Cuprins

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI ............................................................. 2 CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA. ............................................ 17 CURS 3. CICLUL CELULAR .............................................................................................. 30 CURS 4. ŢESUTURILE ........................................................................................................ 38 CURS 5. SÂNGELE ............................................................................................................... 59 CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR ................................................................................. 68
6.1. SISTEMUL OSOS ......................................................................................................................... 68 6.2. ARTICULAŢIILE............................................................................................................................ 96 6.3. SISTEMUL MUSCULAR ............................................................................................................... 99

CURS 7. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA ................................................ 129 CURS 8. APARATUL CIRCULATOR ............................................................................. 138
8.1. 8.2 Sanguin ................................................................................................................................ 138 Sistemul circulator limfatic ................................................................................................. 152

CURS 9. APARATUL DIGESTIV ..................................................................................... 156 Morfologia şi anatomia aparatului digestiv ....................................................................... 157 CURS 10. METABOLISMUL ............................................................................................ 176 CURS 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR) ............................................................ 190 CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA ............................. 199 CURS 13. SISTEMUL NERVOS ........................................................................................ 214 CURS 14. ANALIZATORII ................................................................................................ 260 CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN................................................................................... 296 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 310

1|Page

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei
2. Caracteristicile speciei umane 3. Planurile corpului uman 4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei Anatomia (gr. anatomia- a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care se ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi embriologia comparată. Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor). Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate toate structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme (digestiv, circulator, osos etc.) Ramuri specializate ale anatomiei: anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de 2|Page

adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de cunoştinţele din trecut. Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice: 1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate, spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea mişcărilor. 2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă. 3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui permiţînd numeroase mişcări. 4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat. Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă. 5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că, atunci cand privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să percepem lumea tridimensional. În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom analiza fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de aspecte: 1.3. Planurile corpului uman Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1): - un plan sagital - un plan frontal - un plan transversal Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi egale. Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre în faţă) şi posterioară (spre în spate). Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul tomografiei cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi 3|Page

obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea dificilă, dacă nu imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.

Plan sagital

Plan frontal

Plan transversal

Figura 1. Planurile de orientare ale corpului uman

1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe langă corp, cu palmele orientate spre înainte, perfect întinse (Fig. 2).

4|Page

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni direcţionali, pentru localizarea diferitelor organe unele faţă de altele.

Figura 2. Poziţia anatomică a corpului uman Termenul Definiţia Exemple Superior (cranial, cefalic) Situat spre regiunea cefalică Toracele este superior abdomenului Inferior (caudal) Opus regiunii cefalice Gâtul este inferior capului Anterior (ventral) Spre în faţă Sternul este anterior inimii Posterior (dorsal) Spre spate Rinichii sunt situaţi posterior intestinelor Medial Spre linia mediană a Inima este situată medial corpului faţă de plămâni Lateral Opus liniei mediane a Urechile sunt situate lateral corpului faţă de nas Intern (profund) Opus suprafeţei corpului Creierul este situat intern faţă de craniu Extern (superficial) Spre suprafaţa corpului Pielea este situată extern faţă de muşchi Proximal Spre trunchi Genunchiul este situat proximal faţă de tars Distal Îndepărtat de trunchi Palma este situată distal faţă 5|Page

de cot

Figura 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului Corpul uman este impărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa corpului (Fig. 7). Regiunile mari ale corpului sunt: - capul - gâtul - trunchiul - membrele superioare - membrele inferioare Capul - este împărţit în două regiuni: o regiunea facială: include ochii, nasul şi gura o regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul. Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea organelor situate în acele regiuni: - regiunea orbitală (îin dreptul ochilor) 6|Page

sau pe denumirea oaselor din acea zonă: ex. Un medic trebuie să ştie. o parte din ficat şi din rinichiul drept O parte din ficat.regiunea orală (în dreptul gurii) . face referire la piept.abdomenul .toracele .pelvisul Toracele sau regiunea toracală. Abdomenul este localizat sub torace. o parte din rinichiul drept şi din intestinul subtire 7|Page Flancul lateral drept Dreapta. spre exemplu. în treimea medie a abdomenului .regiunea nazală (în dreptul nasului) . în treimea superioară a abdomenului Stânga. Regiunea vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală. reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi membrele. regiunea zigomatică (osul zigomatic) APTER 2 Gâtul . Subsoara este denumită fosa axilară sau simplu. axilă. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul (buricul).face referire la regiunea cervicală. 4). Include: . Regiunea Hipocondrul drept Epigastrul Hipocondrul stang Localizarea Dreapta. cea care susţine capul şi ii permite mobilitatea. în treimea superioară a abdomenului Organele interne corespunzătoare Vezica biliară. flexura hepatică a colonului. stomacul. În cutia toracică sunt localizaţi plămânii şi inima. Între cele două regiuni mamare se găseşte regiunea sternală. Trunchiul Trunchiul sau torsul. Axila este importantă in examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi. iar organele interne corespunzătoare sunt prezentate în tabelul de mai jos (Fig. Regiunea mamară a toracelui este cea din jurul areolelor mamare. Cele nouă regiuni sunt prezentate in figura de mai jos. Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt importante în verificarea integrităţii acestor organe. unde pot fi cel mai bine detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele respiratorii.regiunea auriculară (în dreptul urechilor). flexura splenică a colonului. pancreasul şi duodenul Splina. în treimea superioară a abdomenului Central. o parte din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Cecum. regiunea frontală (osul frontal).. iar regiunea înconjurătoare se numeşte regiune axilară. care la femeile mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii. colonul ascendent. Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor interne.

Regiunea ombilicală

Flancul lateral stâng

Regiunea inghinală dreaptă

Hipogastrul

Regiunea inghinală stângă

Central, în treimea medie a Jejunul, ileonul, o parte din abdomenului duoden, din colon şi din rinichi şi vasele sanguine abdominale principale Stânga, în treimea medie a Colonul descendent, portiuni abdomenului din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Dreapta, în treimea Apendicele cecal, porţiuni inferioară a abdomenului din cecum şi intestinul subţire Central, în treimea Vezica urinară, o parte din inferioară a abdomenului intestinul subţire şi colonul sigmoid Stânga, în treimea inferioară Porţiuni din intestinul a abdomenului subţire, colonul descendent şi sigmoid

Fig. 4 Regiunile abdomenului

8|Page

Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).

Figura 5. Cadranele abdomenului Pelvisul. Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se găsesc alte subregiuni: - pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual) - perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal) - lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale) - sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală) - muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este utilizată pentru injecţiile subcutanate. Membrul superior Este anatomic împărţit în: - umăr - braţ - antebraţ - mână (palmă). Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi brat şi cuprinde articulaţia braţului la centură. Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.

9|Page

Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia cotului. Fosa cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă pentru injecţiile intravenoase si pentru prelevarea de sange. Mâna are 3 zone principale: - carpul, ce contine oasele carpiene - metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene - degetele, ce conţin falangele Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palamară (palmă), iar partea posterioară a mâinii se numeşte dosul mâinii. Membrul inferior Este anatomic impartit in: - sold - coapsă - genunchi - gambă - picior Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală. Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa poplitee). Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul piciorului, o creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei. Piciorul are 3 regiuni principale: - tarsul, alcătuit din oasele tarsiene - metatarsul, alcătuit din metatarsiene - degetele, alcătuite din falange Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior piciorului, iar talpa piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior. Cavităţile corpului (Fig. 8) Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin organe care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi principale ale corpului: - cavitatea anterioară - cavitatea posterioară Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării. Cavitatea anterioară a corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară (cavitatea toracică) şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele din celom sunt denumite generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară plămânul drept şi stâng. Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul dintre cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin. Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală, situată superior, şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală conţine stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, ficatul, vezica biliara, pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea 10 | P a g e

pelviană este ocupată de porţiunea terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter, trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat) (Fig. 9). Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite. Majoritatea sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele organe ale sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în cavitatea pelviana. Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi compartimentează organele, astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un singur plămân.

reg. nazală reg. orală reg. cervicală (gât) umăr reg. axilară reg. mamară reg. brahială reg. reg. abdominală reg. anterioară brahială reg. carpiană reg. palmară reg. digitală reg. femurală reg. patelară

reg. cefalică reg. frontală reg. orbitală reg. zigomatică reg. mentală reg. sternală reg. pectorală reg. cubitală ant. (fosa cubitală) reg. inghinală reg. coxală

reg. pubiană

reg. crurală anterioară

reg. tarsală (glezna) reg. dorsală a piciorului

Figura 7 A. Regiunile corpului – vedere anterioară

11 | P a g e

reg. cranială reg. posterioară toracică reg. occipitală reg. cervicală posterioară umăr reg. vertebrală (coloana vertebrală) reg. brahială reg. abdominală reg. cubitală posterioară reg. lombară reg. sacrală reg. gluteală reg. dorsală palmei reg. perineală reg. femurală fosa poplitee

reg. crurală posterioară

regiune plantară

Figura 7 B. Regiunile corpului – vedere posterioară

În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte cavităţi mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există deasemenea, două orbite care adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. Deasemenea, există 2 cavităţi ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor. 12 | P a g e

cavitatea cranială

cavitatea posterioară
cavitatea vertebrală diafragm cavitate toracică

cavitatea abdominală

cavitate pelviană

Figura 8. Cavităţile corpului

mediastin cavităţile pleurale cavitatea pericardică cavitate abdominală cavitate pelviană

cavitatea toracică

cavitate abdomenopelviană
cavitatea

Figura 9. Cavitatea anterioară a corpului 13 | P a g e

abdomeno -pelviană

cavitatea anterioară

Membranele corpului Membranele corpului sunt alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care acoperă, separă şi susţin organele interne. Există două tipuri principale de membrane: - membrane mucoase - membrane seroase Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul lubrefiază şi protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în organele cavitare, în cavitătile sau tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive, genitale şi excretoare. Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă viscerele, secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros. o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura plamanului drept şi pleura plămânului stâng) este formată din două componente:  foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor  foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul. Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie. o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:  Pericardul visceral vine în contact direct cu inima  Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică. o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:  Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale  Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele epiploon sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii, suprarenalele şi porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc retroperitoneale. Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul visceral de cel parietal (Fig. 10). 1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de sufixe, respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi prefixe ale acestor termeni.

14 | P a g e

micul epiploon

diafragm

pancreas

ficat stomac

duoden intestin gros mezenter intestin subţire peritoneu visceral rect cavitate peritoneală vezica urinară peritoneu parietal marele epiploon

Figura 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno – pelviene şi membranele seroase asociate

Rădăcina termenului Abdomeno Angi/o artros cianos Cit/o Derm/o eritros Gastr/o Glicos Hepat/o Hist/o Leuc/o Mamo

Semnificaţia Privind abdomenul Cu privire la vasele sanguine Cu privire la articulaţii Albastru Cu privire la celulă Cu privire la piele Roşu Cu privire la stomac Glucide, zaharuri Cu privire la ficat Cu privire la ţesuturi Alb Cu privire la sâni, glande mamare 15 | P a g e

.Nefro Neuro Osteo fago Pato Rino Prefixul a/an acro bradi dia dis endo epi hiper hipo macro micro peri tahi Sufixul -algie -cite -ectomie (tomos – a tăia) -gramă -grafie -logie (logos – cuvânt. Înregistrarea unor parametri Procesul înregistrării Studiul . ştiinţă) -otomie -ostomie -megalie -patie -fobie -plastie -penie -scop -ită Cu privire la rinichi Cu privire la sistemul nervos Cu privire la oase Cu privire la hrănire Cu privire la boală Cu privire la nas Semnificaţia termenului fără. Scăderea sau reducerea ... în chirurgical mărire Boală Teamă Repararea chirurgicală a . Tăiere în . absent extremitate încet prin dificil interior deasupra. mod 16 | P a g e . peste peste normal sub normal mare mic în jurul rapid Semnificaţia termenului Durere Celule Îndepărtarea chirurgicală a . Formarea unei deschizături.... Instrument de examinare Inflamaţia .......

formează molecule. Omul este un organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule. spre exemplu. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. mucoasa epitelială este considerată ţsutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest nivel. hepatocitele. Exemple de celule specializate: celulele osoase. împreună. Aceştia. excitabilitatea. 17 | P a g e . 2. dimensiunile şi tipurile celulare 2.3 Compoziţia chimică a celulei 2. un ţesut pricipal şi alte ţesuturi secundare.1 Nivele de organizare ale corpului uman 2. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă. Structura particulară a fiecărei celule este direct legată de funcţia ei. la nivel celular.2 Numărul. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut. a cărui funcţie este de a pompa sânge prin corp.CURS 2. adipocitele. ovarele. oasele. trebuie să se desfăşoare corect. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv. Pentru a se menţine integritatea şi buna funcţionare a organismului. Nivelul tisular Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare. funcţiile vitale. celulele nervoase. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă. conjunctiv. În stomac. în general. creşterea. precum: metabolismul. Nivelul organic Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care îndeplineşte o anumită funcţie. care îndeplinesc aceeaşi funcţie.4 Structura celulei 2. Fiecare organ conţine. pielea. 11) Nivelul celular Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. fiecare specializată pentru o anumită funcţie. splina. Ex. prin diverse legături chimice. nervos şi muscular.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. remanierea şi diviziunea. CELULA. celulele musculare. Organismul uman conţine multe tipuri de celule. Celulele sunt compuse din atomi. numite organite.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară 2. muscular şi nervos. Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri funcţionale. pancreasul. la rândul lor. deoarece este compus din celule asemănătoare care. inima. elementele figurate. alcătuiesc un scut protector pentru corp. Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor.

sistemul nervos. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date despre celule. numite citologie. Ex. El le-a denumit celule. Pentru ca celulele să rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea. după diferenţiere luând o altă formă caracteristică (fig. după asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri. Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună. respiraţia celulară. zigotul sau celula ou. 12). 2. Utilizând un microscop primitiv. Pe de altă parte. sistemul endocrin. sistemul circulator. Studiile acestor cercetători au dus la conturarea unei noi discipline. Anumite organe pot participa la alcătuirea a două sisteme. în care baza este reprezentară de celule. Forma iniţială a celulelor este sferică. 1 µm – 10-6 m. mitoza şi meioza. deşi microscopice. Spre exemplu. Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale organismului. Pot fi:  Aplatizate (pavimentoase) 18 | P a g e . dimensiunile şi tipurile celulare Organismul este o maşinărie extrem de complexă.Nivelul sistemic Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Celule variază mult. sunt necesare anumite condiţii. un mediu care să protejeze celula. ce au funcţii similare sau înrudite. celula este considerată o unitate funcţională. Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu omputere foarte mare de focalizare. trebuie menţinut. în 1838 şi în 1839 de către biologii germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann. cât şi în cel endocrin. O înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. Chiar şi cea mai mare celulă. în timp ce un eritrocit (hematie) are 7. multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime. sinteza proteinelor. unele celule.5 µm. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. sistemul digestiv. Dimensiunea celulelor este măsuată în micrometri (µm). Din acest motiv. ca formă şi dimensiuni. în permanenţă. Mai mult decât atât. care urmăreşte structurii şi funcţiilor celulei. Este uimitor cum dintr-o singură celulă. sute de tipuri de celule apar. pot fi foarte lungi.2 Numărul. de către cercetătorul englez Robert Hooke. culminând cu formularea teoriei celulare. Pentru ca organismul să funcţioneze normal. pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv. În plus. Un sistem este constituit dintr-o varietate de organe. Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă. alcătuind organismul ca întreg. Această teorie susţine că toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea structurală şi funcţională pentru toate organismele. Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru. celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile. a examinat o bucăţică subţire de plută şi a observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. ovulul. este de-abia vizibilă cu ochiul liber. ajungând la 60 – 100 trilioane celule care formează organismul adult.

Privind forma şi dimensiunile celulelor. Apa este un solvent aproape universal. vitamine. permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor. sub formă de soluţii. glucide. Apa contribuie la termoreglare. are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o parte în alta a celulei. Pentru a înţelege structura şi funcţia. altele sunt alcătuite din tipuri diferite de atomi (H2O). Patru dintre elemente reprezintă cam 95% din masa corpului (carbonul. absorbind sau eliberând căldură. acizi nucleici. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri minerale (electroliţi). Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. oxigenul şi azotul). o bază chimică. majoritatea formează legături. Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi anorganici. Rolul electroliţilor este de a 19 | P a g e . disfuncţionalităţile din organism au de multe ori. aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în ea. Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2). toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o îndeplinească. de cele mai multe ori. potasiu. hidrogenul. formând soluţii capabile să permită trecerea curentului electric. ce permite trecerea influxului nervos. în corp. Alte elemente comune existente în orgnism sunt: calciul. Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă. lipide.3 Compoziţia chimică a celulei Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. Apa Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. 2. Electroliţii Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos. trebuie înţeleasă chimia corpului uman. fosfor. Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum. sodiu. Mai mult. Toate procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. alcătuind molecule. Puţine dintre elemente se găsesc libere în organism. Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de: proteine. Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru transportul gazelor. În plus. Apa este prezentă. ea reprezentând solventul. Ovale  Fusiforme  Stelate  Prismatice  Cubice etc. magneziu şi sulf. O altă funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza).

deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului nervos. nucleul 1. Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. precum colesterol. Compuşii organici Proteinele Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. fosfolipide. Lipidele Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice.este alcătuită în principal din: o proteine o un dublu strat fosfolipidic o colesterol o carbohidrati o alte lipide 20 | P a g e . Fosfolipidele intră în structura membranei celulare. Pentru a descrie mai uşor celula. În structura proteinelor intră 20 de aminocizi. enzimatic. Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural. Membrana celulară (Plama lema) (fig. aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari: 1. friabilitate osoasă. citoplasma 3. toate celulele au în comun o serie de structuri (fig. Glucidele Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C. 14) . Lipidele au rol structural şi energetic. H şi O. membrana 2. comă sau diabet.4 Structura celulei Oricât de mare ar fi diversitatea celulară. Sunt insolubile în apă şi includ grăimi şi subtanţe înrudite. 13 ). Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe musculare. 2. glucidelor (glicoproteine). Excesul de glucide poate fi convertit în lipide. în apărarea organismului. Principalul lor rol este cel energetic. Din această categorie fac parte monozaharidele.menţine constant pH medului intern. dizaharidele şi polizaharidele. de transport. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine). Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit mod de funcţionare. în contracţia musculară. lipidelor (lipoproteine) . în contracţia musculară.

pot străbate membrana. unele spre altele. Acesta determină gradul de permeabilitate (impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial. În acest strat sunt inserate proteine mari. Proteinele membranare se găsesc. au tendinţa naturală de a se dispune în zona centrală a membranei. În schimb. b. care determină un anumit răspuns din partea celulei. Modificarea induce activarea regiunii interne a receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului. centrozomul 21 | P a g e . Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi. ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei. peroxizomii → lipsite de membrană: ribozomii. în majoritate. Organitele celulare: → cu membrană dublă: mitocondriile → cu membrană simplă: lizozomii. Stratul lipidic este impermeabil pentru substanţele specific solubile în apă. inclusiv apa. alcoolul.Grosimea membranei este de aprox. substanţele solubile în grăsimi. dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul mozaicului fluid. reticulul endoplamatic. cum ar fi ionii. precum oxigenul. Altele intră în structura unor receptori. ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar. Citoplasma a. globulare. transportă substanţele în sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ. cu uşurinţă. dar se atrag între ele. Structura membranei celulare nu este pe deplin elucidată. Colesterolul este tot de natură lipidică. Capătul care conţine fosfatul este hidrofil. cum ar fi hormonii peptidici. glucoza sau ureea. prin care moleculele solubile în apă. 65 – 100 angstromi (Å). însoţite de glucide. aparatul Golgi. Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. Acestea funcţionează. acesta suferă o modificare conformaţională. pot pătrunde prin stratul fosfolipidic. Uneori. care nu pot trece altfel prin membrana celulară. Deasemena contribuie la coeziunea celulelor. în contact cu mediul intracelular şi extracelular. electroliţi şi glucoză. după modul de dispunere în membrană:  proteine transmembranare (integrale)  proteine periferice. Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse de apă. Altele se comportă ca şi enzime. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. 2. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale membranei. Acestea se găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. Se disting două categorii mari de proteine. Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i). Conţine dizolvate proteine. cu consum energetic). Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în apă. Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Aceste canale proteice permit trecerea preferenţială a anumitor molecule. dioxidul de carbon. multe dintre ele. transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. În citoplasmă se găsesc dispersate lipide neutre. granule de glicogen şi organitele. Prin interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului).

ATP-ul ste transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a organismului. Replicându-se independent de nucleu. prin respiraţia celulară. cea internă invaginează creste mitocondriale. !!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe. dar numărul lor variază de la mai puţin de 100 la câteva mii. 15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei). 18) Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza proteinelor. Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie. în scopul oxidării nutrienţilor cu obţinere de energie. 22 | P a g e . toate mitocondriile se transmit pe cale maternă. Deasemena are rol mecanic. Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. diferit de cel extrareticular. cum ar fi alcoolul sau fenobarbitalul. Mebrana externă este netedă. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). Pertele reticulului are aceeaşi structură ca şi membrana celulară. O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber – se consideră că s-ar transmite astfel. 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne. răspândite în citoplasmă. ele se transmit identic de la mamă. însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă nucleul. de susţinere a celulei. elongată. endos – interior) Reticulul endoplasmatic (fig. Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:  Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. în funcţie de necesarul energetic al celulei.REn (fig. !!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul.Mitocondriile Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor. Acestea prezintă ataşate numeroase enzime oxidative. Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă. Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea. Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori suprafaţa celulei. de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în celulă. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial. Deasemenea suprafaţa mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza unor lipide. Aceste canalicule sunt interconectate. Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor. Au forma şi dimensiunea variabile: globulară. Structura de bază a mitocondriei (fig. filamentoasă. 17)  Reticul endoplasmatic neted . astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari pentru a obţine efectul iniţial. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix. dezvoltă o toleranţă. Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. nu şi în capul spermatozoidului. Mitocondriile se replică independent.

Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi. Se formează fie prin replicare proprie. Au rolul de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii nucleici. sau reducerea mărimii uterului după naştere. ce permite degradarea structurilor celulare distruse. Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi. se datorează activităţii lizozomilor. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime. Aparatul Golgi funcţionează în dependenţă cu reticulul endoplasmatic (fig. vezicule secreatoare sau alte componente. fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze. numite hidrolaze şi alcătuiesc un sistem digestiv al celulei. 22) Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în citoplasmă. ca enzime. de exemplu. are loc atunci când enzime lizozomale sunt eliberate în capsula articulaţiilor şi iniţiază deigestia ţesutului înconjurător. !!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. La fel. Este format din 4 sau mai multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. 19 ) Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi. 21). a particulelor încorporate de celulă şi a unor bacterii. Se formează în nucleoli. Ribozomii (granulele lui Palade) Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară. Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. 23 | P a g e . dar diferă prin două aspecte. Peroxizomii Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor. !!! Atrofierea normală. cam jumătate din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor. prezenţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. Spre exemplu. 20). Inflamarea dureroasă din artritele reumatoide. regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează aceloraşi organite. Lizozomii (fig. Membrana lizozomilor împiedică răaspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei. Acest aparat este bine dezvoltat în celulele secretoare (fig.Aparatul Golgi (fig.

În cazul adipocitelor. În interiorul nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:  Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în sinteza ribozomilor. perpendiculari unul faţă de altul. proteine şi mici cantităţi de ARN şi diferiţi ioni. Porii sunt formaţi din proteine ce permit trecerea selectivă a ARN-ului.  Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem. Fiecare centriol este alcătuit din tubuli de natură proteică. Neuronii nu au centrozom şi deci. Majoritatea celulelor conţin un singur nucleu. În timpul diviziunii centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului. Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei. 23) Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană. fibrelor musculare striate de tip scheletic este împins spre periferie. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid. 3. poroasă. sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic). Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele organismului. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă). situată în apropierea nucleului. Când o celulă se divide. Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică. a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. cromatina se spiralizează şi se condensează formân cromosomii. 24 | P a g e . nu se pot divide. altele au 2 (hepatocitul). Nucleul (fig. formân fusul de diviziune. Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. 24) Este de obicei localizat central în celulă. Este format din 2 centrioli.Centrozomul (fig. Nucleul este delimitat de o membrană dublă. formată din ADN.

Creşterea complexităţii sistem celulă ţesut Figura 11. Neuronul. c. Celulă epitelială pavimentoasă. g. Nivelele de organizare structurală din corpul uman Figura 12. d. Forma celulelor a. Celulă musculaă netedă. f. b. h. Hematie. e. Osteocit. Leucocit. Celulă musculaă striată de tip scheletic. Spermatozoid 25 | P a g e .

Granule de secreţie Centriol Nucleol Ap. Structura membranei celulare 26 | P a g e . Golgi Membrana nucleară Mitocondrie Lizozom Cromatină Nucleu Membrana celulară Microtubuli Reticul endoplasmatic rugos Citoplasmă Reticul endoplasmatic neted Ribozomi Figura 13. Structura unei celule Proteine fibrilare Glucide Glicolipide Dublu strat fosfolipidic Colesterol Proteine globulare Figura 14.

enzime. Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic tubuli membrană ribozomi Figura 17. Reticulul endoplasmatic neted 27 | P a g e . Mitocondria a. Imagine la microscopul electronic Figura 16. ARN) creste mitocondriale cu enzime oxido-reducătoare Figura 15. Reticulul endoplasmatic rugos Figura 18.membrană externă membrană internă matrice (ADN mitocondrial.

Aparatul Golgi Figura 20. Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi 28 | P a g e . Aparatul Golgi în celulele secretoare Figura 21.vezicule secretoare aparatul Golgi vezicule transportoare reticulul endoplasmatic Figura 19.

Nucleul 29 | P a g e . Lizozomii Figura 23. nucleu mb. Centrozomul cu centriolii nucleol membrană nucleară por nuclear mb.Figura 22. cromatină Figura 24. ext. int.

3. 26). guanina o Pirimidinică: citozina. 29): Cromatina începe să se condenseze Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege 30 | P a g e . timina  Zahărul: deoxiriboza  Fosfatul Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o catenă. Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici. În funcţie de scopul urmărit. care sunt implicate în stabilizarea cromatinei. Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN. CICLUL CELULAR Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. Reprezintă perioada din momentul apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea ei.1 Mitoza Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a realiza creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse. 25). Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu. Structura ADN-ului este cea de dublu helix. În timpul interfazei. fiecare conţinând 2 molecule de ADN. ADN-ul este o moleculă bicatenară. ca în fig de mai sus. ADN-ul este un polimer format din unităţi de bază numite nucleotide (fig. Aceasta este formată din ADN şi proteine. O nucleotidă este formată din:  O bază azotată: o Purinică: adenina.CURS 3. cele două catene sunt legate între ele prin punţi de hidrogen între bazele azotate de pe cele două catene. 22 de perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX pentru femeie sau XY pentru bărbat). catenele sunt răsucite una în jurul celeilalte (fig. creşterea organismului şi înlocuirea celulelor distruse. Diviziunea urmăreşte pe de o parte. care este laxă. Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi. unde formează cromatina. 4). iar pe de altă parte conservarea cantităţii de material genetic în descendenţă. Dintre aceştia. Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:  Profaza  Metafaza  Anafaza  Telofaza Profaza (fig. În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin procesul de replicare (fig. materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină. iar în timpul diviziunii se condensează formând cromosomii (cromatină = cromosomi). se disting două tipuri de diviziune: mitoza şi meioza. fiecare conţinând o singură moleculă de ADN bicatenar. Ciclul celular prezintă două etape mari: interfaza şi diviziunea. Structura unui cromosom este reprezentată mai jos: În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici.

32): Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare) 3. 31): La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul centromerului şi devin monocromatidici La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei Telofaza (fig. 34):  Profaza II  Metafaza II  Anafaza II  Telofaza II În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi). Etapa reducţională se finalizează cu obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici. 30): Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă foarte clar cele 2 cromatide) Membrana nucleară a dispărut complet Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică) Anafaza (fig. 35). 31 | P a g e .2 Meioza Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale. Are ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din cantitatea de material genetic. 23 cromosomi). paterni şi materni. Are 2 etape mari: o Etapa reducţională (fig. Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de material genetic constantă în descendenţă (23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig. Profaza I: – – Este mai lungă decât profaza mitozei În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor omologi.- Centriolii încep să formeze fusul de diviziune Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici) Metafaza (fig. în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi. 33):  Profaza I  Metaza I  Anafaza I  Telofaza I o Etapa equaţională (fig.

unde se fixează de secvenţa complementară de ARN measager. Acesta. pe bază de complementaritate. La sfârşit rezultă un lanţ peptidic care se va împacheta într-un anumit fel formând o proteină. după care ARN de transport se desprinde. părăseşte nucleul şi ajunge în citoplasmă. Migrează cromosomi întregi. Procesul se repetă până ce se termină catena de ARN mesager. În citoplasmă există ARN de transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit codon din ARN mesager. 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol Telofaza I: Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule nou formate După etapa reducţională urmează o scurtă interfază. Celulele rezultate în urma diviziunii sunt ovulele.În această etapă are loc şi crossing . 37) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN. 36) are loc în 2 etape mari:  Transcripţia  Translaţia Transcripţia (fig. Proteinele sunt sintetizate în funcţie de necesarul celulei şi în permanenţă are loc un control al sintezei prin diverse mecanisme chimice. în care nu se mai dublează materialul genetic. Pentru a se forma proteine este nevoie de aminoacizi. Un codon codifică un anumit aminoacid. care se leagă între ei prin legături peptidice. singura diferenţă fiind aceea că se obţin 23 cromosomi monocromatidici în loc de 46. Astfel 3 nucleotide din ARN (ADN) formează un codon. 32 | P a g e . în ARN-ul mesager. iar spermatozoizii conţin 22+X sau 22+Y cromosomi. are rolul de a controla activitatea celulei prin sinteză proteică. Materialul genetic.over-ul (schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi) Metafaza I: Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică Anafaza I: – – – – – – Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei. 3. Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită. în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi. bicromatidici.3 Sinteza proteinelor (fig. respectiv spermatozoizii. 38) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. după maturare. Următorul ARN de transport se va prinde în continuarea primului şi între aminoacizii transportaţi se vor forma legături peptidice. Translaţia (fig. la nivelul ribozomilor. ARN de transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la nivelul ribozomilor. Ovulele conţin toate 22 + X cromosomi.

Structura cromosomului bicromatidic 33 | P a g e .Figura 25. Structura dublu helix a ADN-ului Figura 27. Structura deoxiribonucleotidei Figura 26.

Figura 28 Replicarea ADN-ului Figura 29 Profaza Figura 30 Metafaza 34 | P a g e .

metafaza I.Figura 31 Anafaza Figura 32 Telofaza Figura 33 Etapa reducţională: profaza I. telofaza I Figura 34 Etapa equaţională 35 | P a g e . anafaza I.

Meioza şi fecundaţia Figura 36 Sinteza proteinelor 36 | P a g e .Figura 35.

Figura 37 Transcripţia Figura 38 Transcripţia şi translaţia 37 | P a g e .

44) ii. Celulele sunt dispuse pe o membrană bazală Ţesutul este nevascularizat. Unistratificate: i. 39) ii. ŢESUTURILE Sunt alcătuite din celule care au aproximativ aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie.1 Ţesutul epitelial Este format din celule strâns unite între ele prin substanţă fundamentală. epiteliile se clasifică în: 1. la care nucleii celulelor sunt situaţi la nivele diferite şi creează efectul de pluristratificat: mucoasa traheei şi a bronhiilor principale (fig.4 Nervos - 4. Cubic: canalele mari de secreţie ale glandelor salivare. mamare. 42) b. hrănirea se face prin difuzie.2 Conjunctiv 4. Epitelii de acoperire: a.3 Muscular 4. 41)  Cu microvili: epiteliul tubului digestiv de la stomac la rect (fig.CURS 4. vaginală (fig. Cubic: tubul contort distal al nefronului (fig. Pseudounistratificate: este un epiteliu unistratificat. periard. 45) 38 | P a g e . Pluristratificate: i. Ţesuturile epiteliale formează cu ţesutul conjunctiv o unitate funcţională După rolul pe care-l îndeplinesc în organism. peritoneu. Există 4 tipuri fundamentale de ţesuturi: 4. pe baza ţesutului conjunctiv lax situat sub membrana bazală. endoteliul vaselor sanguine şi limfatice (fig. Pavimentos:  Cheratinizat: epiderma  Necheratinizat: mucoasa bucală. Columnar (prismatic):  Cu cili: trompele uterine (fig. sudoripare (fig. Pavimentos: pleură. 40) iii. 43) c. faringiană.1 Epitelial 4.

uretra peniană d. De tranziţie (uroteliu): este un epiteliu de acoperire la care numărul de straturi variază: vezica urinară. glandele pot fi (fig. Epitelii glandulare: intră în alcătuirea glandelor. După structură.Prismatic: canalele mari de secreţie ale unor glande salivare.Merocrine: produsul de secreţie este eliminat fără distrugerea celulelor secretoare: pancreasul exocrin . 2. căile urinare. 48): . Glandele sunt de 3 tipuri mari:  Glande exocrine: îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal. iar când este goală. numărul de straturi creşte (fig. pot fi: o Foliculare (tiroida) o Sub formă de cordoane: pancreasul endocrin iii. alături de ţesut conjunctiv. 47):  Simple: o Tubulare: glandele Liberkuhn din mucoasa intestinală o Acinoase: glandele sebacee  Compuse: o Tubulare: glandele Brunner din duoden o Acinoase: glandele mamare o Tubulo-acinoase: glandele salivare După mecanismul de excreţie.Apocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea polului apical al celulei: glandele mamare  Glandele endocrine: elimină produsul de secreţie direct în sânge. 46). vase de sânge şi nervi. Atunci când vezica urinară este plină numărul de straturi scade. Prezintă: o O porţiune secretorie (adenomer) o Un canal de secreţie (duct) După forma părţii secretorii pot fi: o Tubuloase o Acinoase Tipuri morfologice de glande exocrine (fig. 39 | P a g e .Holocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea completă a celulei secretoare: glandele sebacee .

Este avascularizat. trahee. 54) 40 | P a g e . testiculul 4. gustative 4. membrană ce înconjoară cartilajul . Ţesutul conjunctiv reticular (fig. aponevroze.Fibre de colagen şi elastice . de reticulină După tipul de substanţă fundamentală. Ţesutul conjunctiv adipos (fig.Celule cartilaginoase:  Condroblaste (celule tinere)  Condrocite (celule adulte) care se găsesc în cavităţi numite condroplaste . Epiteliile senzoriale: sunt formate din celule specializate pentru captarea stimulilor şi transformarea lor în impuls nervos. Ţesutul alcătuieşte matricea (cu aspect de reţea) a organelor hematopoietice (care produc elementele figurate) şi limfopoietice (care produc limfocitele): splină. de colagen. 53): predomină fibrele elastice: tunica internă a arterelor 2) Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) . ovarul. Ţesutul conjunctiv lax: celulele. se disting 4 tipuri principale de ţesut conjuncti: 1) Ţesutul conjunctiv moale: substanţa fundamentală are o consistenţă moale. cartilaje costale (fig. transmis mai departe prin dendritele neuronilor cu care vin în contact: celulele senzoriale auditive.Se clasifică în 3 categorii:  Hialin (substanţa fundamentală are aspect sticlos): capetele articulare ale oaselor. 51): predomină fibrele de reticulină şi reticulocitele. Glandele mixte: prezintă şi parte endocrină şi parte exocrină: pancreasul. 49 şi 50) c. d. substanţa fundamentală şi fibrele se găsesc aproximativ în cantitate egală. vestibulare. Ţesutul conjunctiv lax însoţeşte epiteliile. tendoane (fig. Ţesutul conjunctiv fibros: predomină fibrele elestice şi de colagen: fascii. Ţesutul conjunctiv elastic (fig. hrănirea se face prin difuzie pe baza pericondrului. măduva roşie hematogenă. suprarenalelor. în hipoderm e.Substanţa fundamentală: condrina (de natură proteică) impregnată cu săruri de calciu şi sodiu . b. laringe. a. 52): predomină adipocitele (celule care depozitează lipide): în jurul rinichilor.Este alcătuit din:  Substanţă fundamentală  Celule conjunctive  Fibre: elastice.2 Ţesutul conjunctiv .

Se clasifică în:  Ţesutul muscular striat: o Scheletic o Cardiac  Ţesutul muscular neted: o Visceral o Multiunitar Ţesutul muscular striat de tip scheletic . osteocite (celulele mature prezente în osteoplaste) şi osteoclaste (celule cu echipament enzimatic bogat ce intervin în remanierea osoasă) Ţesutul osos se clasifică în două categorii mari:  Compact: este format din unităţi morfologice numite osteoane sau sisteme Havers. 55)  Fibros: predomină fibrele de colagen: discurile intervertebrale.Fibre de colagen . interiorul epifizelor oaselor lungi şi lama internă a oaselor late şi scurte. pavilionul urechii. diafiza oaselor lungi. simfiza pubiană (fig. Ex.Substanţa fundamentală: oseina (proteină) impregantă cu săruri de calciu şi fosfor . Ex.Structura miofibrilei (fig. 4.intră în alcătuirea muşchilor . . 57.prezintă proteine contractile (actina şi miozina) implicate în contracţia musculară şi grupate în organite specifice acestui ţesut: miofibrile .Durata contracţiei este mică . 60 şi 61): 41 | P a g e . 58) . Sistemele havers sunt alcătuite ca în fig. 59. Trabeculele sunt formate din straturi de lamele osoase care nu formeazaă osteoane. Elastic (predomină fibrele elastice): epiglotă.Reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat sub formă de tuburi T şi este implicat în transportul ionilor de Ca.Viteza de contracţie este mare . care delimitează areole cu măduvă roşie hematogenă.3 Ţesutul muscular .Este format din fibre plurinucleate (fig.Este prezent în muşchii scheletici .Celule: osteoblaste (celulele tinere). lama externă a oaselor late şi scurte  Spongios: este format din trabecule. 56) 3) Ţesutul conjunctiv dur (osos) . aripile nasului (fig.

