Sunteți pe pagina 1din 4

MEDICINA ANTICHITATII GRECO-ROMANE

1. Inceputurile medicinei in Grecia


In Colectia hipocratica se gaseste si cartea Despre vechea medicina. Originea medicinii e considerata a fi in cercetarile asupra regimului alimentar, adica a stabilirii acelor alimente care nu fac rau bolnavului, apoi se trece la stabilirea unor reguli alimentare cu rol preventiv. Se recomanda utilizarea focului in prepararea alimentelor si se pune accent pe igiena si gimnastica. Tratatul lauda traditia si critica dogmele medicale derivate din sisteme filosofice. Datele completeaza pe cele risipite prin poemele homerice, care cer eroului sa aiba cunostinte elementare de medicina si farmacopee. Asclepios era zeul medicinii. In Iliada nu era inca zeu, ci medic si luptator, rege in Tricca. Deja in anul 1000 i.Hr., la Tricca exista un templu unde se practicau tratamente. Pentru poetul Pindar, Asclepios era tot un om, medic stralucit, vindecand boli incurabile. Dar aceasta l-a umplut de trufie nemasurata si a inviat chiar morti, depasindu-si conditia de om si maniindu-l pe Zeus, care l-a traznit. Inflorirea cultului lui Asclepios incepe prin secolul al VII-lea i.Hr., cand se pun bazele complexului de la Epidaur, care devine modelul asclepieion-ului, sanctuarul lui Asclepios. Asclepieioanele erau plasate in apropierea unor izvoare si inconjurate de paduri. Tratamentele erau si experiente religioase, analizandu-se visele si revelatiile bolnavilor. Documente de la Epidaur descriau vindecari ale unor rani linse de caini si serpi, atunci cand bolnavul adormise in preajma templului. Astfel de lucruri explica asocierea lui Asclepios cu cainele, si mai ales cu sarpele. Mari scoli medicale s-au format in templele lui Asclepios, cum era cel din Insula Cos sau cel de la Pergam. Membrii scolilor medicale formau un fel de confrerie, dupa modelul sectei lui Pitagora, cu o disciplina severa si urmand anumite principii teoretice. Respectau un juramant, care va fi numit generic al lui Hipocrat. Platon ii numea asclepiazi, chiar daca erau de la scoli rivale. La inceputurile sale, intre medicina si magie erau legaturi complexe, atat unificatoare, cat si ostile, lucru deja intalnit in Orient. Descantecul e important atunci cand boala are cauze obscure. Diferenta se observa in textele homerice. Cand cauza suferintei este evidenta, provocata de arma unui dusman, chirurgul actioneaza rapid, nu pierde vremea cu invocatii sau descantece, asa ne descrie Iliada. Dimpotriva, vrajitoria e la mult mai mare pret in Odiseea. Egiptul e considerat sursa procedeelor magice, inclusiv la Homer. La templele unde se vindecau bolnavii se foloseau, in egala masura, atat procedee magice, cat si medicale. Un astfel de templu era cel de la Tricca. Totusi marturiile arata o separatie neta intre medici si vrajitori. O explicatie ar putea fi aceea ca medicul apartinea unei scoli si respecta anumite reguli, respingand doctrinele sau metodele pe care scoala sa le condamna. Dar au fost si medici magicieni (iatromantii, de la iatros,medic, vindecator, si mantis, ghicitor), cel mai celebru fiind Empedocle din Agrigent.

2. Hipocrat- parintele medicinii


Hipocrat din Cos (cca. 460-377 i.Hr.) e considerat intemeietorul medicinii. Familia sa detinea o indelungata traditie in practicarea medicinii, si se mandrea ca-l avea ca stramos pe insusi Asclepios. Nu se stiu prea multe lucruri sigure despre medicul exemplar al Greciei clasice. Cu timpul au aparut multe legende, unele evident false, ca aceea dupa care el ar fi refuzat mari daruri acordate de regele persilor, in vremea razboaielor medice. A practicat medicina itineranta ajungand si in Egipt, atras de faima templului lui Imhotep. Corpusul Hipocratic e un grup de mai multe carti medicale, eterogen, continand lucrari care ilustreaza diferite conceptii, adesea in contradictie. Aceasta colectie a fost realizata cam intre anii 450-350 i.Hr. si este pentru noi principala sursa de informatie despre medicina epocii clasice. Colectie contine vreo 60 de carti, marea majoritate tratand subiecte propriu-zis medicale (patologie, terapeutica, chirurgie, despre regim etc) dar apar si un grup de carti de anatomie si fiziologie ( cel mai bun este Despre inima ) si scrieri cu caracter general, unde intra Juramantul, Despre vechea medicina, Aforismele si altele, cu referire, mai ales la moralitatea medicului si la modul de comportare. Nu e lamurit unanim care carti, din aceasta colectie, sunt scrise de Hipocrat. I se atribuie unele de patologie, de chirurgie si despre regim, de asemenea unele dintre aforisme. Un alt medic important al perioadei clasice a fost Diocles din Caristos ( cca. 350-290 i. Hr.), nascut in Caristos in insula Eubeea. Supranumit al doilea Hipocrat, a fost elevul lui Aristotel. A scris primul tratat de anatomie. A fondat o scoala medicala la Atena, numita ulterior dogmatica.

