Sunteți pe pagina 1din 11

Emotie intre doua trenuri

haideti! . scari rulante. maini albe. spirit viu. ochi neclintiti. respiratie controlata. urmeaza statia izvor. " uite ea e Electra". cu peronul pe parte dreapta. "mami, ei sunt statui de adevaratelea?". emotie. sunete amplificate. emotie. curent de metrou. rochie alba. ochi inlacrimati. zambete. emotie. transfer. urmeaza statia "timpuri noi". "imi faci o poza? ". rasete. vorbe. muzica. emotie. sunete suprapuse. eu sunt Electra. "nu mami, sunt oameni machiati care-si tin respiratia si nu se misca ". amortire. adiere. sunete de pian. "da cum fac asta mami? ". concentrare. zambete. agitatie interioara. "nu e usor, au exersat mult timp asta". urmeaza statia. colegii incep sa se miste. eu sunt Electra. "fa-mi o poza, dar sa-i prinzi pe toti ". blitz. hm, personajele astea antice!. muzica. inca un metrou. inca un om. inca un gand. inca o adiere. curent. curent de la metrou. curent de la public. curent interior. ma curenteaza Electra asta. doua metrouri ajung simultan. timp dilatat. fete noi. energie. schimb. racoare. "cum sami omor mama? ". "uite, ea plange, plange ". rasete. nelamuriri. apropiere. departare. sandale."ah, am uitat sa-mi scot inelul". piatra. gand. imi aud bataile inimii. un copil mananca pufuleti. " nu trebuie sa ma misc". "ce tareeee". "zici ca-s pe bune ". urmeaza statia. peron stanga. peron dreapta. "acum puteti sa va apropiati de statui ". muzica. emotie. "interesante personajele astea antice pana la urma, in tacere le descopar". rochie fluturanda. ma misc. poveste. contur. acum inteleg. energie. energie . energie. :acestia au fost studentii masteranzi anul II, de la Universitatea Spiru Haret ". aplauze. "gata, s-a terminat? ". altfel. altceva. nu sunt aceeasi de acum jumatate de ora. Si-as mai putea sa completez in stilul asta, inca douazeci de pagini.

Statuia vivanta - un concept care mi-era strain pana de curand. Nici nu stiu cum sa incep. Imi amintesc ca acum cativa ani, cand eram liceana si visam sa devin actrita, ma aflam intamplator intr-o sambata, pe la orele pranzului la metrou la Unirii 1; habar n-aveam ce urma sa mi se intample. Undeva pe la mijlocul peronului, in lumina unor refelctoare, cu o muzica frumoasa care se derula pe fundal, am vazut niste statui. Ma holbam. Incercam sa inteleg ce se intampla. La un moment dat statuile astea la care ma uitam fascinata au inceput sa se miste. "hopa", mi-am zis, "sunt oameni". "sunt actori". "uau". Si uite asa am stat eu lasand sa treaca tren dupa tren si ma minunam de cat de fascinant e OMUL. Habar n-aveam, spre rusinea mea, ca se intampla asa ceva in lume, la noi, in Romania, la metrou, la unirii 1.. Imi amintesc ca am ajuns acasa si am inceput sa googalesc. Mi s-a parut minunat de-a dreptu. Nici prin cap nu mi-a trecut atunci ca peste ani, alti oameni ametiti intr-o sambata, la orele pranzului, la metrou unii 1, aveau sa gandeasca poate, acelasi lucru vazandu-ma pe mine statuie, alaturi de colegii mei. Peste ani, am sustinut examenul de actorie la UNATC si am fost admisa. Am intrat la clasa domnului profesor Ion Cojar sau Jani Cojar, cum obisnuiau sa-i spuna apropiatii. Dumnealui spunea "Scoala iti da deprinderi, viata va arata daca stii si meriti sa le folosesti". Scoala pe care am terminat-o, a fost bazata pe realism psihologic. Am lucrat mult pe vulnerabilitate, memorie afectiva, cu alte cuvinte, am fost la polul opus de teatrul gestual. Niciodata n-am respins ideea de a experimenta orice alta forma teatrala, asa ca ceea ce am descoperit la master, facand statui vivante, m-a provocat si m-a bucurat. Personajul pe care l-am ales, a fost Electra. Initial nu mi-a fost clar "Electra" carui scriitor s-o aleg, ca sa-mi fie mie clara directia spre care merg, asa ca m-am apucat de un mic studiu, dupa cum urmeaza: Imaginea Electrei la Eschyl, Sofocle, Euripide (analiza evolutiei personajului) As incepe, prin a stabili mai intai, conceptele care au guvernat operele celor trei mari tragici. Avem in primul rand un Eschil, ale carui opere se afla sub semnul unei religiozitati excesive, apoi un Sofocle care pune un accent deosebit pe suferinta omului ca fiind calea catre

