Sunteți pe pagina 1din 13

INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII

INSTITUTUL NA Ţ IONAL AL MAGISTRATURII Interceptările şi înregistrările comunicaţiilor telefonice Aspecte teoretice şi practice privind

Interceptările şi înregistrările comunicaţiilor telefonice

Aspecte teoretice şi practice privind jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi dreptul naţional

Ionuţ Militaru Auditor de justiţie anul I

Bucureşti

2006

Interceptările şi înregistrările comunicaţiilor telefonice

I. Introducere

  • 1. Articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 1 (în continuare Convenţia EDO),

intitulat „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”, prevede:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

  • 2. Interceptările şi înregistrările audio sau video reprezintă mijloace deosebit de importante de

combatere şi prevenire a infracţiunilor, având în vedere stadiul avansat al tehnologiei actuale, diversificarea modurilor de operare şi depăşirea graniţelor spaţiale, mijloace care se înscriu în limitele asigurate de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului statelor membre în aprecierea instrumentelor potrivite de apărare împotriva criminalităţii, cu respectarea anumitor condiţii, aşa cum

rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea EDO). În soluţionarea cauzelor analizate Curtea EDO a urmat o anumită ordine firească pentru a putea constata incidenţa prevederilor art. 8 din Convenţie:

  • a. Aplicabilitatea art. 8 în domeniul interceptărilor comunicaţiilor telefonice, aspect care nu mai

ridică în momentul de faţă controverse.

  • b. Condiţii de aplicabilitate a art. 8 par. 2:

    • - existenţa unei ingerinţe;

  • - ingerinţa să fie „prevăzută de lege” (pe lângă simpla existenţă bazei legale se urmăreşte calitatea legii, respectiv accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia);

    • - ingerinţa să urmărească “un scop legitim”;

    • - ingerinţa să constituie o măsură „necesară într-o societate democratică”.

II. Aplicabilitatea art. 8 în materia comunicaţiilor telefonice

Cu privire la interceptările telefonice, Curtea a statuat în sensul că, deşi paragraful 1 al art. 8 nu menţionează conversaţiile telefonice, ele se subînţeleg cuprinse în noţiunile de „viaţă privată” şi de „corespondenţă” avute în vedere de text. 2 Art. 8 se aplică indiferent de conţinutul conversaţiei telefonice sau de locaţia convorbirii, atâta timp cât se poate considera în mod rezonabil că apelurile efectuate îşi păstrează caracterul privat, apelurile telefonice efectuate dintr-un sediu profesional sau recepţionate fiind cuprinse în noţiunea de „viaţă privată” şi „corespondenţă” (a se vedea cauzele detaliate mai jos, Kopp c. Elveţiei, paragraf 26, Halford c. Marii Britanii, paragraful 22 şi A, B, C şi D c. Germaniei, paragraf 15); Nu prezintă importanţă faptul că înregistrarea s-ar fi produs pe linia telefonică a unui terţ (a se vedea paragraful 33, cauza Lambert c. Franţei).

  • 3. Dreptul la corespondenţă ţine, ca principiu, de viaţa privată a persoanei. În textul Convenţiei

EDO apare menţionat expres acest drept, ca şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, conform căreia nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, nici al altor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale (art. 12).

De esenţa noţiunii de „corespondenţă” este comunicarea 3 , care presupune ca două sau mai multe persoane să schimbe, pe orice cale şi pe orice suport, date de orice natură. Pe lângă corespondenţa scrisă

  • 1 Ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceastã convenţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 135 din 31.05.1994

  • 2 Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului comentariu pe articole, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 591 şi urm.

    • 3 Curtea EDO, 25 februarie 1992, nr. 10802/84, Pfeifer şi Plankl c. Austriei, A nr. 227.

2

pe suport fizic (scrisorile propriu-zise), comunicarea se poate realiza prin telefon 4 sau pe calea undelor radio 5 , dar şi prin mijloace electronice de transmitere a informaţiei. În cauza Taylor-Sabory c. Marii Britanii 6 , poliţia a folosit un pager care primea aceleaşi mesaje ca şi cel al reclamantului (clonă), iar mesajele interceptate au fost transcrise şi folosite în procedura penală împotriva reclamantului, care a fost şi condamnat. Curtea a constatat că la data evenimentelor nu exista un sistem legal care să permită o interceptare a mesajelor prin pager transmise în sisteme private de telecomunicaţii. Prin urmare, ingerinţa nu a fost prevăzută de lege, reţinându-se încălcarea art. 8. 7

  • 4. Procesul de comunicare presupune existenţa unui emitent şi a unui receptor, conţinutul

convorbirii este mesajul pe care aceştia îl transmit, prin mijloace tehnice specifice (telefon, mobil sau fix, computer în sistem „PC 2 PC calls” sau „PC 2 phone calls” 8 etc.). Informaţiile care se pot intercepta şi – eventual – stoca, privesc pe de o parte emitentul sau receptorul (numărul de telefon folosit, identitatea acestora, tipul telefonului folosit şi elementele de identificare a telefonului – ex. seria IMEI –, locaţia din care s-a efectuat convorbirea) şi, pe de altă parte, convorbirea în sine şi conţinutul acesteia (data şi ora efectuării convorbirii, durata acesteia, conţinutul propriu-zis al convorbirii – mesajul transmis). Interceptarea presupune folosirea unor mijloace tehnice prin intermediul cărora se poate afla conţinutul unor convorbiri între două sau mai multe persoane, iar înregistrarea acestora presupune stocarea informaţiilor obţinute în urma interceptării pe un suport (magnetic, digital, etc.), în aşa fel încât să fie accesibile ulterior, să poată fi reascultate, modificate sau retransmise. Interceptarea (supravegherea) ca noţiune nu presupune aşadar şi înregistrarea comunicaţiilor, sfera acesteia fiind mult mai largă şi presupunând o operaţiune premergătoare, fără de care nu ar fi posibilă înregistrarea.

  • 5. În ceea ce priveşte modalităţile prin care se poate realiza, precizăm că interceptarea este

posibilă fie prin implantarea unui microfon în telefonul folosit în comunicare sau în imediata apropiere a acestuia (supraveghere intrusivă, întrucât presupune o acţiune directă asupra mijlocului folosit de persoanele supravegheate sau în mediul în care are loc convorbirea) 9 , fie prin interceptarea şi decriptarea undelor emise în procesul de comunicare (supraveghere neintrusivă, din centrala telefonică sau prin acţiune directă asupra liniei de transfer a informaţiei, prin folosirea unor mijloace de interceptare

portabile în raza locului de efectuare a convorbirilor). Această clasificare prezintă o importanţă din punctul de vedere al posibilităţii persoanei vizate de a descoperi şi proba atingerea adusă drepturilor sale. Aşa cum vom arăta mai jos, în jurisprudenţa Curţii EDO, dovedirea împrejurărilor invocate este deseori o condiţie de admisibilitate, acceptându-se aparenţa rezonabilă ca o persoană să fi fost subiectul unor interceptări (a se vedea paragraful 21).

  • 6. Prima cauză în care Curtea EDO s-a pronunţat asupra incidenţei art. 8 din Convenţie în

situaţiile în care au fost interceptate convorbirile telefonice a fost cauza Klass ş.a. c. RFG 10 . Reclamanţii au invocat faptul că legea federală G10, promulgată în virtutea articolului 10 din Legea fundamentală germană, permite anumitor autorităţi să deschidă şi să controleze corespondenţa şi expediţiile poştale, să citească mesajele telefonice, să intercepteze şi înregistreze conversaţiile telefonice. Aceste măsuri constituie fără nici un dubiu ingerinţe în viaţa privată şi de familie. Din acest punct de vedere, Curtea a reţinut că, deşi nu sunt menţionate expres în textul Convenţiei, sunt inerente noţiunii de

viaţă privată.