Durata contracţiei este mare .Muşchiul inimii se contractă independent de informaţiile venite de la nivelul sistemului nervos. subţiri o Disc întunecat (anizotrop)  Capetele miofilamentelor de actină  Miofilamentele de miozină. În timpul contracţiei. proprietate numită automatism cardiac şi se datorează existenţei unui ţesut excito-conductor nodal format din fibre musculare cardiace modificate Ţesutul muscular neted .Durata contracţiei este medie .Au aspect fusiform .Este de două tipuri: o Visceral (fig.Viteza de contracţie este mică . groase.Intră în alcătuirea miocardului . O fibră nervoasă inervează mai multe fibre musculare o Multiunitar: muşchiul erector al firului de păr. dispuse central  Banda H (stria Hensen). vezica urinară. muşchiul ciliar.Viteza de contracţie este medie . Fiecare fibră musculară este inervată de câte o fibră nervoasă 42 | P a g e . tunica medie a vaselor sanguine). miofilamentele de miozină se cuplează cu cele de actină.- o Disc clar (izotrop)  Central: membrana Z.Fibrele sunt unicelulare . în prezenţa ionilor de calciu.Miofibrilele sunt organizate în sarcomere . localizată central este mai dechisă la culoare şi reprezintă zona formată doar din din miofilamente de miozină Unitatea funcţională a miofibrilei este sarcomerul.Fibrele comunică între ele prin intermediul striilor scalariforme (discurilor intercalare) . Acesta reprezintă porţiunea cuprinsă între 2 membrane Z succesive. care străbate transversal toată fibra  Miofilamente de actină. determinând scurtarea sarcomerelor şi apropierea membranelor Z Ţesutul muscular striat de tip cardiac (fig. fibrele circulare şi radiare ale irisului. căile respiratorii.Este format din fibre unicelulare .Miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere . 63): prezent în organele viscerale (tub digestiv. 62) .

centriped. Are rol trofic şi de apărare a axonului. care conduc impulsul nervos aferent. deasemenea. discontinuă. celulifug. spaţiile rămase neacoperite de ea se numesc strangulaţii (noduri) Ranvier. Axonul se termină cu butoni terminali. 65): o Corp celular:  Neurilema  Neuroplasma  Neurofibrile  Corpii tigroizi (corpusculii Nissl) – mase dense de reticul endoplasmatic rugos  Organite nespecifice  Lipseşte centrozomul (neuronul nu se divide) o Prelungiri nervoase:  Dendrite (dendros – copac): prelungiri multiple.4 Ţesutul nervos (fig. care conduce impulsul nervos eferent. în care există vezicule cu mediatori chimici.Este alcătuit din: o Celule nervoase (neuroni) o Celule de susţinere (nevroglii. celuliped (dinspre exterior spre corpu celular)  Axon: prelungire unică. Prezintă o axolemă (membrana) şi axoplasma. centrifug. 64) .Axonul poate fi acoperit de 3 teci:  Teaca de mielină: este situată peste axolemă şi are o structură discontinuă. Teaca aceasta este. celule gliale) Neuronul Alcătuire (fig. în care se găsesc numeroase mitocondrii.  Teaca Schwann: este formată din celule gliale Schwann şi produce teaca de mielină. cu rol în transmiterea impulsului nervos. După funcţie:  Senzitivi (fac sinapsă cu receptorii)  Motori (transmit informaţia spre efectori de la centrii nervoşi)  Senzoriali (joacă rol de celule receptoare: celulele cu con şi bastonaş din retină) 43 | P a g e .  Teaca Henle este o teacă continuă cu rol de izolare a fibrei nervoase (axonului) Clasificarea neuronilor: 1.4.

1 Å = 10 -10m): conţine proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici o Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine receptori pentru mediatorii chimici Clasificarea sinapselor: o După componentele pre.şi postsinaptică:  Neuro. Pseudounipolari: prezintă şi axon şi dendrite. Celulele gliale . Piriformi iv. Unipolari: prezintă doar axon (celulele cu con şi bastonaş din retină) b. După forma celulelor: i.Au rol trofic şi de susţinere a neuronilor Sinapsa Reprezintă legătura dintre: o Doi neuroni o Un neuron şi o celulă receptoare o Un neuron şi o celulă efectoare (musculară sau glandulară) Alcătuirea sinapselor chimice (fig. Multipolari: neuronii piramidali din scoarţa cerebrală 3.neuronale:  Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul neuronului postsinaptic)  Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita neuronului postsinaptic)  Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular al neuronului postsinaptic)  Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară (placă motorie) 44 | P a g e - - - . Stelaţi etc. Piramidali iii. După numărul de prelungiri: a.Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii . Bipolari: prezintă un axon şi o dendrită (celulele bipolare din mucoasa olfactivă) d. 66): o Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic o Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi. neuronii din hipotalamus) 2. Sferici ii. care se unesc în dreptul corpului celular şi creează impresia de unipolar (neuronii din ganglionii spinali) c. Secretori (produc hormoni.

Inhibitorii: impulsul nu se mai transmite mai departe Figura 39 Ţesut epitelial de acoperire pavimentos simplu – endoteliul vaselor sanguine Figura 40. Excitatorii: impulsul se transmite mai departe b. Chimice: i. Electrice: foarte rare în organismul uman o După efect: a. Ţesut epitelial de acoperire cubic simplu – tubul contort distal al nefronului 45 | P a g e .o După tipul de transmitere: a. Adrenergice (mediatorii sunt adrenalina şi noradrenalina) ii. Colinergice (mediatorul este acetil.colina) b.

Figura 41. Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu cili Figura 42 Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu microvili 46 | P a g e .

Figura 43 Ţesut epitelial de acoperire pseudounistratificat Figura 44 Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat 47 | P a g e .

Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat cubic Figura 46 Ţesut epitelial de acoperire de tranziţie 48 | P a g e .Figura 45.

Tipuri morfologice de glande exocrine Figura 48. Tipuri de glande exocrine după mecanismul excreţiei 49 | P a g e .Figura 47.

ţesut conjunctiv moale fibros 50 | P a g e .Figura 49 Fascia – ţesut conjunctiv moale fibros Figura 50 Tendon .

Figura 51 Ţesut conjunctiv moale reticular Figura 52 Ţesutul conjunctiv adipos 51 | P a g e .

Figura 53 Ţesutul conjunctiv moale elastic Figura 54 Ţesut cartilaginos hialin 52 | P a g e .

Figura 55 Ţesut cartilaginos elastic Figura 56 Ţesut cartilaginos fibros 53 | P a g e .

Figura 57. Ţesutul conjunctiv dur (osos) Figura 58 Fibre musculare striate 54 | P a g e .

Figura 59 Structura fibrei musculare striate de tip scheletic Figura 60 Fibra musculară striată de tip scheletic 55 | P a g e .

Figura 61 Structura miofibrilei Figura 62 Fibra musculară cardiacă 56 | P a g e .

Figura 63 Fibra musculară netedă viscerală Figura 64. Nevroglia 57 | P a g e . Ţesutul nervos. a. Neuronul b.

Sinapsa chimică 58 | P a g e .Figura 65 Structura neuronului Figura 66.

Acesta evoluează şi dă alte forme celulare. Definiţie. care este globulul roşu matur. Stadiul final fiind eritrocitul. cantitatea de sânge scade. Eritrocitele (fig. cu miros specific. nucleată). gust uşor sărat şi un pH uşor alcalin (7. Cantitatea de sânge din corpul uman reprezintă cam 8% din greutatea corpului. Elementele figurate se împart în 3 categorii mari: 1. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. care se caracterizează prin micşorarea nucleului. care. Primul stadiu este proeritroblastul (celulă mare. alcătuiesc seria eritrocitară.2 Plasma 5. trombocite 1.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Sângele. Are un aspect caracteristic. leucemie. care a pierdut capacitatea de diviziune.1 Componentele sanguine Sângele este un ţesut format din elemente figurate şi o substanţă fundamentală numită plasmă sanguină. 5. în care elementele figurate sunt libere. Acesta se mai numeşte şi hematie. Elementele sanguine se distrug şi se refac neîncetat în decursul vieţii. 68) Sunt celule diferenţiate pentru a transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi dioxidul de carbon de la acestea la plămâni. organismul având mecanisme speciale de reglare. Din faţă are aspect circular cu diametru de ~7µm. În unele stări patologice: anemii. Sângele este un lichid de culoare roşie.1.1. iar în altele creşte: hipertiroidism. Această formă asigură un maxim de suprafaţă la minim de 59 | P a g e .1 Elementele figurate 5. eritrocite 2. 67).CURS 5. hemoragii. Cantitatea de sânge rămâne constantă în stări fiziologice. Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie. anucleat. leucocite 3. limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului.1 Componentele sanguine 5. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. SÂNGELE 5.1. de aceea sângele este considerat un ţesut mobil (fig. împreună. al cărui stadiu final este globulul roşu din sângele circulant. Eritrocitul este o celulă foarte diferenţiată. trecând prin mai multe stadii.1 Elementele figurate Volumul elementelor figurate reprezintă 42-45% din volumul total sanguin. El se formează doar prin transformarea elementelor din seria eritrocitară.35). iar din profil are aspect de disc biconcav. 5.

volum. Rolul eritrocitelor: transportul gazelor.substanţe organice: proteine. iar sângele în care s-a făcut hemoliza se numeşte sânge lacat. al căror diametru este mai mic decât al hematiilor. Acest 60 | P a g e . Predominant se găseşte hemoglobină (34% din volumul eritrocitului). Au o formă ovală şi sunt capabile să emită pseudopode şi astfel să-şi modifice forma. având o activitate intensă. intoxicaţie cu CO etc. Aceasta se datorează posibilităţii hemoglobinei de a realiza combinaţii reversibile cu gazele (O2. . completează aceste pierderi. Numărul eritrocitelor: . . După aceasta se distrug în organele hematopoietice.5 mil/mm3 de sânge -♀ . Posibilitatea de a emite pseudopode le permite trecerea prin peretele capilarelor. Compoziţia chimică a eritrocitelor: . Leucocitele Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate care au forma schimbătoare şi prezintă nucleu. pentru totalul eritrocitelor. creşte numărul hematiilor. O2 + Hb↔HbO2 (oxihemoglobina) CO2+ Hb↔HbCO2 (carbohemoglobina) Hemoglobina poate realiza şi alte combinaţii periculoase pentru organism (carboxihemoglobina. 2. Creştere numărului de hematii se numeşte poliglobulie (policitemie). prin ruperea membranei hematiilor. În cazuri patologice. datorată rarefierii aerului. Datorită formei lor.fiziologică: poliglobulia de altitudine. hemoglobina iese din hematii. Eritrocitopenia poate fi: .patologică: în intoxicaţii. Leucocitele sunt specializate pentru a îndeplini funcţia de apărare a organismului.4. tratament cu raze X. Fenomenul se numeşte hemoliză sau lacare. astfel se pot deforma când trec prin capilare. Eritrocitele se caracterizează prin elasticitate foarte mare. cu droguri (nitratii din droguri)) Durata de viaţă: datorită metabolismului său intens.substanţe anorganice: apa şi un procent redus de săruri minerale. Poliglobulia poate fi: . Măduva hematogenă.5 mil/ mm3 de sânge -♂ În organism se distrug zilnic aproximativ 10 mil hematii/sec.patologică: creşte numărul hematiilor ca urmare a unei stări patologice: tuberculoză. mai ales în splină. Pentru a face faţă cerinţelor corpului. lipide. ocean. Hemoglobina se găseşte în cantitate de 14-15g/100ml sânge. după care îşi recapătă forma iniţială. este scurtă: 120-135 zile.fiziologică: se produce când organismul se află un timp îndelungat într-o atmosferă în care presiunea parţială a oxigenului este mai mare: mine. care se apreciază la ~ 3000 m2. iar scăderea numărului de hematii se numeşte eritrocitopenie. CO2). . cu CO (monoxid de carbon) şi methemoglobina. eritrocitele realizează o suprafaţă foarte mare.

Dimensiuni: variază între 7-20µm. Scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie. Nucleul prezintă aspecte variate: . astfel că celulele par plurinucleare. se colorează cu coloranţi bazici. Intervin în fagocitarea şi distrugerea germenilor virulenţi. 2. Structura leucocitelor Citoplasma acestora poate fi omogenă sau poate prezenta granulaţii. encefalită. Se formează. timusului. Intervin în refacerea ţesuturilor lezate. Prezintă afinitate pentru coloranţi neutri. fenomen numit fagocitoză. În lupta împoriva agenţilor patogeni intervin fagocitele (neutrofilele şi monocitele) şi anticorpii. microbiene. de aceea se mai numesc şi eozinofile. Granulocitele (fig. 1. putând încorpora orice particulă străină sau 61 | P a g e . Nu au capacitatea de fagocitoză. Se coloreză cu eozină. Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză. sifilis luptă pentru izolarea infecţiei. 2. Numărul lor creşte în stadii tardive ale infecţiilor. Când creşterea este anarhică. Se găsesc într-un procent de 65%. în sânge găsindu-se şi celule imature nefuncţionabile apar leucemiile. Astfel leucocitele se împart în agranulocite şi granulocite. Acidofilele reprezintă cam 2-4%. 70) prezintă granulaţii care se colorează cu diverşi coloranţi. Bazofilele reprezintă cam 0. Clasificarea leucocitelor I.fenomen se numeşte diapedeză. În tuberculoză. Au rolul de a fagocita resturi celulare. intoxicaţii. Tot datorită pseudopodelor pot îngloba particule străine. Durata de viaţă a leucocitelor este foarte scurtă: 30 zile (limfocite). După afinitatea pentru un anumit colorant. Monocitele sunt celule mari. Se găsesc în procent de 25% din totalul leucocitelor. nucleul are formă sferică sau ovală. formând o masă nucleară unică.la granulocite. nucleul este lobat. în măduva osoasă. bazofile. 69) 1. Imunitatea -reprezintă starea de rezistenţă a organismului faţă de acţiunea de infecţie a microorganismelor patogene. Apare în gripe. diferite particule străine.la agranulocite. Agranulocite (fig. în cicatrizarea rănilor. în general. Fagocitele au acţiune nespecifică. Numărul leucocitelor: 5000-8000/mm3 sânge. splinei. se împart în 3 categorii: neutrofile. Limfocitele se formează în ţesutul limfoid al ganglionilor limfatici. . 3. acidofile. se găsesc în proporţie de 5% din totalul leucocitelor. etc. resturilor celulare şi microbiene. Sunt prezente în număr mai mare în organele limfoide. Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite. Aceasta este manifestare a unor stări patologice: septicemii. Au rol în producerea de anticorpi. 2-3 zile (neutrofilele). Numărul lor creşte în alergii şi parazitoze. II.5%.

Aceste substanţe sunt puse în libertate prin distrugerea trombocitelor. Cheagul este format din reţeaua de fibrină în ochiurile căreia se dispun elemente figurate.este substanţa fundamentală a ţesutului sanguin. 3.trombokinaza. Au dimensiuni foarte mici: 2-4µm.vasculoplachetar: . reluarea circulaţiei 5. Coagularea sângelui (hemostază) . Se formează în măduva osoasă.are loc vasoconstricţia vasului lezat . Practic reprezintă un fragment din citoplasma megacariocitului. cu o compoziţie chimică foarte complexă. în prezenţa trombinei. care activează tromboplastinogenul . Formarea tromboplastinei din cei 13 factori trombocitari şi plasmatici.distrugerea fibrinei (sub acţiunea plasminei) 3.retractozimul: provoacă contractarea cheagului şi expulzarea serului .2 Plasma . fibrinoliza. Numărul trombocitelor: 200. Etape: 1.serotonina: provoacă vasoconstricţia . Conţin o serie de substanţe cu rol important în coagulare: . în prezenţa Ca2+ 2.trombodinamic: 1. Formarea fibrinei din fibrinogen solubil. Reprezintă 55-58% din volumul total sanguin.factorul antiheparinic: anihilează acţiunea heparinei (rol anticoagulant). Plasma reprezintă un lichid de culoare alb-gălbuie. . Conţine substanţe anorganice şi organice.oprirea sângerării în cazul lezării unui vas mic sau mijlociu. Sunt cele mai mici elemente figurate şi au rol în coagularea sângelui.000-400. Durata de viaţă: 3-5 zile.fragmente celulare proprii.1. Formarea trombinei din protrombină (produsă de ficat în prezenţa vitaminei K). sub influenţa tromboplastinei şi a Ca2+ . 62 | P a g e . Substanţele anorganice: apa şi sărurile minerale Apa reprezintă cam 90% din totalul plasmei.plasmatic (coagularea propriu-zisă): formarea cheagului fibros la interiorul şi la suprafaţa dopului plachetar. Anticorpii au acţiune specifică. prin fragmentarea megacariocitelor. 71) se mai numesc plachete sanguine. Sunt de natură proteică şi apar în plasmă în prezenţa unui antigen. Timpii: .000/mm3 sânge. Trombocitele (fig. 3.formarea dopului plachetar . retracţia chegului sub acţiunea retractozimului şi eliberarea serului 2.redirijarea circulaţiei .

. vitamine. K+. Acid uric. Sărurile minerale menţin presiunea constantă a plasmei şi pH-ul (sisteme tampon). Un antigen nu trebuie să întâlnească anticorpul (aglutinina) corespunzător (tabel). Ca2+. Sistemul antigenic AB0 este reprezentat de antigenele A şi B (determinate de genele LA şi LB) de la suprafaţa hematiilor. LB şi l. anticorpi.B 63 | P a g e . însă o persoană cu grupul 0 nu prezintă nici antigen A.albuminele plasmatice (serumalbuminele) se formează în ficat şi au rol în transportul alimentar şi schimbul de apă dintre celule şi mediu. lipide. Cationi: Na+. glucide. cele patru grupe sanguine sunt determinate de genele LA. Sistemul AB0 a fost descoperit în anul 1900 de Karl Landsteiner. o persoană cu grupul sangvin A. anioni: Cl-. enzime. Proteine: . iar LA este în raport de codominanţă cu LB. 72). prezintă antigen A şi o persoană cu grupul sangvin B. aminoacizi. CO3H-. Aglutinare antigen A Neaglutinare anticorpi anti . După cum se observă în tabel.Sărurile minerale reprezintă cam 1% şi se găsesc dizolvate în plasmă sub formă de ioni. Dacă se întâlnesc. Substanţele organice se găsesc într-un procent de 9%. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l.fibrinogenul are rol în coagularea sângelui. Sistemul ABO a fost studiat de timpuriu. aglutinează şi hemolizează (fig. prezintă antigen B. γglobulinele joacă rol important în sinteza anticorpilor. SO4H-. hormoni. De exemplu. Grupul sangvin este determinat de prezenţa pe suprafaţa hematiilor a unor substanţe antigenice (aglutinogene). Proteinele acestea au rol şi de sisteme tampon. Aceasta este dată de sistemul AB0 şi Rh. În acest scop.globulinele plasmatice (serumglobulinele) prezintă mai multe varietăţi. bilirubină. creatinină.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Grupele sanguine În cazul unor pierderi masive de sânge se apelează la transfuzii. se are în vedere compatibilitatea. . datorită necesităţii realizării transfuziilor. 5. aceasta fiind recesivă. nici B. Se formează în ficat.A anticorpi anti . ureea.

AB B. Reacţia hematiilor unei persoane cu grupul sangvin A la contactul cu ser sangvin conţinând anticorpi anti-A (cazul A) sau anti-B (cazul B). Rh-ul este important în timpul transfuziilor. S-a constatat că 85% din populaţia lumii conţine pe suprafaţa hematiilor factorul D (genotipul: DD sau Dd) – Rh+. Figura 67. Compoziţia sângelui 64 | P a g e . Rh-ul este dat de existenţa factorului D.B Pot primi sânge de la A. Determinismul sistemului sangvin AB0 Fenotip A B AB O Genotip LALA LAl LBLB LBl LALB ll Antigene A B A. Poate apărea în acest caz boala hemolitică a noului-născut.Fig. AB AB Toate Rh-ul Rh-ul a fost descoperit prima dată la o specie de maimuţe Maccacus rhesus şi apoi au fost puse în evidenţă şi la om. va dobândi în timpul naşterii anticorpi anti-Rh.şi naşte un copil cu Rh+. anticorpii mamei vor interacţiona cu antigenele copilului. o mamă care prezintă Rh. O B. În aceste condiţii la o viitoare sarcină cu Rh+. dar mai ales când este vorba despre compatibilitatea materno-fetală.B Anticorpi (IgM) B A A. Astfel. O Toate O Pot dona sânge la A. Regula transfuziei: în sângele donatorului nu trebuie să existe antigene care să reacţioneze cu anticorpii din sângele primitorului. 72. iar restul de 15% nu au acest factor (genotip: dd) – Rh-. ducând la hemoliză.

Figura 68 Hematiile (eritrocite. globule roşii) Figura 69 Agranulocitele 65 | P a g e .

Figura 70 Granulocitele Figura 71 66 | P a g e .

Figura 73. Procesul hematopoiezei 67 | P a g e .

Cartilajele Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje.CURS 6. scurte. în principal. cu rol de protecţie. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere). Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton. ca la orice organism vertebrat. numite oase.2.1. Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă. aspectul lor fiind un indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia. şi câteva cartilaje. Oasele: caracteristici morfologice Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult.1. din elemente osoase. Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul. se deosebesc oase: lungi. Funcţiile oaselor sunt multiple: Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior. O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de pericondru (un strat conjunctiv bogat în fibre. sanguin. în special calciu şi fosfor. plămânii). Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni. toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor. În structura lor predomină ţesutul osos. mai ales oasele bazinului sunt adaptate acestei funcţii). late. cartilajele scheletice pot fi hialine. Oasele lungi. iar cuşca toracică – inima. Morfologia oaselor Forma oaselor Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite. nutriţie şi reparaţie). neregulate. care pot fi eliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie. Oasele lungi intră în 68 | P a g e . cartilaginos etc. 6. Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică Constituie rezerve de minerale.1. coloana vertebrală – măduva spinării. 6. Din punct de vedere histologic. situate în regiunile care necesită o elasticitate mai mare. la care predomină lungimea. Scheletul uman adult este alcătuit. este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi. SISTEMUL LOCOMOTOR 6. care înseamnă mumie sau corp uscat. SISTEMUL OSOS Scheletul uman. este lipsită de terminaţii nervoase şi vase de sânge.1. sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi două extremităţi mai voluminoase numite epifize. elastice şi fibroase (vezi cursul despre ţesuturi). dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos. constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici.

Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex. Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele). Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini. el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană. Relieful extern Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe. cu cele trei dimensiuni aproape egale. asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. Oasele scurte au o formă aproximativ cubică. care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior. în grosimea unui tendon. ajută la formarea articulaţiilor. rotula). prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare. Pe lângă oasele tipice. dezvoltate la niveul unei articulaţii. toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul). aşa cum sunt vertebrele sau mandibula. există şi oase supranumerare. rugoasă Constituie OSOASE suprafeţe de ataşare pentru CREASTĂ Linie proeminentă îngustă muşchi şi ligamente TROHANTER LINIE Proeminenţă de formă neregulată Linie îngustă mai puţin proeminentă decât creasta Mică proeminenţă rotunjită Suprafaţă înălţată deasupra unui condil Expansiune ascuţită. depresiuni şi deschideri.alcătuirea scheletului apendicular. Oasele neregulate au forme variate. Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi lăţimea). În tabelul de mai jos sunt rezumate elemente de relief osos: DENUMIRE DESCRIERE ROL PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie. care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor. subţire 69 | P a g e TUBERCUL EPICONDIL SPINĂ . osul pisiform.

cu aer.PROCES CAP Orice proeminenţă osoasă Expasiune osoasă a unei epifize. 75) arată că acesta este alcătuit din:  Diafiză: 70 | P a g e . tapisată cu o mucoasă Depresiune osoasă puţin adâncă. ca o despicătură Deschidere rotundă sau ovală într-un os Asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor Ajută la formarea articulaţiilor FAŢETĂ CONDIL TROHLEE RAMUS DEPRESIUNI ŞI DESCHIDERI OSOASE MEAT SINUS FOSĂ ŞANŢ FISURĂ FORAMEN Structura oaselor Structura oaselor variază în funcţie de forma lor. Structura osului lung Secţiunea longitudinală a unui os lung (Fig. de forma unui canal Cavitate în os. adesea apropiată de articulaţie Brazdă Deschidere îngustă. susţinută de un gât scurt Suprafaţă articulară aproape plată. netedă Proces articular rotunjit Proces articular de forma unui scripete Expansiunea unui os care face unghi cu restul structurii Cale de pasaj.

Un astfel de os prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă. osteoclaste şi celule osteoprogenitoare. care conţine în alveolele sale măduvă roşie.  Epifiză: ţesut osos spongios.o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă o Peretele diafizar:  Periost: formaţiune de natură conjunctivă. Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv. şi în faza finală de dezvoltare este bine adaptat funcţiilor acestuia. scurt şi neregulat Oasele late. coaste. Interiorul osului este ocupat de o masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de endost). Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular. În cazul unui os lung. situată spre exteriorul osului. structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta. Măduva galbenă. oasele baze craniului). os spongios. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a osului. în epifizele oaelor lungi. alveolele osului spongios) măduvă osoasă. canal medular. precum şi la adult – în oase late. canalele Havers. stern. se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. dispusă spre interior ce conţine osteoblaste. măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor. Structura osului lat. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive. cu excepţia zonelor articulare. Măduva osoasă. Inervaţia oaselor este bogată. neregulate (vertebre. Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o venă epifizară. nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine. ea prezentându-se ca măduvă roşie. 71 | P a g e . în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie hematogenă. fiind vascularizat şi inervat. La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos compact. similară celor diafizare. dar în perioada de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. coxale. Aceasta rezultă din transformarea măduvei roşii. artera nutritivă se ramifică spre periost. Măduva roşie se află în toate oasele tinere (de făt şi de copil). Membrana periostală prezintă 2 straturi: Superficial: ţesut conjunctiv fibros Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste  Ţesut osos compact  Endost: membrană epteliformă. datorită vascularizării şi rezistenţei sporite. Periostul este bine inervat şi vascularizat. scurte. Culoarea. Creşterea şi remodelarea osoasă Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului. unde se găseşte cartilaj articular. scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. bogată în celule adipoase (care-i dau culoare galbenă). Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. Ea are rol hematopoietic.

74. Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi mineralizată. de geneză şi distrugere osoasă. format din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase: o Perechi:  Temporale (Fig. care după ce au produs o demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid). Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi. Remodelarea osoasă În schelet. coxalul. este mare. dar şi la alte oase. Spre sfârşitul adolescenţei. 76. Scheletul axial Scheletul axial constituie axul lung al corpului. ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos. iar osul spongios prezintă trabecule mai fine şi mai subţiri. cât şi osul spongios. prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. discurile de creştere se închid. fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. grupate în două zone principale scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor). 6. 1. Craniul (Fig. mai ales la femei. Remodelarea afectează atât osul compact.Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului. 82) 72 | P a g e . 78. a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale.2. inclusiv cel adult. în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. precum omoplatul. De asemenea. Creşterea postnatală a oaselor În perioada copilăriei şi adolescenţei. realizându-se prin adăugarea de ţesut la suprafaţa osului. au loc aproximativ în acelaşi ritm. prezentând procese de creştere. osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice a oaselor. corpii vertebrali.1. fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în trei regiuni: craniu. Când resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste – dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoză. ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la solicitările mecanice principale. 79)  Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul. Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase. 77. osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului. globulos. coloana vertebrală şi cuşca toracică. Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil). Oasele scheletului uman Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase. remodelare şi refacere. oasele cresc în lungime şi grosime. După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit. cât şi intracelulară. are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de resorbţie osoasă. 75. Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste. atât extracelulară. Aceste două procese. facilitează digestia. În acest caz. Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea. Frecventă la bătrâni.

Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:  Cervicală  Toracică  Lombară  Sacrală  Coccigiană Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacrococcigiană). 87) 2.  Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase: o Perechi:  Maxilare (Fig. 78)  Sfenoid (Fig. în care este adăpostită măduva spinării. dintre care 24 sunt vertebre individualizate. 76. prin care se asigură articularea cu vertebrele adiacente. 79)  Occipital (Fig. arc vertebral. 81) La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul. Parietale (Fig. 85)  Nazale (Fig. la care se adaugă hioidul (Fig. 80. Prin suprapunerea vertebrelor. 91). O vertebră tipică este alcătuită din: corp vertebral. Arcul vertebral se leagă de corp 73 | P a g e . 74. fiind formată din 26 oase. Coloana vertebrală Coloana vertebrală (Fig. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare (superioară şi anterioară). 86). 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului. iar altele două. numite sacrum şi coccis. nicovala şi scăriţa (Fig. provin din sudarea între ele a unor vertebre. Coloana vertebrală are o structură metamerică. 84)  Lacrimale (Fig. 84) o Neperechi:  Vomer  Mandibula (Fig. între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. 85) o Neperechi:  Frontal (Fig. 84)  Zigomatice (Fig. 79. implicit a găurilor vertebrale. se formează canalul neural. 83)  Palatine (Fig. aproximativ plane. servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil. 78)  Etmoid (Fig. 80)  Cornete nazale inferioare (Fig. precum şi petru protecţia măduvii spinării. 79. _prin intermediul câte unui disc intervertebral. 79.

C. Regiunea sacrală (Fig. orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul sacral. Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis. la care diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. dispusă posterior pe linia mediană). Foramenul vertebral are formă triunghiulară. Acest os are formă triunghiulară. prin intermediul a doi pediculi vertebrali.A. cu un corp vertebral masiv. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de zigapofize. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:  Anterioară. Axisul (Fig. D. iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) (Fig. convexă  2 laterale. Regiunea cervicală (Fig. 93. Primele şapte perechi de coaste sunt denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern). Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre. Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară. lată şi orizontală. Apofiza spinoasă este scurtă. Coastele Coastele în număr de 12 perechi. 96). Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai şi alungit în sens transversal. X sunt considerate false (articularea la stern se faceprin intermediul 74 | P a g e . care are formă de piramidă patrulateră. pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale. IX. 94) este reprezentată de osul sacrum. transverse (o pereche) şi de articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare). uşor concavă  Posterioară. Pe corpul vertebrei. Apofiza spinoasă este lungă. vertebre cervicale tipice. ceea ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate. 91) cuprinde şapte vertebre. format prin fuzionarea a patrucinci vertebre coccigiene rudiemntare.la partea superioară a corpului vertebral. Regiunea toracică (Fig. sunt arcuri osteocartilaginoase formate posterolaterale dintr-un arc osos (regiunea vertebrală). cu baza îndreptată în sus. care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. 89) are formă de inel şi este este lipsit de corp vertebral. nebifurcată şi oblicizată. E. Pe arc există mai multe apofize (procese): spinoasă (unică. Vertebra toracică are corpul vertebral aproximativ cilindric. la baza arcului neural. coastele VIII. există două perechi de semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei. B. faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize semilunare. 90) are caracteristică apofiza odontoidă) care se găseşte . 92) cuprinde 12 vertebre. primele două atipice numite atlas şi axis şi următoarele cinci. iar apofizele transverse poartă câte o faţetă de articulare cu tuberozitatea coastei. ea reprezentând corpul atlasului sudat la acest nivel. 3. Atlasul (Fig.

Pe marginea superioară a manubriului se află incizura sternală. Sternul este un os lat. 95). corp şi apendice xifoid (xifistern). Xifisternul rămâne liber. iar lateral cele două incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste. Scheletul membrului inferior Scheletul membrului inferior este format din: Centura pelviană (Fig. 102. 1. dispus medial la partea anterioară a corpului. Scheletul apendicular Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare). 97) scheletul membrului propriu-zis: scheletul braţului: humerus (Fig. Scheletul membrului superior Scheletul membrului superior este format din: centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase: omoplatul (scapula) (Fig. nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă cartilaginoasă. fiecare având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis. împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cuşca) toracică (Fig. în timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern) 4. Posterior. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale IIVII. 100. Este formată din oasele coxale unite anterior prin simfiza pubiană. oasele coxale sunt legate 75 | P a g e . 98) clavicula (Fig. 101): radius cubitus (ulna) scheletul mâinii (Fig. Sternul Sternul. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. format din 3 părţi: manubriu. 99) scheletul antebraţului (Fig. 104. 103): carpiene (8) – formează încheietura mâinii metacarpiene (5) – formează palma falange (14) – oasele degetelor 2.cartilajului coastei a VII-a).

107): Tibia Peroneul (fibula) Scheletul piciorului (Fig. 108): Tarsiene (7) Metatarsiene (5) Falange (14) 76 | P a g e . 106) Scheletul gambei (Fig. bazinul. Oasele coxale sunt formate prin sudarea altor trei oase: Ilion Ischion Pubis Scheletul membrului propriu-zis: Scheletul coapsei: femur (Fig.prin osul sacrum şi formează împreună cu el.

Figura 74 Craniul – faţa anterioară Figura 75 Craniul – faţa laterală 77 | P a g e .

Figura 76 Baza craniului Figura 77 Craniul secţiune sagitală 78 | P a g e .

Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului) Figura 79 Craniul – secţiune frontală 79 | P a g e .

Figura 80 Orbita Figura 81 Osul etmoid 80 | P a g e .

Figura 82 Osul temporal Figura 83 Osul maxilar 81 | P a g e .

Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale Figura 85 Osul palatin 82 | P a g e .

Figura 86 Mandibula Figura 87 Osul hioid 83 | P a g e .

Figura 88 Coloana vertebrală 84 | P a g e .

Figura 89 Atlas Figura 90 Axis Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală 85 | P a g e .

Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară 86 | P a g e .

Figura 95 Cuşca toracică Figura 96 Coastă 87 | P a g e .

Figura 97 Clavicula Figura 98 Omoplatul (scapula) 88 | P a g e .

Figura 99 Humerus 89 | P a g e .

Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară 90 | P a g e .

Radius şi cubitus – vedere posterioară 91 | P a g e .Figura 101.

Scheletul mâinii – faţa posterioară Figura 103. Scheletul mâinii – faţa anterioraă 92 | P a g e .Figura 102.

Mascul b. Femelă 93 | P a g e . Bazinul – a.Figura 104 Bazinul Figura 105.

Faţa posterioară 94 | P a g e . Faţa anterioară b. Femurul a.Figura 106.

Scheletul gambei a.Figura 107. Faţa posterioară 95 | P a g e . Faţa anterioară b.

fie a unei mobilităţi relative sau depline.  Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele – porţiuni membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)  Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre coaste şi stern) 96 | P a g e - .Figura 108. ARTICULAŢIILE Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru realizarea fie a unei imobilităţi.2. neexistând o cavitate articulară. Scheletul piciorului 6. Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în: o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele printr-o masă de ţesut.

ligamente. dintre carpiene. atlasul cu axisul. dintre tarsiene Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea articulară cu membrana şi lichidul sinovial). 111). humerusul cu cubitusul)  Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene. 110). 109) o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele. ca în cazul simfizei pubiene (Fig. condili occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului  Multiaxiale: scapulă – humerus. doar că prezintă o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură. suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile craniene închise la adulţi. femur – os coxal. iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a acestora (capsula articulară. tendoane) (Fig. articulaţiile dintre zigapofize. Figura 109 Sinostoză 97 | P a g e . o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:  Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a radiusului cu ulna.

Figura 110 Articulaţii semimobile Figura 111 Structura unei diartroze 98 | P a g e .