inobilare spirituala si,bineinteles un Euridipe care are curajul sa aduca pentru prima data in centrul atentiei, demnitatea si calitatile omului de rand, punandu-le pe acelasi plan cu cele ale aristocrastiei, fapt ce reiese foarte clar din operele sale, putand fi considerat pentru aceasta un renascentist al lumii antice. Toate aceste concepte le regasim in evolutia personajului Electra la cei trei autori, de la Eschil, la Sofocle si pana la Euripide. In continuare voi incerca sa gasec punctele comune celor trei piese, respectiv: Orestia lui Eschil, Electra lui Sofocle si cea a lui Euripide, ca mai apoi sa stabilesc si diferentele, precum si evolutia acestui personaj, atat in interiorul aceleiasi piese, precum si de la o piesa la alta, de la un autor laaltul. Avem deci de aface cu mai multe elemente comune, cum ar fi: - cuplul Electra-Oreste - razbunarea mortii lui Agamemnon impotriva mamei si a lui Egist - ispasirea faptei savarsite - importanta rolului lui Apolon in urzirea matricidului O alta observatie importanta ar fi aceea ca, in toate cele trei opere avem de - a face cu omul subordonat unor forte exterioare, precum destinul si zeii, care declanseaza situatii tragice cand omul depaseste o anumita masura. Vorbim aici de blestem; crima; razbunare; iar aceasta legatura crima-razbunare necesita interventia divina pentru a face dreptate. Acum voi caracteriza succint personajul Electra din toate cele trei opere, pentru a contura diferentele elementare, avand insa in vedere in toate cele trei cazuri, momentul razbunarii ca un punct de referinta. Acest moment este important deoarece reprezinta in toate cele trei piese un moment esential si scopul comun al cuplului Electra-Oreste. La Eschil, personajul Electrei apare sumar si pasiv si parca se pierde la un moment dat ramanand departe de ucigasul justitiar. Avem aici de-aface cu un personaj a carui evolutie este destul de liniara si nesemnificativa pe parcursul desfasurarii evenimentelor. Sofocle in schimb, o plaseaza pe Electra in centrul desfasurarii actiunii, ca element central si dinamic al acesteia. Vedem aici o Electra cu un suflet vulcanic care il aproba si il sustine necontenit pe Oreste. Desi participa indirect la omorarea mamei si a lui Egist, ea ramane alaturi de fratele sau Oreste pana la sfarsit. Rolul sau in ademenirea celor doi in capcana lui Oreste nefiind deloc lipsit de importanta, spre deosebire de cel al Electrei lui Eschil care nu pare a fi decat un simplu observator. Electra lui Euripide este in schimb, de departe cea mai complexadintre