  • 7. Curtea a admis că legea G10 urmăreşte obiective prevăzute de art. 8: siguranţa naţională,

ordinea publică, prevenirea infracţiunilor. Reclamanţii înşişi nu au contestat această oportunitate a măsurii din viziunea statului german de a adopta acest mijloc de supraveghere. Problema a fost de a stabili dacă măsurile prevăzute de legea G10 respectă limitele stabilite de cel de-al doilea paragraf al art. 8, în scopul de a evita alunecarea către totalitarism, adică dacă aceste măsuri sunt necesare într-o societate democratică. Curtea a examinat dispoziţiile legii G10 prin prisma a două consideraţii importante: progresele tehnologice în materia spionajului şi supravegherii, pe de o parte, şi problema terorismului care ameninţă societăţile democratice. Trebuie recunoscută statului o anumită putere discreţionară în alegerea instrumentelor de apărare cele mai potrivite. Această exigenţă trebuie în toate cazurile să fie

  • 4 Comisia EDO, 5 martie 1991, nr. 14838/1989, A. c. Franţei, DR nr. 60, pag. 164.

  • 5 Comisia EDO, 13 mai 1980, nr. 8962/1980, X. c. Belgiei, DR nr. 28, pag. 192.

  • 6 Curtea EDO, 22 ianuarie 2003, nr. 47114/1999, Taylor-Sabory c. Marii Britanii.

  • 7 A se vedea în completare Mathias Klang şi Andrew Murray, Human Rights in the Digital Age, Ed. Glasshouse Press, 2005.

  • 8 Este vorba de servicii prin intermediul calculatorului si al internetului de genul Skype, Yahoo Messenger, MSN Messenger, etc. care permit efectuarea unor convorbiri de la computer la computer sau de la computer la un telefon.

  • 9 Curtea EDO, 27 mai 2003, nr. 50015/1999, Hewitson c. Marii Britanii; Curtea EDO, 12 mai 2000, nr. 35394/1997, Khan c. Marii Britanii; Curtea EDO, 25 noiembrie 2003, nr. 1303/2002, Lewis c. Marii Britanii. În aceste cauze s-a constatat încălcarea art. 8 de către stat întrucât organele de poliţie au folosit sisteme de ascultare implantate la domiciliul reclamanţilor, în lipsa unui cadru legal. 10 Curtea EDO, 6 septembrie 1978, nr. 5029/1971, Klass ş.a. c. RFG, A nr. 28.

3

proporţională cu protejarea drepturilor cetăţenilor, statul fiind obligat la “conştientizarea pericolului, inerent unei astfel de legi, de subminare a democraţiei sub pretextul de a o apăra”.

8. Curtea a reţinut că legislaţia germană analizată nu autorizează o supraveghere generală, ci subordonată unei serii de condiţii: indicii temeinice, lipsa unor alte mijloace de anchetă, limitarea măsurilor de supraveghere la singura persoană suspectată şi la persoanele cu care aceasta intră în legătură. Alte condiţii stabilesc aplicarea măsurilor şi gestiunea informaţiilor obţinute. Dacă recurgerea la instanţe este exclusă, legea prevede totuşi două organe numite de către Parlament, Comitetul format din 5 parlamentari şi Comisia G10, unde opoziţia este reprezentată, care au ca atribuţii controlarea şi reexaminarea măsurilor de supraveghere. Un control din partea puterii judecătoreşti, care, într-o societate democratică fundamentată pe preeminenţa dreptului, ar oferi cele mai puternice garanţii de independenţă, imparţialitate şi regularitate a procedurii, nu ar fi fost posibilă în primele două stadii ale procedurii prevăzute de legea G10, adică instituirea măsurii de supraveghere şi executarea propriu-zisă a acesteia. Măsura de supraveghere luată cu privire la o persoană ar fi fost ineficientă dacă aceasta ar fi dorit să fie informată cu privire la rezultatul interceptării. 11

9. Apreciind că atât Comisia G10, cât şi Comitetul parlamentar, pot fi considerate ca fiind suficient de obiective şi că oferă garanţii de imparţialitate, Curtea a constatat că “excluderea controlului judiciar nu depăşeşte limitele a ceea ce poate fi necesar într-o societate democratică.“ Un control judiciar a posteriori ar determina informarea persoanei în cauză după finalizarea măsurii de supraveghere. Este drept că această informare solicitată de reclamanţi nu putea fi acordată, conform unei decizii a Curţii Constituţionale federale germane, decât în cazul în care aceasta nu prejudicia scopul măsurii de supraveghere. Curtea consideră că absenţa notificării consecutive nu este incompatibilă cu articolul 8 din Convenţie, din moment ce, de cele mai multe ori, însăşi notificarea este o condiţie a eficacităţii măsurii de supraveghere.

10. În concluzie, Curtea a afirmat că “ingerinţa în exerciţiul dreptului prevăzut de articolul 8 par. 1 rezultând din această prevedere legală este necesară într-o societate democratică, pentru siguranţa naţională, apărarea ordinii publice şi prevenirea infracţiunilor”. Această concluzie nu constituie în mod cert o legitimare absolută a interceptărilor telefonice într- o societate democratică. Pe de altă parte, preconizează o hotărâre identică într-un context comparabil şi în prezenţa unor garanţii similare celor oferite de sistemul german.

III. Condiţii de aplicabilitate a paragrafului 2 al art. 8 III.A. Existenţa unei ingerinţe

“Ingerinţele” reprezintă atingeri, restricţii aduse drepturilor condiţionale protejate de Convenţie, pot consta în încălcarea unei obligaţii pozitive a statului – de ex. existenţa unor reglementări legale contrare Convenţiei - sau în încălcarea unei obligaţii negative – o acţiune imputabilă autorităţilor statale (administrative, judiciare, legislative, etc.). Este lipsit de importanţă din acest punct de vedere modul de utilizare a înregistrărilor (scopul imediat al interceptării).

11. Cauzele Huvig c. Franţei şi Kruslin c. Franţei 12 prezintă o motivare aproape identică, fiind vorba despre legislaţia franceză în domeniul interceptărilor telefonice. Dl. şi d-na Huvig, comercianţi, au fost acuzaţi de fraude fiscale şi nereguli în ţinerea registrelor contabile, iar în cursul urmăririi penale telefonul acestora a fost supravegheat. În recursul adresat Curţii aceştia au susţinut că această măsură încălca articolul 8 din Convenţie. Musafir al d-lui Terrieux, al cărui telefon fusese pus sub supraveghere de către poliţie în cursul urmăririi penale privind uciderea unui bancher, reclamantul Jean Kruslin a avut o conversaţie telefonică din care rezulta implicarea sa într-o tâlhărie soldată cu moartea victimei. În cele două cauze, Curtea a recunoscut existenţa unei ingerinţe a autorităţii publice în exerciţiul dreptului reclamantului la respectarea corespondenţei şi a vieţii sale private. Curtea a răspuns totodată la întrebarea dacă aceste ingerinţe sunt justificate în temeiul paragrafului 2 al articolului 8. Astfel, verifică deci dacă sunt prevăzute de lege şi defineşte noţiunea de „lege” într-un sistem juridic în care prevalează dreptul scris. Reclamanţii se referă la un articol din Codul penal francez care interzice interceptările. Guvernul a susţinut, dimpotrivă, că măsurile de securitate în discuţie au o bază în dreptul intern în articolele din Codul de procedură penală care autorizează judecătorul de instrucţie să procedeze conform legii la interceptarea informaţiilor, aspect confirmat de jurisprudenţă.

12. După verificarea existenţei unei baze juridice a ingerinţei, Curtea a considerat, aşa cum statuase şi în cauza Malone, că – având în vedere caracterul secret al măsurii în discuţie – necesitatea de a

11 Louis-Edmond Pettiti, Emanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert ş.a., La Convention Europeene des Droits de l`Homme. Commentaire article par article, Ed. Economica, Paris, 1995, pag. 312-315. 12 Curtea EDO, 24 aprilie 1990, Kruslin c. Franţei, Huvig c. Franţei, A 176-A.