Unul dintre tendoane. triceps). de asemenea. Acest rol este realizat de către musculatura scheletică (somatică). Muşchiul are o bogată vascularizaţie. Dupa dimensiunea care predomină. din care se degajează o reţea de tesut conjunctiv numită endomisium. în formă de cupolă (diafragma).perimisium extern. Din acesta pornesc. numite tendoane. sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive. cvadriceps). în formă de trapez (muşchiul trapez).1 Structura muşchiului Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară. numita corpul muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie. Sângele cu CO2 şi produsele de dezasimilaţie rezuItate în urma metabolismului 99 | P a g e . triceps. 6. dar se cunosc şi în acest caz muşchi cu mai muIte tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coapsă are trei tendoane). Muşchii au forme variate. care înveleşte fibrele musculare striate. coapsă şi gambă) muşchi scurţi (muşchii din palmă şi din plantă).3. Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund prin septurile conjunctive şi duc.6. distingem: muşchi laţi (marele drept abdominal. muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal). în interior. ce are în structura sa ţesut muscular striat. La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă. cu două capete (muşchiul biceps). pot fi: Cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele. printr-un singur tendon. mai voluminoasă. muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului). În general. antebraţ. originea este unică. dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps. care la unii muşchi pot atinge o lungime de 10-15 cm. muşchi lungi (muşchii de la braţ. cu patru capete (muşchiul cvadriceps). muşchii oblici extern şi intern. înveleşte corpul muşchiului. muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor). septuri conjunctive numite perimisium intern. Se descriu: muşchi fuziformi (biceps. numită fascia muşchiului. care au în structura lor ţesut fibros. cel eare se inseră pe osul fix se numeşte de origine. cu trei capete (muşchiul triceps). care. Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei). iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se numeşte de inserţie. SISTEMUL MUSCULAR Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mişcării. spre miofibrile. muşchiul transvers al abdomenului) care au tendoane lăţite numite aponevroze. asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere care însoţesc muşchiuI. $i inserţia se face. Sub aceasta se află o lamă de ţesut conjunctiv . în general. Corpul muşchiului este format din fibre musculare striate. Dupa numărul capetelor care se prind pe os.3. care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele.

postura. motilitatea digestivă şi excretorie. Inervaţia somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din ganglionii spinali. Placa motorie este considerată o sinapsă specială (sinapsă neuroefectorie) şi are în structura sa două componente . alăptarea etc. GENERALITĂŢI Muşchii reprezintă efectori importanţi ai organismului. Muşchii striaţi scheletici asigură tonusul. cu aceeaşi localizare şi care ajung la porţiunea periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. formând placa motorie.componenta postsinaptică. cu un randament de 30-40%.2 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR I. fiecare fibră musculară are. care ajung la porţiunea ecuatorială (centrală) a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei. câte o placă motorie. sau de către axonii neuronilor somatomotori γ. mimica şi mişcările voluntare. situaţi în cornul anterior al măduvei. Această transformare are loc la nivelul sarcomerului. 2. toţi muşchii se caracterizează prin proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică. Inervaţia muşchiului este dublă. la corpusculii Vater Pacini din muşchi sau la corpusculii tendinoşi Golgi. 6. 100 | P a g e . somatică şi vegetativă. lndiferent de particularităţile morfologice şi de rolul specific. dar care conţine mulţi nuclei şi numeroase mitocondrii. echilibrul. naşterea. proteinele contractile. Baza anatomică a contractilităţii este sarcomerul. polarizare electrică). în general. lipsită la acest nivel de miofibrile. Inervaţia somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α. Muşchiul striat cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a inimii. pe căi eferente. reacţii vasomotorii. Componenta presinaptică este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase (axonul neuronilor α din cornul anterior al măduvei) care pătrund în nişte adâncituri ale sarcoplasmei fibrei musculare striate. conductanţa ionică.componenta presinaptică şi alta musculară . acomodarea vederii. Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat. Inervaţia vegetativă simpatică determină.3. urmat de contracţia caracteristică. iar baza moleculară. La om.muscular este colectat de vene satelite şi omonime arterelor.una nervoasă . Butonii terminali conţin vezicule cu acetilcolină. Componenta postsinaptică este reprezentată de sarcoplasmă. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă. care ajung la fibra musculară striată.

Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai uşor de urmărit. Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă. În funcţie de 101 | P a g e . Exemplu de contracţie izometrică este aceea de susţinere a posturii corpului. Elasticitatea joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic. iar tensiunea rămâne constantă. obţinem o contracţie musculară unică. Interpunerea unei structuri elastice între forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi asigură deplasarea continuă. Procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice. Studiul lor se face cu ajutorul miografului. În timpuI unei activităţi obişnuite. CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE Contracţia muscuIară este de trei feIuri: Contracţie izometrică. Stimulul este subliminal. Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaos când forţa a încetat să acţioneze. nu obţinem nici un răspuns. caracteristică muşchilor ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. la intervale mici şi regulate. ci o sumaţie de secuse numită tetanos. atunci când lungimea muşchiuIui variază. TonusuI muscular este de natură reflexă. toată energia chimică se pierde sub formă de căldură.Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe exterioare. 3. curba rezultată nu mai este o secusă. atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului.). 4. cu un curent slab. În timpuI contracţiei izometrice. Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contracţie. este izometric. MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ În timpul contracţiei musculare au loc manifestări electrice. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contracţiei unor grupe de fibre musculare reprezintă electromiograma (E.M. termice şi acustice. sub valoarea pragului de excitabilitate a fibrelor museulare. Dupa denervare. Contracţie auxotonică. folosim stimuli repetitivi. La o excitaţie unică. chimice. mecanice. Ele sunt reprezentate de potenţialul de acţiune de pe suprafaţa membranei. uniformă a obiectului. aparat ce permite înregistrarea contracţiei musculare. Dac în loc de stimulare unică. Manifestările electrice preced contracţia. Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. muşchiul nu prestează lucru mecanic extern. tonusuI muşchilor scheIetici dispare. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din muşchi. în special atunci când trebuie învinsă inerţia. Aceasta a fost denumită secusă musculară. fiecare muşchi trece prin faze izometrice. Aceste contracţii sunt caracteristice majorităţii muşchilor scheletici. Repetând excitaţia cu un curent de valoare prag. Începutul oricărei contracţii musculare.G. în special când trebuie să deplasăm greutăţi. Contracţie izotonică. Muşchii realizează lucru mecanic. dar tensiunea creşte foarte mult. izotonice şi auxotonice. atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată.

Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă asincron. Muşchii sunt principalii generatori de caldură pentru organism. când curba se prezintă ca un platou dinţat. Parasimpaticul şi acetilcolina produc depolarizare şi contractie. perioada de contracţie şi de relaxare foarte mari. prin mecanisme reflexe. format din fibre separate. exprimând fuziunea incompletă a secuselor la stimulare repetitivă cu frecvenţă joasă de 10-20 stimuli pe secundă. Tetanosul complet. ceea ce înseamnă că 70% din energia chimică se transformă în energie calorică. cordul şi muşchii netezi nu. ci o parte se pierde sub formă de căldură. iar contracţiile muşchilor netezi sunt lente şi de lungă durată. se declanşează contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigură încălzirea corpului. 5. cu aspect de sinciţiu. hiperpolarizează membrana fibrei provocând relaxare. Muşchiul neted visceral. a celor netezi şi a cordului există atât asemănări. Deosebirile se referă la anumite particularităţi ale manifestărilor exterioare ale contracţiei. Muşchii netezi sunt de două feluri. Ei primesc inervaţie vegetativă. Muşchiul neted multiunitar prezintă contracţie asemănătoare muşchilor striaţi deşi. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului motor voluntar. Atunci când suntem expuşi la frig. cât şi deosebiri. Secusa poate fi obţinută şi prin reflexul miotatic. Sistola cardiacă este tot o secusă. contracţia miocardului este o secusă. Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei est econvertită în lucru mecanic. Muşchiul visceral manifestă plasticitate. obţinută prin stimuli cu frecvenţe mult mai mari (50-100/s). Muşchiul neted multiunitar. Simpaticul şi catecolaminele. deoarece comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare. ci vegetativ. Asemănările privesc procesele fizico-chimice şi energetice fundamentale. Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse. Poate menţine tensiuni neschimbate la lungimi variabile. Secusa muşchilor netezi viscerali are latenţa. Frisonul constă din secuse. ca şi cel visceral.frecvenţa de stimulare. Deosebim astfel două feluri de tetanos: Tetanosul incomplet. în timp ce muşchii netezi sunt foarte sensibili la acţiunea acestora. Miocardul este inexcitabil (refractar) în timpul contracţiei sale şi de aceea nu poate fi tetanizat. Randamentul masei musculare este de 30%. similare tetanosului. Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra musculară. Excitabilitatea lor este redusă. întâlnit în pereţii vaselor şi în interiorul globului ocular. întâlnit în tubul digestiv şi aparatul genito-urinar. nu se află sub control voluntar. 102 | P a g e . Prezintă automatism contractil. fuziunea (sumaţia) secuselor este mai mult sau mai puţin totală. Muşchiul scheletic este puţin sensibili la mediatorii chimici din sânge. a cărui curbă apare ca un platou regulat. Această proprietate stă la baza tonusului postural al stomacului şi al vezicii biliare şi urinare. Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat (fonomiograma). exprimând fuziunea totală a secuselor. CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI Între contracţia muşchilor striaţi. Astfel.

3. trunchiului membrelor Muşchii capului: muşchii mimicii (pieloşi) muşchii masticatori muşchii extrinseci ai limbii muşchii urechii medii muşchii extrinseci ai globului ocular 103 | P a g e . Principalele grupe de muşchi scheletici Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii: capului.oboseala plăcii motorii. Multă vreme s-a presupus că această "febră musculară" se datorează acumulării acidului lactic în muşchi activi. muşchii vaselor şi ai viscerelor). 6. . survine oboseala. Febra musculară. după mai muIte zile de mers pe jos. CP. glucoză). dar limitate în timp.acumularea de cataboliţi acizi (acid lactic). În cazul unei activităţi musculare de intensitate redusă dar îndelungată. În cazul eforturilor voluntare intense. OBOSEALA MUSCULARĂ Unii muşchi din organism activează tot timpul vieţii fără întrerupere (inima. Muşchii scheletici pot. fără un antrenament premergător şi fără o încăzire suficientă. Mai posibilă este produeerea unor microleziuni în muşchii solicitaţi. oboseala se instalează în special în centrii nervoşi.scăderea rezervelor energetice (ATP. fără un antrenament sau încălzire prealabilă. efectua eforturi de durate variabile. iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp. Oboseala musculară constă din reducerea temporară a capacităţii de lucru a muşchilor. oricât de lejer şi automatizat ar fi acest efort. fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigură comanda.3. oboseala musculară se instalează în câteva minute. . pot apare dureri în grupele musculare solicitate. După un efort muscular intens. iar în cazul unei activităţi intense predomină semnele oboselii musculare locale. Aceste dureri se manifestă la 1224 ore de la momentul efortului şi durează 2-3 zile. Cauzele oboselii locale musculare sunt: . Acidul lactic se formează în timpul efortului şi nu Ia 24 ore după încetarea lui. controlul şi execuţia mişcării. Este inexact.6. gâtului. Nu există propriu-zis o oboseală izolată locală a muşchiului. de asemenea. ci mai corect trebuie să se vorbească de oboseala neuro-musculară. Se calmează sau chiar dispar prin masaj sau reluarea exerciţiului.

104 | P a g e .

105 | P a g e .

106 | P a g e .

107 | P a g e .

108 | P a g e .

109 | P a g e .

110 | P a g e .

Figura 112 Structura unui muşchi scheletic Figura 113 Componentele unui muşchi 111 | P a g e .

Figura 114 Muşchii scheletici – vedere anterioară 112 | P a g e .

Figura 115 Muşchii schletici – vedere posterioară 113 | P a g e .

Figura 116 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere anterioară Figura 117 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere laterală 114 | P a g e .

Figura 118 Muşchii masticatori Figura 119 Muşchii externi ai globului ocular 115 | P a g e .

Figura 120 Muşchii externi ai limbii Figura 121 Muşchii gâtului – vedere posterioară 116 | P a g e .

vedere laterală Figura 123 Muşchii respiratori 117 | P a g e .Figura 122 Muşchii gâtului .

Figura 124 Muşchii anteriori ai trunchiului .femeie Figura 125 Muşchii abdominali – secţiune transversală 118 | P a g e .

Figura 126 Muşchii anteriori ai trunchiului .bărbat 119 | P a g e .

Figura 127 Muşchii spatelui şi ai cefei 120 | P a g e .

vedere posterioară 121 | P a g e .Figura 128 Muşchii braţului – vedere anterioară Figura 129 Muşchii braţului .

Figura 130 Muşchii şi vasele braţului – secţiune transversală Figura 131 Muşchii antebraţului 122 | P a g e .

Figura 132 Muşchii palmei Figura 133 Muşchii anteriori care mişcă bazinul 123 | P a g e .

Figura 134 Muşchii copasei – vedere anterioară 124 | P a g e .

Figura 135 Muşchii copasei – vedere posterioară 125 | P a g e .

Figura 136 Muşchii copasei – vedere mediană 126 | P a g e .

Figura 137 Muşchii gambei – vedere anterioară Figura 138 Muşchii gambei –vedere laterală 127 | P a g e .

Figura 139 Muşchii piciorului 128 | P a g e .

142). Alcătuire (Fig. anterior.Orofaringe ( cale comună) . 141) a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări) → fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase: olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi respiratorie (în rest).2: → drept (~700g) → stâng (~600g) .Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice) . linguale. 2) Plămânii .corzi vocale adevărate d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului.Funcţiile de nutriţie CURS 7. Sunt formate din cartilaje complete.Localizare: în cavitatea toracică. c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin orificiu glotic .mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false . 140): 1) Căile respiratorii extrapulmonare (Fig. aritenoide . APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA A.9 cartilaje: .16-20 inele cartilaginoase incomplete e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul hilului pulmonar. palatine.inferior: se continuă cu traheea . cricoid.Organe de schimb respirator . tubare. epiglotig . Ocupă majoritatea spaţiului cuştii toracice (Fig.Configuraţia externă: → un vârf 129 | P a g e . corniculate.Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele. Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de rezonanţă pentru sunete b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă . . de o parte şi de alta a mediastinului. La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene.3 neperechi: tiroid. .3perechi: cuneiforme.

Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul pulmonar. când se colectează lichid seros (hidrotorax). diafragmatică) → 3 margini (muchii): anterioară. Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural. ii. fibre de colagen şi elastice. cele 2 vene pulmonare. Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2. La acest nivel pătrund şi ies din plămâni: bronhia. care aduc sânge neoxigenat din ventriculul drept urmăresc traiectul arborelui 130 | P a g e . artera bronşică şi vena bronşică.→o bază → 3 feţe (costală. Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. îndepărtând cele 2 foiţe una de alta. Reţeaua sanguino-limfatică. mediastinală. La nivelul ei are loc schimbul de gaze. . . . iii. nervii şi vasele limfatice. denumit cavitate pleurală. Aceasta este formată din 2 foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă (viscerală).Este moale.. într-o cantitate mică.La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă. rezistent şi cu aspect buretos.. cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o bronhiolă respiratorie. Căile aeriene intrapulmonare (Fig.Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi. datorită sedimentelor de praf şi cărbune. în care există o presiune negativă (vidul pleural). 144) este unitatea anatomică şi fiziologică a segmentului pulmonar.. 143) Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii terţiare → bronhii cuaternare. posterioară.Structura plămânului: i.. . Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii pulmonari. Ramuri ale arterei pulmonare. Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid pleural. fiecare terminându-se cu saci alveolari). numită pleură. sânge (hemotorax). Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă: circulaţia funcţională şi circulaţia nutritivă. sau aer (pneumotorax). → bronhii intralobulare → bronhiole terminale → bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci alveolari Lobulul pulmonar (Fig. inferioară. Acesta are formă piramidală. 3-5 canale alveolare. Circulaţia funcţională reprezintă mica circulaţie.Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar. Cavitatea poate deveni reală în unele afecţiuni. . Este format din celule conjunctive. puroi (piotorax). artera pulmonară.

bronşic, iar la nivelul alveolelor capilarele desprinse din arteriole se unesc formân venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen la inimă. Circulaţia nutritivă se realizează pe seama arterelor broşice, cae iau naştere pe seama arterei aorte. Ele urmăresc ramurele arborelui bronşic, fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronşice duc sânge încărcat cu oxigen şi nutrimente la bronhii, arterele şi venele pulmonare şi pleure. Nu există comunicare între cele reţele sanguine. Venele bronşice drenează sângele din regiunea mediastinală a bronhiilor şi se deschid în venele azigos, iar restul trece în sistemul venelor pulmonare. iv. Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii simpatici cervicali şi toracali

B. Fizologia respiraţiei
Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor organice şi producerea de energie.

 Respiraţia
1. Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern

2. Internă (tisulară): la nivelul celulelor

1. Respiraţia externă:
a. Ventilaţia pulmonară: → inspiraţia: - durează ~ 1s. - Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi împingerea lor în faţă → creşte diametrul antero-posterior şi transversal - Contracţia diafragmului1 → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală determină coborârea diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină coborârea cu 10 cm) - La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se declanşează inspiraţia → muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea cutiei toracice → presiunea alveolară scade cu 1mm Hg → pătrunderea aerului în plămâni

→ expiraţia: - durează≈ 2s. - pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade

1

secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea 131 | P a g e

- în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele fiind trase spre interior, deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea coastelor b. Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
- Aerul inspirat cedează o parte din oxigen2 sângelui - CO2 3din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare - Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi alveole şi datorită grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator

c. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:

→HbO2 (98%) →dizolvat în plasmă (2%) CO2 este transportat prin sângele venos: →dizolvat în plasmă (5%) →HbCO2 (3%) →bicarbonaţi (HCO3-): 92% 2. Respiraţia tisulară: utilizarea oxidoreducere (mitocondrii)

oxigenului

în

procesele

de

SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP) Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea externă trebuie să se acorde între ele. Când nu există acest acord apare insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste ventilaţii (paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii suprafeţei de schimb respiratoriu (TBC).

 Reglarea respiraţiei
- Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică. Ritmicitatea mişcărilor este dată de activitatea permanentă a centrilor respiratorii bulbo-pontini (trunchiul cerebral) - Semnalul4 (transmis la început mai lent) este transmis de la centrii de mai sus prin motoneuronii nervului frenic şi determină contracţia muşchilor respiratorii şi determină inspiraţia. - În cazul unei supradistensii a plămânilor, inspiraţia este limitată reflex. Tensioreceptorii din căile respiratorii transmit informaţii centrilor respiratorii bulbo-pontini, care declanşează încetinirea inspiraţiei = reflexul Hering-Brewer de distensie. - Controlul respiraţiei se datorează informaţiilor venite de la diverşi receptori:

2 3

La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O 2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37 mmHg În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg. 4 Se declanşează la 3s.; transmiterea semnalului lent are ca scop evitarea respiraţia gâfâitoare

132 | P a g e

→mecanoreceptorii: stimularea lor prin colabare determinând reflexul Hering-Brewer inversat →chemoreceptorii: sesizează variaţii ale O2 şi CO2. Hiperventilaţia care apare în cazul după hemoragii severe se datorează acidozei (HCO3-) →baroreceptorii: sunt sensibili la scăderea presiunii sanguine→polipnee →proprioreceptorii din muşchi, tendoane: stimulează indirect centrii respiratorii în timpul mişcărilor →termoreceptorii: excitanţii reci aplicaţi pe tegument pot bloca respiraţia. - Respiraţia este reglată şi voluntar de centrii superiori (vorbit, cântatul vocal şi la instrumente de suflat)

 Volume, capacităţi şi debite respiratorii
În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume. Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul unui act respirator normal. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o inspiraţie normală (3000 ml). Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o expiraţie normală. Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o expiraţie maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se retractă în jurul hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz proba docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică. Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea AC+VIR+VER. Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o valoare de circa 3500 ml (AC+VIR). Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care rămâne în plămân după o expiraţie normală (VR +VER). Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate, fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate (AC+VER+VIR+VR). Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric. Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului 133 | P a g e

curent cu frecvenţa respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii de efort până la 100-200 l. Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc schimb de gaze. Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La persoanele sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate alveolele sunt funcţionale.

Figura 140 Aparatul respirator

134 | P a g e

Figura 141 Regiunea superioară a căilor respiratorii

Figura 142 Localizarea plămânilor în cutia toracică

135 | P a g e

Figura 143 Arborele bronşic

Figura 144 Lobulul pulmonar 136 | P a g e

Figura 145 Secţiune transversală prin cutia toracică Figura 146 Schimbul respirator la nivel pulmonar 137 | P a g e .

aspiro-respingător.are formă conică .1. 1. Intervine în apărarea organismului Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi A. APARATUL CIRCULATOR 8.este un organ cavitar (4 camere). 147). . spre stânga (fig. Morfologie şi anatomie -aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine. anterolateral. vârful este orientat inferior. . Inima Localizare: în mediastin.CURS 8. 148): 2 feţe: → anterioară → posterioară 2 margini: → dreaptă → stângă un vârf o bază 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi → posterior ventricule - - 2 şanţuri longitudinale: → anterior → posterior marchează septul interventricular - În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac Anatomia inimii - Inima prezintă un înveliş numit pericard: 138 | P a g e . este oblică faţă de planul medio-sagital al corpului.250-300g greutate Morfologie (fig. Sanguin Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi.

Compartimentele inimii (fig. ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită. Această proprietate. nodulul atrio-ventricular. care este bicuspidă (Fig. care prezintă la bază valvula semilunară aortică. o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară. Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase. 151). o În atriul stâng se deschid venele pulmonare. cu rolul de a ancora valvulele de la nivelul cordului. 150): o inima prezintă 4 camere: 2 atrii. fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut conjunctiv Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea contracţiei ritmice.- - - o pericard fibros o pericad seros:  foiţă parietală  cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)  foiţă viscerală (epicard) peretele cardiac (fig. o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul atrioventricular. prevăzut cu valvula mitrală. care aduc sânge cu oxigen de la plămâni. o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular o Atriile nu comunică între ele. La nivelul atriilor. care aduc sânge neoxigenat de la corp. ce ajută la închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl pompează în artera aortă. muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul ventriculului stâng. iar la nivelul ventriculului drept. numită şi automatism cardiac se datorează ţesutului excito-conductor nodal. 151). miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor. prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. pompat apoi în trunchiul pulmonar. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sinoatrial. Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă. 139 | P a g e . 149): o epicard o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace modificate. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară. la fel şi ventriculele. situate la vârful inimii. situate la baza inimii şi 2 ventricule. pe seama căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii.

Acestea sunt organe tubulare. Au perele mai subţire decât arterele de acelaşi calibru. Venele (fig. tunica medie are o cantitate mare de ţesut elatic o Musculare: au diametru mediu. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. între o arteriolă şi o venulă. aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. Cele mai mici vase se numesc venule. La nivelul venelor există valvule. o Arteriolele au calibrul cel mai redus. Tunica externă este mai groasă decât media. aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele vasului. - - - - - - 140 | P a g e . formează o reţea admirabilă (glomeulul renal). 154). tunica medie este foarte subţire. 3. asigurând vascularizaţia organelor. formate din endoteliu şi o membrană bazală. iar cân se interpun între 2 venule.  Circulaţia pulmonară Se realizează între plămâni şi inimă. unde sângele circulă antigravitaţional. 153) Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere. în special la organele situate inferior faţă de inimă. de obicei. însă lumenul este mai mare.- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace. Există şi excepţii: când se interpun între 2 arteriole. Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. Circulaţia sanguină La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia pulmonară şi sistemică) de vase sanguine. Sunt de 3 tipuri: o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei). vene şi capilare. predominând în tunica medie. 2. Vasele sistemului circulator (fig. a căror perete este format în general din 3 tunici: o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv (subendoteliu) o Tunica medie: conţine celule musculare. hipofizară). ce conţine fibre de colagen şi elastice. componenta musculară. fibre elsatice şi de colagen o Tunica externă: ţesut conjunctiv. Capilarele sunt cele mai mici vase. cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a prelua oxigenul. Acestea au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). formează o reţea portă (hepatică. Acestea formează reţele interpuse. În cazul vaselor mari. iar inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac) şi parasimpatice (aparţin nervului vag).

Proprietăţile inimii  Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism.  Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune. pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri. Viteza 141 | P a g e . Structura corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min. Ei preiau comanda atunci când centrul de automatismu superior este scos din funcţie.  Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul. Fiziologie 1. El nu intră niciodată în tetanos. Automatismul este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig.). 152). fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace. - Marea circulaţie (circulaţia sistemică) B. Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate periodică de lungă durată. În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara – 40/min.Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)  Circulaţia sistemică (marea circulaţie) Se realizează între inimă şi corp. fasciculul Hiss – 25/min). prin descărcarea automată de impulsuri.

dar valvulele semilunare se închid. Ciclul cardiac începe cu sistola atrială. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt relaxate. La nivelul nodulului atrio-ventricular viteza – 0.  Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole. trece în mod pasiv în ventricule. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular. presiunile din ventricule şi atrii tind să se egaleze. Prin deschiderea valvulelor atrioventriculare. Valvulele atrioventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui. în compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de la presiune mare la presiune mică.3m/s). înaintea apariţiei celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. Urmează diastola ventriculară în care ventriculele relaxându-se. datorită diferenţei de presiune. atriile se contractă şi ciclul reîncepe. În prima fază. În timpul sistolei. Prin contracţia atriilor sângele trece în ventricule.3s.1s. a sângelui ventricular. iar prin contracţia ventriculelor. deschizând valvulele semilunare. presiunea intraventriculară creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. În faza a doua. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s). presiunea intraventriculară scade. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a sângelui. Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul. viteza de conducere este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale. Când. Contracţia miocardului este o secusă. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial.05m/s. Ciclul cardiac O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. 2. iar relaxările se numesc diastole. prin umplerea ventriculelor cu sânge. adică se găsesc în diastola atrială. are loc contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră. 142 | P a g e . Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. Urmează imediat sistola ventriculară care duează 0. muşchiul se contractă izometrică. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt închise.03-0.4s inima se află în diastola generală. Ventriculul este acum o cavitate închisă. Sângele din aortă şi artera pulmonară tinde să revină în ventricule.  Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei. care durează 0.- - de conducere a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului atrial (0. La nivelulul nodulului atrio-ventricular. sângele este împins în sistemul arterial. Deci aproximativ 0. sângele din atrii. Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie.

La un ritm normal de 72contracţii/min. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare ventricul/minut (l/min). debitul cardiac este de 5l/min. iar înregistrarea grafică se numeşte electrocardiogramă (EKG). În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min. Debitul cardiac La fiecare sistolă. 3. 4. Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care pot fi înregistraţi cu aparate speciale. Se datorează contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic. Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic. din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml – debitul sistolic. Manifestările activităţii inimii Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. ceea ce explică pentru ce inima poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească.CICLUL CARDIAC Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele. 143 | P a g e .

datorită mai multor factori:  Forţa de propulsie a cordului  Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere.- - Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2 zgomote ale inimii. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul tensiometrelor. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice. rezistenţa este mare. 7. 5.  Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui. Circulaţia sângelui prin capilare La nivelul capilarelor.  Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul sistolei ventriculare.  Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor arterelor. Circulaţia sângelui prin artere În artere sângele circulă sub presiune. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează spre periferie. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular. Scăderea elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale. Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea presiunii arteriale. apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune şi filtrare. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte hipertensiune arterială. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos. durată mare şi de tonalitate joasă. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100140 mmHg). 6. iar scăderea hipotensiune. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă. La capătul venos. Schimbul de substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie. circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. Se datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală. 144 | P a g e . după filtrarea apei au loc procese de absorbţie. Circulaţia sângelui prin vene Mai lentă decât în artere. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate. La capătul arterial al capilarelor. asigurând circulaţia limfatică. corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare diastolei.  Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare.

De asemena. Parasimpaticul determină vasodilataţie şi bradicardie. adrenalina stimulează inima. care compensează efectul forţei gravitaţionale. pe de o parte şi a vaselor sanguine. o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor. Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. 8. care dacă se suprainfectează. o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD. Deasemenea. acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. Degradarea sistemului de valvule predispune la stază venoasă şi varice. coborârea diafragmului în inspiraţie apasă asupra viscerelor. o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în AD. pentru venele situate deasupra atriilor. în efort fizic.Este asigurată de: o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea sângelui din vene în atrii. pe de altă parte. prin accentuarea presiunii negative intratoracice. Reglarea activităţii cardio-vasculare Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei. dau naştere tromboflebitelor. există valvule situate la 5-7 cm. La fel este şi cazul sistemului circulator. Pentru cele situate sub atrii. permiţând întoarcerea sângelui spre AD. - 145 | P a g e . Spre exemplu. facilitând întoarcerea sângelui spre inimă. are loc adaptarea inimii. debitul cardiac creşte de 5-6 ori. Astfel.

Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică Figura 148 Morfologia inimii 146 | P a g e .

Figura 149 Peretele inimii Figura 150 Structura inimii .interior 147 | P a g e .

Figura 151 Valvulele inimii Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal 148 | P a g e .

Figura 153 Structura vaselor sanguine 149 | P a g e .

Figura 154 Arborele arterial 150 | P a g e .

Figura 155 Arborele venos 151 | P a g e .

care colectează limfa de la membrele inferioare şi de la intestin. partea stângă a capului şi gâtului. Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare. În regiunea abdominală există o dilatare a acestui duct. spre exemplu. Ductul toracic se varsă în vena subclaviculară stângă. partea dreaptă a capului şi gâtului. Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept. regoiuea toracică dreaptă. numită cisterna chiliferă. abdomen. Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei. Fluidul pătruns în capilare formează limfa. care se formează prin filtrarea celulară. Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul limfatic drept. Drenarea corectă a limfei este necesară pentru a împiedica acumularea de lichid interstiţial (edem).8. înapoi sângelui  Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge  Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului. lichidului interstiţial. Peretele capilarelor este format din endoteliu cu pori ce permit trecerea proteinelor. Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor sanguine. Ductul 152 | P a g e . regiunea toracică stângă. microorganismelor şi lipidelor absorbite. 156) Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor. prin producerea de anticorpi Limfa şi vasele limfatice (fig. În vilozităţile intestinale. Rolul sistemului limfatic:  Drenează excesul de lichid interstiţial. capilarele limfatice transportă lipidele absorbite din tractul intestinal.2 Alcătuire:   Sistemul circulator limfatic Vase limfatice Organe limfoide Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă.

dar participă la producera limfocitelor. Foliculii reprezintă locul de producere a limfocitelor. filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. Splina nu este un organ vital la adult. nasului şi a gâtului. Fără intervenţie chirurgicală. Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite regiuni ale corpului:  Ganglionii popliteali  Ganglionii inghinali  Ganglionii lombari  Ganglionii axilari şi cubitali  Ganglionii toacali  Ganglionii cervicali Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici. în care se distrug hematiile şi pulpa albă. în număr de 3 perechi. Deoarece este puternic vascularizată. ruptura de splină este mortală în 90% din cazuri. La copil. fiind implicaţi în imunitate. Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din care se desprind septuri ce împart ganglionul în foliculi. în cazul unei rupturi apar hemoragii masive. Splina unui adult conţine pulpa roşie. Pentru a împiedica decesul. Splina (fig. Dintre toate organele abdominale. Organele limfoide (fig. splina este un organ important în producerea de eritrocite. 153 | P a g e . la stânga stomacului. care conţine centri germinativi. Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. care părăsesc ganglionul prin hilul ganglionar.se deschide în vena subclaviculară dreaptă. combat infecţiile urechilor. 159) este localizată în hipocondrul stâng. 158 ) Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a lungul venelor limfatice. limfocite şi ţesut limfatic. Acestea din urmă converg în vase eferente. 157) Ganglionii limfatici (fig. Amigdalele. se apelează la splenectomie. implicaţi în producerea de limfocite. Aici pătrund vase aferente. splina este cel mai frecvent lezată. Alte organe limfoide: Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul faringelui. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul. de care este suspendată. care se ramifică în sinusuri. în apropiere de vena jugulară internă.

Are rol important în imunitate.Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui. La făt şi la copil este mai mare decât la adult. participând la maturarea unor limfocite (limfocite T) Figura 156 Sistemul de vase limfatice 154 | P a g e . în spatele manubriului sternal.

Figura 157 Organele limfoide Figura 158 Ganglion limfatic 155 | P a g e .

Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării celulare. creşterea şi repararea celulară. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale: Ingerarea Masticaţia Deglutiţia Digestia Absorbţia Defecaţia 156 | P a g e . precum şi producerea de energie.Figura 159 Splina CURS 9. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele intestinal. Hrana estze utilizată la nivel celular. fiind necesară o prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii chimice care constau în sinteza de enzime. diviziunea. O parte din mâncare nu este digerată. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul singur nu-i poate produce. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare. APARATUL DIGESTIV Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. fiind eliminată prin materiile fecale.

d.Tub digestiv a. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată. sunt: 1. Glande anexe a. Tunicile tubului digestiv (fig. 4. Cele 4 tunici. iar de la stomac la rect este epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. e. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor. absorbabile. Este formată din epiteliu de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat. 160) 1. cu rol de apărare. Pancreas 1. Fiecare tunică conţine un ţesut dominant. Mucoasa Submucoasa Musculara Seroasa 1. structura lui reflectând funcţia. Deasemenea. unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici. Glande salivare b. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm.Morfologia şi anatomia aparatului digestiv A. până la stomac. Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. O digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. c. 161) Tubul digestiv. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos Meissner). În acest ţesut conjunctiv există numeroşi ganglioni limfatici. Mâncarea ingerată trece prin tractul digestiv. ce asigură o serie de contracţii. Ficat c. Cavitate bucală Faringe Esofag Stomac Intestin subţire Intestin gros 2. 2. b. 3. numit musculara mucoasei. f. 157 | P a g e . Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de aproximativ 9 m. 2. există şi un strat subţire de ţesut muscular. de la esofag la orificiul anal. Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi limfatice ale submucoasei. este format din 4 straturi sau tunici. aflată în strânsă legătură cu mucoasa. de la interior spre exterior. La nivelul mucoasei se găsesc celule specializate în producerea de mucus. Epiteliu este însoţit de un strat subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire.

Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare. musculatură striată şi epiteliu de acoperire. Limba: ca şi organ digestiv. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările acesteia. situat posterior. acesta prezintă uvula (omuşor) palatină. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea alimentelor prin tractul digestiv. Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur. buze. în rest fiind musculatură netedă. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. pluristratificat pavimentos. musculatura extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului. Acestea sunt organe moi şi foarte mobile. ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea alimentelor. Deasemenea participă şi la articularea cuvintelor. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea 158 | P a g e . 4.3. Median. Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. cu fibre dispuse longitudinal. seroasa este înlocuită cu o tunică numită adventice. reduc secreţia şi contractă sfincterele). Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul orofaringian). Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi buze. Deasemena cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie. prevenind pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. etc. Obrajii sunt alcătuiţi din piele. Restul colonului şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Segmentele tubului digestiv a. dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor. Până la stomac. coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. Cavitatea bucală (fig. Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură striată. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a temperaturii lor. a le mesteca şi a forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui. limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. Cavitatea bucală este delimitată de obraji. peristaltice. 162) are rolul de a ingera alimentele. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele. acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. Nervul X cranian (vag) este sursa fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de mucoasa bucala. ţesut adipos subcutanat. Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular extern. palatul moale şi palatul dur. necheratinizat. Fibrele simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă peristaltismul. Stimularea parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. situat anterior şi palatul moale. Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach.). Între ele se află amigdalele palatine. De la uvulă.

iii. Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os. ii. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni: Coroana Colul Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola) De la exterior spre interior se disting: Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni.bucală. în care există vase de sânge şi nervi b. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. 1/1 C. Este un organ tubular colapsabil. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a pătrunde în stomac. Formula dentiţiei de lapte este: 2/2 I. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer. Este localizat imediat sub diafragm. Este o porţiune dilatată situată în stânga stomacului. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. iar o treime se găseşte în faringe. Aceştia sunt adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. 165): i. Stomacul (fig. a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. doar că este mai dură. începând cu incisivii. 2/2 PM Formula dentiţiei definitive este: 2/2 I. Corpul stomacului: este porţiunea centrală. Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului alimentar în esofag. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc incisivi. Formula se face pentru jumătate din gură. Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari. Structura dintelui (fig. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. 1/1 C. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate pentru diferite funcţii. În cazul aparatului digestiv comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul c. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag. fiind ataşată de osul hioid. 3/3 M. iar inferior cu duodenul. d. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual. Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. după care urmează 6 perechi de molari. fiind formată din fosfat de calciu. 32 de dinţi înlocuiesc această dentiţie. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte. de aproximativ 25 cm lungime. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. 2/2 PM. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian. Fundul stomacului. în contact cu diafragmul. cea mai mare a stomacului 159 | P a g e . formând dentiţia definitivă. situat posterior faţă de laringe şi trahee. Aceasta este înlocuită de cement la nivelul rădăcinii. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu esofagul. Omul este difiodont.

Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. 2. Mucoasa prezintă cripte gastrice. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului. La un cadavru. e. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală. mare. Tunica musculară prezintă în plus un strat muscular oblic. în apropiere de stomac. Intestinul subţire (fig. Intestinul subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2. Suprafaţa de absorbţie a intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare. Cele două canale se deschid printr-o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei ridicături (papila duodenală). Faţa concavă este orientată spre stânga. este aproximativ de 2 ori mai lung. Segmentele intestinului subţire: 1. Acestea sunt: lungimea intestinului. 166) Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden. Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din submucoasă. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric superior. Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui Oddi. Celulele parietale produc HCl. care se continuă cu duodenul. La acest nivel se finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. care secretă mucus. mică şi una convexă. datorită relaxării musculaturii. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală.iv. unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. 3. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime. jejun şi ileon. iar marele epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. care conţine atât fibre simpatice. Sfincterul piloric separă stomacul de intestinul subţire. care se deschide în intestinul gros. care permit distensia stomacului. cât şi parasimpatice. restul este retroperitoneal. Celelalte celule specializate produc pepsinogen. fiind regiunea fixă a intestinului subţire. a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu microvili. în care se deschid glande gastrice. Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. În mezenter se găsesc vase de sânge. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C. vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. nervi şi vase limfatice. pliurile circulare. 160 | P a g e . Unele celule sunt speializate pentru producerea de mucus. iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale.4 cm la o persoană vie. În afara unei mici porţiuni. Prin formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se deschid glandele Lieberkűhn).

