare. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei. sudoripare. glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt transportate prin intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă. Trei glande sunt localizate la nivelul cutiei craniene. Hipotalamusul. în funcţie de structură şi funcţie: 1) Glande exocrine: ex. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera metabolismul celulelor ţintă. numite celule ţintă. Hormonii şi modul lor de acţiune Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin. 296 | P a g e . hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului. Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi menţinerea homeostaziei. Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca şi componentă a diferiteleor sisteme din corp. Sistemul nervos şi endocrin funcţionează completându-se şi reglându-se unul pe altul şi tot organismul. Gonadele femele sunt localizate în cavitatea pelviană. Pe de altă parte. alţii au efecte de ordinul săptămânilor sau chiar lunilor.CURS 15. în cutia craniană. anumiţi hormoni pot stimula sau inhiba activitatea sistemului nervos. Glandele sistemului endocrin Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în mai multe regiuni ale corpului (Fig. în scrot. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin intemediul impulsurilor electrice transmise de către neuroni. Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori scurte. 2) Glandele endocrine formează un sistem propriu.

Adenohipofiza produce un număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă. Secreţia STH-ului se realizează toaotă viaţa. Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea de hormoni şi cerinţele celulelor ţintă. La făt există un lob intermediar. Hormonul de creştere (STH. Acesta provine prin capilarizarea arterei hipofizare superioare. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1.Lobul anterior (adenohipofiza) . sângele arterial care ajunge la hipofiză. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici. Este foarte bine vascularizată. unde se încarcă cu factori eliberatori. Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. Hormonii produşi de adenohipofiză Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH. Structural şi funcţional. Fiecare hormon este secretat de celule diferite. care la adult este unit cu adenohipofiza. prolactina – PRL) 1. Astfel. trece întâi prin hipotalamus. ACTH. În acest caz. Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale adenohipofizei. LH) Hormoni nontropi (STH. Capilarele provenite din vena port se unesc în vena jugulară. 297 | P a g e . Un tip special de impulsuri nervoase leagă hipotalamusul şi hipofiza. cum ar fi medulosuprarenala. numite factori eliberatori.3 cm în diametru. secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului.Lobul posterior (neurohipofiza). somatotrop) este un hormon de natură proteică. cu excepţia celulelor gonadotrofe. având funcţii multiple. când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut în sânge. FSH. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care acţionează asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este produs suficient hormon. cât şi LH.Controlul secreţiei hormonale Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate. care secretă atât FSH. hipofiza este divizată în: . Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori. Glanda va elibera din nou hormonul. Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de către anumite glande. Eliberarea lui în circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este localizată la baza creierului. Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin intermediul sistemului nervos vegetativ. provenite din trunchiurilor carotidiene interne. până când este detectat un nivel normal al hormonului controlat. Cele mai importante creşteri ale concentraţiei sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. în regiunea diencefalului. fiind ataşată de hipotalamus prin tija pituitară. Este acoperită de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid.

Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi calcifierii. Na+. Cl. intensificând proteinosinteza. Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de tulburările care apar înn hipo şi hipersecreţie. K+. inteligenţa normală şi comportament pueril. Dacă hipersecreţia survine la maturitate. Hipersecreţia în perioada de creştere exagerează creşterea scheletului şi apariţia gigantismlui. Reglarea secreţiei STH-ului . ţesutului conjunctiv. caz în care STHul acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni. după osificarea cartilajelor de creştere. mai ales cea musculară. Acesta apare în perioada de creştere a organismului sau poate fi de natură congenitală şi se datorează deficienţei sau absenţei celulelor somatotrofe.(creşterea concentraţiei plasmatice) o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a nefronilor. muşchilor. gonadali. boală numită acromegalie (Fig.). relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă.Hipoglicemia. În hiposecreţie apare nanismul hipofizar. hiperaminoacidemia. are loc creşterea ţesuturilor moi (piele. adenocorticotrop.Efectele biologice:  Creşterea scheletului. viscere). limbă. 298 | P a g e . . stressul stimulează secreţia de STH. cruţându-se utilizarea aminoacizilor şi a glucozei.Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH. .Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina.  Glucidic: o Hiperglicemie o Stimulează glicogenoliza o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente (acţiune antiinsulinică)  Electrolitic: o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca2+. Mg2+. falange). 272). etc.  Lipidic:  stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite  creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină  stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi.  Acţionează asupra metabolismului:  Proteic: stimulează transportul aminoacizilor. viscerelor. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor ca sursă energetică. Se caracterizează prin întârzâierea creşterii. a maturizării sexuale.

Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei de glucocorticoizi de către corticosuprarenală. Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este foarte bine elucidată. Reglarea se realizează.Prin feed-back. FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia. Reglarea secreţiei: . de asemenea. dar funcţionează după parturiţie. Sinteza TSH-ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). Hormonul melanocitostimulator (MSH). Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele 299 | P a g e . 3. cum ar fi: expunerea organismului la eter. Hipotalamusul are rol important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină. 5.2.Expunerea corpului la factori stresanţi. Acest lob depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH). La bărbaţi. căldură. De asemenea. LH-ul este numit hormon stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să producă testosteron.CRH (hormon eliberator de corticotropină) . Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. Hormonul luteotrop (LH). LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben. emoţii cresc secreţia de ACTH. 4. Este eliberată spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului. 1. împreună formând gonadotropinele. dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei granulelor de melanină din melanocite. Frigul. în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi . declanşând astfel naşterea. Hormonul foliculostimulant (FSH). după cât se pare. stimulează secreţia de estrogeni. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. şoc electric. 7. prin feedback negativ. frig. 6. La bărbat. prin GnRH-ul produs de hipotalamus. traume fizice. numit dopamină. cât şi la bărbat. stresul emoţional stimulează sinteza de TSH. De asemenea. Prolactina. LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul. Prolactina este secretată atât la femeie. FSH stimulează testiculele să producă spermatozoizi. La femei. Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi inhibată de dopamină. La femei. Hormonul corticotrop (ACTH) Este un hormon de natură proteică. stimulează producerea de progesteron. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel.

în concentraţii ridicate. formarea tecii de mielină şi a sinapselor) Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din organism Pe sistemul nervos determină iritabilitate. nervi şi celule parafoliculare. realizată prin stimularea reabsorbţiei. 1. glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în care există foliculi tiroidieni. cântărind cam 25 g. ca şi ocitocina. În cazul lezării hipotalamuslui sau a neurohipofizei. dedesubtul laringelui. un hormon polipeptidic produs de hipotalamusul anterior. apare diabetul insipid caracterizat prin poliurie şi polidipsie. Tiroida este cea mai mare glandă endocrină. 267). testicule)  Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză. la nivelul tubului contort proximal. Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină vasoconstricţie. Din punct de bedere structural (Fig. determinând ejecţia laptelui. situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. creşterea catabolismului tisular de glucoză. uter. 2.galactofore ale glandelor mamare. împreună cu prolactina. delimitate de un epiteliu coboidal. Glanda tiroidă Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. Foliculii ovarieni sunt structuri sferice. ADH-ul este. stimulează oxidările celulare. Este foarte bine vascularizată (80-120 ml/min). secreţia lactată Menţin greutatea corpului în limite fiziologice Influenţează metabolismul:  Energetic: stimulează consumul de O2. Celulele parafoliculre produc calcitonina. glicogenoliză hepatică 300 | P a g e . Celulele cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt apoi depozitaţi în coloid. determină dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină Menţin. Funcţia principală a hormonului este reducerea cantităţii de apă eliminată prin rinchi. vase de sânge. nelinişte Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală. a căror secreţie este controlată de către TSH. Prezintă 2 lobi de circa 5 cm fiecare. 266). având efect calorigen  Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active (mai puţin creier. Hormonul antidiuretic (ADH). Oxitocina administrată după naştere are rolul de a reduce volumul uterului şi a opri sângerarea. Rolul hormonilor tiroidieni: Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează diferenţeierea neuronilor. În interiorul folicului există un coloid. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni.