4

proteja de abuzuri nu impune să fie posibilă prevederea momentului când interceptările telefonice vor avea loc, ci în ce împrejurări şi în ce condiţii aceste măsuri ar putea fi luate de autoritatea judiciară. Legea trebuie să definească precis limitele şi modalităţile executării prin intermediul unor reguli clare şi detaliate, care sunt necesare mai ales datorită perfecţionării continue a mijloacelor tehnice utilizabile. Curtea atribuie o mare importanţă garanţiilor oferite împotriva eventualelor abuzuri, dar sistemul francez nu oferă îndeajuns, datorită faptului că nu precizează categoriile de persoane cărora li se aplică măsurile de supraveghere, infracţiunile în legătură cu care se poate recurge la acestea şi nici durata sau modurile de executare. În concluzie, din moment ce „dreptul francez, scris sau nescris, nu indică cu destulă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul analizat”, Curtea a concluzionat că articolul 8 a fost încălcat.

  • 13. În cauza Malone c. Marea Britanie 13 , Curtea a constatat însă că interceptările telefonice

nu sunt subordonate unui mandat al ministrului de interne şi relevă contradicţiile conţinute în

interpretările jurisprudenţiale şi guvernamentale. Curtea a constatat lipsa previzibilităţii şi, prin urmare, încălcarea articolului 8, dat fiind că

„dreptul englez cu privire la interceptarea comunicaţiilor este destul de obscur şi este subiectul analizelor

divergente

[ ...]

şi nu indică cu destulă claritate întinderea şi modalităţile de exerciţiu a puterii

discreţionare a autorităţilor în acest domeniu”. Curtea tratează de asemenea problema înregistrării numerelor telefonice, prin intermediul unui sistem legat la o imprimantă, care înregistrează totodată ora şi durata apelului. Neexistând în dreptul intern nici o dispoziţie care să permită această practică a Post Office, care transmitea informaţiile astfel obţinute poliţiei, chiar în absenţa unui mandat, Curtea a constatat încălcarea Convenţiei (a se vedea paragraful 40-41).

  • 14. Hotărârile Klass, Malone, Huvig şi Kruslin permit definirea suficient de precisă a

jurisprudenţei Curţii cu privire la interceptările telefonice. Curtea a recunoscut legitimitatea interceptărilor telefonice de către autorităţile publice, ca şi instrument de apărare a statelor democratice împotriva ameninţării terorismului şi infracţionalităţii. A prevăzut totuşi o serie de garanţii, necesare pentru a evita ca puterea discreţionară oferită statului gardian al democraţiei să nu devină un instrument de ameninţare şi de distrugere a instituţiilor democratice. Pentru ca principiul preeminenţei dreptului să nu fie încălcat, limitele şi modalităţile de exercitare a puterii discreţionare de supraveghere prin intermediul interceptărilor telefonice vor trebui să fie precizate de o lege care să poată fi cunoscută de cetăţeni, în aşa fel încât aceştia să poată prevedea consecinţele conduitei lor şi să ştie în ce împrejurări puterile publice sunt autorizate să realizeze o supraveghere secretă. O supervizare jurisdicţională ar fi de dorit, dar aceasta nu este întotdeauna posibilă deoarece implică informarea persoanei vizate de aceste măsuri. Curtea consideră deci foarte importantă existenţa unor organisme pentru protejarea drepturilor omului, care să fie imparţiale şi suficient de independente pentru a putea controla într-o manieră obiectivă măsurile de supraveghere şi utilizarea informaţiilor obţinute.

  • 15. O altă cauză împotriva Republicii Federale Germane (A, B, C şi D c. R.F.G. 14 ) priveşte

interceptarea convorbirilor unor cetăţeni germani, redactori la o revistă germană, cu avocaţii unui cabinet de avocatură, G. şi Cie, ale cărui linii telefonice au fost supravegheate în baza unei ordonanţe provizorii emise de Procurorul General Federal, ratificată de judecătorul de instrucţie. 15 Doamna G. era bănuită de favorizarea unei grupări de infractori, din conţinutul ordonanţei rezultând că ar fi existat probe că aceasta are un rol important în crearea şi funcţionarea unui centru unde se schimbau informaţii între deţinuţi condamnaţi pentru activităţi teroriste sau suspectaţi de asemenea activităţi, precum şi între deţinuţi şi avocaţii lor. Centrul servea printre altele la răspândirea în public a ideilor teroriste vizând o revoluţie prin violenţă.

  • 16. Judecătorul de instrucţie făcea menţiunea ca interceptările privind practica juridică normală

a cabinetului şi care nu aveau legătură cu activitatea infracţională a suspecţilor să nu fie înregistrate sau să fie imediat şterse. Reclamanţii au avut în perioada interceptărilor convorbiri telefonice cu cabinetul respectiv, care au fost parţial înregistrate. Cererea acestora de distrugere a înregistrărilor şi a documentelor legate de acestea a fost respinsă deoarece între timp G. fusese inculpată, iar distrugerea nu a fost posibilă pentru a evita pierderea unor probe şi pentru a nu exista acuzaţii de favorizarea infractorului. Comisia a constatat că după condamnarea lui G. înregistrările au fost distruse şi nu au fost folosite în alt scop, ceea ce demonstrează că au constituit mijloace de probă în acţiunea intentată

13 Curtea EDO, 2 august 1984, nr. 8691/1979, Malone c. Marea Britanie. 14 Comisia EDO, nr. 8290/1978, decizia de inadmisibilitate din 13 decembrie 1979, A, B, C şi D c. R.F.G. publicată în D.R. 18, p. 176.

15 P. van Dijk, G.J.H. van Hoof ş.a., Theory and practice of the European Convention on Human Rights, Ed. Kluwer Law International, 1998, pag. 528 şi urm.

5

împotriva acesteia. Comisia a statuat că motivele date de instanţele naţionale - că nu se putea stabili care înregistrări ar fi utile în procesul penal decât după finalizarea acestuia – nu sunt nici injuste, nici arbitrare, fiind necesar pentru protejarea siguranţei naţionale şi prevenirea infracţiunilor. În concluzie, stabilind proporţionalitatea măsurii cu obiectivele legitime, Comisia a decis că nu constituie o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

  • 17. Art. 8 se aplică indiferent de conţinutul conversaţiei telefonice. În cauza A. c. Franţei, după

ce a primit de la o persoană informaţii cu privire la faptul că reclamanta A. o angajase pentru a asasina un

cunoscut al acesteia, deţinut într-un arest din Paris, un ofiţer de poliţie a fost de acord cu propunerea denunţătorului de a telefona la domiciliul reclamantei pentru a obţine detalii cu privire la modul de executare a crimei şi de a înregistra conversaţia telefonică. Înregistrarea a fost efectuată chiar în biroul ofiţerului de poliţie, care a intrat în posesia casetei, iar plângerea reclamantei a fost respinsă de instanţele interne cu motivarea că a existat consimţământul unuia dintre interlocutori şi că din transcrierea înregistrării rezultă că discuţia a purtat, în afara unor aspecte spontane, asupra intenţiei de ucidere a unei persoane.

  • 18. Guvernul a susţinut că înregistrarea convorbirilor telefonice legate de comiterea unui omor

nu privesc viaţa privată a unei persoane şi că această înregistrare a fost efectuată de denunţător, care nu făcea parte din autorităţile publice, nu a acţionat în numele unei autorităţi, iar furnizarea mijloacelor de către autoritatea publică şi lipsa unei opoziţii nu erau suficiente pentru ca statul să fie considerat responsabil de această ingerinţă. Comisia a combătut această opinie, arătând că simplul fapt că o conversaţie telefonică priveşte sau ar putea privi interesul public nu face ca aceasta să îşi piardă caracterul privat. În plus, înregistrarea a fost obţinută în sediul poliţiei cu ajutorul unui ofiţer, care a şi păstrat şi banda magnetică. Curtea a statuat că ingerinţa aducea atingere fără îndoială dreptului reclamantei A. la respectarea corespondenţei, făcând trimitere totodată la cauza Kruslin c. Franţei (par. 20-26), fără a mai analiza sub aspectul atingerii dreptului la viaţă privată. Reţinând că înregistrarea nu avea nici o bază legală în dreptul intern, Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie.