Electre, poate tocmai din cauza caracterului sau uman si firesc, in contextul unui opere demitizate aproape in totalitate. Electra lui Euripide este decazuta si in acelasi timp superioara moral. Este o femeie cuminte, casatorita, care munceste din greu, simpla si primitoare, dar in acelasi timp cu o putere diabolica uimitoare. Isi respecta si-si cinsteste sotul care nu-i decat un simplu plugar, si in acelasi timp ucide cu sange rece. Observam asadar, in primul rand, o evolutie a personajului Electrei de la unautor la altul. Este foarte interesant cum acest personaj parca se trezeste la viata de la o opera la alta, devenind din ce in ce mai bine conturat, mai consistent, continuand cu profilarea unei reale personalitati si culminand in cele din urma cu un adevarat caracter uman. La Eschil, Electra pare a fi lipsita de consistenta. Desi este inclusa ca personaj in opera sa, purtatorul actiunii este Oreste, ca un razbunator pe linie masculina a predecesorilor sai. Poate ca acest personaj ni se reliefeaza in acest fel din cauza varstei. Poate ca Electra lui Eschil este cu mult mai tanara decat Oreste, ceea ce ar explica cumva diferenta de comportament fata de celelalte doua Electre. Si din text reiese destul de clar faptul ca este lipsita de proprie initiativa, nu cunoaste prea multe lucruri nici macar in privinta obiceiurilor religioase si intreaba tot timpul femeile mai batrane din cor ce si cum ar trebui sa faca. In inocenta ei copilareasca cere stereotip razbunarea tatalui cu usurinta si detasare, inconstienta parca de gravitatea si complexitatea faptei care o presupune pedepsirea prin moarte a mamei si a lui Egist. Stie insa, faptul ca datorita mortii tatalui ei, si a rau-vointei mamei sale, ea a devenit o sclava-n casa, o simpla femeie de rand, si ca reintoarcerea fratelui sau i-ar putea readuce pozitia sa de drept in casa, recastigarea respectului si a consideratiei. Prin urmare, pentru mine Electra lui Eschil ramane un personaj cel mult instigator, destul de steril insa, care nu cunoaste o evolutie notabila, datorita unor trairi interioare care desi existente, raman constante pe tot parcursul desfasurarii evenimentelor. La Sofocle in schimb, Electra este o femeie matura, coapta, cam pe la 30 de ani. Din text reiese foarte clar ca ea, Electra, pe cand Oreste era numai un copil, pentru al proteja il ofera unui batran ce candva se pare avusese grija si de tatal lor Agamemnon, de unde deducem si apreciem ca Electra ar putea foarte bine fi cea mai mare dintre frati. Poate multumita si acestui fapt,

Electra lui Sofocle, este un personaj, dominat de un matur si puternic sentiment al datoriei si dreptatii. Dorinta arzatoare de razbunare este asumata constient de acest personaj si evident alimentata de o ura exagerata fata de mama sa Clitemnestra. Stim din text ca aceasta Electra nu s-ar fi dat inapoi de la a-si fi omorat mama cu propriile sale maini, chiar cu pretul vietii sale. Si vedem aici cum se contureaza portretul eroinei tipice la Sofocle. Din discutiile cu sora sa Chrisotemis reiese clar credinta Electrei, conform careia moartea pentru o cauza dreapta o va acoperii de slava. Dar cel mai important de mentionat aici este suferinta Electrei lui Sofocle ce dureaza de ani si care se amplifica odata cu trecerea timpului. Suferinta pentru tatal ei, este considerata de catre Electra o datorie sacra si ea nu va putea inceta pana cand el nu va fi fost razbnunat. Electra este si o femeie curajoasa care infrunta pe mama sa Clitemnestra in dialogul din palat, spunandu-i verde-n fata tot ce avea pe suflet, chiar cu riscul de a fi fost alungata din tara la sosirea lui Egist. Electra este si o fire inteligenta, chiar sireata ce stie cum sa-i demeneasca pe cei doi in capacana pregatita de Oreste. Insa elementul dominant in evolutia trairilor interiore ale acestui personaj ramane totusi suferinta cumplita omul in suferinta. Suferinta Electrei este graduala, creste necontenit si chiar izbucneste in socuri puternice cand, de exemplu, afla de asa zisa moarte a fratelui sau, sau, cand Oreste deghizat, isi face aparitia la palat cu urna, drept dovada. Electra lui Sofocle are si alte trairi. Ea se bucura nespus atunci cand realizeaza ca Oreste-i de fapt in viata si-l vede in fata ochilor in carne si oase. Se bucura si cand afla de la sora ei Chrisotemis, despre visul urat al mamei lor, vis a carui talmacire prevestea mortea crunta a acesteia si a lui Egist. Vedem aici cum trairile interioare ale acestui personaj sunt mult mai diverse si evolueaza pe parcursul desfasurarii evenimentelor, vedem cum personajul se umanizeaza spre deosebire de cel al Electrei lui Eschil si asta in ciuda faptului ca amandoua duceau aceiasi viata in interiorul palatului. La Euripide se schimba locul actiunii din palat intr-o coliba undeva la poalele muntilor fapt care ne duce imediat cu gandul la conditia precara a omului de rand. Iar acolo nu traieste altcineva decat Electra, acum casatorita cu un plugar onest. Avem aici de aface cu un personaj labil din punct de vedere comportamental, instabil, ale carui actiuni mereu contrastante ne uimesc si fac din aceasta Electra un personaj cu un comportament uman real. Asadar vedem la inceput o Electra coplesita de durere, aproape resemnata, o Electra muncitoare, casatorita, care-si respecta sotul, o Electra ingrijorata nu numai de starea ei precara dar si de cea a fratelui sau despre care nu mai stie nimic de multa vreme. Iar apoi vedem