3 . Medicina alexandrina: Herophilos si Erasistratos


Asa cum s-a aratat, prin crearea Mouseionului orasul Alexandria a devenit centrul lumii stiintifice. Nu se stie daca la Muzeu se practica o cercetare medicala sau nu, caci medicina era considerata mai degraba o arta, nu o stiinta. Pe de alta parte, medicina avea un statut special intre arte (mestesuguri), fiind considerata apropiata de stiinta, iar scolile lor se bucurau de prestigiu. Oricum, indiferent daca medicii lucrau sau nu in cadrul Muzeului, este evident ca ei se integreaza in spiritul pozitiv al stiintei alexandrine. Scopul cercetarii medicale era cunoasterea profunda a corpului uman. Practicarea disectiei pe cadavre a condus la progrese remarcabile datorate lui Herophilos(fl. 300 i.Hr.), care s-a format cu mesteri ai scolii din Cos. Celalalt nume important al medicinii alexandrine a fost Erasistratos (304-245 i.Hr.), provenit din linia medicinii de la Cnidos. Programul scolii alexandrine de a explica rational fiziologia se ciocnea insa de dificultati de netrecut, de aceea se apeleaza la modele care azi ne par artificiale, combinand teorii pneumatice cu elemente din teoriile atomiste. Rationalismul exagerat al lui Erasistratos, cu succese explicative limitate, a generat reactia scolii empirice care considera ca efortul de a da explicatii teoretice e inutil, cunoasterea cauzelor e imposibila. Ceea ce conteaza sunt experienta medicului, folosirea traditiei si analogia cu alte cazuri. Din punct de vedere filosofic se apropiau de teoriile

scepticilor. Din aceasta scoala a facut parte si Sextus Empiricus (fl. 150 d.Hr.), cunoscut mai mult ca filosof decat ca medic, opera sa fiind o sinteza a filosofiei sceptice si o sursa pretioasa pentru istoria filosofiei in general.

4. Medicina romana
Vechea medicina romana e adaptata unei societati de agricultori, grupati in familii si a fost descrisa de Marcus Porcius Cato (Cato cel Batran) (234-149 i.Hr.) in cartea De agricultura. Sunt indicate leacuri simple, proprietatile medicale ale verzei fiind foarte pretioase. Scopul medicinii e vazut absolut pragmatic, acela de a avea in gospodarie oameni sanatosi, capabili de munca. Nici urma de vreun nobil ideal umanitar, mai alea in ceea ce-i priveste pe sclavii bolnavi, in legatura cu care se recomanda diminuarea portiei de hrana si vanzarea. In perioada Imperiului Roman, desi capitala politica era Roma, cea stiintifica a ramas Alexandria, dar acest lucru nu e valabil si la medicina. Catre anul 100 i.Hr. cei mai buni medici erau la Roma. Primii medici elenisti care aveau cabinete la Roma s-au inregistrat in secolul al III-lea i.Hr., dar primul cu adevarat important a fost Asclepiade din Bitinia(124-45 i.Hr.). El a adoptat o teorie atomista, poate si sub influenta modei, teoriile lui Epicur fiind apreciate in acea perioada. Bolile erau explicate prin perturbarea asezarii naturale a particulelor, pe care le numea oncoi. Prin metodele de insanatosire el recomanda hidroterapia si gimnastica. Dar ideile sale au fost degenerate si simplificate mult de catre adeptii scolii metodiste, din randul careia s-au recrutat multi vindecatori sarlatani. Totusi printre metodisti au fost si medici adevarati, precum Soranos din Efes, cel mai mare ginecolog al antichitatii. La Roma si-au facut aparitia si adeptii scolii empirice cu Heraclid din Torent, vestit mai ales prin lucrarile de farmacologie. La voga vindecatorilor metodisti si respingerea sistemelor teoretice de catre empiristi, a aparut reactia scolii pneumatice, explicand procesele fiziologice cu ajutorul acelei ipotetice pneume, un fluid subtil, circuland prin artere si sistemul nervos, numita in latina spiritus. Bazati pe conceptia stoicista asupra naturii, ei au dat mare atentie pulsului, considerat ca exprima o relatie de similitudine intre ritmurile cosmice si cele proprii corpului uman. Cel mai important reprezentant al acestui curent a fost Archigenes din Apameea care a activat la inceputul secolului al II-lea d.Hr. si a facut descrieri extrem de detailate asupra modului de interpretare a pulsului. In aceasta diversitate de opinii asupra modului de a practica medicina s-a ivit si curentul eclectic, cu principiul ca medicul trebuie sa ia tot ce e mai bun de la diferite scoli. Il putem aminti aici pe Rufus din Efes, cu lucrari de anatomie si patologie. S-a pierdut o lucrare cu un subiect original, despre rolul medicului la cumpararea sclavilor, care probabil ne-ar fi adus multe amanunte pitoresti despre societatea romana. In fine, Arethaios din Capadoccia (sec. al II-lea d.Hr.),cu o oarecare inclinatie spre pneumatici, a ramas celebru printr-o descriere a diabetului. Limba cartilor medicale ramane greaca, inclusiv pentru Galenus. Cu atat mai mult trebuie remarcat efortul lui Aulus Cornelius Celsus (sec. I d.Hr.) de a scrie, in latina, o lucrare