  • 19. În cazurile în care poliţia acordă ajutor unor persoane private la înregistrarea convorbirilor

telefonice pentru a obţine probe ale unor activităţi infracţionale, răspunderea statului va fi angajată. În cauza M.M. c. Norvegiei 16 , reclamantul M.M. a fost angajat ca apărător ales al d-lui K, arestat preventiv, calitate în care a întâlnit-o în câteva rânduri pe fosta soţie a clientului său. Aflând de la fosta sa soţie că avocatul său îi face avansuri cu tentă sexuală, dl. K. l-a informat despre acest lucru pe ofiţerul care îl ancheta. Fosta sa soţie d-na S. a dorit să formuleze o plângere împotriva reclamantului, însă, considerând că va fi doar cuvântul său împotriva celui al reclamantului, a renunţat. În urma unor discuţii avute ulterior însă cu doi poliţişti, a fost de acord să conecteze un robot la telefonul său pentru a înregistra convorbirile cu reclamantul. Poliţiştii au fost cei care au instalat aparatul, au oferit indicaţii d-nei S. şi au venit la domiciliul acesteia de două ori pentru a schimba casetele şi a le ridica pe cele înregistrate. Trei conversaţii au fost înregistrate pe casete, care au fost depuse la dosarul deschis împotriva reclamantului. Cazul a fost făcut public, ceea ce a determinat încă două femei să introducă plângeri împotriva reclamantului pentru viol şi hărţuire sexuală. Reclamantul a fost condamnat pentru două dintre fapte, inclusiv în dosarul d-nei S.

  • 20. Curtea a reţinut asemănarea dintre această cauză şi A. c. Franţei, a arătat că a existat o

ingerinţă a statului în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei, datorită implicării autorităţilor publice, în exerciţiul funcţiei lor, în obţinerea înregistrării, ingerinţă care ar încălca art. 8 din Convenţie, cu excepţia cazului în care ar fi fost „prevăzută de lege”, ar fi avut un „scop legitim”, şi ar putea fi considerată necesară într-o societate democratică”. Analizând dreptul intern (care condiţiona luarea acestei măsuri de existenţa unei anchete şi de existenţa unui ordin al judecătorului), Curtea s-a oprit la prima condiţie, a considerat că nu mai este necesară analizarea ultimelor două şi a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie.

  • 21. În cauza Camenzind c. Elveţiei 17 , întrucât înregistrarea convorbirii s-a făcut în timp ce

reclamantul folosea telefonul mobil neconvenţional, interferând cu o bandă de frecvenţă rezervată aviaţiei militare şi civile, Curtea a statuat că interceptarea nu a constituit o ingerinţă în viaţa privată, din moment ce conversaţia, pe o lungime de undă accesibilă altor utilizatori, cu greu poate fi considerată o „comunicaţie privată”. Comisia, care a analizat deseori admisibilitatea unor plângeri vădit neîntemeiate, de multe ori abuzive, a dezvoltat un filtru de abordare mai restrictiv, nedorind să examineze detaliat dreptul intern aplicabil şi practica autorităţilor de fiecare dată când un reclamant se plângea de interceptarea convorbirilor sale telefonice. Un test, constând în stabilirea existenţei unei „aparenţe rezonabile” că reclamantul ar fi fost subiectul unor astfel de măsuri sau ar fi făcut parte dintr-o categorie de persoane

  • 16 Curtea EDO, 8 aprilie 2003, nr. 39339/98, M.M. c. Norvegiei

  • 17 Curtea EDO, 27 februarie 1995, nr. 21353/93, Camenzind c. Elveţiei, 80-A D.R. 101.

6

care să fie supusă unor interceptări, a fost preluat din cauza Hilton c. Marii Britanii 18 , care privea dosare secrete. Acest test a fost aplicat şi de Curtea EDO în numeroase cauze, cum este Halford c. Marii Britanii prezentată în paragraful următor, unde Curtea a considerat că există o aparenţă rezonabilă ca telefoanele de serviciu ale reclamantei să fi fost interceptate, însă cu privire la telefonul de la domiciliu reclamanta nu avea nici o dovadă că ar fi fost ascultat, iar pentru organele de poliţie ar fi fost nelegală luarea acestei măsuri.

22. În cauza Halford c. Marii Britanii 19 , conversaţiile telefonice au căzut sub incidenţa art. 8, indiferent de caracterul convorbirii, privat sau de serviciu, fiind vorba despre utilizarea telefoanelor de la locul de muncă. Reclamanta Alison Halford a fost numită într-o funcţie înaltă în conducerea poliţiei din Merseyside. Dorind să avanseze, nu a reuşit să obţină aprobarea necesară pentru înscrierea la concurs de la şeful său direct. După mai multe încercări, a atacat în instanţă acest refuz, pe motiv de discriminare. S-a plâns mai apoi de lansarea unei campanii împotriva sa sub forma campaniilor agresive de presă, interceptarea convorbirilor telefonice şi demararea unei proceduri disciplinare împotriva sa. Reclamanta folosea datorită funcţiei sale un birou şi două linii telefonice, dintre care una pentru comunicaţii private, care făceau parte din sistemul intern al poliţiei din Merseyside. În afară de acestea, reclamanta mai folosea un post telefonic la domiciliul său legat la reţeaua publică de telecomunicaţii, pentru care poliţia plătea o parte din factură. Reclamanta s-a plâns cu privire la faptul că apelurile efectuate de la domiciliu şi de la birou au fost interceptate cu scopul de a fi folosite împotriva sa în procedura în materia discriminării.

23. Curtea a arătat că apelurile telefonice efectuate din sediile profesionale, ca şi cele efectuate de la domiciliu, se pot regăsi în noţiunile de „viaţă privată” sau „corespondenţă” vizate de art. 8 par. 1 din Convenţie. Reclamanta putea considera în mod rezonabil că apelurile efectuate îşi păstrează caracterul privat, iar o interceptare constituie o ingerinţă a unei autorităţi publice în sensul art. 8 par. 2 din Convenţie. Întrucât legislaţia internă nu acoperea reţelele interne de comunicaţii exploatate de autorităţile publice şi nici o dispoziţie legală nu reglementa interceptările în cazul acestor sisteme, Curtea a constatat că ingerinţa „nu este prevăzută de lege”, ceea ce constituie o încălcare a art. 8 din Convenţie. Cu privire la interceptarea convorbirilor de la domiciliu, Curtea a reţinut că din probele administrate (insuficiente pentru a susţine acuzaţiile reclamantei) nu a rezultat că ar fi avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantei la viaţă privată şi la corespondenţă. Pentru a constata existenţa unei „ingerinţe”, în sensul art. 8, Curtea a arătat că trebuie „să existe o probabilitate rezonabilă ca reclamanta să fi făcut obiectul măsurilor de supraveghere”.

III.B. Ingerinţa să fie prevăzută de lege

24. Noţiunea „prevăzută de lege” din paragraful 2 se referă aşadar, pe de o parte, la existenţa unei baze în dreptul naţional şi, pe de altă parte, la calitatea legii, adică la acele aspecte care o fac compatibilă cu noţiunea de supremaţie a legii, incluzând accesibilitatea, previzibilitatea raportate la împrejurările şi condiţiile în care autorităţile au dreptul de a interveni, ceea ce reprezintă o protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare. Ingerinţa trebuie să fie consecinţa aplicării normelor care o prevăd, analiza acestora raportându- se la momentul producerii ingerinţei. Este necesar ca normele să fie cunoscute, în condiţii rezonabile, de către cel căruia i se aplică. Accesibilitatea este apreciată prin raportare la posibilităţile unei persoane de a dispune de informaţii cu privire la norma aplicabilă. Condiţia accesibilităţii unor norme legale nu este îndeplinită de regulamente interioare, instrucţiuni sau directive nepublicate sau pur şi simplu care nu sunt aduse la cunoştinţa celor interesaţi, astfel că ele nu ar putea fi invocate pentru a justifica ingerinţe ale autorităţilor publice.

