P. 1
La hanul lui Mînjoală - Pescarul Amin - analiză comparativă

La hanul lui Mînjoală - Pescarul Amin - analiză comparativă

5.0

|Views: 689|Likes:
Published by Balint Victoria

More info:

Published by: Balint Victoria on Jun 08, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/09/2014

pdf

text

original

„La hanul lui Mînjoală” – „Pescarul Amin”

-analiză comparativăLiteratura fantastică este un tip modern de literatură narativă, caracterizat prin mister, suspans, incertitudine. Proza fantastică se caracterizează prin apariţia unui element misterios, inexplicabil, care perturbă ordinea fireasca a realităţii. „La hanul lui Mînjoală” este o operă încadrată în genul epic, în proză, în care realul se împleteşte cu fantasticul, punând un personaj obişnuit într-o situaţie neobişnuită. „Pescarul Amin” este, de asemenea, o operă epică în proză, însă, în care, situaţia de combinare a realului cu fantasticul pune un personaj neobişnuit (luând în considerare originea de peşte a lui Amin) într-o situaţie neobişnuită. Tema operei lui Caragiale este reprezentată de mitul popular al vrăjitoarei malefice. Opera „Pescarul Amin” se bazează pe credinţa populară cum că omul s-ar fi trăgând din peşte („neamul Aminilor, care se zice că s-ar fi trăgând din peşti”) şi pe întoarcerea la origini, şi nu pe unul din numeroasele mituri cuprinse în această povestire. Titlul operei „La hanul lui Mînjoală” reprezintă locul desfăşurării acţiunii, spaţiul mitic. Acesta nu evidenţiază trăsături ale vreunui personaj şi nici nu avertizează cititorul asupra a ceea ce ar putea descoperi pe parcursul operei. Titlul celei de-a doua opere este alcătuit din două substantive: „pescarul”, substantiv comun, articulat hotărât şi „Amin”, substantiv propriu, nearticulat, însemnând „aşa să fie”, şi reprezintă numele şi ocupaţia personajului principal. Prin titlu este sugerată şi o trăsătură a acestuia, evidenţiată, mai apoi, pe parcursul operei, şi anume spiritul său justiţiar, dorinţa pentru dreptate şi respectarea regulilor. Modul de expunere predominant este, în ambele opere, naraţiunea, împletită cu descrierea şi dialogul. În „La hanul lui Mînjoală” naraţiunea este confundabilă cu monologul deoarece naratorul este, în acelaşi timp, şi personaj principal şi narează la persoana I. Perspectiva narativă în opera lui Caragiale este actorială. Naratorul este intradiegetic, participând la acţiune ca personaj principal. Relatarea se face la persoana I şi este una subiectivă. În opera lui Voiculescu perspectiva narativă este auctorială, naratorul aflându-se în afara diegezei şi relatând obiectiv, la persoana a III-a. Personajul principal în nuvela „La hanul lui Mînjoală” este prezent încă de la începutul operei, fiind şi cel care relatează faptele (personaj-narator). Fănică se autocaracterizează direct: „eram tânăr, curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel”. Acesta cade uşor în vraja hangiţei. Îşi dovedeşte încăpăţânarea prin dorinţa sa de a pleca de la han, cu toate că vremea era nefavorabilă. Fănică este un personaj obişnuit, un tânăr oarecare, pus într-o situaţie neobişnuită, aceea de a fi vrăjit. În schimb, în opera „Pescarul Amin”, nici personajul şi nici situaţia în care acesta este pus nu sunt obişnuite. Personajul nu se află şi în ipostaza de narator, ca în opera „La hanul lui Mînjoală”. Personajul principal, pescarul Amin, este prezent încă din titlu şi caracterizat direct prin precizarea ocupaţiei sale. Tot prin caracterizare directă i se redau anumite trăsături fizice: „un pescar arătos”, „Amin are în toată făptura lui ceva de mare amfibie”, „pielea pe el, lunecoasă, nu are fir de păr”, „încrustat ca de nişte solzişori”, „se poartă tuns mărunt şi-şi rade barba”. Amin se dovedeşte a fi priceput în ale pescuitului, ştiind să construiască garduri, diguri şi alte capcane pentru peşti – „toţi ştiu bine că nu e altul mai iscusit, mai harnic, mai înţelept să cârmuiască cu putere şi cuminte treburile şi rânduielile gardurilor prin toate întâmplările ce ar veni peste ele” (caracterizare directă). Pescarul este caracterizat şi de propriul nume, Amin (=aşa să fie), care ar putea sugera hotărârea şi încăpăţânarea acestuia de a face totul aşa cum trebuie făcut. Amin dispune de unele puteri supraomeneşti, cum ar fi capabilitatea de a-şi ţine mult respiraţia sub apă sau cea de a înota mai bine, cu ajutorul palmelor sale ca nişte