brusc la polul opus aceiasi Electra, in stare de a comite fapte de-o cruzime exagerata. Ea pune la cale un plan diabolic de atragere a mamei sale in capcana mortii. Clitemnestra in toata rautatea ei, vine totusi sa-si vada fiica si nepotul, atunci cand aceasta-i spune ca a nascut. Vine sa aduca ofrandele cuvenite si pasind pragul colibei Electrei, ea de fapt, trece fara voia ei in lumea celor morti. Electra-si minte mama cu sange rece, cu o minciuna ingrozitoare si tot cu acelasi sange rece nu ezita sa-si injunghie alaturi de fratele sau, mama. Electra lui Euripide este patimasa spre deosebire de cea a lui Eschil participa la crima alaturi de fratele ei, nefiind numai instrigatoare, ca Electralui Eschil, ci si partasa la ea. Aici, ea este cea care-si ucide mama. Ciudata, aspra si cu multe fete, Electra lui Euripide asemenea unui arhetip,este fiica patimasa care isi iubeste tatal tot atat de fierbinte pe cat isi uraste mama. Electra este o femeie intarita de suferinta indelungata, nu cunoaste mila si nu accepta sovaiala fratelui ei Oreste, atunci cand acesta se gandeste totusi ca matricidul este un pacat capital ce nu va ramane nepedepsit, si ca totusi parca nu se simnte in stare de o asemenea fapta. Electra-i aminteste insa de porunca lui Apolon si de faptul ca razbunarea tatalui lor prin pedepsirea criminalilor este o datorie. In cele din urma cei doi isi atrag mama in casa, si impreuna, o injunghie privind-o in ochi. Imediat dupa consumarea matricidului observam o alta latura umana a personajului. Aceea a remuscarilor si a mustrarilor de constiinta. O vedem pe Electra constientizand ca fapta lor nu va ramane nepedepsita de zei. Dar nu numai frica fata de dreptatea divina invaluie acum personajul nostru ci si o doza considerabila de pareri de rau pentru fapta in sine. O fapta exagerat de cruda care-i va ramane pe constinta probabil pentru tot restul vietii. Zeii o pedepsesc in cele din urma despartind-o de fratele sau si alungand-o pe meleaguri straine alaturi de Pilade caruia-i devine sotie. Electra, in ciuda razbunarii tatalui sau si deci a impliniri destinului, va continua sa sufere. Am vazut prin urmare cum aceasta Electra a lui Euripide la fel ca si cea a lui Sofocle, chiar daca nu in egala masura, sufera o evolutie semnificativa si in interorul oprelor in sine. Am vazut in personajul Electrei lui Euripide dezechilibre radicale la nivel afectiv si comportamental, dezechilibre care de fapt nu au facut decat sa intareasca ideea de baza a operei lui Euripide, sianumea aceea a omului in centrul atentiei. A omului de rand care poate fi cel putin la fel de nobil ca un aristocrat, dar in egala masura, cel putin la fel de