25. În cauza Khan c. Marii Britanii 20 reclamantul a fost bănuit de poliţiştii englezi că ar fi implicat în traficul cu stupefiante după ce pe aeroportul din Manchester asupra vărului său a fost descoperită o cantitate de heroină de 100.000 de lire sterline. Deşi se afla în acelaşi avion, reclamantul nu avea asupra sa astfel de substanţe, a negat că ar fi implicat, motiv pentru care, în lipsa probelor a fost pus în libertate, continuându-se ancheta în ceea ce îl priveşte prin autorizarea de către şeful poliţiei din Sud Yorkshire a instalării în secret a unui aparat de ascultare la domiciliul unui prieten al reclamantului la care acesta a locuit o perioadă şi care era de asemenea suspectat de trafic cu droguri. Pe această cale s-a obţinut înregistrarea magnetică a unei conversaţii din care rezulta că reclamantul fusese complice la importul stupefiantelor, aceasta stând la baza condamnării sale. Curtea a constatat că la data faptelor nu exista un sistem legal privind utilizarea unor aparate de ascultare secretă. Directivele Ministerului de Interne nu erau la acea dată nici coercitive din punct de vedere juridic, nici accesibile publicului. Reţinând că „ingerinţa nu era prevăzută de lege”, Curtea nu a mai

  • 18 Comisia EDO, nr. 12015/1986, decizia de inadmisibilitate din 6 iulie 1988 în cauza Hilton c. Marii Britanii, 57 D.R. 108. În acelaşi sens, cauza Campbell Christie c. Marii Britanii, cererea nr. 21482/1993, decizia de inadmisibilitate din 27 iunie 1994, 78-A D.R. 119.

    • 19 Curtea EDO, 25 iunie 1997, nr. 20605/1992, Halford c. Marii Britanii.

    • 20 Curtea EDO, 12 mai 2000, nr. 35394/1997, Khan c. Marii Britanii.

7

analizat şi celelalte condiţii, respectiv să fie necesară într-o societate în urmărirea unui scop dintre cele enumerate de paragraful 2 al art. 8. Publicitatea unei legi nu se asigură numai prin publicarea ei în Monitorul Oficial al statelor membre, ci şi prin alte moduri adecvate de aducere la cunoştinţa publicului. Spre exemplu, aducerea la cunoştinţă publică în interiorul unei societăţi a regulamentului de ordine interioară asigură publicitatea necesară pentru a face asemenea dispoziţii accesibile. Actele administrative cu caracter normativ (spre exemplu instrucţiuni ale ministrului, dispoziţii, ordine interne, etc.) incidente în domeniul interceptărilor şi înregistrărilor comunicaţiilor telefonice, trebuie să aibă forţa juridică necesară pentru a asigura o publicitate rezonabilă, astfel încât să poată îndeplini condiţia accesibilităţii legii, nefiind suficientă cunoaşterea acestora doar de către personalul care le aplică.

  • 26. În cauza Kopp c. Elveţiei 21 privind ascultarea liniilor telefonice ale unui cabinet de

avocatură la dispoziţia procurorului general al Confederaţiei, Curtea a arătat că nu există controverse cu privire la aplicabilitatea art. 8 întrucât apelurile telefonice efectuate dintr-un sediu profesional sau recepţionate sunt cuprinse în noţiunea de „viaţă privată” şi „corespondenţă” vizate de art. 8 par. 1. Interceptarea comunicaţiilor telefonice constituie o ingerinţă a unei autorităţi publice, fiind lipsită de importanţă din acest punct de vedere utilizarea ulterioară a înregistrărilor.

Cu privire la calitatea legii, după ce a stabilit că există o bază legală în dreptul intern elveţian, Curtea a arătat că, deşi este accesibilă, sub aspectul previzibilităţii, legea nu îndeplineşte condiţiile art. 8 par. 2. Curtea a constatat o contradicţie între un text legislativ clar, ce protejează secretul profesional al unui avocat cu excepţia cazului în care este supravegheat în calitate de terţ, şi practica autorităţilor din speţă. Chiar dacă jurisprudenţa consacră principiul, de altfel unanim acceptat, că secretul profesional al unui avocat nu acoperă decât relaţia avocat-client, legea nu explică în ce mod, în ce condiţii şi de către cine se realizează trierea între faptele strict legate de un mandat al avocatului şi ceea ce nu ţine de activităţile de consiliere. Dincolo de toate acestea, în practică, este cu atât mai gravă încredinţarea acestor atribuţii unui funcţionar al serviciului juridic a unităţii de interceptare, aparţinând deci administraţiei, fără controlul unui magistrat independent, cu atât mai mult cu cât aceasta se situează în domeniul delicat al confidenţialităţii relaţiilor dintre un avocat şi clienţii săi, aducând atingere dreptului la apărare. În concluzie, Curtea a reţinut că dreptul elveţian, scris şi nescris, nu indică cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul analizat, reclamantul Kopp, în calitatea sa de avocat, nu a beneficiat de un grad minim de protecţie în considerarea preeminenţei dreptului într-o societate democratică, ceea ce constituie o încălcare a art. 8 din Convenţie.

  • 27. Insuficienţa dispoziţiilor legale a stat la baza constatării încălcării din cauza Malone c.

Marii Britanii, unde interceptările nu erau implementate în lege. Absenţa unor dispoziţii de interzicere a măsurii nu justifică dreptul statului de a încălca drepturile recunoscute de Convenţie. Asemănător, în cauza Halford c. Marii Britanii nu exista o bază legală în dreptul intern care să permită interceptarea comunicaţiilor în sistemele interne de telefonie, iar Legea Interceptărilor şi Comunicaţiilor din 1985 nu se aplica şi în cazul analizat. 22 Când reclamanţii susţin că autorităţile nu au respectat întocmai prevederile legale, Comisia a

acordat autorităţilor naţionale o marjă largă de apreciere. Astfel, într-o cauză împotriva Italiei, Curtea de Casaţie a considerat că dispoziţiile legale au fost respectate şi condiţiile procedurale îndeplinite referitor la existenţa unei suspiciuni rezonabile, iar Comisia nu a constatat vreo încălcare a criteriului legalităţii („puterea sa de a revizui respectarea de către autorităţile naţionale a dispoziţiilor interne este limitată”). 23 Curtea a accentuat de asemenea că este în primul rând rolul instanţelor naţionale să interpreteze şi să aplice dreptul intern, să se împotrivească încălcării de către autorităţile publice a dispoziţiilor legale privind măsurile luate (cauzele Kruslin paragraful 29 din hotărâre, Huvig paragraf 28, Kopp paragraf 59-

60).

  • 28. În ceea ce priveşte calitatea legii, interceptările sunt considerate ca ingerinţe grave care

presupun cu necesitate existenţa unor reguli detaliate din moment ce tehnologia este din ce în ce mai sofisticată, aşa cum am exemplificat la paragraful 3-6). Cauza Amann c. Elveţiei 24 priveşte interceptarea unor convorbiri telefonice ale reclamantului Amann (om de afaceri, care se ocupa în anii 1980 cu importul de aparate depilatorii) cu o femeie de la ambasada Rusiei la Berna, înregistrări dispuse de Ministerul Public care au stat la baza unui întreg dosar

al reclamantului. Obţinând accesul la acest dosar, reclamantul a dorit să cunoască numele unor persoane din poliţie care erau cenzurate în înscrisurile din dosar şi care se ocupaseră de supravegherea sa şi a cerut daune pentru încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei.

  • 21 Curtea EDO, 25 martie 1998, nr. 23224/1994, Kopp c. Elveţiei.

  • 22 Pentru o analiză detaliată a legislaţiei Marii Britanii în domeniu, a se vedea Keir Starmer, Michelle Strange, Quincy Withaker, Criminal Justice, Police Powers and Human Rights, Ed. Blackstone Press, Londra 2001.