în percepţia filosofică. reuşeşte. Timpul mitic. fireşte. este prezentat de Fănică la superlativ: „ce pat! ce perdeluţe! ce pereţi! ce tavan! toate albe ca laptele”. dar acţiunea nu se petrece doar la han. nefiind precizat cu exactitate timpul. luând în considerare şi faptul că. În opera „La hanul lui Mânjoală” trei-ul nu devine o cifră fatidică. Timpul şi spaţiul devin mituri în cele două opere. pe drumul parcurs de Fănică. însă. „morunul realizând identitatea spirituală” (spune Roxana Sorescu în prefaţa cărţii „Nuvele şi povestiri”. Povestirea „La hanul lui Mînjoală” încadrează unele simboluri ale răului. pământul şi aerul. În spaţiul interior stăpânesc forţele răului. a cărei putere fiind consolidată de lipsa icoanelor. Morunul nu este. aici. reprezentat de Balta Pocioveliştii. astfel că Fănică observă că. de V. un drum spiritual şi nu geografic. Editura pentru literatură). de asemenea şi prezenţa vrăjitoarei. sugerând necurăţia sa pe plan spiritual. Ambele opere conţin numeroase motive. iar arderea sa restabileşte binele. obsesia ispitei se prelungeşte pe planul fantastic cu potriviri ale hazardului. nu ţin însă de partea întunecată. adevărul şi frumosul. Plecând de la han în toiul nopţii. Până să ajungă la han. odaia fiind lipsită de icoane. fiind sintetizat în proverbul „asta-i . călătorul mai merse încă şapte ore şi avea în plan să ajungă la destinaţie în jurlui orei zece. derivat al verbului „ a mânji”. O caracteristică în plus a acestuia faţă de Fănică este aceea că el dă şi numele operei. ilustrează o imagine apocaliptică asupra plaiurilor inundate de topirea zăpezilor. cele trei încercări de a ridica peştele uriaş. În opera „Pescarul Amin” spaţiul real. Aici apar şi cei trei stâlpi ce susţineau gardul. de cotoi. călătoria făcută de personaj „într-o seară aspră de toamnă”. Simbolurile. printre care cel al cifrei trei. Spaţiul este precizat şi în titlu. intrând de trei ori în apă şi meditând timp de trei zile. fără a fi afectat de alte elemente fantastice prezente în operă. datul de trei ori peste cap etc. În povestirea „Pescarul Amin” apare simbolul peştelui. ca în opera lui Caragiale. Cotoiul şi iedul/căpriţa reprezintă întruchipări ale necuratului. ce are ca ultimă destinaţie purificarea în schit. fiind nişte animale malefice. Amin întruchipează aspiraţia spre evadarea din condiţia umană. ci şi în împrejurimi. „Paradisul acvatic”. poposise două ore şi jumătate – „Magia este un accident impresionant. „Emanaţia senzuală a hangiţei se complică prin elemente exterioare. iar laitmotivul „straşnici ochi ai” este repetat de trei ori. parcurge doar câţiva paşi. zvârlindu-l într-o aventură neaşteptată” (Pompiliu Constantinescu – „Scrieri”. trece mai repede decât şi-ar fi imaginat. părând mai tânără şi mai frumoasă ca niciodată („cocoana Marghioala era frumoasă. Curgerea nefirească a timpului reprezintă un fapt inedit în opera lui Caragiale. înapoi. astfel că pescarul. reprezentat de o primăvară neliniştită cum de mult nu mai fusese. din rândul peştilor. magică. la han. Spaţiul exterior este reprezentat de drumul pe care îl parcurge Fănică. focul. odaia hanului. însă. Voiculescu). încă de la început. mărginitului. Tânărul are de mers trei sferturi de oră de la han la Popeşti. ci strămoşul personajului principal. reprezentant al răului. animalul malefic. în opera lui Voiculescu. numele său. cele patru principii ale vieţii fiind apa. În opera „Pescarul Amin” trei devine cifră fatidică. rezistentă trecerii timpului. care tulbură profund pe erou. timpul decurge normal. personajul rătăceşte patru ore. Însă timpul. voinică şi ochioasă”) . în final. fuge de trei ori de la mănăstire. încadrează spaţiul mitic. Însăşi proprietara hanului este o reprezentantă a răului moral. Şi finalul operei este neobişnuit. În opera „La hanul lui Mînjoală” este amintită. Mînjoloaia se încadrează în acel spaţiu mitic. fiind personaj eponim.„lopecioare”. în loc să stea jumătate de oră. Editura pentru literatură). să ia o decizie corectă. şi chiar de vrăji. Faţă de în prima operă. ci duc la originile şi diferitele credinţe referitoare la apariţia omului. Spaţiul mitic. dându-şi sufletul de trei ori peste cap. ce are ca sens eliberarea din captivitatea normalului. Hanul este locul în care sunt adunate toate aceste simboluri ce reprezintă necuratul. în care prezenţa diavolului se întrupează într-un cotoi şi un ied” (Pompiliu Constantinescu – „Scrieri”. cele trei incercări de a intra în apă. Aici şi apa devine un mit care se bazează pe credinţa populară cum că omul ar proveni din adâncuri. îl scoate pentru un timp din ritmul lui obişnuit de viaţă.