crud si de neiertator. OAMENII SUNT EGALI DE LA NATURA Euripide Ultimul mare tragic grec, Euripide (480 406 i.Hr.) este si cel mai apropiat de sensibiliatea noastra contemporana. Cu toate ca autorul celor 78 de tragedii si drame cu satiri (din care ne-au ramas 18) era iubit de public, laurii victoriei nu i-au fost acordati decat la 5 concursuri. Caci Euripide era considerat un necredincios, un negativist, un razvratit, care afirma ca toti oamenii sunt de la natura egali: Aceeasi mama, Natura spunea Euripide a dat tuturor oamenilor aceeasi infatisare; asa incat nici un om n-are nimic care sa-l deosebeasca de ceilalti oameni; nobili sau oameni de rand, cu totii avem aceeasi obarsie. Sau in alt loc: Adeseori cinstea o poti gasi mai usor la oamenii simpli. In tragediile sale Euripide dadea unor figuri de tarani sau de sclavi roluri la fel de importante ca unor mareti eroi legendari; pe zei ii prezinta ca pe niste sperjuri si seducatori vulgari; iar in tragedia Electrei rolul cel mai simpatic este cel al unui nevoias taran micenian.

Euripide a fost victima multor antipatii, calomnii si insulte, pentru ca indraznea sa trateze curajos si intr-un spirit inaintat problemele noi ale vremii. Statul atenian era in declin, Atena isi pierdea hegemonia absoluta pe mare, expeditia sa militata in Sicilia se soldase cu un dezastru. Demagogii inselau multimea, imbogatiti de razboi sfidau pe toata lumea, iar filozofii exponenti ai aristocratiei faceau apologia fortei brutale. In aceste imprejurari scrie Euripide piesa sa Ciclopul, singura drama cu satiri ce ne-a ramas din antichitate, in care satirizeaza, caricatural, toate aceste primejdioase idei si practici sociale.

Apoi, spre deosebire de Eschil si Sofocle, Euripide prefera sa trateze nu mari evenimente epice, ci fapte secundare, dar aceste fapte sa aduca pe scena situatiile cele mai violente, cele mai fecunde in pasiuni si in suferinte de mare efect patetic. O fiica trimisa la moarte de propriu-i tata; o sotie se sacrifica de buna voie spre a-si salva sotul; o mama scoate ochii celui ce i-a ucis fiul si-i injunghie copiii; o femeie e devotata de patima dragostei vinovate pentru fiul ei vitreg; o sotie inselata si parasita se razbuna omorandu-si rivala si proprii sai copii iata subiectele tragediilor Ifigenia in Aulida, Alcesta, Ecuba, Ipolit, Medeea. Pe Euripide nu-l intereseaza ca pe predecesorii sai - actul de vointa indelung si bine chibzuit de un erou, ci mai degraba impulsurile instinctive, sentimentele mistuitoare, izbucnirile pasionale. Euripide, prefera, ca protagoniste, femei. Euripide le arata capabile de fapte oribile.

Dar el nu cauta nici sa le condamne, nici sa le inteleaga si sa le arate motivele fiecareia. Fedra, Medeea, Ecuba savarsesc fapte monstruase, dar ele sunt aratate ca victime ale propriilor lor patimi. Razbunarea Medeei este oribila si cu neputinta de scuzat. Dar Euripide, cu o neintrecuta finete de analiza psihologica, expune drama Medeei si a sotie si ca mama, cand, inainte, de a-I omori, isi sruta copiii:

O prunci, dati mamei mana dreapta, dati-o s-o sarute!

Iubite maini si buze dragi, icoane voi

Cu nobil chip, fiti fericiti, copiii mei,

Dar dincol-amandoi! Caci tatal v-a rapit

Norocul de aici. O, dulci imbratisari,

Obraji plapanzi, suflari suave de copii!

Plecati, plecati! Eu nu mai am curaj sa-ntorc

Privirea catre ei. Naprazna m-a zdrobit.

Presimt ce marsavie-s gata sa-mplinesc.