  • 23 Cererea nr. 1327/1987, decizia de inadmisibilitate a Comisiei din 06 septembrie 1990 în cauza T.S. şi F.S. c. Italiei.

    • 24 Curtea EDO, 16 februarie 2000, nr. 27798/1995, Amann c. Elveţiei publicată în R.J.D. 2000-

II.

8

Curtea a arătat că o normă este „previzibilă” dacă este în aşa fel redactată încât să permită oricărei persoane să-şi regleze propria conduită. În motivarea hotărârii s-a reţinut că reclamantul Amann nu era o persoană vizată de măsura litigioasă, nu avea calitatea de suspect sau de inculpat, nici aceea de terţ suspectat de primirea sau transmiterea unor informaţii către un suspect sau inculpat, ci a participat din întâmplare la o conversaţie telefonică înregistrată în cadrul unei supravegheri îndreptată împotriva unui colaborator determinat al ambasadei sovietice la Berna. Legea internă nu reglementa în mod detaliat cazurile în care interlocutorii ascultaţi din întâmplare (par hasard) în calitate de „participanţi necesari” la o conversaţie telefonică înregistrată de autorităţi. Mai precis, legea nu prevedea precauţiile ce trebuie avute în vedere în ceea ce îi priveşte.

  • 29. Factori relevanţi şi absolut necesari sunt existenţa unor definiţii ale categoriilor de persoane

sau infracţiuni care pot atrage măsurile de supraveghere, fixarea limitelor şi a duratei desfăşurării interceptării, detalierea împrejurărilor în care înregistrările sunt distruse, dacă originalele sunt supuse unui control judiciar. În cauza Venezuela Contreras c. Spaniei 25 privind ascultarea unei linii telefonice în cadrul unei anchete penale, Curtea a considerat că dispoziţiile constituţionale spaniole în sensul că „secretul comunicaţiilor şi, în particular, al comunicaţiilor poştale, telegrafice, şi telefonice este garantat, mai puţin atunci când există o dispoziţie judiciară” nu îndeplinesc condiţia previzibilităţii. Deşi a acceptat parţial susţinerea Guvernului că judecătorul a urmărit respectarea condiţiilor legale (indicarea în ordonanţă a persoanei vizate, infracţiunile de care era învinuită, linia telefonică supravegheată, durata supravegherii, etc.), Curtea a concluzionat că dispoziţiile constituţionale şi cele din codul de procedură penală nu erau suficient de clare în momentul producerii evenimentelor şi nu precizau întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul interceptărilor.

  • 30. Într-o altă cauză împotriva Spaniei 26 , Curtea a constatat evoluţia legislaţiei spaniole, însă a

constatat încălcarea art. 8 din Convenţie pentru lipsa de previzibilitate a legii. În motivare a reţinut că, faţă de cauza Venezuela Contreras, supravegherea comunicaţiilor telefonice nu poate interveni decât în urma deciziei motivate a judecătorului, dacă există indicii temeinice că se pot descoperi împrejurări noi legate de cauză. Transcripţia convorbirilor înregistrate se va efectua sub controlul grefierului tribunalului.

Aceste modificări nu sunt suficiente în viziunea Curţii, care face trimitere la hotărârea din cauzele Kruslin şi Huvig împotriva Franţei, indicând necesitatea reglementării infracţiunilor în cazul cărora se poate recurge la supravegherea comunicaţiilor, a unor limite legale ale duratei măsurii, a condiţiilor în care sunt încheiate procesele-verbale de sinteză cuprinzând convorbirile înregistrate, sarcină care este lăsată în competenţa exclusivă a grefierului instanţei. Aceste completări sunt necesare pentru a asigura transmiterea intactă şi completă a înregistrărilor realizate, pentru a fi eventual controlate de judecător şi de apărare.

III.C. Ingerinţa să urmărească un scop legitim

31. Art. 8 par. 2 enumeră scopurile care pot da caracter legitim ingerinţei: securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii publice, prevenirea săvârşirii unor fapte penale, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, protejarea drepturilor altora.

Aceste scopuri sunt apreciate în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze determinate. Comisia a recunoscut că flexibilitatea în interpretare este cerută de natura subiectului în discuţie şi că noţiunea de „previzibilitate” nu necesită definirea unor termeni cum ar fi „securitate naţională” sau „bunăstarea economică a ţării” când sunt folosite ca premise-condiţii în aplicarea măsurilor. 27 A respins de asemenea argumentul că interpretarea discreţionară a acestor termeni este prea largă şi nedefinită, motiv pentru care ar trebui să constituie subiectul unei analize juridice în faţa Curţii în vederea stabilirii înţelesului acestora. A considerat că este acceptabil ca aceste noţiuni să fie dezvoltate de statele membre prin norme administrative sau executive. 28

III.D. Ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică

  • 32. În adoptarea măsurii care constituie o ingerinţă în exerciţiul drepturilor apărate de art. 8,

statele dispun de o marjă de apreciere, variabilă, iar prin această condiţie se urmăreşte limitarea măsurilor luate de autorităţi la ceea ce este “necesar într-o societate democratică”, obligând statele la asigurarea unui “control adecvat şi eficacepentru verificarea legalităţii măsurilor în raport de situaţia concretă din fiecare cauză. Un criteriu de analiză este proporţionalitatea, în sensul că trebuie menţinut un just echilibru între scopul urmărit şi obligaţia de a proteja dreptul la viaţă privată sau la respectarea corespondenţei.

  • 25 Curtea EDO, 30 iulie 1998, nr. 27671/1995, Venezuela Contreras c. Spaniei RJD 1998-V nr.

83.

  • 26 Cauza Prado Bugallo c. Spaniei, cererea nr. 58496/2000, hotărârea Curţii EDO din 18 februarie 2003.

  • 27 Karen Reid, A practicioner`s Guide to the European Convention on Human Rights, Ed. Thomson, Londra 2004, pag. 393.

    • 28 Cauza Campbell Christie c. Marii Britanii, precitată.

9

Necesitatea” într-o societate democratică presupune ca interceptarea comunicărilor să urmărească prevenirea infracţiunilor, asigurarea ordinii publice, protejarea siguranţei naţionale, acest ultim scop lăsând statelor membre o marjă de apreciere foarte largă. Nu a existat un scrutin real asupra scopurilor fiecărui sistem naţional în lipsa unor abuzuri evidente. Punctul cheie a fost reprezentat de necesitatea de a stabili dacă există garanţii adecvate şi efective împotriva abuzurilor (a se vedea cauza Klass, paragraf 6-10, în care s-a reţinut că autorităţile germane asigură un control adecvat şi suficient, deşi indirect, al unor eventuale nereguli în înregistrarea comunicaţiilor). Elementele esenţiale includ existenţa unei cercetări atente a procesului de implementare, cu importanţă în încredinţarea demarării procedurilor pe cale judiciară sau supervizarea parlamentară a executivului. Deşi controlul judiciar este considerat cel mai important mijloc de supervizare, oferind cele mai bune garanţii de independenţă, imparţialitate şi respectare efectivă a procedurii, lipsa acestuia nefiind însă fatală acolo unde există alte organisme independente cu suficiente atribuţii în exercitarea unui control continuu şi efectiv.

  • 33. În cauza Lambert c. Franţei 29 privind o hotărâre a Curţii de Casaţie franceze care refuza

unei persoane dreptul de a critica înregistrările telefonice cărora a fost supusă, pe motiv că au fost

efectuate de pe linia telefonică a unui terţ, Curtea EDO a constatat încălcarea art. 8. Refuzându-se reclamantului un control adecvat şi eficace necesar limitării la sfera noţiunii de „necesar într-o societate democratică” a ingerinţei statului, pe motiv că linia telefonică supravegheată nu îi aparţinea, instanţele franceze au „golit de conţinut mecanismul protector” al Convenţiei, putând priva de protecţia legii un număr mare de persoane, respectiv acelea care comunică pe linia telefonică a altor persoane. 30

  • 34. Curtea a constatat încălcarea art. 8 sub aspectul condiţiei ca ingerinţa „să fie necesară într-o

societate democratică” în cauza Matheron c. Franţei 31 , analizând în speţă dacă reclamantul a beneficiat de un „control eficace” pentru contestarea înregistrărilor telefonice care îl priveau. Curtea a arătat în motivare că argumentul Guvernului că dispunerea interceptării de un magistrat nu implică şi regularitatea înregistrărilor şi conformitatea cu art. 8, de aşa manieră încât să facă inutil un recurs pentru persoanele interesate.