Intestinul gros (Fig. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală umedă. 2. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic. rect şi canalul anal. despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului 161 | P a g e . Glandele anexe a. Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic. Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele. Astfel se produc zilnic 1. Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul. Există numeroase glande salivare mici răspândite în mucosa bucală. iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă. Canalul anal comunică cu exteriorul prin orificiul anal. fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul urechii. cântărind aproximativ 1. iar ultimii 2 canalul anal. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre. b. mai bogată în enzime şi celule mucoase. între piele şi muşchiul maseter.f. Fiecare glandă conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare. Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. Glandele salivare b. transvers. 168) este cel mai mare organ intern.5 m. colon. Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Ficatul c. De acesta este legat apendicele cecal. Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul anal. 167) Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1. Este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern.5 l de salivă.3 kg la adult. Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum. Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă. Pancreasul a. submaxilarele şi parotidele. ce intervine în apărarea organismului contra infecţiilor. Cecumul reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. Ficatul (fig. Saliva produsă de această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă. interhepatofrenic drept şi stâng. Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. care determină o secreţie mucoasă. descendent şi sigmoid. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică. Are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei puternice. însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3 perechi de glande salivare: sublingualele. care produc mucus.

Vezicula biliară. un canalicul biliar şi nervii vegetativi. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun. Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic. şi între care se găsesc. formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul hepatogastric. o ramusculă a arterei hepatice. fără perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. prin unirea lor. care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist (Fig. lobul caudat. denumit spaţiul lui Kiernan. Marginea ficatului este situată inferior. în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic. iar înapoia lui. Acesta prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular. Canalul hepatic comun şi canalul cistic. peritoneul visceral hepatic trece pe stomac. care reprezintă originea venelor suprahepatice. La acest nivel. vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare. care merg către periferia lobului. o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri. iar sinusoidele. În şanţul transvers se află hilul hepatic. alcatuită din peritoneul visceral. care părăsesc ficatul. dintre care două sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi lobul stâng: în centru.falciform. Cele intrahepatice încep prin canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe: o Faţa superioară sau diafragmatică. Din şantul transvers. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar. Dar. este brăzdată sagital de un şanţ. formează canalul coledoc. pe pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară. înaintea şanţului transvers. capilarele sinusoidale ale venei porte. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu. prezintă un fund. ce conduc sângele hepatic în vena cavă inferioară. situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită. 162 | P a g e . spaţiul subhepatic. un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală. de pară. menţionăm că ficatul are o tunică seroasă. În ce privesşe structura. în care mai jos se deschide şi canalul cistic. dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. lobul pătrat. dispuse în reţea. numit spaţiul lui Disse. fără endoteliu. în care se afăa o ramusculă a venei porte. sfincterul Oddi. iar dedesubtul lui. 170). care pare să formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal. foiţa peritoneală viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează ligamentul falciform. unitatea morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. convexă. în vena centrolobulară. 169). adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele pediculului hepatic: artera hepatică. iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare.

alungită transversal şi aşezată între potcoava duodenală şi hilul splinei. Pancreasul (fig. în interiorul căreia canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu – canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. posterioară şi inferioară. este o glandă formată din lobuli şi acini glandulari. Acest complex de ţesut şi canale formează pancreasul exocrin. care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. Colul corespunde unei incizuri a glandei. ca şi de rădăcina mezocolonului transvers. înscris în cavitatea potcoavei duodenale. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de peritoneul parietal posterior. Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin. pe unde trec vasele mezenterice superioare. insulele lui Langerhans. Capul glandei. 171) este o glandă mixtă. Ca structură. este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o prelungire inferioară.c. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară. trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada pancreasului. procesul uncinat. acoperiţi de o capsulă proprie. care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară. Are o formă de prismă triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. 163 | P a g e . În interiorul glandei se mai observă îngrămădiri celulare diseminate sub formă de insule.

Fig. 160 Aparatul digestiv 164 | P a g e .

Fig. 162 Cavitatea bucală 165 | P a g e . 161 Tunicile tractului digestiv Fig.

163 Structura dintelui Fig. 164 Structura stomacului 166 | P a g e .Fig.

165 Radiografia stomacului Fig. 166 Intestinul subţire şi adaptările lui 167 | P a g e .Fig.

167 Intestinul gros Fig. 168 Ficatul .Fig.morfologie 168 | P a g e .

Fig. 170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic 169 | P a g e . 169 Lobulul hepatic Fig.

alimentele. La om digestia este extracelulară. 171 Pancreasul I.Fig. prin acţiunea sucurilor digestive. Fiziologia aparatului digestiv Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi asimilate de organism. sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul peretelui intestinal. Digestia Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în tubul digestiv. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv. Digestia intracelulară se întâlneşte doar ocazional. pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă. având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau în remaniere osoasă (osteoclastele). 170 | P a g e . astfel transformate. având loc în cavitatea tubului digestiv.

Din punct de vedere chimic. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele. sub acţiunea amilazei salivare şi a maltazei. fosfaţi. faringian şi esofagian. Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri. urmează deglutiţia sau înghiţirea. în stomac. Na. uree şi acid uric. sulfaţi. NH4. Digestia fizică constă în: . În cavitatea bucală încep primele transformări chimice.Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului digestiv Digestia bucală Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală. Ca. 171 | P a g e . în perioada când nu se face ingerare de alimente. Deglutiţia După ce bolul alimentar a fost format.2). cât şi una chimică. mucină şi enzime).8 – 7. Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal. saliva este alcătuită din 95.3% reziduu uscat.Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor . carbonaţi şi bicarbonaţi de K. globuline. Alimentele ingerate sunt digerate încă din cavitatea bucală. salivaţia nu se întrerupe.7 % apă şi 4. Aici are loc atât o digestie fizică.Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei . Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază. este slab acid (pH = 6. Mg. Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine. act numit ingerare.Formarea bolului alimentar Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă. prin faringe şi esofag. transparent şi spumos. Trebuie remarcat că la om. Prin deglutiţie înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală. Saliva este un lichid puţin vâscos. Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi 500 ml/24 ore. având loc continuu.

pe când celelalte faze sunt reflexe. întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire. împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. În timpul acestei acţiuni de amestecare. Timpul esofagian. conducerea lui prin acest tub este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului.9 – 1. este alcătuit din 99% apă. Pentru amestecarea alimentelor. alimentele se îmbibă cu suc gastric. stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice. Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici. împing bolul alimentar în esofag. Principalul rol al sucului gastric este în digestie. Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari. Alimentele lichide trec din esofag. Analizându-se procesul de deglutiţie. care măresc şi micşorează circumferinţa stomacului.5%). direct în intestinul subţire. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe. până vine în contact cu palatul moale.2 – 0. este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului.Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii. Sucul gastric este un lichid incolor. spre fundul cavităţii bucale. Rădăcina limbii apasă pe epiglotă. Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). Din punct de vedere chimic. vălul palatin se ridică şi separă nazofaringele de orofaringe. prin stomac. săruri minerale (cloruri. Digestia gastrică Bolul alimentar.5). Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de acţiunea HCl. fosfaţi. Undele se succed la un interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. Enzimele sunt labfermentul. Transformările chimice care se produc la acest nivel sunt secundare. 172 | P a g e . Funcţia principală a stomacului este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare. Prin aceasta ele se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. ajungând în stomac. care scurtează şi lungesc stomacul. împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. pepsina şi lipaza gastrică. începând de la cardia spre pilor. sulfaţi de K. Se realizează sub formă de undă. Timpul faringian. Aceste mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său. acid (pH = 0. s-a constat că faza bucală este voluntară. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag. Muşchii faringieni contractându-se. acid clorhidric (0.

1-2g‰ colesterol. 0. Între digestii. chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei sucuri digestive: sucul pancreatic. permiţând astfel absorbţia grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A. mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi substanţe minerale (cloruri. E. 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu). carbonaţi). Rolul bilei (sărurilor biliare): . care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară. 0.Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică . acid uric şi uree. dând produsele finale ale digestiei. bila este stocată în vezica biliară. se elimină în duoden direct din ficat.Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ . K şi F.5 -9). . D. Astfel. Celulele hepatice produc bilă în mod continuu. bila şi sucul intestinal Bila Este produsul de excreţie al ficatului.Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros. se mai găsesc mici cantităţi de acizi graşi. fosfaţi. care sunt substanţe absorbabile şi asimilabile.Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă.1% lecitină. În intestin. Sucul pancreatic 173 | P a g e . având rol antiputrid . Este alcalin (pH = 8. se deosebesc 2 tipuri de bilă: bila hepatică. produsă de hepatocite. este de 800 – 1000 ml.Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic SUCUL PANCREATIC Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore. Este alcătuită din 95 – 97% apă.5% pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină). datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine. la om.Digestia intestinală Finalizează transformarea alimentelor. care în timpul digestiei. care se varsă în duoden din vezica biliară. Alături de acestea.

mucină şi enzime). Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi. Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen. uşor sărat şi cu reacţie alcalină. globuline. Enzimele intestinale au o acţiune specifică. cloruri şi fosfaţi). chemotripsinogen. Sucul intestinal Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. clorura de sodiu şi fosfaţii. Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. 174 | P a g e . Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu. Este incolor.conţine: apă (98%) şi reziduu uscat (2%). inodor. lipaza pancreatică şi amilaza pancreatică. Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine.

În stomac se absorb apa. masa 175 | P a g e . În cazul reflexului vomitiv. Absorbţia glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor comun pentru Na. Aici. Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal în fragmente mai mici. alcoolul. Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale. În celulele intestinale. hidrogenul sulfurat. transformându-se în chil intestinal. Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale. ce alcătuiesc flora specifică. Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. - În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin. În amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. Acesta conţine mucus. Lipidele se absorb în mod diferit.În intestinul subţire. De la polul bazal. în intestinul gros există numeroase bacterii. aminoacizi. Sub acţiunea lor. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon trec pasiv în celulele intestinale. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic). Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică). chimul gastric suferă. o mică cantitate de enzime şi apă. În afara acestui suc. glicerina şi acizii graşi). Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare: indolul. Na. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici. Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se scurtează. Cl. de unde trec în sânge şi limfă. altele acţionează asupra proteineleor (fermentaţia putridă). chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire. Acestea sunt: Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. care trec în intestinul gros. scatolul. masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa intestinului gros. pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. rămân substanţele nedigerabile. intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului. digestia. Favorizează şi absorbţia. în continuare. de unde ajung în sângele portal. monozaharidele trec pasiv în sângele portal. Funcţia intestinului gros La extremitatea inferioară a intestinului subţire. Absorbţia intestinală Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. permite absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor. Prin musculatura sa. contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor. aceste unde au un sens de propagare opus. Prin toate aceste transformări. glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman. rezultă nutrienţii (monozaharide.

Proteinele în exces sunt convertite în lipide. acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism. Reprezintă o rezervă lipidică. Deasemenea are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide). cât şi substanţele nutritive luate din mediu. D. Absorbţia. Depozitează fier. în mod permanent. La făt are funcţie hematopoietică Degradarea hematiilor şi captarea fierului Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze. În sens larg. Acest act este controlat voluntar după vârsta de 3 ani. se numeşte defecaţie. Funcţiile ficatului Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. carboxilaze) Menţinerea echilibrului acido-bazic Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului. între organismul viu şi mediul înconjurător. METABOLISMUL Metabolismul reprezintă atributul esenţial. B2. Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le suportă în organism. Acesta se poate sintetiza din substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). supuse uzurii şi reînnoirii. K şi PP. sinteză) şi se realizează cu un consum energetic. Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150 g. ficatul este cel mai mare producător de căldură - CURS 10. stocând o parte din lipidel organsimului. Reprezintă o rezervă de glicogen. B1. protrombină).de alimente nedigerate se transformă în materii fecale. La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen. Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. fundamental al materiei vii. 176 | P a g e . ce are loc. Toate aceste transformări poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse: asimilaţia şi dezasimilaţia. în funcţie de necesităţile organsimului. atât combinaţiile chimice din propria structură. cupru şi o serie de ioni Reglează cantitatea de apă din organism Depozitează vitaminele A (95%). Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul ficatului. prin metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie. B12. car este mobilizat. Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect.

histidina. izoleucina. Amoniacul. deşi prezentă şi în alte ţesuturi. spre deosebire de acizii graşi şi glucoză. arginina). concentraţia amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. acestea din urmă primesc azot. rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino. Ficatul este sediul detoxifierii amoniacului pe calea ureogenezei. treonina. deoarece ca amoniac liber este toxic. În bolile hepatice. ca o consecinţă. cu formare de uree şi calea de formare a glutaminei. Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. trebuie să fie eliminat din organism sau transformat într-o formă netoxică. dioxidul de carbon şi amoniacul. dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice. Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici (care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat). Ureea este eliminată din organism prin urină. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele. În catabolism rezultă energia necesară în procesele de sinteză. apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. Detoxifierea pe calea formării glutaminei. intrând în structura diverselor proteine. În organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele. unele ciuperci şi alge albastre-verzi. valina. Organismul uman poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. o acumulare a acestui compus în sânge. sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. triptofanul. 2) Catabolismul aminoacizilor Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi. inclusiv a celor introduse cu hrana. cu toată formarea sa continuă. fenilalanina. metionina. Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie. Procesul biologic de fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută peste o anumită limită. Căile de transformare a amoniacului sunt: ciclul ureogenetic. Insuficienţa hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi.Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism. Acest fapt indică existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului. şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa. În metabolismul amoniacului. are loc în cea mai mare măsură în ficat. În celulă. utilizat în sinteza de aminoacizi. În condiţii normale. leucina. iar glutamina nefiind toxică este păstrată. Obţinerea de amoniac din N2 poate fi realizată de numeroase bacterii. numiţi aminoacizi esenţiali (neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina. N 2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei componenete. precum şi în dereglările metabolice asociate cu 177 | P a g e . Metabolismul aminoacizilor 1) Biosinteza aminoacizilor Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH3 (amoniac) care se obţine din N2 (azot atmosferic). Amoniacul este toxic mai ales pentru ţesutul nervos. ficatul are un rol fundamental. Ceilalţi 10.

în timp ce hormonul de creştere este necesar menţinerii proteinelor musculare. Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică. ci este valabilă pentru toate. În tot timpul digestiei. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor. Aceste componente de degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena portă. De aici ajung la ficat. constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului. care sunt produse în ficat şi în sistemul reticuloendotelial. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism: 178 | P a g e . ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin. Absorbţia proteinelor în organism 2. Organismul prezintă o capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ. Metabolismul proteinelor Proteinele alimentare. Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din tractul gastro-intestinal. sunt scindate până la stadiul de peptide cu moleculă mică şi. numite proteolitice (proteaze) şi are loc prin hidroliză (cu participarea apei). absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant. forma de absorbţie a proteinelor. cu excepţia celor plasmatice. unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut.bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a aminoacizilor. constituind proteinele tisulare. în final până la stadiul de aminoacizi. 3. Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii peptidice din moleculă. iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele sanguine şi de aici în vena portă. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. cum este ficatul pentru glucide sau un ţesut specializat. cum este ţesutul adipos pentru lipide. De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate celulele corpului. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă azotată negativă. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism sub formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv (fenomenele de şoc anafilactic). unde o parte sunt metabolizate mai departe. Degradarea se realizează de către enzime specifice. ajungând în ficat. Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură: 1. Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura necesităţilor proprii. Metabolismul azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport constant între sinteza şi degradarea proteinelor. Absorbţia proteinelor Are loc în principal sub formă de aminoacizi. ţesuturile îşi reînnoiesc permanent proteinele. Hormonul tiroidian este necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare. adrenalină. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special. hormon de creştere scade aminoacidemia. iar o parte sunt trecute pe cale sanguină diverselor organe. Administrarea de insulină. între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor de degradare azotaţi. Proteinele sunt sintetizate chiar în ţesutul respectiv. sub acţiunea enzimelor digestive specifice.

deoarece glucidele au rol esenţial în organism. Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina). care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a ADN-ului într-o catenă de ARNm. Procesul are loc în două etape. În cazul proteinelor complexe. cetoacizi care participă la neogeneza glucidelor Biosinteza proteinelor În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. pe căile specifice lor. nu poate trece prin membrana celulară. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a proteinei de interes. proteine structurale b. 179 | P a g e . rămânând depozitat în ficat. Catabolismul proteinelor Proteinele din organism sunt înlocuite. Obţinerea glicogenului implică procese de scindare a glucidelor alimentare. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul ribozomilor. hormoni. organismul posedă un centru de depozit: ficatul. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime. Acesta. în funcţie de necesităţile organismului. pe măsura degradării lor. datorită insolubilităţii şi moleculei mari.a. Metabolismul glucidelor în organismul uman Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările alimentelor în glucide necesare organismului. în citoplasmă A doua etapă: translaţia. precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea acestor glucide în organism. iar în cazul unui aport insuficient al acestor componente. Organismul îşi procură glucidele necesare. are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide. Prima etapă: transcripţia. în special din glucide alimentare. trebuie să fie degradate şi componentele prostetice. de unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. Sunt hidrolizate până la stadiul de aminoacizi. sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi pentru a se asambla prin legături peptidice. Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic.

ptialină polizaharide Glucidele din alimente oligozaharide amilaza dextrine pancreatică maltaza zaharaza glucoză + glucoză + fructoză maltoză maltaza maltoza zaharoza lactoza lactaza monozaharide În organismul uman. Catabolismul glucidelor 180 | P a g e . lactoză Polizaharide: amidonul. metabolismul glucidic are următoarele aspecte: 1. fructoză. Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici 3. Această hidroliză este realizată de enzime hidrolitice specifice. coacere uşurează acţiunea enzimelor din sucul digestiv. glicogenul.Glucidele din alimente scindate monozaharide polimerizare Glicogen hepatic Lipide în ţesutul adipos Glucoză sanguină Glicogen în ţesuturi Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare Monozaharide: glucoză. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli 2. celuloza Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. Pentru aceasta polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. Prepararea alimentelor prin fiebere. riboză Glucidele din alimente Dizaharide: zaharoză.

Gliconeogenza din compuşi proteici. Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în funcţie de aminoacizii componenţi (glucoformatori). galactoza administrată este eliminată prin urină ca atare. componentă cheie a întregului metabolism glucidic. indirect: în 2 etape succesive: 181 | P a g e . fructoza.poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora. reacţie care constituie cea mai importantă sursă de energie pentru organism. Valoarea glicogenetică a proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine. ficatul are capacitatea de a sintetiza glicogen şi din componente neglucidice. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent galactoza. deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în glicogen. galactoza. ca în cazul degradării digestive a glicogenului alimentar. Glicogeneza hepatică S-a dovedit că hexozele (glucoza. 3. manoza) sunt precursori ai glicogenului şi că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în glicogen. 2. Oxidarea totală până la CO2 şi H2O. Poate avea loc: a. un dizaharid sau glicogenul. Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului. a. fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză. Spre exemplu proteinele musculare sunt în procent de 58% glucoformatoare. Gliconeogeneza În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare. direct: într-o singură etapă b. cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume: I. puternic polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic. a. glicocol. Glicogenul hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele. Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a moleculei mari. Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite. depinzând de transformarea în glucoză. Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această componentă. Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină. pe când glicogenul din fiecare organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ. Catabolismul glucidelor . În insuficienţă hepatică. Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea glucidelor). Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză. glicogenul. Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen. Testul se numeşte proba galacozuriei provocate. acidul aspartic. Această capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina. acidul glutamic. Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică consum de energie şi aceasta este dată de către ATP. Acesta este transformat în glucozo-6-fosfat. Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului.1. atât pentru acelaşi ţesut. cazeina 48%. componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea glucidelor.

având rol termoreglator. glutationul. la sfârşitul căreia se formează 36 ATP. depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor 182 | P a g e . În timpul absorbţiei. care se hrănesc. Această etapă are loc în mitocondrii. trece în interiorul celulelor din peretele intestinului. După ce ajung în celulele intestinale. S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei. K+ etc. Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină.. Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia. AMP. METABOLISMUL LIPIDELOR Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente → o sursă indirectă: glucidele alimentare Absorbţia şi transportul lipidelor Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt. Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această formă nu pot să se absoarbă. Ca2+. Aceste etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex constituit din enzime cu acţiune specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici. care va intra în următoarea cale metabolică. constituind ţesutul adipos. ce reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism. cum sunt: 1. . Depozitarea lipidelor Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:  Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit  Depozitate temporar în ficat  Oxidate în ţesuturi Depozitarea gliceridelor În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide: – de rezervă – protoplasmatice Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice. la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici). acizii graşi se combină cu glicerina formează lipide specifice organismului uman. Deasemenea se obţine şi 2ATP. pentozele (calea pentozo-fosfaţilor) 2. II. Transformarea în componente biologic importante. Influenţa alimentaţiei este foarte mare. constituind aşa-numita cale glicolitică Embden. concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult.prima: anaerobă (glicoliza). şi anume: ATP.a doua: aerobă. În ţesutul muscular. combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun. Astfel. Parnas (EMP). începe de la glicogen şi implică o secvenţă de 12 etape majore. Mayerhorf. ionii Mg2+. La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic. în general. reprezentând etapa respiraţiei celulare. funcţionează şi ca izolator termic. locuitorii din Laponia. ADP. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici. plasma devenind latescentă (cu aspect de lapte). favorizând transportul gliceridelor. Această etapă se numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs). care trec în limfă sau sânge. Aceştia constituie combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale. Toate substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat. pentru a fi detoxifiate. cu grăsime de focă sau de balenă. climatul şi regiunea unde sunt localizate în organism.

Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH).apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat. degradându-se până la CO2 şi H2O. Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice. dar metabolizarea mai departe a acestor componente nu are loc în ficat. Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. prin glicoliză. Aceasta. Astfel. Catabolismul gliceridelor Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic. ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul. printr-o mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi. În condiţii patologice însă. o depozitare masivă de grăsimi în ficat. ci în ţesutuile extrahepatice. care va resintetiza glicogen hepatic. ceea ce duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen.cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină . 2. În condiţii normale. ceea ce duce la acumulare excesivă de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină. au o grăsime asemănătoare cu aceea a untului de cocos. cetoza poate fi produsă de: 1. iar cele din profunzime sunt consistente. Locuitorii din Polinezia. Cetoza. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în αglicerofosfat. În acest caz. α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară. ca o consecinţă. sau de organe. Cea mai importantă cale este β-oxidarea acizilor graşi. Formarea corpilor cetonici În dereglarea metabolismului glucidelor. organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). acidul β-hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). oxidarea nu are loc. H2O şi energie. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice: . care se hrănesc în special cu nuci de cocos. intră în ciclul Krebs. au o structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. Din depozitul de lipide. Acesta se va găsi sub formă de corpii cetonici. degradarea acizilor graşi se 183 | P a g e . Catabolismul glicerinei. care conduce la degradarea completă cu formare de CO2. catabolismul gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi. se degradează până la acid lactic. Astfel.cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge . Acesta. dar spre deosebire de acestea. Compoziţia şi constituenţa lor sunt constante şi independente de alimentaţie. Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. Sediul de formare a corpilor cetonici. Se mai numesc şi lipide de structură sau constituţionale. Catabolismul acizilor graşi. apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în ţesuturile extrahepatice. Derivă tot din lipidele de rezervă. creşterea generării de corpi cetonici în ficat. Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului.animale. Cauzele cetozei. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice. apare un exces de acetil. ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare duce la CO2 şi H2O. Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. la rândul ei. Cele subcutanate rămân semifluide. Deasemenea. deci a cetogenezei hepatice. sub formă de acetil-CoA.

Este în special activă în ficat şi intestin. catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime. Metabolismul colesterolului Origine: 1. este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor complexe solubile numite acizi coleinici. 2. exogenă: alimentaţie: 0. Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma cărora se elimină corpii cetonici. Eliminarea colesterolului. Procesul de biosinteză a colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare.3-1g/zi. NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul). Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D3. În diabet nu există o lipsă de glucide. duce însă la un efect similar. Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă. Transformarea provitaminei în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare. suprarenalele. urmează apoi pielea. în timp ce colesterolul nu suferă acest proces. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică. Pregnenolonul este un compus prezent în toate reacţiile de transformare. există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. Excesul de corpi cetonici sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o consecinţă apare cetoza. endogenă: prin biosinteză în organism. iar o parte este eliminat prin materiile fecale. ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. Valoarea calorică a alimentelor Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru un anumit aliment dat – valoarea lui calorică. Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte mult în cele sanguine. Catabolismul colesterolului. Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. testiculele etc. în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. ci un exces de glucoză în lichidele organismului. Catabolismul colesterolului. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica biliară. cum ar fi acizii biliari şi hormonii steroizi. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. La om nu implică o degradare a inelului sterolic. şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. cât şi ale scheletului sterolic. implică modificări ale catenei laterale ale colesterolului. În bilă se găseşte sub formă de alcool. Reacţia care are loc. respectiv valoarea lui energetică. Deşi colesterolul este o substanţă greu solubilă. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza. ci numai o degradare a catenei laterale. Biosinteza colesterolului. cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul). glutationul (tripeptid).va produce cu o viteză mai mare decât cea uzuală. atât de diferită. Parenchimul hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. 184 | P a g e . Mobilizarea excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus. colesterolul cristalizează formând calculi (colelitiază). CoA (coenzima A). Această situaţie. ATP. În stază biliară prelungită. dar şi o metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi. cu excepţia celui nervos. Poate fi realizată în toate ţesuturile.

În interiorul corpului. temperatură normală a corpului). de care nu se poate dispensa organismul. menţinerii metabolismului de bază. valoarea metabolismului este de 39. circulaţiei sanguine. producerea de energie de către celulă creşte şi acest fapt este legat de o creştere a respiraţiei.1 kcal. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să aibă în mod continuu la dispoziţia ei energie. Metabolismul bazal se exprimă în kcal. lipidelor şi proteinelor. Metabolismul bazal Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia pentru realizarea de travaliu. metabolismul bazal. chiar în repaus complet.3 kcal. cu secreţiile (urinare.4. Această energie numită energie de întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se înţelege sub numele de metabolism bazal al organismului. pe de altă parte.7 şi între 185 | P a g e .). În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală transformată.3 kcal. pe de o parte. Necesitatea energetică variază cu o serie de factori. Necesitatea organismului în creştere este foarte importantă. este legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii celulare. Metabolismul de bază include energia necesară respiraţiei. glanda care secretă etc. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide . atât în afara organismului. degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe oră. La bărbaţi între 20-50 ani. În acest caz se adaugă necesităţii energetice corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi necesitatea energetică în vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării celulare. vârsta. Cu vârsta. natura alimentării. contracţiei intestinale. travaliului. de exemplu). 1g lipide – 9. continuă să fie sediul unei respiraţii intense şi degajează multă căldură. chiar în stare de repaus complet. Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu poate fi scăzută. Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a adăuga energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare. până la CO2 şi H2O.) şi cu starea patologică. cu travaliul muscular (respiraţia şi circulaţia). travaliul muscular etc. necesitatea construirii elementelor constitutive scade. 1g proteine – 5. Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea fiziologică (starea de nutriţie. deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism. menţinerii tonusului muscular. greutatea etc. Această energie minimă. Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la o temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut. astfel că produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI Necesitatea energetică a organismului este repartizată. valorile pentru proteine sunt mai scăzute. cât şi în interiorul său.A fost determinată valoarea energetică a glucidelor. Când celula intră în activitate (muşchiul care se contractă. O celulă.

Invers. unul moderat cu 100-200%. ceea ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului bazal. Este o reglare chimică a temperaturii. prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare sau reflexe (frison). 1. Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism.2. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea dinamică specifică. în leucemii. Această luptă împotriva frigului cere o cheltuială de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce printr-o creştere a consumului de O2. în afecţiuni cardiorenale. socotită a fi de 30° C pentru un om dezbrăcat. Rolul travaliului secretor. care produc căldură (creşterea termogenezei). în afara acestor limite valorile sunt patologice. 3. Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. Chiar un exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%. Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. ingerarea alimentelor Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului. 2. travaliul intelectual 4. organismul luptă împotriva căldurii prin transpiraţie. 24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat gros. urinare) consumă energie.7 kcal/m2 de suprafaţă corporală/oră. metabolismul de bază este scăzut până la -50% în hipotiroidism. temperatura exterioară 2. Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră. al somnului. sudorale. Toate secreţiile (digestive. această luptă consumă energie. organismul luptă împotriva frigului printr-o exagerare a arderilor. Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C. Cele mai importante sunt: 1. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie liberă de către travaliu şi energie calorică. când muşchii sunt relaxaţi. Când se ridică. în diabet insipid. Metablismul energetic de funcţionare Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care reprezintă. doar energia de întreţinere). Rolul temperaturii mediului ambiant. astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie această energie potenţială. travaliul muscular 3. psihic. metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai crescut. Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor intermediare care eliberează energie. la femei între 20-50 de ani este de 36. în unele insuficienţe hipofizare. În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie: 186 | P a g e . Rolul travaliului muscular. 4.50-70 de ani este de 35. în febră. În timpul somnului. ce este măsurată tot printr-un consum mai mare de O2. Metabolismul de bază exprimă producerea de energie minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie. Variaţii de ± 10% faţă de valorile normale nu trebuie socotite ca patologice. metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc. în poliglobulie.9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32. Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură. iar un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori mai mari decât cele în repaus complet.

Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni. în funcţie de vârstă. Astfel. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic 3. Cantitatea de apă variază. iar 1/3 extracelular. din care 2/3 în interiorul celulei. vitamine. Rolul elementelor minerale în organism 1. Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea corporală. embrionul are 94% apă. Au rol esenţial în activitatea enzimelor. ţesuturi şi lichidele din organism pledează pentru necesitatea acestora în toate sistemele biologice. Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă) 2. 5.kilocalorii Repaus complet Sedentar Muncă uşoară Muncă obositoare Muncă foarte obositoare Sarcină Alăptare Bărbat 1800-1900 2200-2400 2400-3050 3300-3800 4150-6500 Femeie 16000-1800 2100-2200 2500 3000 2500 3000 Necesitatea de energie în raport cu vârsta: Vârsta Înainte de un an 1-3 ani 4-6 ani 7-9 ani 10-12 ani 13-15 ani (fete) 13-15 ani (băieţi) 16-20 (fete) 16-20 (băieţi) Kilocalorii 1000 1200 1600 2000 2500 2800 3000 2400 3800 Metabolismul apei şi a electroliţilor Omniprezenţa elementelor minerale în celul. Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:  Apa  Sărurile  Gazele Apa Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec toate fenomenele chimice corelate cu viaţa. respectiv inhibitori. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori. 187 | P a g e . sex. enzime). Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism 4. iodul intră în structura hormonilor tiroidieni etc. starea fiziologică. de exemplu. cobaltul intră în structura în vitaminei B12.

lacrimile 98%. un aport minim. Pentru menţinerea presiunii osmotice. Originea exogenă. Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil. legată în celulă. Aproximativ 50% din apa din organism este în musculatură. Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:  conţinutul în electroliţi al organismului  afinitatea coloidelor tisulare pentru apă. iar femeia 40 – 52% apă.Apa lacunară (interstiţială) Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie. Menţinerea volemiei este deosebit de importantă. bărbatul adult 60 . Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile. Rolul fundamental îl deţine NaCl. limfă) . 188 | P a g e . organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul. Originea apei din organism 1. Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra presiunii osmotice a mediului interior. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor organice. Repartiţia apei în organism Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente. O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa.62% apă. Compartimentul extracelular cuprinde: . Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. 6-11% în piele. Apa se găseşte în schimb permanent în organism. orice eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o eliminare sau reţinere de apă. însă. 2. unul extracelular şi altul intracelular. Scade cu vârsta şi această scădere s – ar datora: a. însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice. Cea mai mare cantitate din acest aport se datorează lipidelor. iar cea mai mică proteinelor.Apa de circulaţie vasculară (sânge.noul născut 66 – 86% apă. bila 86% apă. provocată la rândul ei de creşterea presiunii osmotice a mediului interior. Creşterii cantităţii de substanţă organică. încetează să mai funcţioneze. deoarece. Sărăcirii ligamentelor în apă b. Reglarea cantităţii de apă în organism Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina prin calculul echilibrului dintre aport şi eliminare. Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea. Acesta este. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile: sucurile gastric şi intestinal conţin 97%. Necesitatea zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se traduce fiziologic prin senzaţia de sete. dacă scade sub o anumită valoare.

Predomină în lichidele extracelulare (plasmă. duce la stări patologice. duce la o creştere a presiunii osmotice. Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei. Sodiu se repartizează în tot organismul. ceea ce duce la edeme. se fac de obicei în ţesuturile subcutanate. predomină intracelular. 2. glicogen. potasiul trece în lichidele extracelulare şi se repartizează rapid în celule. particiă la structura protoplasmei. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului. Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care. urmată de polidipsie. lichidele interstiţiale). Sodiu are rol în repartiţia apei în organism. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage pierderii excesive de apă. După aceea se va elimina prin rinichi. Carenţa de sodiu în lichidele extracelulare. intervin imediat în reglarea cantităţii de apă. Cel mai rapid se absoarbe în ficat. Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid. Potasiul este legat în celulă de proteine. vasopresină) depozitat în neurohipofiză (hipofiza posterioară). prin îmbibare şi dezîmbibare. Astfel. Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele. Menţinerea potasiului în limite normale este deosebit de importantă. Necesitatea zilnică este de 8-15 g. Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl). Când concentraţia sa în ser este scăzută.7-4g. are loc o oprire a inimii în 189 | P a g e . O eliminare cutanată. respectiv în plasmă. dar variază în raport cu alimentaţia. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu. Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii. şi prin aceasta. în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic. Potasiul Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. Reţinerile exagerate de apă în organism. Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. După absorbţie. Este introdus cu alimentele sub formă de NaCl. spre deosebire de sodiu. Sodiul (Na) Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. în spaţiile intercelulare. ce se caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi). de resturile de fosfat. Potasiul are rol important în menţinerea automatismului cardiac.Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt: 1. prin transpiraţie. Potasiul. Necesitatea zilnică de Na este de 0. În sânge. deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului. precum şi deplasarea anormală a acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea musculară. în condiţii fiziologice şi patologice. este corelat cu creşterea retenţiei renale de sodiu. cantitatea ei creşte în sânge. Potasiul administrat oral este absorbit total la nivelul tractului digestiv. Acesta se datorează lipsei hormonului ADH (antidiuretic. spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. Creşterea bruscă a potasiului extracelular. plămân sau intestin. sodiu are o concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie renală. uneori foarte grave. mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular. în funcţia respiratorie şi cardiacă. ţesuturile. de aici apa va fi depozitată în ţesturi.

apa în exces. 172) este format din: 1) Rinichi 2) Căile urinare: a. Electroliţii sunt minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. CURS 11. ureterul.5 – 7.25 cm şi o lăţime de 5.sistolă. astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului şi fenomene toxice. aduşi de aparatul digestiv. Rinichiul drept este cu 1. la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator. APARATUL EXCRETOR (URINAR) Aparatul excretor. La nivelul marginii mediale se găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală. Uretra 1) Rinchii Localizare: Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a vertebră lombară (T12-L3). vase limfatice şi nervi). pentru menţinerea homeostaziei.7 cm. şi oxigenul sunt utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. Vezica urinară c. CO 2 este eliminat prin expiraţie. când este prea mare. o lungime de 11. nutrienţii. Morfologie: Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole.5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită prezenţei ficatului. are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă. eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme eliminarea unor medicamente sau a unor droguri - Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi. Eliminarea potasiului are loc pe cale renală. eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina). Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală. În timpul proceselor metabolice. digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe din organism. o serie de reziduuri azotate. şi chiar căldura în exces sunt eliminate prin piele. Ureterele b. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului). vena renală. Rolurile aparatului excretor: principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. culoare roşu – maronie. alături de respirator. datorită puternicei vascularizări. În urma acestor procese se formează o serie de reziduuri. La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge. care trebuie eliminate din organism. în timp ce marginile mediale sunt concave. Aparatul excretor (fig. sărurile. Marginile laterale ale fiecărui rinichi sunt convexe. Echilibrul lor este atins când numărul celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul. 190 | P a g e .

Fiecare rinichi conţine peste 100 milioane nefroni încojuraţi de vase sanguine. capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii. care formează coloanele renale. Vascularizaţia rinichiului (fig. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe: Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul parietal şi de peretele abdominal Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos) Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului. iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor sanguine îi dă aspect striat. vene interlobare. care preiau urina prin papila renală. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate.Structură (fig. Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi: Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase capilare Medula renală: este mai închisă la culoare. Aceasta pătrunde în cavitatea rinichiului. Cavitatea este formată din calicele mici. Acestea se ramifică în artere interlobulare. Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează calicele mari. Prin hilul renal pătrunde artera renală. Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal. 191 | P a g e . Acesta este responsabil de formarea urinei. Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară. care străbat coloanele renale printre piramide. 174): Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică. ce permite filtrarea sângelui. venă renală. Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale. care colectează urina. Aceasta se ramifică în artere interlobare. vene arcuate. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi formează glomerulul renal. Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul. Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală.

Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici: Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. a. Sunt organe tubulare.Nefronul (fig. Tubii colectori formează piramidele renale. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o porţiune descendentă şi una ascendentă. Ansa Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o foiţă parietală la exterior.  Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. de aproximativ 25 cm lungime. Deşi aceşti pori sunt mari. Între acestea se găseşte spaţiul capsular. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care ansa Henle pătrunde puţin în medulă). 176) Este format din:  Corpusculul renal Malpighi: o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe. nu permit trecerea celulelor sanguine. cu fibrele dispuse circular. În plus. un strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern. care secretă un mucus ce protejează peretele. treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal 192 | P a g e . care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare. Ansa se continuă cu tubul contort distal. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică (fig. 175. Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede. la fel ca şi rinichii. Acesta conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. Mai mulţi tubi uriniferi se deschid în tubul colector. Este formată din epiteliu de tranziţie. Ureterele Sunt localizate retroperitoneal.