Mai darza-i patima decat e mintea mea,

Necazuri fara seaman in lume prilejuind!

Prin coborarea personajelor de pe piedestalul sublimului conventional la nivelul oamenilor obisnuiti, prin limbajul firesc al vietii de toate zilele, Euripide a devenit cel mai modern dintre tragicii antici si cel din care s-au inspirat mai mult dramaturgii moderni.

Electra pe care mi-am ales-o intr-un final, a fost cea a lui Euripide, iar povestea pe care am spus-o prin cele cinci miscari a fost urmatoarea. Pozitia zero era si pozitia in care Electra jura razbunare la mormantul tatalui sau Agamemnon. Continuitatea gandului pana la urmatoarea miscare era savarsirea planului si anume acela de a-si ucide mama. Cea de-a treia impietrire surprindea momentul in care Electra isi privea mama in ochi, cu ura. Penultima fotografie era cea a scoaterii cutitului, totul culminand cu injunghierea mamei.

Relatia cu publicul Relaia actor-spectator este la rndul ei una esenial, aflandu-se in continua evolutie. Orice tip de spectacol presupune un soi de complicitate intre actor si spectator. Teatrul de strada presupune o relatie foarte speciala intre cei doi protagonisti (artist - spectator). Publicul pe care l-am avut la metrou si-a construit el insus spectacoluli, prin intermediul propriilor sentimente declansate de sunetele, gesturile, imaginile cu care se confrunta spectacolul sau personal. Viziunea sa fata de ceea ce vede si simte s-a asezat confortabil in postura de creator chiar, in orice caz, de participant la o intamplare unica pentru care trebuie efectiv sa se simta fericit. Spectatorul se opreste din curiozitate si ramane numai daca este prins de ceea ce vede. Pactul este obligatoriu caci fara acceptarea ideii ca este vorba despre un spectacol, fara interesul spectatorului nu exista spectacol.

Fara public, n-as fi simtit ce-am simtit, iar aceasta lucrare nici nu s-ar fi scris. Inca de cand am ajuns in mijlocul peronului si m-am urcat pe soclu, am simtit energia oamenilor deja adunati acolo. A fost fantastic. Simteam privirile oamenilor atintite asupra noastra si ma simteam unica. Ma simteam sfanta. Deja creasem un alt univers acolo la metrou...intre doua trenuri. Un univers la care participam toti...noi actorii, noi statuile, machiajul, costumele...neclintirea, susotelile oamenilor, curentul metrourilor, muzica etc. A fost neasteptat de impresionant.

Statuia vivanta

Statuile vivante au constituit un moment important pentru condiia de teatru cu un discurs nonverbal, ne-au consolidat prezena n spaiul stradal i au constituit, din punctul nostru de vedere, o experien fascinant. Esenial n tehnica de micare a acestui tip de spectacol este nemicarea, iar ea se obine printr-un antrenament de lung durat, n care se urmrete capacitatea de a stpni ritmul respiraiei, chiar al btilor inimii, se urmrete posibilitatea de a schimba centrul de echilibru al corpului, mutndu-l practic prin micri foarte mici, aproape invizibile, de la un nivel la altul. Chiar dac actorii par a sta nemicai, pe dedesubt, este o adevrat lupt pe care fiecare dintre ei o duce cu propria greutate, centru de echilibru, cu micrile involuntare, cu respiraia. Efectul este unul extrem de tulburtor, iar povetile spuse, atunci cnd statuile noastre prind via, sunt urmrite cu un interes cu att mai crescut cu ct fiecare spectator tie c peste scurt timp personajul va redeveni statuie. A privi o statuie vie este aproape la fel de greu cu a o juca, pentru c actorul are nevoie de sprijinul i ncurajarea spectatorului, pe care le simte, le vede, le ncaseaz prin simurile speciale pe care i le-a dezvoltat n timpul antrenamentelor, ndelungate. Statuia va deveni astfel o creaie dubl, a actorului i a spectatorului, un fel de mister, de secret, pe care doi oameni i-l transmit unul altuia, ca o stranie comuniune pe care doar la luarea luminii de Pate am mai vzut-o.