35. Limitările duratei autorizaţiei de interceptare şi necesitatea prelungirii motivate a măsurii au fost de asemenea considerate garanţii. Comisia s-a pronunţat în cauza Mersch ş.a. c. Luxemburgului 32 cu privire la durata maximă a înregistrărilor autorizate, considerând că un termen de 3 luni este conform art. 8 din Convenţie. Dreptul luxemburghez prevedea posibilitatea prelungirii până la maxim un an.

IV.

Analiza

legislaţiei

interne

înregistrărilor comunicaţiilor telefonice

şi a practicii în domeniul interceptărilor şi

  • 34. Constituţia României 33 prevede în art. 26 (sub titlul Viaţa intimă, familială şi privată) că

autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată, iar în art. 28 (Secretul corespondenţei) secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.

Codul de procedură penală cuprinde dispoziţii cu privire la interceptările şi înregistrările audio sau video în Titlul al-III-lea, Secţiunea a-V 1 -a 34 , articolele 91 1 -91 6 , prevederi pe care le vom preciza prin raportare la condiţiile impuse de Convenţie şi analizate în paragrafele anterioare.

  • 35. Legea nr. 51/1991 35 privind siguranţa naţională a României cuprinde de asemenea

menţiuni cu privire la interceptările comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse. Legea nr. 161/2003 36 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei

  • 29 Curtea EDO, 24 august 1998, nr. 23618/1994, Lambert c. Franţei.

  • 30 A se vedea şi cauza Vetter c. Franţei, cererea nr. 59842/00, hotărârea Curţii EDO din 31 mai

2005.

  • 31 Curtea EDO, 29 martie 2005, nr. 57752/2000, Matheron c. Franţei.

  • 32 Comisia EDO, nr. 10439/1983, decizia de inadmisibilitate din 10 mai 1985, Mersch ş.a. c. Luxemburgului, publicată în D.R. 43, p. 78.

  • 33 Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.

    • 34 Secţiunea a-V 1 -a a fost introdusă prin Legea 141/1996 şi a fost modificată prin Legea

281/2003.

10

conţine dispoziţii cu privire la accesul într-un sistem informatic, precum şi interceptarea şi înregistrarea comunicărilor desfăşurate prin intermediul sistemelor informatice (art. 54-59 – Dispoziţii procedurale). Legea nr. 78/2000 37 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cuprinde de asemenea dispoziţii cu privire la punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice sau accesul la sisteme informaţionale (art. 27). Legea nr. 143/2000 38 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri cuprinde dispoziţii cu privire la accesul la sisteme de telecomunicaţii sau informatice folosite de o persoană care pregăteşte comiterea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în această lege sau care a comis o asemenea infracţiune (art. 23). Legea nr. 678/2001 39 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, care prevede în art. 23 că atunci când există date sau indicii temeinice că o persoană care pregăteşte comiterea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în prezenta lege sau care a comis o asemenea infracţiune foloseşte sisteme de telecomunicaţii ori informatice, organul de urmărire penală poate, cu autorizarea procurorului, să aibă acces, pentru o perioadă determinată, la aceste sisteme şi să le supravegheze. Legea nr. 656/2002 40 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor care prevedea în art. 27 înainte de modificarea prin Legea nr. 230/ 2005 41 că atunci când există indicii temeinice că o persoană care pregăteşte comiterea infracţiunii de spălare a banilor foloseşte sisteme de telecomunicaţii sau informatice, procurorul poate să dispună, pe o perioadă determinată, accesul la aceste sisteme, iar ulterior modificării punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicaţiilor şi accesul la sisteme informatice vor fi dispuse de judecător, potrivit dispoziţiilor art. 91 1 -91 6 din Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător.

  • 36. Conform Codului de procedură penală, art. 64, interceptările şi înregistrările audio sau

video constituie mijloace de probă în procesul penal. Tot codul de procedură penală stabileşte condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor şi comunicaţiilor, respectiv: să existe date sau indicii temeinice 42 că s-a săvârşit sau se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni, pentru infracţiunea respectivă urmărirea penală se efectuează din oficiu şi folosirea acestor procedee este necesară pentru aflarea adevărului. Interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe, ceea ce reprezintă o

consacrare a principiului subsidiarităţii acestei măsuri şi folosirea numai cu titlu excepţional, în concordanţă cu cerinţele Convenţiei (cauza Klass).

  • 37. Autorizaţia se dă de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în

primă instanţă, în camera de consiliu, ceea ce corespunde cerinţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea paragraful 32). Codul de procedură penală prevede limite ale duratei executării măsurilor, necesitatea obţinerii unor prelungiri numai pentru motive temeinic justificate, fără ca durata totală să depăşească 4 luni, motivarea deciziei de luare a măsurii (încheiere motivată, care va cuprinde indiciile concrete care au determinat-o, persoana vizată, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii, perioada pentru care este autorizată, aspecte reliefate de Curte în cauzele Venezuela Contreras c. Spaniei şi Prado Bugallo c. Spaniei).

  • 38. Dispoziţia din art. 91 1 alin. 6 C.pr.pen. conform căruia înregistrările pot fi făcute şi la cererea

motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea instanţei de judecată, reprezintă o implementare a dispoziţiilor Curţii EDO din cauzele A. c. Franţei şi M.M. c. Norvegiei (paragraf 17-19), însă este contrazisă de art. 91 6 C.pr.pen. conform căruia înregistrările prevăzute în prezenta secţiune, prezentate de părţi, pot servi ca mijloc de probă dacă nu sunt interzise de lege, ceea ce poate conduce la situaţii de genul celor prezentate în aceleaşi cauze şi la o încălcare a art. 8.

  • 39. În ceea ce priveşte previzibilitatea legii, suntem de părere că existenţa unor dispoziţii legale

contrare, respectiv codul de procedură penală şi legile speciale enumerate mai sus, care prevăd încă posibilitatea de efectuare a interceptărilor telefonice cu autorizaţia procurorului pot conduce la reţinerea unei contradicţii în legislaţia statului român în eventualitatea unei cauze la Curtea EDO, aşa cum s-a întâmplat în cauza Kopp c. Elveţiei (paragraf 26).

  • 40. Aşa cum am arătat la paragraful 13, în cauza Malone c. Marii Britanii, Curtea a tratat

problema înregistrării numerelor telefonice prin intermediul unui sistem legat la o imprimantă, care înregistrează totodată ora şi durata apelului, neexistând în dreptul intern englez nici o dispoziţie care să

permită această practică a Post Office, care transmitea informaţiile astfel obţinute poliţiei, chiar în absenţa unui mandat, constatând încălcarea Convenţiei.

  • 37 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 219 din 18.05.2000.

  • 38 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 362 din 03.08.2000.

  • 39 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 783 din 11.12.2001.

  • 40 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 904 din 12.12.2002.

  • 41 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 618 din 15.07.2005.

  • 42 Potrivit art. 143 alin.3 C.pr.pen.,

sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în

cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.