prin aceste acţiuni. Voiculescu). Mesajul filosofic transmis de opera lui Caragiale este că binele învinge mereu răul. binele fiind superior răului. Spre deosebire de Fănică. la starea iniţială. restabilindu-se. deoarece. Învingerea răului este reprezentată de arderea hanului. la o întâmplare asemănătoare. la elementul de vrajă populară. Finalul filosofic al operei lui Voiculescu transmite unele învăţături de viaţă ca importanţa întoarcerii la origini şi respectarea dogmelor. un om obişnuit. focul semnificând purificarea. acesta fiind peşte de apă adâncă. Marchează începutul unei noi existenţe. astfel. referitor. care îl aseamănă cu peştii. fiind reprezentată de salvarea bălţii de la dinamitare. care ar fi presupus distrugerea „Raiului” din adâncuri. situaţia este readusă la normal. mentalitatea magică devine mentalitate religioasă” (Roxana Sorescu – prefaţă „Nuvele şi povestiri”. de V. Purificarea personajului vine odată cu finalul povestirii.altă căciulă”. Şi în această operă se poate vorbi despre victoria binelui. cât şi prin apariţia morunului în baltă. Fănică scăpând din mreaja vrăjitoarei doar prin post şi rugăciune timp de patru zeci de zile. Amin are trăsături aparte. şi. Eliberarea peştilor ar putea fi considerată echivalentul arderii hanului. pe de o parte. echilibrul iniţial. „La limită. pentru ca viaţa să-şi urmeze cursul. care are o tentă religioasă. pe de altă parte. pentru trăirea destinului nescris. Un alt element neobişnuit este reprezentat de decizia de dinamitare a bălţii. Ineditul în opera „Pescarul Amin” este reprezentat atât prin portretul fizic al pescarului. .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->