Nervii care ajung la vezica urinară provin din plexurile pelvice. care se eeschide în venele iliace interne. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Sângele venos este colectat de venele omoloage. fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din structura acizilor nucleici). pe parcursul umplerii ei devine ovoidă. Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale. iar uretra continuă vezica urinară la partea inferioară. 193 | P a g e . Un calcul renal se formează în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe care o conţine. La bărbaţi. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. 177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului.peste cel circular. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale mucoasei. Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. este în contact cu uterul şi vaginul.  Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi detrusori. Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea superioară. Este localizată (fig. Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la nivelul ombilicului. Cute ale mucoasei localizate la locul de pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral intern. a. Un calcul renal constă în oxalat de calciu.  Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv. astfel eliminându-se o cantitate mai mică de urină din rinichiul afectat. Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi protejează celelalte straturi. Vezica urinară Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. O vezică urinară goală are formă piramidală. Baza vezicii urinare primeşte ureterele.  Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul parietal. La femei. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include ingestia excesivă de minerale. o scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor paratiroide. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos vezical. Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare. Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter. care se desprind de pe arterele iliace interne. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. sub vezica urinară se găseşte prostata. care pot fi văzute când vezica este goală. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care radiază în toată regiunea pelviană. Peretele vezicii urinare este format din patru straturi:  Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica urinară este plină.

Din aceştia numai 1. aminoacizii.Inervaţia parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii. Glande prezente în peretele uretrei secretă un mucus protector în canalul uretral. Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă. cât şi sperma. ajungând până la glandul penisului. trimiţând impulsuri nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici. primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată). În 24 ore se formează aproximativ 180 litri de urină primară. glucoza. Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format de cele 2 labii mici. Peretele uretrei prezintă o mucoasă înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal. glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase). creatinină. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi compoziţie cu a plasmei. conform legilor difuziunii. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară. între capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman. acid uric. regiunea membranoasă (are cam 0. Fiziologia aparatului excretor Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree. ioni. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită.2 l sunt eliminaţi ca urină definitivă. Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu fiecare substanţă.5 cm lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm.5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară. ca de exemplu. deoarece mucoasa este continuă. Aceasta poate avansa spre uretere. Sfincterul inferior format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar. Uretra (fig. Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie. Procesul de purificare include: 1. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal. La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. femeile sunt predispuse mai frecvent la infecţii. 2. O reducere aşa de mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie a apei. Se pot identifica 3 regiuni: regiunea prostatică (are cam 2. 178) Este un organ tubular care elimină urina din organism. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. b.dacă afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită. La femei uretra îndeplineşte doar rolul de a elimina urina. Elementele figurate şi proteinle plasmatice. având moleculă mare nu pot trece prin capilare. Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului spongios al penisului. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior (intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar. mai puţin proteine. Astfel unele substanţe se reabsorb 194 | P a g e .

Reglarea funcţiei renale: Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale. nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare. comenzile de la creier activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea. dar există încă un control voluntar asupra sfincterului uretral extern. Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1. Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor.pasiv. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml.2 l. Un volum de 200 – 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. dar poate varia în limite normale între 600 şi 2500 ml. H+. La copiii mici. Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur curăţarea plasmei. Micţiunea Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la receptorii prezenţi în vezica urinară. Este o funcţie complexă care implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar. Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral intern. Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ. Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. 195 | P a g e . determinând vasoconstricţie sau vasodilataţie. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina. Când condiţiile permit realizarea micţiunii. acid uric şi medicamente. Controlul voluntar implică dezvoltarea unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării. micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple. Centrul acestui reflex este localizat în măduva spinării S2-S4. Hormonii mineralocorticoizi cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K. 3. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K+. apa şi sărurile minerale se reabsorb pasiv. iar altele activ.

Fig. 173 Structura rinichiului 196 | P a g e .172 Alcătuirea aparatului excretor Fig.

174 Vascularizaţia rinichiului Fig.Fig. 175 Alcătuirea nefronului 197 | P a g e .

176 Nefroni corticali şi juxtamedulari Fig.Fig. 177 Localizarea vezicii urinare 198 | P a g e .

la bărbat B.Organele genitale externe:  Penis  Scrot 199 | P a g e .Fig. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA Aparatul reproducător mascul (Fig.Organele genitale interne:  Testicule  Epididim  Căile spermatice . 178 Uretra A. 181) . la femeie CURS 12. 180.

de formă piramidală (250 – 300). numeroşi pereţi despărţitori. Testiculul (fig. spermatocite II şi spermatide – care formează spermatozoizii. Pe marginea postero-inferioară a testiculului.Capul. numite celule Sertoli. Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig. Din aceasta iau naştere 8-15 canale eferente.  Canalele drepte se adună în mediastinul testicular. este formată din ţesut conjunctiv dens.Greutatea de aproximativ 25 g . 2. care împart ţesutul propriu al testiculului în lobuli. prin care părăsesc lobulul. De la acesta pornesc radiar. un pol inferior.Prezintă: un pol superior. pătrunzând în interiorul acestuia.  Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din canale seminifere. spermatocite I. Epididimul Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului. o porţiune mai subţire 200 | P a g e . care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii sexuali . o faţă internă şi una externă. din ţesutul interstiţial şi ţesut conjunctivo – vascular. cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii. 179) . situată sub seroasă. Între tubii seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv şi vase sanguine. care străbat albugineea şi formează canalul epididimar. rezultată din aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici. de culoare alb-sidefie.Lungimea: 4-6 cm . care au rolul să le hrănească.  Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi seminiferi) contorte.1.Are forma unui ovoid turtit lateral . care alcătuiesc lobulii testiculari. Canalele seminifere dintr-un lobul se unesc într-un canal drept. o margine anterioară şi una posterioară . printre acestea se găsesc nişte celule alungite. la adult. Prezintă 3 porţiuni: .Corpul.Este o glandă genitală pereche. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă căptuşită. situat la polul superior al testiculului . albugineea. formând reţeaua Haller.Structura testiculului:  la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)  albugineea. care produc testosteronul. formează o îngroşare: mediastinul testiculului (corpul Highmore).

Penisul (182) . care se continuă cu un canal subţire ce se uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator. Canalul deferent este un tub cilindric. care este. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în porţiune prostatică a uretrei. Porţiunea ei mai subţiată. 3. care se întinde de la coada epididimului până la canalul ejaculator. alcătuind un rezervor în care se adună sperma. canalul se continuă cu canalul deferent. în care se formează. reţeaua Haller şi canalele eferente.Este organul de copulaţie al bărbatului. până la uretră. La fundul vezicii urinare. Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. Organele genitale externe 1. care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al testiculului. canalul deferent prezintă o dilatare. De la regiunea cozii.. formează canalul ejaculator. Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea acestora cu gâtul veziculei seminale. Este organul care produce cea mai mare parte a lichidului spermatic. pe măsură ce este produsă de testicul. lung de circa 35-40 cm. cale urinară şi spermatică. 201 | P a g e . precum şi prin canalul epididimar. Celelalte căi spermatice sunt reprezentate prin canalul deferent şi canalul ejaculator. Căile spermatice Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile seminifere. în acelaşi timp. având rolul de a conduce sperma în organele genitale ale femeii. ampula canalului deferent. Vezicula seminală este un organ pereche. unindu-se cu terminaţia canalului deferent.Coada. O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte. cu formă de pară aşezată cu vârful în jos.

De pe faţa ei internă pornesc spre interiorul corpilor trabecule. Au aspectul a 2 cilindrici care se ating pe linia mediană. care la acest nivel este fină şi mobilă. ce se pierde spre faţa ventrală. Aderenţa prepuţului de gland pe faţa ventrală formează frâul prepuţial. Glandul este acoperit cu o tunică fibroeleastică. care comunică cu arterele terminale ale arterelor cavernoase. care formează spaţii numite areole. albugineea. Lungimea sa totală este de 12-16 cm.Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene. Aceste capilare sunt contractile.  Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche. numit sept penian. fiind despărţiţi de un perete. ei se termină la baza glandului. În vârful glandului se deschide uretra. La extremitatea anterioară. şanţul balanoprepuţial. lăsându-l descoperit până la şanţul balanoprepuţial. aşezată pe faţa ventrală a penisului. Aceasta formează prepuţul. iar în stare de erecţie. este mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un şanţ. care poartă denumirea de coroana glandului. Este acoperit de piele. în jurul uretrei.  Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului.. au o lungime de 1516 cm. Areolele sunt capilare anastomozate şi dilatate. Are formă aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. ele dau naştere la vene. prin care cei 2 corpi comunică între ei. cu excepţia liniei mediene ventrale. Anterior formează 202 | P a g e . care este un repliu fibromucos.  Structura penisului:  Corpii erectili ai penisului:  2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului penisului. fără să adere de el. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu. anastomozate. Baza glandului. La partea terminală. . . Învelişul propriu (albugineea) este o membrană albicioasă. care este un repliu cutaneomucos şi poate să se retragă de pe gland. Pe de altă parte.Porţiunea liberă este formată din:  Corpul penisului: are formă cilindrică. de 20-21 cm. sistem de trabecule şi un sistem de areole. care acoperă corpii cavernoşi în întregime.Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă. Pielea de pe corp acoperă glandul. pielea depăşeşte marginea liberă a corpului. Septul prezintă lacune. În stare de repaus.

La exterior este acoperit de piele subţire. numite burse. care participă la alcătuirea lichidului spermatic. În fiecare bursă este adăpostit un testicul. Învelişurile corpilor erectili o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din fibre musculare netede. o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă elastică ce aderă la corpii erectili. în toată lungimea. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul scrotului. Are rolul de a comprima. Prostata Este un organ musculoglandular. se deschid orificiile prostatei. de culoare alb-gălbuie. 2. Corpul spongios are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi. Glandele bulbouretrale Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax. care împarte punga scrotală în 2 compartimente. ale căror canale se deschid în uretra peniană. în loja prostatică. înconjurând prima porţiune a uretrei. corpii erectili. glandul. la adult. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv. la bază. cu o lungime de 6 cm. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. El are o formă ovoidă. Glandele anexe ale aparatului genital mascul a. Sunt glande tubuloacinoase. aşezat imediat sub vezica urinară. contribuind prin aceasta la erecţie. printre care se află 30-35 glande. Secretă un lichid vâscos. Scrotul Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. 203 | P a g e . cu nervi şi vase sanguine. în care se deschid canalele ejaculatoare. Prostata este străbătută de uretra prostatică. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară. acoperindu-i într-o teacă comună. b. pigmentată şi încreţită.

care sunt haploizi (n=23 cromosomi). pe cale aferentă.Schimbarea vocii .Fiziologia aparatului reproducător mascul 1. formând spermatozoizii. olfactive.Dezvoltarea muşchilor . ci doar se maturizează. 2). impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor cavernoşi. Ejacularea. şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase.Psihicul şi comportarea Reflexele sexuale Erecţia. De aici. care influenţează metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare. prostatei şi veziculelor seminale Caracterele sexuale secundare: . penisului. Acestea din urmă nu se mai divid. Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză . rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici). ci şi prin excitaţii vizuale. 204 | P a g e . la centrul erectil din măduva spinării (S2-S4). Spermatogeneza începe de la spermatogonii. impulsul nervos. care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din măduva lombară L1-L2. rezultând spermatocitele I.Forma tipică a corpului (umerii laţi. deci printr-o comandă corticală. care porneşte acum de la acest centru. are loc o stază venoasă. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza) La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene. Spermatogoniile se divid mitotic. Datorită contracţiei unor muşchi perineali. 2. Prin excitaţiile tactile repetate. Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile.Sistemul pilos . erecţie. şoldurile înguste) . suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa reducţională). Funcţia endocrină a testicului Celulele Leydig. în diferite grade de evoluţie. la rândul lor. Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor. auditive. prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul. Spermatocitele secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi monocromatidici). Acestea. pe cale eferentă. penisul intrând în stare de tensiune. iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre lumenul tubului seminifer (fig. o îngreunare a întoarcerii sângelui. Întregul proces al spermatogenezei durează aproximativ 74 zile. În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi tegumentul corpului penisului. impulsul nervos ajunge. care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se termină cu spermatozoizii. Primele se găsesc la nivelul membranei bazale.

de o parte şi de alta a uterului şi rectului . . declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare). în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie: foliculi primari. Sperma este condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului.I. Organe genitale interne:  Ovare  Trompe uterine  Uter  Vagin .Sunt dispuse în micul bazin. în care se găsesc foliculii ovarieni.II.3-5 cm lungime . astfel că sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus.Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul tuboovarian.Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă. are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali. La pubertate. 183. După aceasta. Organle genitale interne 1. Aparatul reproducător femel (fig.La nivelul foliculului ovarian. foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf).  Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată din ţesut conjunctiv. 184) . .pe cale eferentă.Structura ovarului:  Epiteliu ovarian  Albugineea ovarului  Ţesutul propriu ovarului:  Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă. muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează. .Glandele sexuale femele. 205 | P a g e . 185) . Ovare (Fig.4-8g . . iar cea internă spre uter. în care se produc gameţii şi hormonii sexuali. vase sanguine şi nervi. Organe genitale externe (vulva):  Labii mari  Labii mici  Clitoris I.

Lărgimea este de 4 cm.Uterul prezintă 3 porţiuni:  Fundul uterului  Corpul  Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului.Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii . ampula trompei .Foliculul primar este format din ovocitul primar. . După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar. după aproximativ 2 săptămâni. cu porţiunea mai mare în sus . Dacă nu are loc fecundaţia. formând istmul trompei uterine . fiind turtit dorso-ventral .Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei cavităţi numite antrum.Spre uter se îngustează. Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de involuţie.Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi ovarieni.Este un organ pereche tubular.10-15 cm lungime .Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte unul din fiecare ovar. evoluând spre următorul stadiu.Este un organ cavitar nepereche . învelite într-o membrană vitroasă. Uterul . În afara acestei zone.6-8 cm lungime .Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei . corpul galben degenerează. înconjurat de un strat de celule foliculare aplatizate.Are forma unei pere. transformându-se în corp alb.Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă 3. . oviduct şi spermatoduct . pentru a avea loc fecundaţia .Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete franjurate numite fimbrii. Cavitatea uterină este virtuală. În jurul ovocitului se formează un strat hialin (zona pellucida).Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter. Trompa uterină .Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată. stratul de celule foliculare formează corona radiata. . acesta se transformă în corp galben. plină cu lichid folicular. în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare. 206 | P a g e . 2.Situat între rect şi vezica urinară . Acstea au rolul de a capta ovulul . Unii dintre aceşti foliculi. numit atrezie foliculară. subţire (membrană Slavjanski). Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi evolutivi. dobândesc mai multe straturi de celule foliculare..

Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici. Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral. II. labiile mari. care în timpul sarcinii se hipertrofiază  Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă. Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos şi musculatură netedă. 207 | P a g e . această membrană se rupe. Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari. dispuşi în 3 straturi.Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa. începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă . numită himen. abia la prima naştere. Structurile vulvei înconjoară orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus. formând fundul de sac vaginal . labiile mici.8-12 cm lungime . lipsite de păr. prezintă o porţiune externă care conţine terminaţii nervoase senzitive. Sunt omoloagele scrotului şi protejează celelalte organe ale vulvei. La acest nivel. Mucoasa suferă modificări ciclice (ciclul uterin) 4.Este organul copulator al femeii .Posterior vine în contact cu rectul . .este mult mai mic şi nu prezintă uretra.5 cm în diametru .Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin. Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus. Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din ţesut conjunctiv lax şi adipos. clitoris. La prima copulaţie. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr pubian. Deşi mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei. Anterior. care prezintă un orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual. semilunară sau inelară.Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei.Structura uterului:  Seroasa  Musculara (miometru): muşchi netezi. la femeia virgină se află o membrană transversală.Anterior: cu uretra şi vezica urinară . sau. vestibulul vaginal..2.Este continuarea uterului. bulbii vestibulari şi glandele bulbare. Clitorisul corespunde ca structură şi origine penisului. La pubertate această regiune este acoperită de păr pubian.Este un canal musculo-membranos . Vaginul . în unele cazuri. labiile mici acoperă parţial clitorisul.

Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. 187) Ovarul produce 2 categorii de hormoni: . nedezvoltarea laringelui. Glandele anexe (glandele mamare) (fig. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare care produc mucus în timpul actului sexual. Pe faţa superioară a lui se deschid orificiile galactofore. Vaginul şi orificiul uretral se deschid în vestibulul vaginal. Acinii glandulari se deschid în canale galactofore. Sub această formă. Funcţia endocrină (producerea de hormoni) (Fig. uterului. Dacă fecundaţia are loc. Acesta din urmă este o celulă mică. este eliminată celula sexuală femelă din ovar. Acinii glandulari produc laptele. între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite primare.Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare (dezvoltarea ovarelor. mamelon. Tot în timpul perioadei intrauterine. numită areolă. Ovocitul secundar începe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala ovarelor. rezultând ovocitul II şi primul globul polar. până când ovocitul respectiv ajunge la ovulaţie. vaginului) şi secundare (forma corpului. 186) .Glandele mamare au o structură lobulară. Fiziologia aparatului reproducător femel Funcţia exocrină (ovogeneza) Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată. deosebirea este că prima diviziune a meiozei începe în perioada intrauterină. care degenerează rapid. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi anterior de orificiul vaginal. stimulează contracţiile uterului. intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe. în urma ei se încheie meioza. Acest număr se reduce după naştere. . scad tensiunea 208 | P a g e .Prezintă pe mijlocul feţei convexe. începe prima etapă a meiozei (reducţională). se termină etapa reducţională. cam până la 400 mii. psihicul şi comportarea). rămânând blocat în metafază. Acesta din urmă degenerează rapid.Glande tegumentare . Ovocitele primare rămân blocate în profaza I. dezvoltarea glandelor mamare. o preominenţă cilindrică. Cu 1-2 zile înainte de ovulaţie. rezultând ovulul şi al II-lea globul polar. de ovocit secundar. determină vasodilataţie generală.

Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia.. favorizează nidaţia. aduce modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare). inhibă contracţiile uterului. Figura 179 Alcătuirea testiculului 209 | P a g e .

Figura 180 Alcăturiea aparatului reproducător mascul Figura 181 Alcătuirea aparatului reproducător mascul – secţiune frontală 210 | P a g e .

Figura 182 Alcătuirea penisului Figura 183 Alcătuirea aparatului reproducător femel 211 | P a g e .

Figura 184 Aparatul reproducător femel – vedere anterioară Figura 185 Structura ovarului 212 | P a g e .

Figura 186 Glandele mamare .structură Figura 187 Ciclul ovarian şi uterin 213 | P a g e .

SO42-. 214 | P a g e .CURS 13. la interiorul celulei se găsesc mai mulţi anioni. Sodiu extracelular este de 50 de ori mai concentrat extracelular. Potenţialul de repaus se datorează dispunerii cationilor şi anionilor de o parte şi de alta a membranei. Această diferenţă de potenţialcare apare între cele două feţe ale membranei în momentul când electrodul pătrunde în celulă se numeşte potenţial de membrană. Membrana este impermeabilă pentru unii anioni (PO3-4. 3. iar potasiu este de 35 de ori mai concentrat intracelular. iar celălalt va penetra membrana. 188) este o pompă electrogenă ce funcţionează cu energie rezultată din hidroliza ATP-ului. Potenţialul de repaus 2. Aceste canale sunt de 100 de ori mai permeabile pentru potasiu şi permit difuzia pasivă a ionilor. fiind caracteristic doar membranei. Această pompă determină efluxul a 3 Na+ şi influxul a 2 K+. acul aparatului de măsurat se va deplasa în direcţia elctrodului care a pătruns în celulă. Prin intervenţia acestei pompe se realizează transmembranar gradientul de concentraţie al sodiului şi potasiului. Na+ este mai mult extracelular.40 mV şi .90 mV. Când celula se află în stare de repaus potenţialul de membrană se numeşte potenţial de repaus. pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată. K+ este mai mult intracelular. acizi organici. Dacă se continuă penetrarea electrodului. se constată că acest potenţial dispare. Potenţialul de acţiune 1. Canale de pierdere (de curgere) pentru sodiu şi potasiu. Dacă se aplică un electrod pe suprafaţa membranei. se constată că nu există diferenţă de potenţial. 2. iar în fibrele musculare netede şi în cele nervoase subţiri are valori cuprinse între . În afara celulei potenţialul este 0. Pompa Na+ . Există câteva forme: 1.ATP – dependentă (fig. Activitatea bioelectrică Activitatea bioelectrică reprezintă modalitatea de bază folosită de neuroni penttru a comunica între ei sau a transmite diferite comenzi motorii la efectori. SISTEMUL NERVOS A. Există 3 factori care menţin acest potenţial: 1.K+ . conform gradientului de concentraţie. proteine) menţinând astfel o încărcare negativă a interiorului fibrei. Potenţialul de repaus Dacă se aplică 2 electrozi conectaţi la un aparat de măsurat pe suprafaţa membranei.60 mV. În celulele musculare sau în neuroni potenţialul de repaus are valori negative şi amplitudine constantă (în fibrele musculare striate şi în fibrele nervoase groase are valoare de .

Căile eferente .5m/s. repolarizarea se produce din acelaşi punct unde are loc depolarizarea.K+. Spre exemplu.Centrul nervos .Proprioreceptor (receptorii din muşchi.Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne) 215 | P a g e . Conductibilitatea reprezintă propagarea impulsului de-a lungul fibrei nervoase (axon sau dendrite) a neuronului. În funcţie de localizarea receptorului. Stricnina blochează sinapsele inhibitorii determinând convulsii. neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă. Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii gustativi.Căile aferente . potenţialul de acţiune poate fi transmis în neuronul postsinaptic (postpotenţial excitator) sau se opreşte la nivelul sinapsei (postpotenţial inhibitor). Excitabilitatea este proprietatea dendritelor şi corpului celular neuronal de a răspunde la stimuli prin convertirea lor în impuls nervos.Exteroreceptor (receptorii din piele) . Potenţialul de acţiune Două dintre proprietăţile neuronului. Aspirina determină o scădere moderată a transmiterii sinaptice. Aceasta constă în deschiderea canalelor K+ .ATP-dependente. fibră musculară modificată (fusurile neuro-musculare). sau. fibrele amielinizate cu diametrul mic conduc impulsul cu o viteză de 0. vestibulari). sensul fiind imprimat de sinapsă. Cafeina este un excitant. Arcul reflex conţine o serie de componente: . excitabilitatea şi conductibilitatea sunt implicate în transmisia impulsului nervos. neuronii unipolari din retină).Efectorul Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi transformarea lor în impuls nervos.Receptorul . Depolarizarea se produce în locul unde acţionează stimulul şi se propagă unidirecţional. se produce repolarizarea. receptorii auditivi. determinând creşterea vitezei de transmitere de-a lungul sinapsei. articulaţii) . Această acţiune are ca substrat anatomic arcul reflex. în cazul fibrelor groase ajunge până la + 35 mV.voltaj dependente şi producerea unui eflux masiv de potasiu. Transmiterea sinaptică poate fi afectată de diferite substanţe. prin pătrunderea Na+ în celulă odată cu deschiderea canalelor Na+ . Potenţialul de acţiune reprezintă depolarizarea membranei (fig. fibrele mielinizate conduc impulsul nervos cu o viteză de până la 130 m/s. tipul de fibră (mielinizată sau amielinizată) şi de starea fiziologică a neuronului.2. 190). Reflexul (fig. 189). Totodată pentru o repolarizare eficientă. acesta poate fi: . 191) Actul reflex reprezintă modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli. În boala Parkinson se produce o deteriorare a neuronilor din creier care sintetizează dopamina.voltaj dependente (fig. În funcţie de tipul de neurotransmiţător descărcat într-o sinapsă. B. Viteza de propagare a impulsului nervos este determinată de diametrul fibrei. sodiul este captat de citoplasmă. Când diferenţa atinge valoarea 0. iar o altă parte din el este eliminată cu ajutorul pompei Na+.

Telencefal (emisferele cerebrale) b. Mezencefalul5 iv. Metencefal: puntea lui Varolio şi cerebelul iii. Diencefalul (creierul intermediar): talamus. puntea lui Varolio şi mezencefalul formează trunchiul cerebral 216 | P a g e . Aceste căi pot la fel ca şi cele aferente. ventriculele cerebrale şi bariera sângeencefal (fig. Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul mai departe. Sistemul nervos este format din două tipuri de substanţă: substanţa albă şi substanţa cenuşie.un ţesut conjunctiv care formează o membrană protectoare 5 Bulbul rahidian. Cranieni: 12 perechi ii. Celulele care delimiteză acet tub vor forma encefalul şi măduva spinării.1 Meningele. sistemul nervos este format din: 1. Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori. Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul nervos. 194) Întregul sistem nervos central este protejat de o carcasă osoasă fixă (craniul) ce înconjoară encefalul şi o coloană vertebrală flexibilă ce protejează măduva spinării. iar substanţa cenuşie este formată din corpii celulari ai neuronilor. Măduva spinării 2. SNP: a. care preiau informaţia de la receptori şi o transmit centrilor nervoşi. care transmit răspunsul efectorilor. Nervi: i. Efectorii pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi. C. Din foiţa externă a embrionului (ectoderm) se formează un tub neural. Meningele sunt formate dintr. hipotalamus v. Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central. metatalamus. lichidul cefalorahidian. Substanţa albă este alcătuită din prelungirile neuronilor. muşchiul cardiac (reflexe vegetative). Mielencefal: bulbul rahidian ii. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la exteroreceptori şi proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori). iar tubul se transformă în ventriculele cerebrale şi canal ependimar. Spinali: 31 perechi b. SNC (fig. Ganglioni nervoşi 1. glande. 193): i.Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi. subtalamus. 192): a. Encefal (fig. După localizare. epitalamus. somatice şi vegetative. Sistemul nervos central (SNC) Sistemul nervos se formează în perioada embrionară prin procesul de neurulaţie.

adipos şi vase sanguine. 1. LCR atenuează şocurile mecanice împrăştiind forţa loviturii pe o suprafaţă mai mare. Extensiile laterale ale acestei foiţie de-a lungul măduvei spinării formează ligamentul denticulat care ataşează măduva spinării la dura mater (fig. Dura mater Se află în contact cu oasele ce protejează SNC-ul şi este formată din ţesut conjunctiv moale de tip fibros.1 Meningele (fig. LCR circulă prin ventriculele cerebrale. Stratul extern aderă la cutia craniană unde formează periostul. Spaţiul acesta este menţinut datorită existenţei unor legături fibroase ce conectează cele două foiţe meningeale. La nivelul plafoanelor ventriculelor cerebrale. Dura mater spinală formează un tub dur care se găseşte în canalul vertebral.1. c. dar nu pătrunde în toate şanţurile encefalului. cu aspectul unei reţele care acoperă sistemul nervos central. numit spaţiu epidural. în canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian care înconjoară întreg sistemul nervos central. În anumite regiuni sunt separate delimitând sinusurile durale care colectează sângele venos şi îl drenează în venele jugulare. Deasemenea contribuie la îndepărtarea metaboliţilor din ţesutul nervos. asemănător limfei. Dura mater b.2 Lichidul cefalorahidian (LCR) Lichidul cefalorahidian este un lichid limpede. Arahnoida Arahnoida este foiţa intermediară. Foiţa spinală este formată dintr-un singur strat şi este identică cu stratul intern al dura mater-ei craniene. 195. 197).1.interpusă între oase şi sistemul nervos central. Deoarece în 217 | P a g e . existând un spaţiu. care sunt capilare sanguine. prin canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian. de la exterior spre interior sunt: a. care formează un strat protector în jurul SNC. Cele două straturi ale foiţei craniene sunt contopite şi acoperă cea mai mare parte a encefalului. localizat între arahnoidă şi pia mater coţine lichid cefalorahidian. Stratul intern este mai subţire şi urmăreşte suprafaţa encefalului. Foiţa cranială este o structură dublă. Această foiţă este foarte bine vascularizată şi are rolul de a hrăni sistemul nervos. Este formată din ţesut conjunctiv lax. 1. Lichidul scaldă şi encefalul. Aceasta este subţire. Pia mater a. pia mater este specializată în formarea plexurilor coroidiene. 196) Cele trei foiţe meningeale. Lichidul cefalo-rahidian se întoarce în sistemul circulator prin vilii arahnoidieni. alături de arahnoidă. înconjurând măduva spinării. Dura mater nu se află în contact direct cu vertebrele. Arahnoida c. care conţine ţesut conjunctiv lax. Pia Mater (mamă bună) Este o membrană subţire care se află în contact strâns cu encefalul şi cu măduva spinării. b. SNC este scăldat într-un fluid cerebrospinal care circulă în ventriculele cerebrale. Spaţiul subarahnoidian.

Fiecare dintre cele două ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală. 200) Măduva spinării se găseşte în canalul vertebral. inferior corpului calos. oxigenul. şi un dezechilibru chimic poate avea efecte grave asupra funcţionării sistemului nervos. astfel că nervii spinali L2-Cc1 trebuie să 218 | P a g e . cum ar fi apa.sistemul nervos central lipsesc vasele limfatice. clor. bariera lipseşt în anumite regiuni ale encefalului. superior se continuă cu bulbul rahidian. lipidele. osmolaritate şi presiune sanguină. globule albe. creatina. formată în principal din pia mater care se întinde până la coccis. Bariera este un dispozitiv important pentru monitorizarea fluctuaţiilor de glucoză. 1. iar inferior cu filum terminale. cum ar fi hipotalamusul. unele toxine şi majoritatea antibioticelor nu pot trece. Din acest motiv. O creştere a concentraţiei glicinei produce hipotermie şi hipotensiune. Unii ioni anorganici (Ca 2+. 1. Comunicarea dintre ventriculul III şi IV se realizează prin apeductul lui Sylvius situat în mezencefal. Lichidul cerebrospinal se reîntoarce în circuitul sanguin prin capilarele arahnoidiene. Conţine o cantitate mai mare de sodiu. 1. 199) Această barieră este un aranjament structural format din capilare înconjurate de ţesut conjunctiv şi nevroglii specializate numite astrocite care determină care substanţe pot trece din plasmă în LCR. Măduva spinării este mai scurtă decât coloana vertebrală. Ventriculul IV este localizat în trunchiul cerebral între punte şi cerebel. ureea.4 Bariera sânge – encefal (fig. Conţine glucoză. 198) Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar. Unele substanţe. alcoolul) trec prin barieră. O mică variaţie a pH-ului poate afecta respiraţia. mai puţin calciu şi potasiu faţă de plasmă. Filum terminale este o prelungire conjunctivă a măduvei spinării. lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii în sistemul venos. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculul IV în spaţiul subarahnoidian prin 3 orificii. Această barieră trebuie luată în calcul în administrarea de medicamente pentru bolile neurologice. magneziu şi hidrogen. Păstrarea constantă a compoziţiei LCR este extrem de importantă. Ventriculul III comunică cu cele două ventricule laterale prin orificiile Monro. Alte substanţe.1.1. K+) trec mai lent. glucoza şi compuşii solubili în lipide (de ex. proteine. precum proteinele.2 Măduva spinării (fig. în talamus. astfel concentraţiile acestor ioni diferă faţă de cele din plasmă. Lichidul cefalorahidian este produs în mod continuu prin filtrarea plasmei de către capilare specializate numite plexuri coroidiene. Al treilea ventricul este localizat în diencefal. salinitate. uree.3 Ventriculele cerebrale (fig. CO2. pH. Lichidul cefalorahidian este similar ca şi compoziţie plasmei din care se formează. inulina. Acestea sunt celule ciliate care căptuşesc plexurile coroidiene. şi într-o mai mică măsură de către celulele ependimale. Joncţiunile dintre celulele ependimale contribuie la formarea unei bariere sânge – lichid cefalorahidian care împiedică anumite substanţe toxice să pătrundă în sistemul nervos central. între C1-L2.

Încrucişarea fasciulelor poartă denumirea de decusaţie. fiecare corespunzând unei perechi de nervi spinali. Perechile sunt conectate între ele în regiunea centrală prin substanţă cenuşie denumită comisura cenuşie. 2. O cantitate mai mare de substanţă cenuşie se găseşte în cele două umflaturi ale măduvei.Cervicală. Aceasta se realizează prin substanţa albă care leagă diferitele etaje ale măduvei spinării. Fibrele nervoase din tracturi sunt în general mielinizate şi sunt denumite în funcţie de origine şi de capătul final. Cele laterale sunt proeminente doar în măduva toracală şi lombară superioară. Măduva spinării reprezintă un centru nervos. tracturile nervoase îngroşându-se. Funcţia reflexă. în care se închid diferite reflexe involuntare. Fibrele tracturilor rămân în aceeaşi parte a creierului sau a măduvei spinării sau se încrucşează la nivelul bulbului rahidian sau a măduvei spinării. Astfel aceşti nevi. Umflătura cervicală este localizată între C2 şi T2. Funcţiile măduvei spinării Măduva spinării are două funcţii principale: 1. Funcţia de conducere: 219 | P a g e . Substanţa albă este formată din tracturi (fascicule) de fibre senzitive sau motorii mielinizate. Substanţa cenuşie este dispusă sub forma literei H (în secţiune transversală) şi grupată în perechi de coarne: anterioare (neuroni somatomotori). 201) Măduva spinării formează 31 de segmente. În centrul comisurii se găseşte canalul ependimar care continuă ventriculele cerebrale şi conţine LCR.Lombară. rotulian) sau vegetative (simpatice sau parasimpatice). Prezintă două umflături: . 1. Are aspectul unui cilindru turtit dorso-ventral. Substanţa cenuşie este situată la interior. Umflătura lombară se întinde între T9 şi T12. alături de filum terminale formează aşa-numita coadă de cal. fiind înconjurată de substanţă albă. dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos central.coboare prin canalul vertebral şi să-l părăsească în dreptul vertebrei corespunzătoare. Cantitatea de substanţa albă creşte spre encefal. reflexul ahilian. fiecare conţinând tracturi ascendente şi descendente. divizând-o parţial într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă. Structura măduvei spinării (fig. Dimensiunile şi forma substanţei albe şi cenuşii variază de-a lungul măduvei spinării. nevroglii şi neuroni de asociaţia amielinizaţi (intercalari). tricipital. Nervii care se găsesc la acest nivel servesc membrelor superioare. posterioare şi laterale. unde nervii ce se distribuie membrelor superioare. bicipital. nervii de la acest nivel servind membrelor unferioare. posterioare (neuroni somatosenzitivi) şi laterale (neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi). Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare. Două şanţuri: fisura mediană anterioară şi şanţul median posterior străbat măduva spinării longitudinal. Funcţia de conducere. plantar. Sbstanţa cenuşie este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor. Substanţa albă se găseşte gruptă sub formă de perechi de cordoane: anterioare. . respectiv inferioare stabilesc conexiuni.

Acestea pot fi ascendente (senzitive) sau descendente (motorii). apoi Conduce informaţii cortexul privind cerebral sensibilitatea grosieră şi presiune Talamus. 204). necesare coordonării contracţiilor musculare cerebel Conduce impulsuri din ambele reguni ale corpului la cerebel. În tabelul de mai jos se găsesc rezumate aceste fascicule: Fasciculele ascendente (fig.lateral los anterior Ganglionii spinali cordoanele laterale aceeaşi parte – de Spinocerebe. 202) Fasciculul Cordonul Origine Spinoanterior Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de anterior aceeaşi parte – cordoane anterioare de parte opusă Spinolateral Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de lateral aceeaşi parte – cordoanele laterale de parte opusă Goll Burdach şi posterior Ganglionii spinali – cordoanele posterioare de aceeaşi parte Spinocerebe. muşchi trunchiul scheletici. apoi la vibratorie şi mişcări cortexul ale corpului cerebral cerebel Conduce impulsuri dintr-o jumătate a corpului la aceeaşi jumătate a cerebelului. lemniscul interpretate ca median până senzaţii de la talamus.- Fibre scurte (care leagă diferite etaje ale măduvei spinării) Fibre lungi care leagă măduva spinării de encefal (fig. cerebral şi se tendoane.lateral los posterior Ganglionii spinalicordoanele laterale de aceeaşi parte Terminaţie Funcţie Talamus. privind 220 | P a g e . interpretate în cortexul cerebral Nucleii Goll şi Conduce informaţii Burdach din de la piele. sensibilitate fină. continuă cu articulaţii. privind sensibilitatea proprioceptivă inconştientă. apoi Conduce informaţii cortex de la receptorii cerebral termici şi dureroşi.