enciclopedica, De artibus, cu o mare parte dedicata medicinii. Din cele 30 de carti ale acestei opere, s-au pastrat numai 8, numai despre medicina. Celsus nu era medic, totusi s-a informat exact si a reusit sa invinga dificultatea de a folosi latina, o limba care nu continea termeni stiintifici ai medicinii grecesti. Opera lui Celsus sta la baza vocabularului medical in limba latina. Ramane a treia sursa ca importanta, despre medicina antica, pe primul loc aflandu-se cele doua corpusuri, hipocratic si galenic.

5. Galenus din Pergam


Galenus este, alaturi de Hipocrat, simbolul medicinii antice, dar in timp ce personalitatea vechiului asclepiad se pierde printre tratatele Corpusului hipocratic, cea a lui Galenus ne este binecuvantata. S-a nascut in anul 129 d.Hr., la Pergam, oras ce traia o noua inflorire. Tatal sau , care era arhitect, a avut un vis in care i s-a aratat zeul Asclepios, patronul unui celebru templu local. Zeul i-a cerut sa-si indrepte fiul, care avea 17 ani, spre cariera medicala. Galenus a lasat o opera vasta. A abordat si subiecte de logica si matematica, dar nu s-a pastrat dintre ele decat cartea Despre demonstratia stiintifica, restul au ars in incendiul din 192. Opera medicala a lui Galenus formeaza Corpus Galenicum, partea sa cea mai importanta referindu-se la anatomie si fiziologie. Mai sunt, printre altele, pretioase informatii despre scolile medicale ale vremii si numeroase Comentarii la Hipocrat. Galenus a preluat idei de la toate scolile, cu exceptia metodistilor, pe care i-a criticat cu fiecare prilej. E dificil insa sa-i dam calificativul de eclectic, pentru ca el a creat un sistem original, in care a integrat cu maiestrie notiuni din cele mai diverse. Anatomia lui Galenus a ramas cea mai buna pana la cea a lui Versalius. Limitele ei au si explicatii obiective. Astfel, rigurozitatea dreptului roman cu privire la morti interzicea disectia cadavrelor, iar Galenus a fost nevoit sa practice disectia maimutelor. De asemenea, sa nu uitam absenta instrumentelor optice. Dintre teoriile lui Galenus se mai pastreaza si azi clasificarea temperamentelor. Ea are la baza teoria umorilor, initiata de Hipocrat si la mare cinste in scoala dogmatica ateniana. Pe baza corespondentei dintre microcosm si macrocosm, sustinuta mai ales de stoici, dar admisa si in alte teorii, cele 4 elemente se gaseau in diferite proportii in cele 4 umori. Acestea erau sangele, continand cele 4 elemente in proportii egale, apoi flegma, cu apa ca element predominant, fierea galbena, in care domina focul, si fierea neagra, cu mai mult pamant. De aici au rezultat cele 4 temperamente: sanguinic, flegmatic, coleric si melancolic (gr. melanosis, innegrire). Cel mai mult s-a reprosat lui Galenus doctrina finalista, principiul teologic-inspirat din Aristotel. Astfel, orice fiinta a fost creata de Divinitatea Suprema, intr-o ordine prestabilita, iar organele au fost astfel concepute pentru a face fata, in modul cel mai optim, functiilor carora le sunt destinate. Galenus e un adversar hotarat al ateismului, evolutionismului, al celor care nu cred in providenta divina. Omnipotenta divina nu este insa arbitrara, creatia se face conform cu proprietatile intrinseci ale materiei.