în funcţie de nivelul glicemiei. Paratiroidele Sunt 2 glande pereche. situate pe faţa posterioară a tiroidei. Glucagonul are efect hipergliceminat (glicogenoliză. lipoliză). la interior. Acesta are acţiune antagonică calcitoninei. Epiteliul secretor al corticalei este dispus în trei zone: zona glomerulară la periferie. de formă ovală. Medulosuprarenala este formată din celule mari. uneori enoftalmie Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. creşterea în greutate. căderea prului. Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice  Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge. având efect hipocalcemiant. 273) 2. Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans. gliconeogeneză. Structural. cu rol de susţinere. Reglează nivelul calciului sanguin. la mijloc şi zona reticulată. Corticala este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. Îndepartarea glandelor suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul). senzaţia permanentă de frig. diseminate printre celulele oxifile. anatomic şi funcţional. scade nivelul de coşlesterol) Tulburări: Hiposecreţie: În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian La maturitate: mixedem. Celulele α produc glucagon. glandele sunt formate din 2 tipuri de celule epiteliale. Corticosuprarenala (CSR) Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. diferite din punct de vedere embriologic. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant (glicogenogeneză. anemie. reacţii motorii şi psihice întârziate. Rolul hormonilor steroizi este vital. Ei au o structură sterolică (provin din colesterol). stimularea oxidărilor celulare. Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. Reglarea secreţiei acestor hormoni se realizează pe cale umorală. Glandele suprarenale (Fig. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale. având efect hipercalcemiant. iar celulele β produc insulina. 268) Pancreasul este o glandă mixtă. În cazul unei secreţii defectuoase de insulină apare diabetul zaharat. lipogeneză din glucide). zona fasciculată. în contrast cu medulara. formate din mai multe tipuri de celule. Aceste animale pot fi menţinute mult 301 | P a g e . Fiecare este formată dintr-o porţiune corticală şi una medulară. ce prezintă granule de neurosecreţie. Pancreasul endocrin (Fig. 270) Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor.

Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. cu reprezentantul principal aldosteronul. Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină semnele dereglărilor metabolismelor intermediare. Se produce potasiurie şi acidurie. la nivelul ficatului (gluconeogeneza). cresc eliminările de azot. Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. prin acţiunea sa de reţinere a Na + în organism. Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni. precum şi în echilibrul acido-bazic. de 20%. cresc diureza prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor colectori.). Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison. Când sunt secretaţi în exces hormonii sexului opus. La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă. diabet şi hipertensiune. Glucocorticoizii au şi un rol antiinflamator. Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt secretaţi în zona fasciculată. Hipersecreţia duce la pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului. Ei sunt: adrenalina în proportie de 80% şi noradrenalina. Acţiunea acestora se manifestă în metabolismul intermediar al glucidelor. incapactitate de concentrare. urmată de hipotensiune şi adinamie (scăderea capacităţii de efort). ei sunt împărţiţi în trei grupe: Mineralocorticoizii. Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele excitaţiei sistemului nervos simpatic. la terminaţiile simpatice din ţesuturi 302 | P a g e . inhibă mucusul gastric şi intestinal. Aldosteronul. Aite efecte ale glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor (eozinopenie). Anatomic şi funcţional. medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri. apar semne de masculinizare a femeilor (barbă. glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice. modificări ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi modificări electroencefalografice. Sunt secretaţi mai ales în zona reticulară. De fapt. Asupra sistemului nervos. Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a CSR (boala Addisson). Activează catabolismul proteic şi lipidic.timp în viaţă dacă sunt tratate prin injecţii cu extract de glanda CSR. Bolnavii prezintă obezitate. Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare. are rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sanguin. unii androgeni (asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). În funcţie de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni. Medulosuprarenala Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul crestelor ganglionare. creşte filtrarea glomerulară. Ei stimulează procesul de sinteză a glucidelor din aminoacizi sau lipide. mustăţi) sau de feminizare a bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc. Sunt secretaţi de zona glomerulară. Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na + în schimbul K+ sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. Inhibă absorbţia lipidelor. lipidelor şi protidelor. Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi determină edeme şi hipertensiune. Creşte secreţia de pepsină şi HCl. Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice.