203) Fasciculul Corticospinal anterior Cordonul Anterior Origine Cortexul cerebral – se încrucişează în măduva spinării Terminaţie Coarnele anterioare Funcţie Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de mişcările capului spre stimuli audivi sau vizuali Conduce impulsuri motorii responsabile de tonusul muscular şi postură Conduce impulsuri motorii ce reglează tonusul 221 | P a g e Corticospinal lateral Lateral Cortexul cerebral.sensibilitatea proprioceptivă inconştientă.se încrucişează în bulbul rahidian Coarnele anterioare Tectospinal Anterior Mezencefal – se Coarnele încrucişează în anterioare măduva spinării Rubrospinal Lateral Mezencefal (nucleul roşu) – se încrucişează în măduva spinării Coarnele anterioare Vestibulospinal Anterior Bulbul rahidian – nu se încrucişează Coarnele anterioare . necesare coordonării contracţiilor musculare Fasciculele descendente (fig.

spre exemplu. Vorbirea. rubrospinal şi reticulospinale. nucleul roşu şi nucleii bazali. în urma mişcărilor capului Reticulospinal Anterior Substanţa Coarnele Conduce median şi lateral reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Bulboreticulospinal Lateral Substanţa Coarnele Conduce reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Tracturile descendente sunt grupate în funcţie de originea corticală (neuronii piramidali din scoarţa cerebrală) sau extrapiramidală. Stimularea substanţei reticulate de către cerebel sau cortexul cerebral facilitează sau inhibă activitatea motoneuronilor spinali. Tracturile corticospinale sunt importante în mişcările voluntare ce necesită conexiuni între cortexul motor şi neuronii senzitivi. Stimularea electrică a scoarţei cerebrale. este afectată când sunt lezate fasciculele corticospinale toracale. Datorită încrucişării fibrelor. în timp ce respiraţia involuntară se desfăşoară normal. Majoritatea fibrelor acestui tract (85%) se încrucişează în bulb. Aceste structuri comunică cu motoneuronii spinali prin tracturile vestibulospinal. Restul fibrelor trec de partea opusă în măduva spinării şi formează fasciculul corticospinal anterior. Tracturile reticulospinale formează cea mai mare parte a fasciculelor extrapiramidale. Neuronii piramidali participanţi la realizarea acestor tracturi se găsesc în girusul precentral din lobul frontal. Tracturile piramidale coboară direct din scoarţă fără întrerupere sinaptică. Acestea îşi au originea în substanţa reticulată din trunchiul cerebral. Leziuni ale cerebelului afectează coordonarea mişcărilor şi orientarea în 222 | P a g e . De la cerebel nu pleacă tracturi spre măduva spinării. cerebelului şi a nucleilor bazali determină indirect mişcări. Tracturile extrapiramidale îşi au originea în trunchiul cerebral. până în motoneuronii spinali. emisfera dreaptă controlează musculatura din partea stângă a corpului şi invers. prin nucleii vestibulari. datorită sinapselor realizate cu tracturile extrapiramidale. Cerebelul influenţează activitatea motorie doar indirect.muscular şi postura. Aceste fibre formează fasciculul corticospinal lateral. unde formează decusaţia piramidală.

extero. Bulbul rahidian b. Aceştia sunt de două categorii mari: 223 | P a g e . 207) Truchiul cerebral continuă superior măduva spinării şi este format din 3 regiuni: a.şi proprioreceptori şi muşchii striaţi de tip scheletic. simetrie.spaţiu. iar în dreptul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. Datorită existenţei a numeroase fascicule ascendente şi descendente care străbat trunchiul cerebral. însoţită de tremurătură intenţionată. Mezencefalul Posterior. 205) sau polisinaptic (fig. Persoanele cu astfel de afecţiuni dezvoltă akinezie (pierderea completă sau parţială a mişcărilor muşchilor) şi coree (mişcări bruşte şi necontrolate). abdominal flexie Reflexele vegetative (vezi sistemul nervos vegetativ) 1. trunchiul cerebral este acoperit de cerebel cu care comunică prin 3 prechi de peduncului cerebrali. 206). În tabelul de mai jos sunt rezumate particularităţile acestor reflexe: Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic Receptorii proprioreceptori Exteroreceptori şi proprioreceptori Neuronii implicaţi în reflex 1 neuron somatosenzitiv 1 neuron somatosenzitiv. În dreptul bulbului şi al punţii se găseşte ventriculul cerebral IV. Apar exagerări ale prinderii diferitelor obiecte sau o prindere slabă a acesora. 1 şi 1 neuron motor neuron somatomotor şi cel puţin 1 neuron intercalar Timpul scurt Lung Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui Pflűger (localizare. La fel ca şi măduva spinării. iradiere. În funcţie de numărul de sinapse implicate în realizarea reflexului. acesta poate fi monosinaptic (fig. Funcţia reflexă În măduva spinării se închid reflexe somatice şi reflexe vegetative. Nucleii bazali acţionează asupra motoneuronilor spinali prin intermediul sinapselor cu substanţa reticulată.2 Trunchiul cerebral (fig. care continuă superior canalul epenmdimar. bicipital. 2. determinând inhibarea acestora. generalizare) Exemple Ahilian. este format din substanţa albă la exterior şi substanţă cenuşie la interior. Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori. rotulian. unilateralitate. Rexlexul de apărare realizat prin tricipital. Puntea lui Varolio c. Leziuni ale nucleilor bazali determină reducerea tonusului muscular. substanţa cenuşie este fragmentată sub formă de nuclei.

substanţa neagră.Nucleul ambiguu şi hipoglos reprezintă originea pentru nervii glosofaringian.Centrul vasomotor.Nucleul salivator inferior reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului glosofaringian .Centrul respirator. Funcţiile bulbului rahidian: . Este asemănător măduvei spinării. cât şi stimulatorii. Substanţa cenuşie a bulbului rahidian constă dintr-o serie de nuclei corespunzători măduvei spinării: . se continuă infeior cu măduva spinării şi superior cu puntea. .Nucleul dorsal al vagului reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului vag Deasemenea conţine nuclei specifici trunchiului cerebral: . Bulbul rahidian Are o lungime de aproxiamtiv 3 cm. . tuse. Unele dintre aceste activităţi pot fi declanşate voluntar.- - Omologi măduvei spinării (nuclei somatosenzitivi corespunzători coarnelor posterioare ale măduvei. Are înfăţişarea unei benzi de substanţă albă formată din fascicule de fibre aşezate transversal pe extremeitatea 224 | P a g e . Nervul vag porneşte din nucleii vagi. Impulsurile acceleratorii coboară prin măduva spinării inervând inima prin fibrele nervoase T1-T5. vegetativi corepunzători coarnelor laterale şi somatomotori corespunzători cornelor anterioare) Proprii trunchiului cerebral (nucleul roşu. de o parte şi de alta a ei găsindu-se piramidele bulbare. delimitate de un şanţ preolivar şi un şanţ retroolivar.Nucleii Goll şi Burdach transmit informaţii senzitive spre talamus şi apoi spre cortexul cerebral.Nucleii vestibulari reprezintă al II-lea neuron al analizatorului vestibular . dar pe parcurs devin involuntare şi nu mai pot fi oprite voluntar. Impulsurile inhibitorii pleacă de la nervul vag determinând bradicardie. . Lateral de acestea se găsesc două formaţiuni numite olive bulbare. superior. b.Centrul cardiac: din acesta pleacă atât fibre inhibitorii. Anterior prezintă fisura mediană. Puntea lui Varolio Se întinde între şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular. Pe faţa posterioară se observă pedunculii cerebrali infeiori care leagă bulbul de cerebel. Centrul respirator al bulbului rahidian controlează frecvenţa respiratorie şi funcţionează în colaborare cu nucleii respiratori din punte determinând ritmul respirator. deglutiţie şi vomă. accesor şi hipoglos. . . Nucleii din centrul vasomotor trimit impulsuri prin nervii spinali la muşchii vaselor sanguine determinând constricţie şi creşterea presiunii arteriale. nucleii Goll şi Burdach) a.Nucleii olivari transmit informaţii diencefal spre cerebel.Alţi nuclei ai bulbului rahidian funcţionează ca centri pentru strănut.

Pedunculii cerebrali reprezintă două structuri cilindrice formate din fibre ascendente şi descendente care conectează telencefalul cu celelalte structuri ale encefalului. Mezencefalul conţine pedunculii cerebrali. continuarea celor din măduva spinării şi bulb.Nucleul motor al nervului trohlear (patetic) . coliculii cvadrigemeni. În mezencefal se găsesc şi nuclei omologi măduvei spinării: . Mezencefalul Mezencefalul reprezintă porţiunea din trunchiul cerebral cuprinsă între punte şi diencefal. Nucleul roşu se găseşte situat în profunzimea mezencefalului şi conectează emisferele cerebrale cu cerebelul. Coliculii cvadrigemeni se găsesc pe faţa posterioară şi sunt formaţi din două perechi de nuclei: coliculii cvadrigemeni superiori şi cei inferiori. iar de o parte şi de alta a ei se obsrvă piramidele pontine care se prelungesc cu braţele punţii ce formează pedunculii cerebeloşi mediani ce fac legătura cu cerebelul. fiind implicat în reflexe privind coordonarea motorie şi menţinerea posturii. nucleul cohlear al nervului vestibulocohlear.Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westfall) În mezencefal se închid reflexele: oculocefalogire (îndreptarea capului spre un stimul vizual) – coliculii cvadrigemeni superiori acusticocefalogire (îndreptarea capului spre stimuli auditivi) – coliculii cvadrigemni inferiori pupiloconstrictor şi de acomodare – nucleul accesor oculomotor 225 | P a g e . nucleul salivator superior .Nucleii substanţei reticulate Substanţa albă a punţii este alcătuită din fascicule ce formează căi ascendente senzitive şi căi descendente motorii. Inferior nucleului roşu. nucleul lacrimomuconazal. Comunicarea cu cerebelul se realizează prin pedunculii cerebeloşi superiori. În structura punţii intră două tipuri de substanţă cenuşie: .superioară a bulbului. Pe linia median-ventrală prezintă o continuare a fisurii anterioare a bulbului.Nucleii de origine: nucleii respiratori . masticaţia. seceţia lacrimală.Nucleul motor al nervului oculomotor . orientarea globilor oculari în direcţia unor stimuli audivi puternici (nucleul nervului vestibulocohlear) c. La nivelul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. care leagă ventriculul III de ventriculul IV.Nuclei omologi măduvei spinării: nucleul motor al nervului trigemen. nucleul motor al nervului facial. se găseşte substanţa neagră. În punte se închid reflexe importante. salivaţia. nucleul roşu şi substanţa neagră. Aceasta are rolul de a inhiba o serie de mişcări involuntare. cum ar fi: clipitul.

210). cerebelul este format din substanţa albă şi substanţă cenuşie. ce formează aşanumitul arbore al vieţii (fig. prin contracţii uşoare şi coordonate ale muşchilor scheletici. 208. La fel ca şi celelalte componente ale sistemului nervos central. 210) Cerebelul ocupă regiunea postero-inferioară a cutiei craniene.Lobul floculonodular (arhicerebelul) Structura internă a cerebelului. SRAA ajută scoarţa cerebrală în selectarea activării anumitor unităţi motorii care vor menţine tonusul muscular. sărac în celule Intermediar: stratul lui Purkinje. altele mai adânci delimitează lobuli. Porţiuni din substanţa retiulată se găsesc în măduva spinării. care funcţionează ca sistem reticular activator ascendent (SRAA) ce are rolul de a menţine activă scoarţa cerebrală. cu o dendrită foarte abundent ramificată în stratul molecular 226 | P a g e . 209. Aceştia sunt în număr de 3: . mezencefal şi anumite regiuni ale hipotalamusului şi talamusului. sub formă de nuclei cerebeloşi. format din celule mari. emboliformi şi dinţaţi Scoarţa cerebeloasă: este alcătuită din 3 straturi de celule: Extern: stratul molecular.3 Cerebelul (fig. Nucleii substanţei reticulate generează un flux continuu de impulsuri. SRAA este sensibilă la schimbările şi traumele suferite de scoarţă. priforme. Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele de adâncimi diferite: ceel superficiale delimitează lamele. Lovituri la cap. Substanţa cenuşie: Nucleii cerebeloşi (perechi): fastigiali. Superior este acoperit de emisferele cerebrale de care este despărţit printr-un sept provenit dintr-o prelungirea dura materului. punte. Substanţa cenuşie se găseşte la exterior sub formă de scoarţă cerebeloasă şi la interior. ducând la pierederea conştiinţei. iar câteva mai profunde delimitează lobi cerebeloşi. droguri sau diverse boli pot afecta SRAA.de mişcare a globilor oculari (nervii oculomotor şi trohlear) de coordonare motorie şi menţinere a posturii – nucleul roşu Substanţa reticulată Substanţa reticulată este o reţea complexă de nuclei şi fibre nervoase din trunchiul cerebral. 1. Coma reprezintă o stare de inconştienţă şi delipsă de activitate a SRAA ce nu poate fi dezinhibată nici măcar de stimuli externi foarte puternici. Substanţa reticulată conţine fibre ascendente şi descendente provenind de la majoritatea structurilor SNC. Are greutatea de circa 150 g şi o formă ovoidă turtită. Principala funcţie a substanţei reticulate este menţinerea trează a scoarţei cerebrale şi monitorizarea selectivă a a impulsurilor senzitive ajunse al emisferele cerebrale. Se consideră că somnul apare ca urmare a scăderii activităţii în cadrul SRAA prin eliberare unor neurotransmiţatori. uneori acestea fiind inhibate de alte regiuni ale encefalului. Substanţa albă se găseşte în interior şi are o anumită dispunere. Este format din două emisfere cerebeloase legate între ele printr-o regiune numită vermis.Lobul posterior (neocerebelul) . globoşi.Lobul anterior (paleocerebelul) .

bogat în neuroni multipolari Substanaţ albă: Fibre de asociaţie: care leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebeloasă Fibre comisurale: care leagă cele două emisfere între ele Fibre de proiecţie: aferente şi eferente Fibrele de proiecţie pleacă şi ajung la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori. apoi la talamus şi în final la cortexul motor. exceptând mirosul. Talamusul interpretează anumite senzaţii. Regiuni specializate din nucleii talamici transmit impulsuri spre locaţii precise din lobii telencefalului. joacă rol important în funcţia de echilibru. dar prezintă tulburări de echilibru (mers ebrios). Este format din mai multe structuri: . Practic cerebelul îndeplineşte pe lângă funcţia de echilibru şi funcţia de menţinere a tonusului muscular şi de coordonare a mişcărilor. Prin pedunculii cerebeloşi superiori pleacă fibre cu originea în nucleii dinţaţi. Având legături strânse cu aparatul vestibular.4 Diencefalul (creierul intermediar) Diencefalul este acoperit aproape complet de emisferele cerebrale şi se găseşte în jurul ventriculului III. 1. Extirparea cerebelului nu duce la paralizii. Prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajung atât fibre vestibulare şi proprioceptive şi pleacă fibre motorii. Talamusul Talamusul este o masă ovală formată din substanţă cenuşie şi reprezintă cam 4/5 din masa diencefalului. Cerebelul reprezintă unul dintre cele mai interesante modele biologice de conexiune inversă în ceea ce priveşte controlul activităţii muscualre şi al tonusului muscular. în efectuarea mişcărilor de precizie. Prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cerebel fibre care sunt implicate în realizarea mişcărilor voluntare. Apar de asemenea tulburări în tonusul muscular (hipotonie sau hipertonie). Cerebelul. fiind un organ pus în derivaţie pe toate căile importante senzitive şi motorii. situat de o parte şi de alta a ventriculului III. mijlocii şi inferiori. sub ventriculele laterale. Principala funcţie a talamusului este aceea de staţie de releu pentru toate impulsurile senzitive. care ajung la cortexul cerebral. 227 | P a g e . El stabileşte legături cu celelalte etaje ale SNC prin aferenţele şi eferenţele enumerate mai sus.Hipotalamus .Subtalamus .Talamus .Metatalamus .Epitalamus a. Este un organ pereche. este perfect informat asupra tuturor stimulilor veniţi din mediul extern şi intern. care ajung la nucleul roşu.Intern: granular. Aceste fibre au rolul de a realiza comunicarea prin feed-back cu emisferele cerebrale.

peretele lateral al ventriculului III. ca urmare a unei lipse de apă. Dacă temperatura sângelui arterial care ajunge la acest nivel este mai mare. hipotalamusul iniţiază impulsuri ce determină pierderea căldurii prin transpiraţie şi vasodilataţie cutanată. În ciuda dimensiunilor reduse. Reglare cardiovasculară. în schimb talamusul percepe în general senzaţiile. 4. Nivelul scăzut al acestor sbstanţe în sânge este parţial responsabil de senzaţia de foame. cât şi unul al veghei care funcţionează împreună cu alte regiuni ale SNC determinând nivelul activităţii conştiente. contracţia vaselor cutanate şi încetarea transpiraţiei. Hipotalamusul acţionează ca un centru nervos vegetativ accelerând sau încetinind anumite funcţii. Reglarea echilibrului apei şi a electroliţilor. centrul saţietăţii din regiunea mediană a hipotalamusului inhibă centrul foamei. Nucleii specializaţi din regiunea naterioară sunt sensibili la modificarea temperaturii corpului. Masele acestea formează 3 categorii mari de nuclei: nucleii anteriori. Impulsurile nu ajung direct la inimă. este porţiunea cea mai joasă a diencefalului. inferior faţă de talamus. multe conectate direct sau indirect cu reglarea funcţiei viscerelor. numit astfel după localizarea sa. Conţine o serie de mase de substanţe cenuşie care sunt conectate cu alte regiuni ale sistemului nervos. Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt următoarele: 1. Reglarea ritmului nictemeral (somn-veghe). Termoreglare. hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii vitale. 3. 5. Impulsurile plecate din porţiunea anterioară a hipotalmusului au efect invers. ci la centrii cardiovasculari din bulb. Invers. O concentraţie osmotică ridicată. o temperatură mai mică decât normalul determină eliberarea de impulsuri ce au rolul de a creşte temperatura corporală. prin frisoane.Cortexul cerebral diferenţiază durerea şi alte senzaţii tactile. probabil. Când a fost consumată suficientă hrană. şi este parţial responsabil de şocul fiziologic care urmează unor traume puternice. Îndeplineşte deasemenea funcţie emoţională şi instinctuală. nucleii mijlocii şi nucleii posteriori. Reglarea saţietăţii şi a activităţii gastrointestinale. b. 228 | P a g e . Secretă o serie de hormoni. Hipotalamusul prezintă atât un centru al somnului. Osmoreceptorii hipotalamici monitorizează în permanenţă concentraţia în elecvtroliţi a sângelui. duce la eliberarea de ADH. Hipotalamusul Hipotalamusul. nivelul sanguin al aminoacizilor şi al acizilor graşi. Hipotalamusul primeşte deasemenea impulsuri senzitive de la viscerele abdominale şi reglează secreţia glandulară şi mişcările peristaltice ale tractului digestiv. cel care joacă un rol important în iniţializarea unui răspuns involuntar la durerea intensă. Centrul foamei este o regune specializată din hipotalamusul lateral care monitorizează glicemia. Talamusul este. În acelaşi timp centrul setei din hipotalamus este activat. Impulsurile plecate din nucleii posteriori ai hipotalamusului determină creştera presiunii arteriale şi tahicardie. inclusiv cei depozitaţi în neurohipofiza posterioară. Formează podeaua şi parţial. 2.

Reglarea funcţiei endocrien. purtând numele oaselor în dreptul cărora se află: . Stratul superficial. Corpul calos conectează trezirea şi atenţia celor două emisfere şi permite schimbul de informaţii învăţate şi memorate. numit şi cortex cerebral (scoarţă cerebrală) este format din substanţă cenuşie. Metatalamusul Metatalamusul este format din două mase de substanţă cenuşie. emisfera stângă controlează gândirea analitică şi aptitudinile verbale. La majoritatea oamenilor. 214). somatice sau psihice. Reliefurile scoarţei se numesc circumvoluţiuni sau girusuri. Centri specializaţi din regiunea superioară a hipotalmusului răspund la stimularea sexuală a receptorilor tactili de la nivelul organelor genitale. precum memoria şi raţiunea. durerea şi plăcerea. 8. mărindu-se astfel suprafaţa sa totală. creierul mare) (fig. Hipotalamusul este o structură vitală care menţine aproape întreaga homeostazie a organismului. Emisferele cerebrale sunt formate din două straturi. Sub cortexul cerebral se găseşte substanţ albă. Disfuncţii ale hipotalamusului pot afecta funcţiile vegetative. numite corpii geniculaţi laterali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului vizual) şi cei mediali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului auditiv). scrisul şi gândirea matematică. 211) Telencefalul reprezintă cea mai mare porţiune din encefal. şi este responsabil de funcţiile nervoase cele mai înalte. 1. c. diareea şi constipaţia sunt puţine dintre simptomele unor dereglări psihofiziologice. Reglarea activităţii sexuale. 213) care delimitează patru lobi (fig. Cele două emisfere îndeplinesc funcţii diferite. cum ar fi furia. circa 80%. Regiunea internă a plafonului formează plexurile coroidiene. În legătură cu epitalamusul se află glanda epifiză. Aceasta este pliată. care sunt incomplet separate printr-un şanţ interemisferic.Şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal) 229 | P a g e . ulcerul peptic. Reglarea emoţiilor. Hipotalamusul produce hormoni care controlează producerea sau blocarea hormonilor produşi de către hipofiză. Suprafaţa convexă a emisferelor cerebrale este brăzdată de 3 şanţuri principale (fig.5 Telencefalul (emisferele cerebrale. Fiecare emisferă conţine o cavitate centrală numită ventricul cerebral lateral care conţine lichid cefalorahidian. Insomnia. Un număr de nuclei din hipotalamus sunt asociaţi cu anumite răspunsuri emoţionale.6. frica. palpitaţiile. cum a fi cititul. Nu este surprinzător faptul că acest organ este implicat în boli psihosomatice. 7. Telencefalul constă din 2 emisfere (fig. 212). Cele două emisfere sunt conectate între ele prin mase de substanţă albă numite corpul calos. Emisfea dreaptă controlează inteligenţa spaţială şi artistică. având o grosime de 24 mm. d. Epitalamusul Epitalamusul reprezintă porţiunea posterioară a diencefalului care formează plafonul ventriculului III. care se consideră a avea funcţie neuroendocrină.

dar bogat în fibre nervoase . Structura internă. Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului.Stratul superficial (molecular) cu celule puţine şi de talie mică. unde formează scoarţa cerebrală. incluzând rigiditate. Substanţa cenuşie Nucleii bazali (fig. altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea straturilor este proporţională. Substanţa cenuşie este dispusă în regiunea bazală a emisferelor cerebrale unde formează nucleii bazali şi la periferie. Fibre de asociaţie care leagă între ele regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală 230 | P a g e . Substanţa albă (fig. Sunt regiuni în care predomină stratul granular. 215. Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite arii legate de anumite funcţii. Se găseşte în profunzimea şanţului lateral fiind acoperit de porţiuni din lobii temporal. Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni. 216. Claustrum este o bandă subţire de substanţă cenuşie situată în apropierea insulei. 218.Stratul fuziform sau multiform conţine în cea mai mare parte celule în formă de fus dar şi de alte forme.- Şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal) Şanţul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital) Pe faţa internă a emisferelor cerebrale se găsesc deasemenea şanţuri dintre care cel mai important este scizura calcarină din lobul occipital. nucleul lenticular (putamen şi globus pallidus). 217) este al cincilea lob al emisferelor cerebrale fiind situat profund. cum ar fi mişcările membrelor superioare din timpul mersului. Insula (fig. scoarţa este formată din 6 straturi: . tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate.Stratul piramidal intern este format dintr-un număr mare de celule piramidale mari . Emisferele cerebrale au în structura lor substanţă albă şi substanţă cenuşie.Stratul granular intern cu neuroni de talie mică . Nucleul caudat şi putamenul controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice. 219) a emisferelor este alcătuită din fibre nervoase care pot fi grupate în 3 categorii: 1. 217) Sunt formaţi din corpii striaţi şi claustrum. Substanţa albă formează o masă compactă care înconjură ventriculele cerebrale. Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o varietate de disfuncţii motorii.Stratul piramidal extern conţine celule piramidale de talie mijlocie . în special cu mezencefalul. Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos. Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă.Stratul granular extern format dintr-un număr mare de celule mici . 216. parietal şi frontal. Globus pallidus reglează tonusul muscular necesar pentru o serie de mişcări intenţionate. În general. Corpii striaţi sunt structurile cele mai proeminente alcătuite dintr-o serie de nuclei: nucleul caudat (situat superior).

cea mai bogată reprezentare o au buzele. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată. ar reprezenta un om în miniatură – homunculus senzitiv – răsturnat. Ca şi în zona senzitivă. dar ele antrenează în acelaşi timp şi alte grupe de muşchi astfel ce mişcarea este ingrată. Zonele efectoare sau motoare sunt regiuni ale scoarţei ce conţin centri nervoşi de la care pornesc impulsuri motorii. Zona centrilor gustativi este localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul parietal al fiecărei emisfere. auditive. Zona centrilor auditivi este localizată în girusul temporal superior pe fiecare emisferă. Fibre de proiecţie sunt cele care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală. 231 | P a g e . Regiunea din scoarţă în care proiectează fibrele ce alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactilă. precum şi fibrele sensibilităţii proprioceptive (excitaţii aduse de la receptorii din muşchi. Aici se proiectează fibrele nervilor optici şi în acest loc se produce senzaţia de văz. în funcţie de numărul receptorilor. Fibrele motorii care pleacă dintr-o anumită arie cţionează predominant asupra unui grup de muşchi. Zonele de asociaţie. stabilind conexiunile scoarţei cerebrale cu rtajele infeioare ale sistemului nervos central. 220). zone efectoare sau motorii şi zone de asociaţie Zonele receptoare sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile snzitive specifice aduc mesaje de la receptorii periferici. ci şi-i formează prin educaţie: Centrul vorbirii este localizat în girusul frontal inferior (aria lui Broca) în lobul frontal stâng indiferent dacă persoanele respective sunt stângace sau dreptace. Zona centrilor vizuali este localizată în lobii occipitali ai emisferelor mai mult pe faţa internă. limba şi mâna cu degetele. mult deformat ca proporţii. o astfel de emisferă este corpul calos. Pot fi grupate în zona senzitivă şi zone senzoriale. şi în cea motorie centrii sunt localizaţi de sus în jos. leagă între ele cele două emisfere cerebrale. scoarţa cerebrală se împarte în regiuni sau zone. Aceste zone sunt: zone receptoare. de o parte şi de alta a scizurii calcarine. olfactive şi gustative. Se formează şi aici homunculus motor. îndeplinind astfel funcţii psihice. termică. 220). Aceasta este localizată în girusul postcentral din lobul parietal. Acestea ocupă o mare întindere în scoarţa cerebrală. tendoane. unde mai dezvoltate apar mâna cu degetele şi capul. Zonele senzoriale cuprind ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţiile de la diferite organe de simţ. dar reprezentarea se face în mod deosebit pentru fiecare regiune a pielii. Zona centrilor olfactivi este răspândită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor. Unii dintre aceşti centri conduc acte motorii învăţate în cursul vieţii. Funcţiile scoarţei cerebrale Din punct de vedere funcţional. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate de sus în jos. Ele cuprind localizările vizuale. Fibre comisurale.2. dureroasă) din piele. Ariile motorii sunt localizate în girusul precentral din lobul frontal (fig. omul nu se naşte cu ei. articulaţii. mai ales degetul mare. Fiecare punct de pe piele este reprezentat printr-un punct de pe scoarţă. Centrii nervoşi ai acestor zone asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale celor motori. 3. oase) constituie aria somestezică (fig. după silueta răsturnată a corpului. Zona senzitivă.

cititul. deşi bolnavul aude şi înţelege ce i se spune. clipit. bolnavul găsinduse în imposibilitatea de a înţelege sensul cuvintelor pe care le aude. bolnavul nu mai poate reda în scris ideile sale. Nervii senzitivi conduc impulsul de la receptori la centrii nervoşi. Nervii (fig. patinatul etc. motor şi mixt fac referire la direcţia în care circulă impulsul nervos prin nerv. scrisul. apărare. Reflexe necondiţionate Reflexe condiţionate Sunt înnăscute. 3. Alţi centri de asociaţie sunt senzoriali: Centrul înţelegerii cuvintelor vorbite. Acesta conduce impulsuri spre şi dinspre măduva spinării şi encefal. iar nervii micşti conţin şi fibre senzitive şi fibre motorii. Afectarea acestui centru produce cecitate verbală.2 Nervi spinali Termenii de nerv senzitiv. Sistemul nervos periferic (SNP) Sistemul nervos periferic este porţiunea din sistemul nervos situată în afară sistemului nervos central. Lezarea lui produce surditate verbală. Ex. Activitatea nervoasă superioară La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. 3. sexuale etc. strănut. 221) se clasifică în două categorii după localizare: 3. vomă. în girusul temporal superior.Lezarea ariei produce afazie: vorbirea este suprimată. Lezarea ariei produce agrafie.1 Nervi cranieni 3. supt. deasupra centrului vorbirii. în rare cazuri se formează şi în emisfera dreaptă. cântatul la pian. mersul pe bicicletă. Acesta este format din nervi şi ganglioni nervoşi situaţi pe traiectul nervilor. Centrul motor al scrierii este localizat tot în lobul frontal. care este localizat în vecinătatea ariei auditive. Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi şi sunt de toate trei tipurile enumerate mai sus. Centrul înţelegerii cuvintelor scrise este localizat în girusul parietal inferior. 232 | P a g e . deci se moştenesc Sunt dobândite în cursul vieţii Au căi preformate Nu au căi preformate Arcul lor reflex se închide la nivele inferioare Arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei ale axului cerebrospinal cerebrale Sunt constante şi invariabile Sunt temporare Sunt reflexe de specie Sunt reflexe individuale Ex. prehensil.1. Există 2 categorii de reflexe: reflexe cu care ne naştem (necondiţionate) şi reflexe dobândite (condiţionate). Nervii motori conţin fibre care conduc impulsul nervos doar dinspre centrul nervos spre efectori.

.O rădăcină anterioară. IV. VIII. pe traiectul căreia se găseşte un ganlgion spinal ce conţine corpii celulari ai neuronilo senzitivi . format din două tipuri de fibre: somatice. Nervii spinali (fig. Nervul oculomotor (fig. V. 224) are originea în punte. Originea reală a acestor fibre este în mezencefal. Nervul olfactiv (fig. intern şi oblic inferior) şi vegetative care se distribuie la fibrele circulare ale irisului şi ale corpului ciliar. Nervul glosofaringian (fig. VII. VI. Un nerv spinal este alcătuit din: . X. Se distribuie la muşchiul oblic superior al globilor oculari. 225) este un nerv mixt. 227) este un nerv senzitiv şi preia informaţii de la receptorii auditivi şi vestibulari din urechea internă. Toţi nervii spinali sunt micşti.I. Nervul facial este mixt (fig. 229) este un nerv mixt care asigură inervarea majoritatea organelor interne. 5 perechi lombari. este un nerv motor şi se distribuie muşchiului drept extern.2. 222) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor din mucoasa olfactivă care conduce la cortex informaţii olfactive. Nervul trohlear (patetic) (fig. Fibrele senzitive inervează tegumentul feţei. Nervul vag (fig. Funcţiile acestui nerv sunt mişcările globilor oculari. inferior. Nervul trigemen (fig. 3. 231) Cele 31 perechi de nervi spinali sunt grupate astfel: 8 perechi cervicali. pupiloconstricţie. Fibrele motorii îşi au originea în punte şi se distribuie la muşchii mimici (cele somatomotorii) şi la glandele salivare sublinguale şi submaxilare (nucleul salivator superior) şi glandele lacrimomuconazale (nucleul lacrimomuconazal)(fibrele vegetative). Nervul accesor (fig. XI. Fibrele senzitive preiau informaţii de la cele 2/3 anterioare ale limbii. iar fibrele motorii inervează muşchii masticatori.O radăcină posterioară senzitivă. Nervul hipoglos (fig. Asigură inervaţia muşchilor faringelui. 1 pereche cocigieni. 12 perechi toracali. 226). 5 perechi sacrali. Nervul optic (fig. III. 224) este un nerv motor cu origine în mezencefal.Un trunchi care este mixt 233 | P a g e . IX. motorie. acomodare. 230) este motor şi se distribuie musculaturii limbii. 230) este nerv motor şi inervează muşchii laringelui şi sternocleidomastoidieni şi trapezi. care se distribuie la muşchii extrinseci globilor oculari (drept superior. sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide. 223) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor multipolari din retină. Are funcţie vizuală. 228) este un nerv mixt. Nervul abducens (fig. 224) este un nerv motor. Nervul vestibulocohlear sau acusticovestibular (fig. XII. II.

Primul neuron este denumit neuron preganglionar sau presinaptic. Sistemul nervos vegetativ (SNV) fig. Deoarece neuronii simpatici postganglionari sunt amielinizaţi se văd de culoare gri. Spre deosebire de sistemul nervos somatic. în cazul SNV. ca urmare formează ramura 234 | P a g e . Axonul acestui neuron face sinapsă cu un al II-lea neuron situat într-un ganglion nervos vegetativ. 4. Fibrele nervoase visceromotorii inervează organe a căror activitate nu se găseşte sub control voluntar. diencefal şi în măduva spinării (C8-L2 şi S2-S4). Distincţia clasică dintre sistemul nervos vegetativ şi cel somatic se bazează pe faptul că în cazul primului sistem controlul este doar involuntar. deasemena de o parte şi de alta a măduvei spinării (ganglionii paravertebrali). Aceşti efectori reprezintă porţiuni din organele interne. se distribuie la meninge. vasele sanguine şi alte structuri specializate din alte organe. Sistemul nervos vegetativ simpatic (fig. iar cel de-al doilea este denumit neuron postganglionar (postsinaptic). articulaţiile. o Posterioară: inervează musculatura. pielea şi vasele din regiunea posterioară a trunchiului o Anterioară: inervează muşchii şi pielea din regiunea ntro-laterală a corpului. vertebre şi ligamente vertebrale . implică 2 neuroni motori(fig. brahial. muşchii netezi (din viscere) şi epiteliile glandulare. 234) Acesta se mai numeşte şi segmentul toracolombar. Ramurile anterioare (excepţie fac cele ale nervilor T2-T12) fuzionează formând plexuri: cervical. Sistemul nervos vegetativ este compus dintr-o regiune centrală şi una periferică şi nu este controlat voluntar. S-a constat că poate fi controlat şi sistemul nervos vegetativ voluntar. ramura care ajunge la ganglionul simpatic se numeşte comunicantă albă. Primul neuron are corpul celular în susbtanţa cenuşie a encefalului sau măduvei spinării. 234 Sistemul nervos vegetativ este implicat în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau scăderea activităţii diferitelor organe. Axonul acestuia din urmă sinapsează cu celulele efectoare. lombar şi sacral. în care impulsurile sunt conduse de-a lungul unui singur axon de la măduva spinării la sinapsa neuromusculară. Alţii coboară sau urcă înainte e a sinapsa cu neuronul poastganglionar. spre exemplu prin yoga. deoarece neuronii preganglionari părărăsesc SNC de la nivelul vertebrei T1-L2. Neuronii preganglionari îşi au originea în trunchiul cerebral. Efectorii care răspund la reglarea vegetativă sunt muşchiul cardiac. Deoarece neuronii simpatici preganglionari sunt mielinizaţi şi se văd de culoare albă. Unii dintre neuronii simpatici sinapsează cu neuroni postganglionari situaţi la acelaşi nivel în lanţul paravertebral. ca răspuns la la condiţiile fiziologice. Majoritatea neuronilor simpatici sunt separaţi de cei somatici şi sinapsează în ganglionii paravertebrali. 236).- Ramuri: o Meningeală: mixtă. Ganglionii vegetativi sunt localizaţi în cap. calea. o Comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici. gât şi abdomen (ganglioni previscerali). în timp ce în cazul celui de-al doilea există şi control voluntar. Originea neuronilor preganglionari şi localizarea ganglionilor contribuie la diferenţierea regiunii simpatice de cea parasimpatică.