11

Tragem un semnal de alarmă în privinţa practicii din ţara noastră care permite accesul organelor judiciare la bazele de date ale societăţilor de telefonie mobilă sau fixă în baza unei simple

adrese, în lipsa unei legislaţii şi a unor garanţii efective ale dreptului la respectarea corespondenţei (a se vedea înscrisul anexat, primele două file). Guvernul Marii Britanii a susţinut în cauza Malone că, spre deosebire de interceptarea comunicaţiilor, înregistrarea numerelor de telefon formate de la un post telefonic dat nu constituie o ingerinţă în exerciţiul nici unuia din drepturile garantate de articolul 8. Oficiile de poştă şi telecomunicaţii pot obţine în mod legal lista cu numerele formate de la un anumit post telefonic şi durata convorbirilor pentru a calcula corect sumele datorate de abonat. Guvernul a observat în mod corect că natura înregistrărilor numerelor de telefon diferă de cea a interceptărilor comunicaţiilor. Totuşi, Curtea nu este de acord cu afirmaţia potrivit căreia utilizarea datelor obţinute prin înregistrarea numerelor de telefon formate nu poate fi, în anumite condiţii, contrară prevederilor articolului 8. Numerele formate fac parte integrantă din convorbirile telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că aducerea lor la cunoştinţa poliţiei fără consimţământul abonatului ar constitui un amestec în exerciţiul drepturilor garantate de articolul 8.

  • 41. Chestiunea în litigiu ridicată în faţa Curţii cu privire la înregistrarea numerelor de telefon

formate se limitează la acţiunea poliţiei "în contextul general al anchetei penale şi în cadrul procedurilor administrative relevante". În practică, oficiile poştale şi de telecomunicaţii din Regatul Unit furnizează poliţiei, în anumite situaţii, liste cu numere de telefon chiar dacă nu a fost emis un mandat în acest scop […]. Reclamantul Malone, care era suspectat de săvârşirea infracţiunii de tăinuire, făcea parte din categoria persoanelor împotriva cărora se puteau lua masuri de supraveghere secretă. Prin urmare, pe lângă măsurile luate direct împotriva sa, simpla existenţă a practicii de mai sus îndreptăţeşte reclamantul să afirme că este victima unei încălcări a articolului 8. Concluzia rămâne aceeaşi chiar luând în considerare declaraţia guvernului în sensul că poliţia nu a cerut niciodată înregistrarea numerelor de telefon formate de reclamant şi nici nu a efectuat vreo percheziţie pe baza informaţiilor astfel obţinute. Legislaţia naţională nu prevede că este ilegal ca oficiile poştale şi de telecomunicaţii să furnizeze voluntar poliţiei listele cu numerele de telefon formate de abonaţi. Procedurile existente, inclusiv condiţiile restrictive, au fost descrise public în răspunsurile executivului la întrebările parlamentarilor. In plus, pe lângă absenţa oricărei interdicţii, legea nu prevede sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice. Prin urmare, chiar dacă din punct de vedere al legii interne amestecul autorităţilor rezultat din existenta practicilor descrise mai sus a fost legal, el nu a fost "prevăzut de lege" în sensul paragrafului 2 al articolului 8 din Convenţie.

  • 42. În cauza P.G. şi J.H. c. Marii Britanii 43 , după modificarea legislaţiei statului englez în

funcţie de constatările din cauza Malone, Curtea a analizat obţinerea de către autorităţile statului a unor informaţii cuprinzând numerele de telefon apelate de reclamant într-o perioadă din apartamentul său, fără a cuprinde convorbirile propriu-zise sau identitatea persoanelor implicate, stabilind că nu există o încălcare a art. 8 din Convenţie, măsura fiind prevăzută de lege (accesibilă şi previzibilă) şi necesară într-o societate democratică, iar reclamanţii nu erau lipsiţi de indicaţii suficiente pentru a cunoaşte

împrejurările şi condiţiile în care autorităţile publice ar fi abilitate să recurgă la o astfel de măsură.

  • 43. În plus, introducerea prevederilor legale la capitolul Probe şi mijloace de probă din Codul de

procedură penală, nu poate fi interpretată de autorităţile statului ca o condiţie exclusiv pentru „învestirea” probei cu caracter legal. Art. 8 din Convenţia EDO interzice ingerinţa autorităţilor publice în exerciţiul drepturilor recunoscute de Convenţie, iar condiţiile cerute de paragraful 2 vizează orice situaţie posibilă, în raport cu scopurile urmărite, nu numai folosirea înregistrărilor în ancheta penală. Aşa cum am arătat, nu contează conţinutul exact al convorbirii sau scopul efectuării interceptării, atâta timp cât aceasta s-a produs în lipsa unui cadru legal accesibil şi previzibil.

  • 44. Practica organelor judiciare române încalcă prevederile Convenţiei EDO, aspect care rezultă

din faptul că există organisme specializate, care „mascând” interceptarea sub forma unor înregistrări ce ţin de localizarea în spaţiu şi timp a telefonului, durata convorbirii, numerele de telefon între care au existat convorbiri, inclusiv identitatea persoanelor ce folosesc numerele telefonice şi excluzând deci o înregistrare audio, în sensul Codului de procedură penală, acţionează în afara cadrului legal şi cu încălcarea condiţiilor impuse de Convenţie. Din înscrisurile care sunt depuse deseori la dosare de urmărire penală rezultă că, primind sesizarea unui organ judiciar (poliţie, parchet, etc, fără autorizarea instanţei prevăzute în Codul de procedură penală) după comiterea unei infracţiuni de către o persoană, unităţile speciale de interceptare înaintează informaţii din perioada anterioară sesizării, ceea ce constituie dovada existenţei unor arhive (baze de date) ce exced cadrul legal, aspecte care sunt de natură a conduce la o condamnare a statului român pe terenul Convenţiei EDO (a se vedea înscrisurile anexate, ultima filă).

  • 45. Legile prezentate anterior (paragraful 34) sunt legi speciale ce se înscriu sub raportul

infracţiunilor sancţionate în criminalitatea gravă, răspunzând nevoii statului de a asigura securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunăstarea economicã a ţãrii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, însă nu sunt suficient de previzibile, nu cuprind regulile de procedură şi garanţiile cerute de paragraful 2

43 Curtea EDO, 25 septembrie 2001, nr. 44787/98, P.G. şi J.H. c. Marii Britanii.

12

al art. 8, completându-se cu dispoziţiile Codului de procedură penală. Din acest punct de vedere, atâta timp cât conţin dispoziţii contradictorii şi având în vedere jurisprudenţa Curţii EDO în domeniu, trebuie constatată abrogarea explicită de către cod a dispoziţiilor contrarii din legi.

Curtea EDO se va pronunţa cu privire la legislaţia naţională în domeniu în cauza Burzo c. România 44 , reclamantul Viorel Burzo preşedinte al Secţiei Penale a Curţii de Apel Cluj, condamnat pentru trafic de influenţă, întrucât ar fi primit de la soţia unui deţinut suma de 5000 DM şi o baterie de bucătărie pentru a convinge judecătorii Curţii de Apel Cluj să nu mărească pedeapsa deţinutului în recursul declarat de parchet. Împotriva reclamantului au fost folosite înregistrări telefonice obţinute la dispoziţia procurorului, conform legislaţiei în vigoare la data producerii evenimentelor.

Deşi dreptul naţional a evoluat foarte mult, suntem totuşi de părere că în acest domeniu extrem de sensibil legislaţia trebuie adusă la un punct comun, eventual printr-o lege a comunicaţiilor şi interceptărilor 45 care să completeze menţiunile codului (inclusiv prin prezentarea mai detaliată a condiţiilor şi definirea unor termeni) cu privire la înregistrările mijloc de probă, dar care să se aplice oricărei situaţii în care se recurge la măsura supravegherii, asigurând astfel cadrul legal accesibil şi previzibil impus de paragraful 2 al art. 8 al Convenţiei EDO.

44 Curtea EDO, 23 aprilie 2002, nr. 75109/01, decizie de admisibilitate parţială.

45 Se va avea în vedere dreptul comunitar incident în materie, cu referire exactă la Recomandarea nr. R(95) a Consiliului Europei, Comitetul de Miniştri cu privire la protejarea datelor cu caracter personal în domeniul serviciilor de telecomunicaţii şi, în mod special, al serviciilor telefonice, adoptată la 7 februarie 1995, la a 528-a reuniune.

13