Epifiza are strânse legături cu retina. după care involuează. Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina. Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt: Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare. prin intermediul nervilor simpatici. şi conţine numeroase fibre simpatice. Inhibă majoritatea secreţiilor. Denumită glandă pineală. anxietate şi frică. în special anti LH. Alte acţiuni . Neacşu. simpatic. frig sau de căldură excesivă etc. Hiperfuncţia se întâlneşte în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S. Până acum a fost identificată melatonina. Contractă splina şi ficatul. Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie. Acest hormon are o acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor. EPIFIZA (269) Şcoala românească de endocrinologie (Parhon.N. Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar. frânând funcţia gonadelor. protidic şi glucidic.). înconjurate de o bogată reţea vasculară.se eliberează aceleaşi catecolamine în proporţie inversă. Epifiza este mai dezvoltată în copilărie şi adolescenţă. cu proprietate secretoare şi elemente nervoase (celule şi prelungiri). vasoconstricţie şi hipertensiune. mobilizarea grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. simpatic. 303 | P a g e . Hormonii secretaţi de epifiză sunt incomplet elucidaţi. sunt mediatori chimici ai S. Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză de către grupuri de cercetători români (Milcu.dilată pupila. Adrenalina are efecte predominant metabolice şi energetice. Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în sprijinul rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia bronhiilor. Creşte excitabiltatea inimii. derivat al serotoninei. mucoase şi viscere. Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice (pinealocite). traumatisme. În întuneric melatonina creşte. datorită formei sale de con de pin. contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr. Pavel). Stimulii luminoşi produc. o reducere a secreţiei de melatonină. Extractele de epifiză au efecte metabolice.N. Atât secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele. cât şi în cel mineral. Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia sfinctereIor. Substanţa are o puternică acţiune antigonadotropă. atât în metabolismul lipidic. epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi cvadrigemeni anteriori. de emoţii. Aceşti hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi interne. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent. Produc alertă corticală.

. Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule reticulare între care se află timocite. fără a dispare complet.rol de organ limfatic central .acţiune de stimulare a mineralizării osoase. Se dezvoltă din endoderm. se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus: . imigrate din măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip "T".rol de glandă endocrină. splina. Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi. Îndeplineşte în organism funcţii importante: . amigdalele etc.). 271). . de epiteliu secretor şi organ limfatic.efecte de frânare a mitozelor. Este o glandă cu structură mixtă. Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare.TIMUSUL Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei. Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici. La pubertate involuează. până la pubertate.acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor. care determină involuţia acestui organ. 304 | P a g e . Are localizare retrosternală (Fig. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem).

Figura 265 Principalele glande cu secreţie endocrină 305 | P a g e .

Figura 266 Tiroida .localizare Figura 267 Structura tiroidei 306 | P a g e .

Figura 268 Pancreasul endocrin Figura 269 Epifiza 307 | P a g e .

Figura 270 Glanda suprarenală 308 | P a g e .

Figura 271 Localizarea timusului Figura 272 Manifestările hipo şi hipersecreţiei de STH Figura 273 Boala Basedow .Graves 309 | P a g e .

R.BIBLIOGRAFIE Cârmaciu. H.E. Biochimie medicală. II. I. L. Eleventh edition. Torsan. Petricu. Iaşi. V. 2007 Hriţcu. 2001 310 | P a g e . 1967 Planşele . Human anatomy.. C.. 2001 Voiculescu.. Human anatomy. I... Elsevier Saunders.A. The McGraw−Hill Companies. 2006 Hefco. Blackwell Publishing.. Hall. Eleventh Edition. C. Niculescu. Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie Soru Eugenia.. 2006 Guyton... Editura Medicală. I. The McGraw−Hill Companies. Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin. Anatomia şi fiziologia omului. Editura Tehnopress. L. C. Didactică şi pedagogică. Bucureşti.. Textbook of medical Physiology. A. TH. Hriţcu. Iaşi.. Anatomia şi fiziologia omului.Van De Graaff. vol. L. J. Clinical Anatomy. Bucureşti.. C. Bucureşti. Ed. Editura Medicală. Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii . 1982 Van De Graaff.. 1983 Ellis. reproducerea şi funcţiile de nutriţie). 2008 Neagu. Editura Pim.