Ganglionii periferici Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării sub nivelul diafragmului trec prin trunchiul paravertebral. Ca urmare a impulsurilor simpatice. Nervul splahnic mic sinapsează în ganglionul mezenteric superior. În trunchiul ganglionar simpatic. mezenteric superior şi inferior. unde sinapsează în ganglionii cervicali simpatici. neuronii nervului vag sinapsează în ganglionii previscerali din diferite regiuni ale corpului. Spre deosebire de simpatic. Nervul splahnic mare porneşte din regiunea T4-T9 şi sinapsează în ganglionul celiac. în acelaşi timp. Regiunea medulară este de fapt un ganglion simpatic modificat. ce determină un efect general pe mai mulţi efectori. Nervul splahnic lombar sinapsează în ganglionul mezenteric inferior şi neuronii postganglionari inervează colonul sigmoid şi rectul. IX şi X. majoritatea neuronilor parasimaptici nu străbat nervii spinali. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Segmentul parasimpatic este cunoscut şi sub denumirea de segment craniosacral. fără a sinapsa. a cărui celule sunt derivate neuroni simpatici postganglionari. 4 din cele 12 perechi de nervi cranieini prezintă şi neroni preganglionari parasimpatici. Neuronii postgnaglionari de aici inervează musculatura netedă şi glandel de al nivelul capului şi gâtului. pancreasul. vezica urinară şi organele genitale. Glandele suprarenale Glandele suprarenale sunt situate deasupra rinichilor. Fiecare glandă este compusă dintr-o regiune corticală care secretă hormoni sterorizi şi o regiune medulară care secretă adrenalina şi noradrenalina. VII. Impulsul simpatic care pleacă din măduva spinării se distribuie divergent la mai mulţi neuroni postganglionari. aceste celule eliberează în sânge adrenalină. Axonii postganglionari din comunicanta cenuşie ajung prin ramura anterioară sau posterioară a nervilor spinali să inerveze organele efectoare. aceşti neuroni formează nervii splahnici.numită comunicantă cenuşie. intestinul subţire şi rinichii. Acestea din urmă sunt eliberate în sânge ca urmare a acţiunii simpaticului. splina. Neuronii postganglionari inervează stomacul. Efectele adrenalinei sunt complementare cu ale noradrenalinei. care includ ganglionii celiac. neuroni preganglionari sinapsează cu numeroşi neuroni postganglionari localizaţi la diferite nivele în lanţul paravertebral. Neuronii postganglionari sinapsează cu efectorii. care este eliberată de cătreterminaţiile nervoase postganglionare simpatice. Aceşti neuroni sinapsează cu neuronii postaganglionari situaţi în ganglionii previscerali. Neuronii postganglionari inervează intestinul subţire şi colonul. glandeel sudoripare şi muşchii erectori ai firului de păr) şi vasele sanguine din muşchii scheletici primesc doar inervaţie simpatică. Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării în regiunea toracală superioară străbat lanţul ganglionar paravertebral până la nivelul gâtului. Neuronii parasimpatici ai primilor trei nervi sinapsează cu neuroni postganglionari localizaţi la nivelul capului. Celulele regiunii medulare sunt inervate de către neuroni preganglionari cu originea în măduva spinării toracală. apare divergenţa. deoarece neuronii preganglionari îşi au originea în encefal şi măduva sacrală. Aceşti sunt nervul III. Aceşti neuroni sinapsează în ganglionii periferici. Efectorii cutanaţi (vasele sanguine. După trunchiul simpatic. Nucleul dorsal al vagului situat în bulb asigură majoritatea inervaţiei parasimpatice a 235 | P a g e .

corpului (plămâni. aortă. sistemul urinar şi reproducător. inimă. stomac. În tabelul de mai jos sunt rezumate principalele efecte ale simpatciului şi parasimpaticului: Efector Efectul simapticului Efectul parasimpaticului Ochi Fibrele musculare radiare ale Pupilodilataţie irisului Fibrele musculare circulare Pupiloconstricţie ale irisului Corpul ciliar Relaxare (pentru vederea la Contracţie (pentru vederea distanţă) de aproape) Glandele Lacrimele Stimularea secreţiei Sudoripare Stimularea secreţiei Salivare Reduce secreţia. afectează Vasodilataţi în unele organe toate organele (ex. relaxare (în lipsa sarcinii) Penis Ejaculare Erecţie 236 | P a g e . ficat. penis) Plămâni Bronhiole Dilataţie Constricţie Glandele mucoase Inhibarea secreţiei Stimulează secreţia Tractul digestiv Motilitate Inhibare Stimulare Sfinctere Constricţie Relaxare Ficat Stimularea glicogenolizei Adipocite Stimularea hidrolizei Pancreas Inhibarea secreţiei exocrine Stimularea secreţiei exocrine Splină Stimularea contracţiei Vezica urinară Relaxarea musculaturii Contracţia musculaturii Muşchiul erector al firului Stimularea contracţiei de păr Uter Contracţie (în caz de sarcină). intestin gros) Neuronii preganglionari sacrali inervează jumătatea terminală a intestinului gros. rectul. saliva vâscoasă apoasă Stomacale Stimulează secreţia Intestinale Stimulează secreţia Suprarenale Stimulează secreţia renală Inimă Frecvenţa Stimulare Inhibiţie Viteza de conducere Stimulare Inhibiţie Puterea Stimulare Vasele sanguine Vasocontricţie. pancreas. esofag. saliva Stimulează secreţia. intestinul subţire.

188 Pompa Na+ .ATP – dependentă Fig. 190 Canalele Na+-voltaj dependente şi canalele K+-voltaj dependente 237 | P a g e .K+ . 189 Transmiterea potenţialului de acţiune Fig.Fig.

Fig. 191 Actul reflex 238 | P a g e .

193 Encefalul 239 | P a g e .Fig. 192 Sistemul nervos central Fig.

LCR. ventriculele cerebrale Fig. 194 Meningele.Fig. 195 Meningele craniene 240 | P a g e .

196 Meningele spinale Fig. ligamentul denticulat 241 | P a g e .Fig. 197 Foiţele meningeale.

Fig. 199 Bariera sânge . 198 Ventriculele cerebrale şi canalul ependimar Fig.encefal 242 | P a g e .

200 Configuraţia externă a măduvei spinării Fig.Fig. 201 Structura internă a măduvei spinării 243 | P a g e .

202 Fasciul ascendent Fig.Fig. 203 Fascicul descendent 244 | P a g e .

205 Reflex somatic monosinaptic – reflexul rotulian 245 | P a g e .Fig. 204 Localizarea tracturilor în măduva spinării Fig.

207 Trunchiul cerebral (vedere posterioară) 246 | P a g e . 206 Reflex somatic polisinaptic Fig.Fig.

Fig. 209 Cerebelul – vedere anterioară Fig.secţiune sagitală Fig. 208 Cerebelul . 211 Emisferele cerebrale – faţa laterală 247 | P a g e . 210 Cerebelul – vedere anterioară Fig.

Fig. 212 emisferele cerebrale . 213 Lobii telencefalului şi principalele arii ale cortexului 248 | P a g e .vedere mediană Fig.

Fig. 214 Lobii emisferelor cerebrale Fig. 215 Secţionarea frontală şi transversală a encefalului 249 | P a g e .

217 Secţiune transversală prin encefal 250 | P a g e . 216 Secţiune frontală prin encefal Fig.Fig.

Fig. 218 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune sagitală Fig. 219 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune frontală 251 | P a g e .

Fig. 220 Aria somestezică principală şi motorie principală 252 | P a g e .

Fig. 223 Nervul optic 253 | P a g e . 221 Nervii Fig. 222 Nervul olfactiv Fig.

trohlear şi abducens Fig.Fig. 225 Nervul trigemen şi ramificaţiile lui 254 | P a g e . 224 Nervii oculomotor.

Fig. 227 Nervul vestibulocohlear 255 | P a g e . 226 Nervul facial Fig.

228 Nervul glosofaringian Fig. 229 Nervul vag 256 | P a g e .Fig.

Fig. 230 Nervul accesor şi hipoglos Fig. 231 Nervul spinal 257 | P a g e .

233 Comparaţie dintre reflexul somatic şi cel vegetativ 258 | P a g e .Fig. 232 Reflex vegetative Fig.

Fig. 234 Principalii centri vegetativi 259 | P a g e .

răspunzând intens unui anumit tip de stimul. Receptori primari sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere sau încapsulate ale neuronilor senzitivi care eliberează direct semnalul sistemului nervos central. la ceilalţi stimuli de intensitate normală nu răspund. Desfăşurare temporară d. În funcţie de calea folosită pentru transmiterea informaţiei. depinde de structura receptorilor. în timp ce. la om cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 800 nm. Identificarea tipului de excitant. Acest lucru permite animalelor să deceleze semnale slabe generate de surse mai îndepărtate. receptorii sunt împărţiţi în două categorii: 1. Receptori secundari sunt epitelii senzoriale care transmit semnalul prin intermediul prelungirilor neuronilor senzitivi. Segmentul central.CURS 14. electrici. excitantul specific al fotoreceptorilor este radiaţia electromagnetică. 2. deci a calităţii lui. II. Segmentul periferic (de recepţie) specializat pentru a capta stimulii şi a-i transforma în impuls nervos. în majoritatea lor. reprezentat prin aria din scoarţa cerebrală la care ajung fibrele căii de conducere şi în care excitaţia este transformată în senzaţie conştientă. Calitate b. Intensitate c. Segmentul de conducere (intermediar): format din căile nervoase prin care influxul nervos este transmis la scoarţa cerebrală. Distribuţie spaţială Codificarea calităţii stimulilor reprezintă procesul de convertire a informaţiei într-un limbaj inteligibil sistemului nervos central. Spre exemplu. acţionează ca amplificatori de putere ai stimulilor. Receptorii. ANALIZATORII Legăturile dintre mediul extern şi organism se realizează prin intermediul analizatorilor. În funcţie de natura excitantului. Stimulii pot fi de diverse tipuri: mecanici. numit stimul adecvat (specific). chimici. toate formele de energie ale stimulilor sunt convertite în activitate electrică. III. Aceştia manifestă o acţiune filtrantă asupra excitanţilor. Fiecare analizator este alcătuit din 3 segmente: I. Stimulii care acţionează asupra receptorilor se diferenţiază între ei prin: a. în timp ce senzaţia provocată de stimulii neadecvaţi are un caracter nedefinit. receptorii pot fi: 260 | P a g e . Proprietăţi generale ale receptorilor Receptorii sunt structuri specializate care informează sistemul nervos central despre evenimentele care au loc în mediul extern sau intern al organismului. Senzaţia provocată de un excitant specific este bine conturată în conştiinţa noastră şi redă cu exactitate proprietăţile obiectului care o provoacă. La nivelul receptorilor.

alţii semanlizează doar variaţiile intensităţii stimulului. Mecanopreceptori: excitanţi mecanici (receptoriii tactili şi de presiune. olfactivi. Dacă receptorul nu ar răspunde logaritmic. olfactivi. Când asupra lor acţionează un stimul. reacţionează la toate tipurile de stimuli de intensitate mare. Adaptarea receptorilor Reprezintă modul în care răspund receptorii atunci când asupra lor acţionează un stimul un timp îndelungat. baroreceptoriii sistemului vascular şi chemoreceptorii corpusulului carotidian. La nivelul receptorului amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului. În acest fel creierul poate aprecia intensitatea reală a stimulului. Dacă se înregistrează simultan amplitudinea potenţialului şi frecvenţa impulsurilor transmise prin fibra senzitivă se constată că frecvenţa este proporţională cu amplitudinea potenţialului. În acest sens unii receptori răspund continuu. receptorii acustico-vetibulari. gustativi au rol în prevederea stării viitoare a corpului după câtea secunde sau minute. Chemoreceptori: detectează variaţiile compoziţiei chimice ale mediului (receptorii gustativi. Adaparea este diferită de oboseală. chemoreceptorii sinusului carotidian şi a arcului aortic. modificările de intensitate ale stimulilor nu ar depăşi câteva sute. Receptorul modulează frecvenţa impulsurilor în fibra senzitivă. E. La nivelul oricărui receptor intensitatea unui stimul este codificată sub forma unei amplitudini gradate a potenţialului de receptor. kinestezici. corpusculii Ruffini). nociceptori. D. Codificarea intensităţii stimulului poate fi realizată şi prin sumare spaţială. organele cavitare. Cu cât un stimul va fi mai intens. glucoreceptorii. receptorii pentru aminoacizi). Astfel receptorii pot fi: Tonici (lent adaptabili) informează continuu creierul asupra stării corpului şi a relaţiilor lui cu mediul: tactili (discurile Merkel. osmoreceptorii. Toţi receptorii prezintă o caracteristică comună. B. buzelor). C. cu atât numărul receptorilor şi fibrelor senzitive activate va fi tot mai mare. Aceste semnale sunt interpretate de creier ca fiind produse de stimuli cu intensitate mai mare. acesta va genera la nivelul unei zone specializate a receptorului (membrană receptivă) un potenţial local datorat creşterii permeabilităţii pentru Na+. baroreceptorii din plămâni. Spre exemplu.A. vizuali. Creierul interpretează semnalul cu antilogaritmul intensităţii stimulilor. Codificarea intensităţii stimulilor. Fazici (rapid adaptabili): informează creierul despre începutul şi terminarea acţiunii unui stimul: Meisnner (vârful degetelor. urechea umană percepe stimuli a căror intensitate variază de 10 12 ori. Receptorii electromagnetici: celulele cu con şi bastonaş din retină. Receptorii algici (nociceptori): nu prezintă un stimul specific. Termoreceptori: răspund la variaţiile de temperatură. 261 | P a g e . aparatul cardiovascular). Răspunsul logaritmic al receptorilor le-a extins scara de sensibilitate.

cu rol de protecţie contra radiaţiei solare.  dermul: este un ţesut conjunctiv.Codificarea temporală a stimulilor. Structura pielii:  epidermul (Fig. Codificarea distribuţiei spaţiale a stimulilor. Analizatorul cutanat Segmentul periferic se găseşte în piele. 236): o pătura cornoasă: complex de straturi epiteliale pavimentoase stratificate keratinizate  stratul transparent (lucid): celule poliedrice  stratul cornos: celulele sunt moarte. conţin keratină şi au aspect solzos. deoarece capul funcţionează ca o barieră în calea vibraţiilor acustice cu frecvenţă mare. 262 | P a g e .5 m2 şi o grosime variabilă. între 1 şi 4 mm. Unele celule produc melanina. Interpretarea se face la nivelul creierului pe baza decalajului de timp al excitării celor 2 urechi. Stratul profund are rolul de a genera noi celule.este de natură conjunctivo-epitelială . încât ori de câte ori se excită neuronii dintr-o zonă corticală. are o grosime de 300 μm . respectiv amprente digitale. Epiderma este într-o continuă regenerare. Aceste mecanisme funcţionează la frecvenţă mai mare de 3000 Hz. Astfel fiecare suprafaţă prezintă o topografie riguroasă. Această calitate este prezentă în cadrul receptorilor tonici prin prezenţa unor impulsuri în receptor pe toată durata acţiunii stimulului. Pielea (Fig. Formează papilele dermice responsabile pentru dermatoglife. În privinţa excitanţilor sonori poziţia spaţială a acestora este codificată temporar. o Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. de la o regiune la alta. fiind reprezentat de exteroreceptorii de la acest nivel. deci a variaţiei intensităţii stimulului. o pătura mucoasă (corpusculul mucos Malpighi): prezintă mai multe straturi celulare.3 mm.are o întindere de 1. 1. senzaţia va fi raportată la zona receptoare care transmite semnalul. în locul celor exfoliate. Localizarea sursei sonore se face şi pe baza diferenţei de sonoritate a sunetelor percepute de cele 2 urechi. fenomen numit exfoliere (descuamare). Straturile cele mai superficiale se desprind. 235): . Conţine capilare sanguine şi limfatice şi terminaţii nervoase. La nivelul scoarţei cerebrale există o somatotopie riguroasă a zonelor corpului. Pătura cornoasă nu prezintă vase sanguine şi nici terminaţii nervoase. În cadrul receptorilor fazici se constată semnalizarea începutului (on) sau sfârşitului (off) sau începutului şi sfârşitului (on/off) acţiunii unui stimul.

hipodermul: este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase. vase sanguine. dispuse în toate sensurile. Glandele sudoripare 263 | P a g e - . 239): o glandele sebacee o glandele sudoripare - Părul producţie cornoasă filiformă:  rădăcină:  la bază prezintă o porţiune mai dilatată numită bulbul părului în care pătrunde papila părului cu rol în hrănirea şi inervarea lui. 237) o unghiile (Fig. Conţine glomerulii glandelor sudoripare. Conţine vase limfatice şi sanguine. o Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen.  foliculul pilos: o teaca epitelială internă o teaca epitelială externă o teaca fibroasă  tulpina: o măduvă o regiunea corticală: celule cu pigmenţi ce dau culoarea părului o epidermicula (cuticula): keratină Unghia producţia cornoasă dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor aspect de lamă subţire:  corpul unghiei. limfatice şi terminaţii nervoase libere sau încapsulate. ce formează plexul superficial cutanat. Producţiile pielii  cornoase: o părul (Fig. precum şi trunchiuri nervoase. bulbii firelor de păr. 2389  glandulare (Fig. Sub corp se găseşte patul unghiei (epiderma) şi dermul unghiei  rădăcina unghiei: regiunea sa terminală formează matricea prin care unghia creşte continuu.

Piele reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat. contra dezhidratării. Sensibilitatea cutanată (Fig. radiaţiei solare. prin terminaţii nervoase (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se termină liber sau în corpuscului tactili. Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4l CO2. Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele. ce se deschid la baza firului de păr produc sebumul cu rol de protecţie a pielii Funcţiile pielii - - protecţie contra microbilor. contra lichidelor şi gazelor. produce melanina. Excreţie: realizată prin glandele sudoripare Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul pielii. glomerulare:  glomerul (înconjurat de capilare) ce are celule epiteliale secretoare  canal sudoripar ce se deschide la exterior prin por  au rolul de a produce transpiraţia Glandele sebacee sunt glande acinoase. 240):  tactilă  termică  dureroasă Sensibilitatea tactilă: mai dezvoltată pe faţa volară a palmei:  corpusculii Meissner şi Merckel (pentru atingere)  corpusculii Vater – Pacini (pentru presiune) Sensibilitatea termică:  corpusculii Krause (pentru rece)  corpuscuii Ruffini (pentru cald) 264 | P a g e - . loviturilor.- glande tubuloase. când temperatura scade apare vasoconstricţie Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin stagnant) Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie). vitamina D şi histaminele.

care apare cu o latenţă mai mare. articulaţii. Un stimul nociv generează o senzaţie dureroasă dublă. SII primeşte semnale din aria SI precum şi de la nucleii talamusului de pe ambele jumătăţi corporale. cu rol în descifrarea semnalelor senzoriale primite de SI. Excitantul este orice stimul de intensitate ridicată. acetilcolina. Există la nivelul ei şi o separare topografică a sensibilităţii kinestezice de cea tactilă. fiind mielinizate sau nemielinizate. dacă sunt injectate în doze mici. Densitatea receptorilor algici este foarte mare în tegument. Tritoneuronul: talamus. în girusul postcentral din lobul parietal. ulcere. precum: bradichinina. care determină excitarea receptorilor algici. spre deosebire de viscere. oase. În funcţie de locul de origine şi calitatea durerii.. Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale. apendicită Receptorii algici sunt terminaţii nervoase libere. serotonina. determină apariţia senzaţiilor 265 | P a g e . crampe muscualre. SI primeşte semnale specifice. Odată cu creşterea intensităţii stimulului creşte şi intensitatea senzaţiei dureroase (hiperalgezia – creşterea sensibilităţii receptorilor dureroşi). O durere rapidă localizabilă şi o durere lentă. enzime proteolitice. apare în viscere. unde densitatea receptorilor este ami mică. cu o capacitate mare de discriminare a localizării senzaţiilor dureroase. informând organismul despre apariţia în mediul de viaţă a unor agenţi nocivi care compromit integritatea şi funcionarea sa normală. aceasta poate fi: durere somatică:  superficială:  iniţială  tardivă  profundă: ţesut conjunctiv.Sensibilitatea dureroasă: terminaţii nervoase libere din epiderm Segmentul de conducere: Protoneuronul: ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Gall şi Burdach din bulbul rahidian. Extirparea ariilor asociative determină imposibilitatea recunoaşterii obiectelor prin pipăit. Extirparea unilaterală a ariilor asociative are ca rezultat uitarea unei părţi a corpului: amorfosinteză. prostaglandine. Aria asociativă somatică se găseşte posterior ariei somestezice principale. Durerea îndeplineşte o funcţie de protecţie indispensabilă vieţii normale. 241): caracter difuz. ioni de potasiu în exces. Există două arii somestezice: SI şi SII. durerea având un caracter dfuz. Aceşti stimuli determină apariţia la nivelul ţesuturilor a unor substanţe chimice. Adaptarea receptorilor algici Aceştia nu se adaptează deloc sau aproape deloc. produsă de calculi biliari. de arsură. diferite de mecanoreceptori sau termoreceptori specifici. histamina. Aceste substanţe pot fi izolate din ţesuturile lezate şi. migrene durere viscerală (Fig. Excitarea electrică a ariilor asociative determină apariţia unor senzaţii somatice complexe: simţirea unui obiect. acizi.

dureroase. Durerea viscerală este determinată de distensia organelor cavitare, spasme, leziuni chimice ale suprafeţei viscerale, anoxie. Există zone insensibile la durere: parenchimul hepatic, alveolele pulmonare. Capsula hepatică şi canalele biliare sunt foarte sensibile la durere. Semnalele dureroase sunt transmise prin fasciculele spinotalamice antero-laterale, precum şi prin fasciculele spinoreticulate. S-a constatat că înlăturarea scoarţei cerebrale nu înlătură durerea, ceea ce înseamnă că senzaţiile dureroase apar şi în zona subcorticală. Se consideră că scoarţa cerebrală intervine în interpretarea calităţii durerii, etajele subcorticale în percepera informaţiei dureroase. În cazul durerii viscerale poate apărea şi durerea raportată, adică durerea produsă la nivelul unu organ visceral pe care o raportăm şi în zone corporale externe. La nivelul măduvei spinării, primul neuron al sensibilităţii viscerale sinapsează cu acelaşi deutoneuron cu care sinapsează şi primul neuron care aduce semnale dureroase dintr-un dermatom. Sistemul analgezic al creierului Modul în care fiecare subiect reacţionează la durere este diferit. Acest lucru se datorează capacităţii creierului de a controla eferenţele dureroase, prin activarea sistemului analgezic. Acesta prezintă 3 componente majore, 2 situate în trunchiul cerebral, iar a treia în coarnele posterioare ale măduvei spinării. Prin activarea acestui sistem, se reduce cantitatea de mediator chimic eliberat de primul neuron al sensibilităţii dureroase. S-a constat că injectarea de morfină are un puternic efect analgezic, acţionând prin acest sistem analgezic al creierului. Plecând de la această constatare, s-a presupus existenţa în organism a unor substanţe naturale asemănătoare morfinei. S-au descris peste 18 compuşi de acest fel: βendorfina, metencefalina, dimorfina etc.

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC
Receptorii analizatorului kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, periost, ligamente (Fig. 242). Receptorii kinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei din piele. Sunt sensibili la milşcări şi modificări de presiune. Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi celule tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsula subţire conjunctivă, căptuşită de celule capsulare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la intrare, pierd teaca de mielina şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase. Terminaţiile nervoase sunt excitate de întin-derea puternică a tendonului. Corpusculii Rufini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi receptionează informaţii în legatură cu poziţia şi mişcările din articulaţii. Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării. Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate, faţă de care se află în paraIel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. 266 | P a g e

Fusurile neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafuzoriale, conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafuzoriale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă 2 aspecte diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează iar nuclei se află în şir central. Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fară striaţiuni, necontractilă şi conţine 40-50 nuclei. Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibru uniform, păstrează striaţiunile iar nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase. Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie: a. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele numite "în floare" se termină pe ecuatorul fibrelor cu lanţ nuclear. b. Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ (gama) din cornul anterior al măduvei. Recepţia kinestezică se realizează la nivelul proprioreceptorilor care sunt excitaţi mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe baza informaţiilor culese de la aceştia, cât şi de la nivel cutanat, centri corticali sunt conştienţi, în fiecare moment, de pozitia în spaţiu a părţilor corpului şi de mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor. Analizatorul kinestezic, împreună cu cel cutanat, iau parte la elaborarea senzaţiilor somatice. O altă funcţie a analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a posturii corpului. La realizarea acesteia concură şi analizatorul vestibular, vizual şi cutanat. Primele două segmente ale analizatorului kinestezic au fost descrise la anatomie. Segmentul cortical este reprezentat tot la nivelul ariilor somestezice I şi II, încât proiecţia sensibilităţii dermatoa-melor se suprapune, în general, cu a miotoamelor. Se realizeaza aici o arie senzitivo-motorie care pune în acord efectuarea comenzii motorii corticale, cu ştirile sosite pe căi proprioceptive, privind modul în care aceasta este executat de muşchii respectivi. O parte din informaţia kinestezică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach, spre talamus şi scoarţă, unde devine imediat conştientă. O altă parte este condusă prin fasciculele spino-cerebeloase, la cerebel care, dupa o prelucrare, o transmite la talamus şi de aici ajunge la cortexul senzitivo-motor (vezi controlul motilităţii voluntare). Rezultă că analizatorul kinestezic joacă cel puţin trei roluri majore: În elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice. În reglarea tonusului muşchilor şi a posturii corpului. În controlul motilităţii voluntare. Analizatorul kinestezic nu realizează singur aceste mari funcţii. Rolul său este de a furniza creierului informaţii prelucrate de la aparatul locomotor. Pe baza acestora, este elaborată comanda motorie, se reglează tonusul muscular şi postura, se efectuează controlul asupra îndeplinirii comenzii voluntare. Altfel spus, analizatorul kinestezic reprezintă o importantă componentă de feedback a mecanismului ce reglează activitatea motorie somatică.

3. ANALIZATORUL OLFACTIV

267 | P a g e

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea posterosuperioară a foselor nazale (Fig. 243). Epiteliul mucoasei oIfactive este format din celule de susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule sensitive bipolare. Celulele senzitive bipolare reprezintă în acelaşi timp receptorul şi I neuron. Ele au dendrita orientată printre celulele de susţinere şi se termină cu o veziculă prevăzută cu cili. Cilii au o mare densitate 10 000/mm2. Ei măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt adevărate traductoare fiziochimice cu rol în codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor bipolare for-mează nervii olfactivi (10-20) care străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulb, făcând sinapsă cu neuronii mitrali multipolari de la nivelul bulbului olfactiv. Această sinapsă este de tip glomerular. Neuronii murali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă medial şi laterală, delimitând substanţa perforată anterioar. Axonii celui de al II-lea neuron ajung la cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid). Prelungirile neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală care constituie cortexul olfactiv secundar. Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu talamusul. Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la găsirea şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea locurilor cu aer viciat etc. Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50 de mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga diversitate de senzaţii olfactive. Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor, de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat. Corespunzător fiecărui tip de miros primar există câte un tip diferit de receptori olfactivi care reactionează cu predilecţie la anumite substanţe chimice. Unii contestă totuşi existenţa receptorilor specifici de miros. Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă ca a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre substanţa mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai scurt. Dacă acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă până la dispariţie. Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Pentru a evita acest fenomen, animalele prezintă instinctiv un comportament special de adulmecare, cu inspiraţii bruşte, scurte şi repetate, însoţite de rotaţii ale capului în diferite direcţii, precizând cu exactitate despre ce miros este vorba şi dincotro vine. Adaptarea receptorilor este specifică numai pentru mirosul respectiv. Dacă în momentul adaptării mirosului pentru un parfum, oferim subiectului un altul, acesta simte imediat mirosul nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai omului este diferită pentru diferite substanţe. O sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan, pe care îl simţim chiar la concentraţii de 1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea, mercaptanul se amestecă în proporţii infime cu gazul metan, servind ca semnal de avertizare în caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a gazelor. 268 | P a g e

În urma interacţiunii dintre substanţa odorantă şi receptorii olfactivi, se naşte un potenţial receptor care se transmite spre centrii olfactivi corticali şi subcorticali unde ia naştere senzaţia de miros. S-a stabilit că prin fibrele tractului olfactiv circulă continuu potenţiale electrice, a căror grupare pe frecvenţe şi serii de impulsuri, este interpretată de centrii corticali drept senzaţii particulare de miros.Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie. Acuitatea olfactivă este cu atât mai mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie cât mai mică a substanţei în aerul inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu ajutorul terminaţiilor senzitive ale nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut mirosul în urma atrofierii mucoasei olfactive, pot percepeîin con-tinuare mirosul de amoniac. Dispoziţia mirosului seîinsoţeşte şi de tulburări ale gustului. 4. ANALIZATORUL GUSTATIV Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi, situaţi la nivelul papilelor gustative. Mugurii gustativi (Fig. 244) sunt formatiuni ovoidale formate din: celule de susţinere celule senzoriale care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ. La polul apical al celulei senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în porul gustativ al mugurelui. La poIul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii nervoase ale nervului facial, gloso-faringian şi vag (Fig. 246). Nervul facial preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian, excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag, excitaţiile din regiunea depresiuni situate între rădăcina limbii şi epiglota. Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial la nivelul ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag, la nivelul ganglionului inferior. Axonul primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb unde se află cel de-al II-lea neuron al căii gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge Ia talamus, unde se află cel de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă plasată în partea inferioară a girului postcentral. Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea alimentelor alterate sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive. Pentru a fi gustate, substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă receptorii gustativi. Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide. Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale, cărora Ie corespund patru tipuri de receptori gustativi (Fig. 245): 1. Senzatia de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile. Intensitatea senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs sintetic, este de 600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în special, spre vârful limbii. 2. Senzaţia de sărat, provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către NaCI. Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii. 3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu tăria acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii. 269 | P a g e

4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina. Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate. Fiecare tip de receptor gustativ răspunde la cel puţin 2 tipuri de substanţe sapide, proprietate ce permite potenţarea gusturilor prin combinarea de dulce cu sărat etc. Un rol în recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi termici din mucoasa bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui influx nervos ce se propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal. Aici ia naştere senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul unui aliment ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea gustativă scade foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă substanţă sau să deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punândule în contact cu alţi receptori. Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe. Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling sau chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte mult din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are şi o componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere şi neplăcere.

5. ANALIZATORUL VIZUAL
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală unde se face analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită (Fig. 249). Între globul ocular şi peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci (striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi). Globul ocular este format din trei tunici concentrice şi din medii refringente: Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica şi anterior, corneea: Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere. Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci globului ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului optic. Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens. Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre partea posterioară spre cea anterioară sunt: Coroida se întinde posterior de ora seratta care este limita dintre coroidă şi corpul ciliar. Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic. Este bine vascularizată, având rol nutritiv. Corpul ciliar (Fig. 250) se află imediat anterior orei seratta şi prezintă, în structura sa, procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare şi circulare care au rol în acomodarea vederii prin ligamentul 270 | P a g e

suspensor al cristalinului (Zonula lui Zinn). Procesele ciliare, în număr de 6080, sunt alcătuite din aglomerări capilare cu rol în secreţia umorii apose. Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un individ la altul. . Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma irisului, în jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate circular şi radiar. Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de lumină ce soseşte la retină. Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă, responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi functional i se disting două regiuni: retina vizuală sau partea optică şi retina oarbă, fără rol în fotorecepţie, numită şi retina iridociliară, datorită raporturilor ei cu irisul şi corpul ciliar. Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi prezinta două regiuni importante: Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se găsesc mai muIte conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai conuri. Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile. În structura retinei se descriu 10 straturi (Fig. 252), în care se întâlnesc trei feluri de celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de bastonaş, celulele bipolare şi celulele muItipolare. În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Cele 10 straturi dinspre coroidă spre interiorul globului ocular sunt: 1. epiteliu pigmentar; 2. stratul conurilor şi bastonaşelor, alcătuit din segmentele externe ale celulelor vizuale cu conuri bi bastonaşe; 3. membrana limitantă externă; 4. stratul granular extern care cuprinde corpul celulelor vizuale; 5. stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale şi celulele bipolare; 6. stratul granular intern, format din corpul celulelor bipolare; 7. stratul plexiform intern, realizat de sinapsele dintre celulele nervoase bipolare şi celulele ganglionare; 8. stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare; 9. stratul fibrelor nervului optic, format din axonii celulelor multipolare; 10. membrana limitantă internă. Celulele cu bastonaşe (Fig. 253) sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125 milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este mic, iar in foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă. Mai muIte celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă muItipolară corespund circa 90-180 celule cu bastonaşe. 271 | P a g e

cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg. celule nervoase modificate. 250) are forma unei Ientile biconvexe. 247) Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie. nutriţia sa făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare. Anexele ochiului (Fig. 250)este un lichid incolor. cristalinul corpul vitros. sunt striaţi. La exterior este învelit de o membrană numită hialoida. transparente. 253). sunt mai numeroase în macula luteea. Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine un echilibru constant. de către mediile refrigerente ale globului ocular. Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul suspensor sau zonula lui Zinn. cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. care spre deosebire de cei intrinseci. conjunctiva şi aparatul lacrimal (Fig.Celulele cu conuri (Fig. limfatice şi nervi. în foveea centralis există numai celule cu conuri. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici (vezi cursul despre muşchi). Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. Anexele de protecţie sunt: sprâncenele. Când se produce o obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei. De la acest nivel prin canalul Iui Schlemm se resoarbe în venele sclerei. Fiecare celulă cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară. 254) sunt reprezentate de: corneea transparentă. umoarea apoasă. Cristalinul nu conţine vase sangvine. se va obţine o imagine reală. Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent. Calea optică 272 | P a g e . Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă. iar aceasta cu o singură celulă multipolară. unde sunt refractate conform legilor refracţiei. La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică. localizată între iris şi corpul vitros. delimitată între iris şi cristalin. Cristalinul (Fig. în număr de 6-7 milioane. presiunea intraoculară creşte prin formarea continuă normală a umoarei apoase. situată înapoia cristalinului. la lumină intensă. colorată. ce se formează printr-o activitate secretorie a proceselor ciliare. Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină. Corpul vitros are o formă sferoidală. formându-se pe retină imaginea obiectului privit. Mediile refringente (Fig. Ocupă camera posterioară. Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular. pleoapele. de asemenea. Umoarea apoasă (Fig. dând boala denumită glaucom. apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei anterioare dintre iris şi cornee. numită cristaloidă. 248). răsturnată şi mai mică.

suprafaţa fotosensibilă . fiind reprezentat de celulele multipolare. Axonii neuronilor multipolari proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma optică. comprimând cristalinul. Ca 273 | P a g e . razele luminoase nu se reflectă. tensionată. Aceasta se datoreşte straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei. după care ajung în tractul optic opus. unde se desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei. Aceasta pune în tensiune cristaloida. Fiziologia analizatorului vizual Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii. cu o putere totală de 60 dioptrii şi cu centrul optic la 17 mm în faţ a retinei. Puterea de refracţie a cristalinului nu este fixă. aparatului suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar. Nervul optic conţine fibre de la un singur glob ocular. 255) se petrece la nivelul ochiului. provoacă tulburări de vedere diurnă.stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină. RECEPŢIA VIZUALĂ (Fig. În plus. Lipsa ei. În interiorul globului ocular. De la acest nivel. 251).aparatul dioptric al ochiului. Când ochiul priveşte la distanţă.Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual (Fig. dând o imagine reală şi răsturnată (fig. Variaţia acesteia cu distanţa la care privim se numeşte acomodare. Razele paralele ce vin de la infinit (în practică de la distanţe mai mari de 6 m) se vor focalizala 17 mm în spatele centrului lentilei oculare. Axonii proveniţi din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi parte. 253). muşchiul ciliar este relaxat. Organul activ al acomodării este muşchiul ciliar. altele coboară în cornul lateral al măduvei C8-T2 de unde pornesc fibrele simpatice care vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriaza) (Fig. Camera obscură. unele fibre merg spre nucleul autonom al nervului III de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge la muşchiul sfincter al pupilei (mioza). format din trei sisteme optice: camera obscură . Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în corpul geniculat lateral. 256). Acomodarea se datoreşte elasticităţii cristalinului. la albinoşi. un sistem de Ientile . fiecare con şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar retinian. Aparatul dioptric ocular este format din cornee (putere de refracţie=45 dioptrii) şi cristalin (putere de refracţie=15 dioptrii). în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochi. formei şi culorii obiectelor din lumea înconjurătoare. Receptorii căii optice sunt celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe. ci merg spre coliculul superior. unde se află aria vizuală care reprezintă segmentul cortical al analizatorului. iar zonula Zinn. ) Acomodarea (Fig. în jurul scizurii calcarine. putem considera aparatul dioptric al ochiului ca o singură lentilă convergentă.camera posterioară a globului ocular. Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral) unde 75-80% din fibrele tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa cerebrală şi se termină în lobul occipital. Simplificând. Acesta poate fi comparat cu un aparat fotografic. Al doilea neuron este situat în stratul 8 al retinei. formând o multitudine de mici camere obscure care conţin melanină. Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din stratul 6 al retinei vizuale.

ducând Ia îndepărtarea punctului proxim. fără acomodare. Recepţia vizuală constă din transformarea energiei electromagnetice a luminii în influx nervos. În consecinţă. cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm. ducând la apropierea punctului proxim. punctul proxim se îndepărtează. muşchiului ciliar se contractă şi se relaxează zonula Zinn. Acest act se petrece la nivelul celulelor cu prelungiri în formă de con sau bastonaş. În acest mod. iar puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii. raza de curbură a acestuia creşte. care permite ochiului emetrop să vadă clar. în consecinţă. Miopia se corectează cu Ientile divergente. care se face cu efort contractil al muşchiului ciliar şi permite vederea clară a obiectelor situate la distanţe mai mici de 6 m. pe retina acestora. fără efort acomodativ. EI necesită un efort acomodativ permanent. Emetropia şi tulburările ei În raport cu distanţa la care se află retina faţă de centrul optic. se numeşte punct remotum. există trei tipuri de ochi: ochiul emetrop. se numeşte punct proxim. Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. puterea de acomodare scade datorită scăderii elasticităţii cristalinului. obiectele situate la distanţe mai mari de 6 m. Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură ale suprafeţei corneei. fenomen cunoscut sub numele de presbiopie (presbiţie). Tensiunea din cristaloidă scade. fără efortul muşchiului ciliar. Cu vârsta. suprapuse în mai multe 274 | P a g e . Ca urmare. Când privim obiecte aflate în apropiere. puterea de convergenţă creşte de la 15 la 30 dioptrii. Aceasta reprezintă acomodarea la distanţă. se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic. Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. Astigmatismul se corectează cu Ientile cilindrice. care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic. Ele sunt formate din pliuri ale membranei celulare. cristalinul se bombează. ochiul hipermetrop. la care retina se află 1a 17 mm în spatele centrului optic. Procesele fotochimice din retină Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între 400-750 nm. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală. indiferent de distanţa la care priveşte. Aceasta este acomodarea pentru vederea de aproape. Pentru a vedea clar. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm iar punctul remotum. Punctul cel mai apropiat de ochi. acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la infinit şi se epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm. cu efort acomodativ maximal. razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi.urmare. iar datorită elasticităţii. acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la distanţe mai mici de 25 cm. iar imaginea obiectelor aflate la infinit este clară. la care vedem clar un obiect. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar. ochiul hipometrop (miop). la 6 m de ochi. corneea va determina formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial corespunzător. Hipermetropia se corectează cu Ientile convergente. La hipermetrop. miopul apropie obiectul privit. În cazul ochiului miop.

Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric este de zeci de mii de ori mai mare decât la lumină. se compromite adaptarea la întuneric deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce. În structura lor se află macromolecule fotosensibile de purpur retinian. în timp util. Corpurile ce reflectă toate radiaţiile luminoase apar albe. O a treia categorie de conuri conţin fotopsina care absoarbe radiaţia albastră (conurile "albastre"). Prin amestecul lor în diferite proporţii. datorată creşterii de câteva zeci de mii de ori a sensibiliăţii bastonaşelor. potenţial numit receptor sau generator. va scădea mai ales sensibilitatea bastonaşelor încât vederea diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. iar lipsa stimulării. Stimularea conurilor produce senzaţii mai diferenţiate. Adaptarea Ia lumină. un pigment vizual are două componente: o grupare neproteică. descompunerea sa determină modificări ale conductanţelor ionice. în amestec cu prima. Acest potenţial determină un influx nervos ce se propagă spre centri vizuali. În lipsa energiei luminoase are loc refacerea pigmenţilor vizuali. Adaptarea receptorilor vizuali. inclusiv culoarea albă. Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se numeşte nictalopie. este suficientă energia unei singure cuante de lumină. senzaţia de negru. Timpul de adaptare la lumină este de 5 minute. iar cele ce absorb toate radiaţiile. conurile conţin trei feluri de asemenea pigmenţi. Bastonaşele sunt mult mai sensibile decât conurile. retinenul şi o grupare proteică. Pentru a excita o celulă cu bastonaş. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază în funcţie de expunerea lor la lumină sau la întuneric. urmate de apariţia unui potenţial electric. se pot obţine toate celelalte culori din spectru. 275 | P a g e . Timpul de adaptare la întuneric este de 30 minute. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia de lumină albă. apar negre. Opsinele sunt diferite. Retinenul provine din vitamina A. opsina. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai mare cu cât ele conţin mai mult pigment. Sub acţiunea luminii. Procesul fotorecepţiei este identic la conuri şi bastonaşe. Conurile conţin trei feluri de opsine numite fotopsine. Bastonaşele conţin un singur fel de opsină numită scotopsină. Excitarea unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia culorii absorbite. Structural. Adaptarea la întuneric are loc în două faze: o fază rapidă. Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se descompune în retinen şi opsină. Adaptarea Ia întuneric. Mecanismul fotoreceptor. datorată creşterii de câteva sute de ori a sensibilităţii conurilor şi o fază lentă. Există mai multe varietăţi de purpur retinian: bastonaşele conţin un singur fel de pigment vizual. verde şi albastru sunt culori fundamentale.straturi. Deoarece pigmentul face parte din structura membranei conurilor şi bastonaşelor. Vederea nocturnă este asigurată de bastonaşe. cantitatea purpurului retinian scade. Culorile roşu. Altele conţin fotopsină ce absoarbe preferenţial radiaţia verde (conurile "verzi"). dă culoarea albă. în primele 5 minute. Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile de undă ale spectrului vizual. Fiecărei culori din spectru îi corespunde o altă culoare complementară care. numit rodopsină. cu pigmentul necesar. ceea ce determină o creştere a sensibilităţii fotocelulelor. Unele conuri conţin fotopsină care absoarbe preferenţial radiaţia roşie şi portocalie (conurile"roşii"). numite iodopsine. În avitaminoze A. Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Excitarea egală a celor trei categorii de conuri provoacă senzaţia de alb. Vederea alb-negru şi vederea cromatică. Retinenul este o aldehidă a vitaminei A şi este acelaşi pentru toţi pigmenţii. de zeci de minute şi chiar ore.

la nivelul neuronilor multipolari. 6. este nevoie de activitatea retiniană. Retina fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. senzaţia de roşu. Extirparea ariei vizuale primare determină orbirea. spre emisfera stângă.Transmiterea stimulului vizual. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. În funcţie de unghiul format de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat. provoacă. Perfecţionarea aparatului acustic a 276 | P a g e . 256). ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. Prelucrarea stimulilor vizuali începe încă de la nivelul retinei. Pe baza experienţei anterioare. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică. precizia vederii în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări electrice în neuronii bipolari. Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual. dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor scrise. hemiretinele stângi văd hemicâmpul vizual drept iar hemiretinele drepte văd hemicâmpul vizual stâng. noi vedem stereoscopic şi cu un singur ochi. imaginile proiectate pe hemiretinele stângi ajung în aria vizuală a emisferei stângi. spre exemplu. La fel se petrec Iucrurile şi pentru culorile verde şi albastru. Pentru a vedea culoarea neagră. Pe traiectul nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti. Celulele multipolare nestimulate transmit senzaţia de negru. aceasta va transmite un influx nervos care va genera. Nervul stato-acustic (vestibulo-cohlear) se îndreaptă spre trunchiul cerebral. Celulele multipolare stimulate egal de cele trei tipuri de conuri vor transmite spre centri senzaţia de alb. a proiecţiilor retiniene necesită interveţia permanentă a unor reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre obiectul privit. iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Datorită cristalinului care răstoarnă imaginea. Distrugerea ariilor vizuale secundare produce afazia vizuală. Dacă o celulă multipolară este stimulată în proporţii diferite de conurile roşii. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. este apreciată distanţa ochi . iar imaginile proiectate pe hemiretinele drepte ajung în aria vizuală a emisferei drepte. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Altfel spus. apariţia unor potenţiale de acţiune "tot sau nimic". excitaţiile de la jumătăţile drepte ale retinei sunt conduse spre emisfera dreaptă. Corespondenţa. Procesul de fuziune cortical este posibil numai dacă imaginile retiniene se formează în puncte corespondente. Orbii nu văd negru. Câmpul vizual. care la rândul lor. punct cu punct. pe scoarţă. vederea binoculară şi stereoscopia (Fig. Bolnavul vede. Dacă la o celulă multipolară soseşe stimuli de la conurile roşii. ei nu văd nimic.obiect. hemiretina nazală dreaptă devine corespondentă cu hemiretina temporală stângă. Ultima staţie de releu pe calea optică este talamusul (corpii geniculaţi laterali). Fiecare din ele au câte un nerv pentru a conduce excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi respectiv nervul vestibular. ea va transmite spre centri informaţia despre o culoare intermediară din spectru. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o imagine pe fiecare din retine. Partea comună a celor două câmpuri reprezintă câmpul vizual binocular. să citească. pătrunzând în trunchi prin şanţul bulbo-pontin. Cei doi nervi se unesc şi formează perechea VIII de nervi cranieni. şi viceversa. Totuşi. verzi şi albastre. iar cele din jumătăţile stângi.

situată deasupra membranei vestibulare. La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al timpanului (inervat de trigemen). Urechea internă (Fig. Datorită acestor membrane. situată la limita dintre casa timpanului şi conductul auditiv extern. 259) este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos. muşchiul scăriţei (inervat de facial).determinat dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă şi medie. Mucoasa tapetează şi cele 3 oscioare ale auzului. mai lată la bază şi mai îngustă la vârf. Melcul osos (cohleea osoasă)(Fig. săpate în stânca temporalului. Grosimea timpanului este de 0.1 mm. se prinde pe osul timpanal care are formă de inel. O altă membrană. posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt. lumenul melcului osos este compartimentat în: rampa vestibulară. iar la nivelul scăriţei. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă. melc osos numit şi cohlee osoasă. 277 | P a g e . Cele 3 canale semicirculare se vor deschide deci în vestibul prin 5 orificii. Membrana timpanică. cu un ax osos central. iar în interiorul celui membranos. Muşchii au rol protector. prin intermediul trompei. amortizând vibraţiile cu frecvenţă prea mare. numită ampulă. fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior. La vibraţii prea puternice membrana timpanului se poate sparge. 257). numit columelă. care se întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana bazilară a labirintului membranos. care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular (Fig. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. este orientată de la lama spirală osoasă spre peretele extern al melcului osos. nicovala şi scăriţa. La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul. numită membrana vestibulară Reissner. membrana vestibulară şi peretele extern al melcului osos. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase care alcătuiesc labirintul membranos. endolimfa. în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi jumătate. Urechea medie conţine în interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la membrana timpanică spre fereastra ovală: ciocanul. Membrana timpanului este de natură conjunctivă şi este tapetată pe faţa sa externă de tegument. 260) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică. Urechea medie (Figura 258) sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în stânca temporalului. iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. rampa cohleară (timpanică). care ar putea fi nocive. cu mucoasa rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţilor mastoidiene. Labirintul osos este format din: vestibul osos canale semicirculare osoase. Pe columelă se prinde lama spirală osoasă. sub membrana bazilara canalul cohlear (melcul membranos). Cele trei canale semicirculare osoase (anterior. care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. între membrana bazilară. Urechea externă cuprinde: pavilionul conductul auditiv extern.

bazilară şi vestibulară Reissner. vestibulară şi cohleară. La polul bazal al celulelor auditive sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. 263). celulele Deiters. ele ocupând porţiunea superficială a epiteliului. 261). 261). ci numai parţial. respectiv utriculară şi saculară. Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canalul Henssen care face legătura cu canalul cohlear situat în interiorul melcului osos. terminat printr-un fund de sac endolimfatic. iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă (fig. conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu numit helicotremă care apare datorită faptului că lama spirală osoasă lipseşte la acest nivel. cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare extremitate a canalului cohlear. Cilii sunt înglobaţi. Baza tunelului Corti reprezentată de membrana bazilară iar laturile lui. situate în interiorul labirintului osos. care este localizat într-un canal spiral în columelă. numită membrana otolitică în care se află granule de carbonat de calciu şi magneziu. într-o structură gelatinoasă. acoperit de membrana tectoria (Corti). situată în partea postero-superioară a vestibulului şi sacula. Pe secţiune are o formă triunghiulară (Fig. În centrul organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. în general. Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă. peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. 278 | P a g e . în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre peretele extern al canalului cohlear de celule înalte. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti. numai că vestibulul membranos este format din 2 cavităţi membranoase: utricula. de două rânduri de celule de susţinere mai înalte. numite stâlpii interni şi externi . Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă de un epiteliu cubic simplu.Ambele rampe. De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic ce se unesc şi formează canalul endolimfatic comun.care se sprijină unul pe celălalt prin polul apical. Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere. acelulară. pe care nu-l ocupă în întregime. Deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria Corti. Prezinta 3 extremităţi dilatate numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din extremi-tăţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior. Celulele senzoriale nu ajung la membrana bazală. Conformaţia labirintului membranos seamănă. La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. sub utriculă. ca şi cele osoase. formate din celule de susţinere. În utricuIă şi saculă se găseşte câte o maculă (Fig. Tunelul lui Corti este traversat de fibrele dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. cele externe pe 3-4 rânduri. situate în interiorul celor osoase şi. numite otolite. ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. Organul Corti se află pe membrana bazilară. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi. În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase. În raport cu tuneIul Corti se deosebesc celule auditive interne. cu a celui osos. Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe) se găsesc celulele auditive. care se întinde pe aproape toată lungimea canalului cohlear. pe un singur rând şi celule auditive externe. şi aşezate pe o membrană bazală. De o parte şi de alta a stâlpilor se descriu alte celule de susţinere mai mici. în spaţiul care corespunde celor două membrane. sunt perpendiculare unul pe celălalt. Cele interne sunt dispuse pe un singur rând.

spre nucleii nervilor III şi IV din mezencefal şi VI din punte. de aici. Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa. 264). localizate în ampulele canalelor semicirculare membranoase. vestibulo-cohlear). antrenează lanţul celor trei oscioare.Crestele ampulare (Fig. cât şi prin intermediul lanţului de oscioare din urechea medie (transmisie aeriană). La capătul acestuia. prin care se echilibrează 279 | P a g e . Dendritele primului neuron ajung la celulele auditive ale organului Corti. terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în punte şi formează corpul trapezoid în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. După încrucişare axonii iau un traiect ascendent şi fac sinapsă cu cel de-al IIIlea neuron. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 şi 20 000 Hz şi amplitudini între zero şi 130 decibeli. Mecanismul recepţiei auditive. Stimularea celulelor senzitive cu cili din macule şi creste ampulare. spre cerebel. spre talamus. spre măduvă. . iar la polul bazal. pe faţa sa superioară. care. cu rol în captarea şi dirijarea sunetului spre conductul auditiv extern. Sunetul este transmis până la organul Corti. Unii autori afirmă că proiecţia corticală a analizatorului vestibular s-ar face în lobul parietal. La polul apical celulele senzoriale prezintă cili care pătrund într-o cupulă gelatinoasă. Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior. Acesta pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin. Calea vestibulară. formând perechea VIII (n. iar axonii formează ramura vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). La acest nivel se află cel de al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai multe fascicule. inferior. Utricula şi sacula constituie aparatul otolitic pentru echilibrul static. care se găseşte în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. Ea începe la nivelul pavilionului urechii.fasciculul vestibulo-talamic. un rol important în audiţie revine trompei lui Eustachio. Ramura cohleară perechii VIII de nervi cranieni se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte. lateral şi medial). atât prin oasele cutiei craniene (transmisie osoasă). consecutiv mişcărilor capului.fasciculul vestibulo-nuclear. şi anume: . când presiunile pe cele două feţe ale sale sunt egale. Dendritele primului neuron ajung la celulele senzoriale din maculă şi creste ampulare. iar axonii formează nervul cohlear care se alătură nervului vestibular. este determinată de deplasările endolimfei. Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. . De aceea. Axonul celui de-al III-lea neuron se proiectează în girrul temporal superior. prin fibre talamo-corticale se proiectează spre scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară). Transmisia aeriană este cea fiziologică.fasciculul vestibulo-spinal. Celulele senzoriale ocupă poţiunea superficială a epiteliului. iar canalele semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. Amplitudinea vibraţiilor timpanului este maximă. Celulele senzoriale de la acest nivel transformă energia mecanică şi sonoră în influx nervos. Recepţia auditivă are loc în organul lui Corti. . Calea acustică. La nivelul acestor doi nuclei se află cel de al II-lea neuron al căii acustice. la rândul său. unda sonoră pune în vibraţie timpanul. Segmentele intermediare şi central ale analizatorului stato-acustic.fasciculul vestibulo-cerebelos.

În acest mod. perilimfei şi endolimfei. separate în frecvenţele componente la nivelul membranei bazilare. Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze membrana bazilară. Stimularea are loc atât în condiţii statice şi dinamice. se transmit prin "fire izolate" spre neuronii corticali. Vibraţiile antrenează celulele auditive ale căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu membrana tectoria. iar înclinarea lor în direcţie opusă.). Înclinarea capului într-o parte determină 280 | P a g e . Sunetele de o anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Aria acustică are o organizare tonotopă. în timp ce sunetele joase fac să vibreze membrana bazilară de la vârful melcului. informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitational.presiunea aerului din urechea medie cu presiunea atmosferică. Simţul vestibular nu este propriu-zis un simţ al echilibrului. iar hiperpolarizările. o reduc. Proiecţia corticală a căilor auditive are loc în circumvoluţia temporală superioară. tactil şi de cerebel). le hiperpolarizează. vizual. anumiţi neuroni talamici. însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă). excitaţiile sonore. Deplasarea liniară înainte provoacă reflexul de aplecare a corpului şi capului în faţă. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite. Această specializare tonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. otolitele apasă prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale. reacţii motoare corectoare ale poziţiei corpului şi capului. anumiţi neuroni coliculari. în vederea menţinerii echilibrului pe toată durata mişcării. Senzaţia şi perceptia auditivă. care trimit impulsuri spre centri. Sunetele înalte produc vibraţii ample ale membranei bazilare din vecinătatea ferestrei ovale. Rolul utriculei şi saculei. Înclinarea cililor într-o direcţie depolarizează celulele. declanşând. Depolarizările celulelor senzoriale cresc frecvenţa potenţialelor de acţiune. ferestrei ovale. Transmiterea stimulului auditiv. prin intermediul centrilor nervoşi. De la oscioare. în sens opus deplasării. fiecare undă sonoră în raport cu frecvenţa sa atinge amplitudinea maximă la distanţe variabile faţă de fereastra ovală (fig. Aceste variaţii alternative de potenţial receptor produc potenţiale de acţiune pe fibrele senzitive ale neuronilor Corti. Când capul stă nemişcat. în sensul că sunetele joase activează neuroni din porţiunile anterioare. vibraţiile sonore se transmit succesiv. 262). Aceasta este aria acustică primară. forţeIe de inerţie împing otolitele care sunt mai dense ca endolimfa. În timpul propagării prin canalul cohlear (Fig. Distrugerea ariilor primare provoacă surditate. înapoi sau lateral). Când capul şi corpul suferă accelerări liniare (înainte. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR Analizatorul vestibular îndeplineşte rolul de a informa creierul despre poziţia capului în spaţiu şi despre accelerările lineare sau circulare pe care acesta Ie suferă. ce primeşte informaţii acustice de la ambele urechi. ci o componentă importantă a mecanismelor ce reglează echilibrul (alături de analizatorul kinestezic. În jurul ariei primare se află aria acustică secundară sau de asociaţie care primeşte aferente de la aria primară. iar distrugerea celor secundare nu aboleşte auzul. iar sunetele înalte activează neuroni situaţi mai posterior.

Al II-lea organ receptor al aparatului vestibular este reprezentat de crestele ampulare şi cupulele gelatinoase. Recepţionarea mişcărilor circulare ale capului este posibilă datorită orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri (frontal. pentru reglarea tonusului muscular şi a posturii corpului. Proiecţia corticală a analizatorului vestibular este la nivelul peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal). Rotaţii ale capului în unul din aceste planuri provoacă deplasarea endolimfei numai în canalele semicirculare dispuse în planul respectiv. Rolul canalelor semicirculare. asigurând senzaţia vestibulară conştientă. De aici stimulii vestibulari se răspândesc în mai multe direcţii: spre arhicerebel. ). fapt ce dovedeşte că ei se adaptează foarte puţin. Acesta este pragul diferenţei de înclinare a capului. în orice moment. asigurând fixarea ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului. centrii nervoşi iau cunoştinţă. în vecinătatea ariilor acustice din girul temporal superior. Cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasările endolimfei. Rolul nucleilor vestibulari. descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. Receptorii otolitici nu participă la echilibrul în condiţiile accelerărilor circulare ale capului şi corpului.creşterea tonusului muşchilor extensori de partea opusă etc. spre nucleii motori ai nervilor oculari. Acest model de stimulare-inhibare stă la baza informării centrilor asupra sensului şi planului mişcării rotatorii suferite de cap (fig. spre formaţia reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori γ din măduva spinării. este excitat organul cupular al unui canal şi inhibat cel al canalului omolog contralateral. Prin combinarea impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale semicirculare. de mişcarea circulară derulată. spre talamus şi mai departe la scoarţa cerebrală. Frecvenţa descărcărilor creşte progresiv cu gradul înclinării. Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar şi în absenţa deplasărilor capului. orizontal şi sagital) ale spaţiului. Potenţialele de acţiune generate de nivelul receptorilor vestibulari sunt transmise de primul neuron senzitiv al cili vestibulare până la nuclei vestibulari bulbari unde se află al 2-lea neuron senzitiv. pentru menţinerea automată a echilibrului. 281 | P a g e . Înclinând numai cu 1° faţă de poziţia statică.

Figura 235 Structura pielii Figura 236 Epidermul 282 | P a g e .

Figura 237 Firul de păr Figura 238 Structura unghiei Figura 239 Glandele tegumentare 283 | P a g e .

Figura 240 Receptorii din tegument Figura 241 Durerea viscerală raportată 284 | P a g e .

Figura 242 Receptorii analizatorului kinestezic Figura 243 Receptorii analizatorului olfactiv 285 | P a g e .

Figura 244 Receptorii gustativi Figura 245 Localizarea perceperii gusturilor fundamentale 286 | P a g e .

Figura 246 Calea de conducere a sensibilităţii gustative Figura 247 Globul ocular şi organele anexe 287 | P a g e .

Figura 248 Ochiul – vedere anterioară Figura 249 Globul ocular Figura 250 Legătura dintre cristalin şi muşchiul circular 288 | P a g e .

Figura 251 Procesul de acomodare şi modificările cristalinului Figura 252 Straturile retinei 289 | P a g e .

Figura 253 Mioza şi midriaza Figura 254 Celulele cu con şi bastonaş 290 | P a g e .

Figura 255 Formarea imaginii pe retină Figura 256 Calea de conducere a sensibilităţii vizuale 291 | P a g e .

Figura 257 Structura urechii Figura 258 Urechea medie 292 | P a g e .

Figura 259 Urechea internă Figura 260 Secţiune prin cohlee 293 | P a g e .

Figura 261 Receptorii auditivi Figura 262 Transmiterea sunetelor de-a lungul membranei bazilare 294 | P a g e .

Figura 263 Aparatul otolitic Figura 264 Crestele ampulare 295 | P a g e .

Glandele sistemului endocrin Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în mai multe regiuni ale corpului (Fig. hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului. unde anumite structuri ale encefalului stimulează sau inhibă producerea de hormoni. organe cu producţie endocrină sunt considerate şi timusul. sistemul endocrin.CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari. numite celule ţintă. în timp ce testiculele sunt localizate extraabdominal. 296 | P a g e . Trei glande sunt localizate la nivelul cutiei craniene. alţii au efecte de ordinul săptămânilor sau chiar lunilor. Sistemul nervos şi endocrin funcţionează completându-se şi reglându-se unul pe altul şi tot organismul. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei. anumiţi hormoni pot stimula sau inhiba activitatea sistemului nervos. în cutia craniană. Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca şi componentă a diferiteleor sisteme din corp. în scrot. produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau în lichidul interstiţial. stomacul. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule. dar efectele sunt de durată. În plus faţă de glandele enumerate mai sus. mucoase. Pe de altă parte. Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte. deoarece prezintă şi porţiune exocrină. rinichii. Hormonii sunt derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. glandele salivare. Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori scurte. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera metabolismul celulelor ţintă. 2) Glandele endocrine formează un sistem propriu. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul milisecundelor. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin intemediul impulsurilor electrice transmise de către neuroni. Acţiune lor este lentă. unde îndeplinesc funcţii specifice. în schimb cele hormonale necesită secunde până la zile. Tiroida şi paratiroidele sunt dispuse la nivelul gâtului. Hipotalamusul. Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi menţinerea homeostaziei. celulele mucoase ale duodenului şi placenta. în funcţie de structură şi funcţie: 1) Glande exocrine: ex. glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt transportate prin intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă. sudoripare. Hormonii şi modul lor de acţiune Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin. Aceste glande nu prezintă ducte. Acestea prezintă ducte prin care este transportat produsul de secreţie. În schimb. 265). Unii hormoni au un efect ce durează câteva minute. Gonadele femele sunt localizate în cavitatea pelviană. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen.

prolactina – PRL) 1.Lobul anterior (adenohipofiza) . fiind ataşată de hipotalamus prin tija pituitară. La făt există un lob intermediar. Cele mai importante creşteri ale concentraţiei sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. Hormonul de creştere (STH.Lobul posterior (neurohipofiza). în regiunea diencefalului. trece întâi prin hipotalamus. influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale adenohipofizei. Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin intermediul sistemului nervos vegetativ. Glanda va elibera din nou hormonul. 297 | P a g e . Capilarele provenite din vena port se unesc în vena jugulară. FSH.3 cm în diametru. LH) Hormoni nontropi (STH. numite factori eliberatori. Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. Este foarte bine vascularizată. Hormonii produşi de adenohipofiză Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH. sângele arterial care ajunge la hipofiză. Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea de hormoni şi cerinţele celulelor ţintă. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este localizată la baza creierului. cât şi LH. cu excepţia celulelor gonadotrofe. În acest caz. Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. având funcţii multiple. până când este detectat un nivel normal al hormonului controlat. secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului. Eliberarea lui în circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori. Un tip special de impulsuri nervoase leagă hipotalamusul şi hipofiza. Astfel. când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut în sânge. care secretă atât FSH. Secreţia STH-ului se realizează toaotă viaţa. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici. Acesta provine prin capilarizarea arterei hipofizare superioare. somatotrop) este un hormon de natură proteică. Adenohipofiza produce un număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă. Fiecare hormon este secretat de celule diferite. cum ar fi medulosuprarenala. unde se încarcă cu factori eliberatori.Controlul secreţiei hormonale Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate. provenite din trunchiurilor carotidiene interne. Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de către anumite glande. hipofiza este divizată în: . Este acoperită de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. Structural şi funcţional. care la adult este unit cu adenohipofiza. ACTH. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care acţionează asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este produs suficient hormon.

Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de tulburările care apar înn hipo şi hipersecreţie. Mg2+. a maturizării sexuale. viscerelor.Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina. falange).  Lipidic:  stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite  creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină  stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi. are loc creşterea ţesuturilor moi (piele. cruţându-se utilizarea aminoacizilor şi a glucozei. muşchilor. relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă. stressul stimulează secreţia de STH.Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH. 272). 298 | P a g e . hiperaminoacidemia. caz în care STHul acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni. Se caracterizează prin întârzâierea creşterii. Acesta apare în perioada de creştere a organismului sau poate fi de natură congenitală şi se datorează deficienţei sau absenţei celulelor somatotrofe. viscere). ţesutului conjunctiv. etc. În hiposecreţie apare nanismul hipofizar.  Glucidic: o Hiperglicemie o Stimulează glicogenoliza o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente (acţiune antiinsulinică)  Electrolitic: o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca2+. Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi calcifierii.). gonadali. mai ales cea musculară. intensificând proteinosinteza. boală numită acromegalie (Fig.(creşterea concentraţiei plasmatice) o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a nefronilor.Hipoglicemia. . Reglarea secreţiei STH-ului . Dacă hipersecreţia survine la maturitate.Efectele biologice:  Creşterea scheletului.  Acţionează asupra metabolismului:  Proteic: stimulează transportul aminoacizilor. inteligenţa normală şi comportament pueril. limbă. Na+. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor ca sursă energetică. K+. după osificarea cartilajelor de creştere. . Cl. adenocorticotrop. Hipersecreţia în perioada de creştere exagerează creşterea scheletului şi apariţia gigantismlui.

traume fizice. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei de glucocorticoizi de către corticosuprarenală. La femei. La femei. Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este foarte bine elucidată. 4. LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul. Reglarea se realizează. Hormonul foliculostimulant (FSH). dar funcţionează după parturiţie. Prolactina este secretată atât la femeie. De asemenea. stresul emoţional stimulează sinteza de TSH. FSH stimulează testiculele să producă spermatozoizi. frig. Hormonul melanocitostimulator (MSH). LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben.2. dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei granulelor de melanină din melanocite.CRH (hormon eliberator de corticotropină) . declanşând astfel naşterea. emoţii cresc secreţia de ACTH. 3. prin feedback negativ. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. Hormonul luteotrop (LH). Acest lob depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH). de asemenea. Reglarea secreţiei: . FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia. Hormonul corticotrop (ACTH) Este un hormon de natură proteică.Prin feed-back. Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. şoc electric. cât şi la bărbat. cum ar fi: expunerea organismului la eter. 1. 6. Sinteza TSH-ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). căldură. 7. Prolactina. numit dopamină. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. LH-ul este numit hormon stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să producă testosteron. Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi inhibată de dopamină. stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele 299 | P a g e . prin GnRH-ul produs de hipotalamus. Hipotalamusul are rol important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină. La bărbaţi.Expunerea corpului la factori stresanţi. împreună formând gonadotropinele. Este eliberată spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului. stimulează producerea de progesteron. Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. Frigul. 5. în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi . stimulează secreţia de estrogeni. La bărbat. De asemenea. după cât se pare.

Rolul hormonilor tiroidieni: Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează diferenţeierea neuronilor. creşterea catabolismului tisular de glucoză. testicule)  Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză. 266). Foliculii ovarieni sunt structuri sferice. ADH-ul este. realizată prin stimularea reabsorbţiei. În cazul lezării hipotalamuslui sau a neurohipofizei. 267). Celulele parafoliculre produc calcitonina. vase de sânge. Glanda tiroidă Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. cântărind cam 25 g. Este foarte bine vascularizată (80-120 ml/min). În interiorul folicului există un coloid. Oxitocina administrată după naştere are rolul de a reduce volumul uterului şi a opri sângerarea. având efect calorigen  Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active (mai puţin creier.galactofore ale glandelor mamare. Hormonul antidiuretic (ADH). Tiroida este cea mai mare glandă endocrină. în concentraţii ridicate. a căror secreţie este controlată de către TSH. împreună cu prolactina. Prezintă 2 lobi de circa 5 cm fiecare. uter. determină dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină Menţin. nervi şi celule parafoliculare. Din punct de bedere structural (Fig. delimitate de un epiteliu coboidal. un hormon polipeptidic produs de hipotalamusul anterior. formarea tecii de mielină şi a sinapselor) Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din organism Pe sistemul nervos determină iritabilitate. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni. Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină vasoconstricţie. dedesubtul laringelui. Funcţia principală a hormonului este reducerea cantităţii de apă eliminată prin rinchi. apare diabetul insipid caracterizat prin poliurie şi polidipsie. determinând ejecţia laptelui. secreţia lactată Menţin greutatea corpului în limite fiziologice Influenţează metabolismul:  Energetic: stimulează consumul de O2. ca şi ocitocina. la nivelul tubului contort proximal. stimulează oxidările celulare. nelinişte Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală. Celulele cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt apoi depozitaţi în coloid. situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. 2. 1. glicogenoliză hepatică 300 | P a g e . glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în care există foliculi tiroidieni.

având efect hipercalcemiant. Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant (glicogenogeneză. 270) Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. situate pe faţa posterioară a tiroidei. Fiecare este formată dintr-o porţiune corticală şi una medulară. Corticala este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale. Medulosuprarenala este formată din celule mari. 273) 2. cu rol de susţinere. diseminate printre celulele oxifile. în funcţie de nivelul glicemiei. glandele sunt formate din 2 tipuri de celule epiteliale. În cazul unei secreţii defectuoase de insulină apare diabetul zaharat. 268) Pancreasul este o glandă mixtă. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. reacţii motorii şi psihice întârziate. de formă ovală. în contrast cu medulara. Celulele α produc glucagon. Acesta are acţiune antagonică calcitoninei. anatomic şi funcţional. Corticosuprarenala (CSR) Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. stimularea oxidărilor celulare. Reglează nivelul calciului sanguin. uneori enoftalmie Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. la interior. Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. Aceste animale pot fi menţinute mult 301 | P a g e . senzaţia permanentă de frig. având efect hipocalcemiant. Îndepartarea glandelor suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. lipogeneză din glucide). structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul). zona fasciculată. la mijloc şi zona reticulată. scade nivelul de coşlesterol) Tulburări: Hiposecreţie: În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian La maturitate: mixedem. creşterea în greutate. Glandele suprarenale (Fig. Reglarea secreţiei acestor hormoni se realizează pe cale umorală. Ei au o structură sterolică (provin din colesterol). Pancreasul endocrin (Fig. gliconeogeneză. Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice  Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge. ce prezintă granule de neurosecreţie. Structural. căderea prului. diferite din punct de vedere embriologic. Glucagonul are efect hipergliceminat (glicogenoliză. Paratiroidele Sunt 2 glande pereche. iar celulele β produc insulina. Rolul hormonilor steroizi este vital. lipoliză). formate din mai multe tipuri de celule. anemie. Epiteliul secretor al corticalei este dispus în trei zone: zona glomerulară la periferie.

Aite efecte ale glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor (eozinopenie). cresc eliminările de azot. glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice. cresc diureza prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor colectori. La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă. mustăţi) sau de feminizare a bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc. Acţiunea acestora se manifestă în metabolismul intermediar al glucidelor. urmată de hipotensiune şi adinamie (scăderea capacităţii de efort). Ei stimulează procesul de sinteză a glucidelor din aminoacizi sau lipide. Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. ei sunt împărţiţi în trei grupe: Mineralocorticoizii. Asupra sistemului nervos. inhibă mucusul gastric şi intestinal. Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison. În funcţie de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni. Bolnavii prezintă obezitate. diabet şi hipertensiune. creşte filtrarea glomerulară. Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. la terminaţiile simpatice din ţesuturi 302 | P a g e . Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt secretaţi în zona fasciculată. de 20%. Când sunt secretaţi în exces hormonii sexului opus. apar semne de masculinizare a femeilor (barbă. Creşte secreţia de pepsină şi HCl. Activează catabolismul proteic şi lipidic. Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na + în schimbul K+ sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. modificări ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi modificări electroencefalografice. Medulosuprarenala Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul crestelor ganglionare. Hipersecreţia duce la pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului.timp în viaţă dacă sunt tratate prin injecţii cu extract de glanda CSR. precum şi în echilibrul acido-bazic. Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi. De fapt. Inhibă absorbţia lipidelor.). Se produce potasiurie şi acidurie. lipidelor şi protidelor. Sunt secretaţi de zona glomerulară. Anatomic şi funcţional. Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni. are rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sanguin. Sunt secretaţi mai ales în zona reticulară. Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare. prin acţiunea sa de reţinere a Na + în organism. Ei sunt: adrenalina în proportie de 80% şi noradrenalina. Glucocorticoizii au şi un rol antiinflamator. medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a CSR (boala Addisson). Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi determină edeme şi hipertensiune. Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele excitaţiei sistemului nervos simpatic. unii androgeni (asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină semnele dereglărilor metabolismelor intermediare. cu reprezentantul principal aldosteronul. la nivelul ficatului (gluconeogeneza). Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. incapactitate de concentrare. Aldosteronul.

contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr.). anxietate şi frică.dilată pupila. de emoţii. Epifiza are strânse legături cu retina. Contractă splina şi ficatul. mobilizarea grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. vasoconstricţie şi hipertensiune. Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia bronhiilor. Adrenalina are efecte predominant metabolice şi energetice. Hiperfuncţia se întâlneşte în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. Stimulii luminoşi produc. Denumită glandă pineală. Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice (pinealocite). frânând funcţia gonadelor. Substanţa are o puternică acţiune antigonadotropă. Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia sfinctereIor. derivat al serotoninei. după care involuează. şi conţine numeroase fibre simpatice. În întuneric melatonina creşte. Pavel). o reducere a secreţiei de melatonină. Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S. Produc alertă corticală. protidic şi glucidic. Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în sprijinul rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză de către grupuri de cercetători români (Milcu. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare. Epifiza este mai dezvoltată în copilărie şi adolescenţă. Acest hormon are o acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor. Până acum a fost identificată melatonina. Neacşu. Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina.se eliberează aceleaşi catecolamine în proporţie inversă.N. cât şi în cel mineral. frig sau de căldură excesivă etc. traumatisme. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele. datorită formei sale de con de pin. 303 | P a g e . cu proprietate secretoare şi elemente nervoase (celule şi prelungiri). mucoase şi viscere.N. Atât secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent. EPIFIZA (269) Şcoala românească de endocrinologie (Parhon. în special anti LH. Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar. Hormonii secretaţi de epifiză sunt incomplet elucidaţi. simpatic. Aceşti hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi interne. Alte acţiuni . prin intermediul nervilor simpatici. Creşte excitabiltatea inimii. sunt mediatori chimici ai S. înconjurate de o bogată reţea vasculară. Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie. Inhibă majoritatea secreţiilor. simpatic. Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt: Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie. epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi cvadrigemeni anteriori. atât în metabolismul lipidic. Extractele de epifiză au efecte metabolice.

acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor. Are localizare retrosternală (Fig. Este o glandă cu structură mixtă. fără a dispare complet.efecte de frânare a mitozelor. La pubertate involuează. splina. . Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare. Se dezvoltă din endoderm. amigdalele etc. se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus: . care determină involuţia acestui organ.rol de organ limfatic central . . 271). Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi.acţiune de stimulare a mineralizării osoase. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem).rol de glandă endocrină. imigrate din măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip "T".TIMUSUL Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei. de epiteliu secretor şi organ limfatic. Îndeplineşte în organism funcţii importante: . Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici. 304 | P a g e .). Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule reticulare între care se află timocite. până la pubertate.

Figura 265 Principalele glande cu secreţie endocrină 305 | P a g e .

localizare Figura 267 Structura tiroidei 306 | P a g e .Figura 266 Tiroida .

Figura 268 Pancreasul endocrin Figura 269 Epifiza 307 | P a g e .

Figura 270 Glanda suprarenală 308 | P a g e .

Graves 309 | P a g e .Figura 271 Localizarea timusului Figura 272 Manifestările hipo şi hipersecreţiei de STH Figura 273 Boala Basedow .

BIBLIOGRAFIE Cârmaciu. TH. Elsevier Saunders. The McGraw−Hill Companies. L. Eleventh Edition. 2001 310 | P a g e . C. Editura Medicală. Bucureşti.. Hriţcu. Editura Pim. 2008 Neagu.. 2007 Hriţcu. V..Van De Graaff. L... I. H... Textbook of medical Physiology. C. Editura Tehnopress. Clinical Anatomy. Eleventh edition..A. 2006 Guyton. C. II... Didactică şi pedagogică. Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii . Blackwell Publishing. R. Anatomia şi fiziologia omului. 1982 Van De Graaff. Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin. The McGraw−Hill Companies. Bucureşti. Editura Medicală. 2006 Hefco. Human anatomy.. Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie Soru Eugenia. A. Biochimie medicală. I. Iaşi. 1967 Planşele . Anatomia şi fiziologia omului. I. Hall. reproducerea şi funcţiile de nutriţie). Ed. L. 1983 Ellis. Bucureşti. Niculescu. Iaşi.. vol. Human anatomy. C. Torsan.E. Petricu. J. 2001 Voiculescu..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful