Sunteți pe pagina 1din 40

1. La ce servește Uniunea Europeană?

Misiunea Europei pentru secolul XXI este:

• garantarea păcii, a prosperităţii şi a stabilităţii pentru cetăţenii Europei;

• consolidarea reunificării continentului;

• asigurarea securităţii pentru cetăţenii săi;

• promovarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate;

• soluţionarea provocărilor globalizării şi prezervarea identităţii popoarelor europene;

• favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, respectarea drepturilor omului şi a economiei sociale de piaţă;

I. Pacea şi stabilitatea

Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un vis al filozofilor şi vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale Europei‖, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele războaie care au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX.

O nouă formă de speranţă a luat însă naştere din ruinele celui de-al doilea război mondial. Cei care au opus rezistenţă totalitarismului în timpul celui de-al doilea război mondial erau hotărâţi să pună capăt antagonismului internaţional şi rivalităţilor în Europa şi şi astfel să creeze condiţiile necesare unei păci durabile. Între 1945 şi 1950, câţiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi şi Winston Churchill, s-au hotărât să convingă cetăţenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei Occidentale, bazată pe interese comune şi fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept şi egalitatea între toate ţările membre.

Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al Franţei) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Astfel, ţările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze producţia de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune. Din punct de vedere practic, dar şi simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat într-un instrument al păcii şi reconcilierii.

II. Reunificarea continentului european

După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbuşirea Imperiului Sovietic, fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de la Varşovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a naţiunilor democratice din Europa.

Procesul de extindere continuă şi astăzi. Astfel, în timp ce Turcia şi Croaţia au început negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de ţări din Balcani şi-au depus şi ele candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a acestora la marea familie europeană.

III. Siguranţa şi securitatea

În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranţă şi securitate. De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranţa şi securitatea statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de graniţele sale, respectiv ţările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz şi din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să îşi

apere interesele militare şi strategice, prin colaborarea cu aliaţii săi, în special cu NATO şi prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate şi de apărare.

Securitatea internă şi externă sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Combaterea terorismului şi a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forţele poliţieneşti din toate ţările UE. Crearea unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie‖ în sânul UE, unde fiecare cetăţean are acces egal la justiţie şi este protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acţiunilor întreprinse de autorităţile naţionale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliţie şi Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie din ţările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol mai activ şi mai eficient.

IV. Solidaritatea economică şi socială

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv politic pacificator, aspectul economic a fost totuşi cel care a reuşit să dinamizeze şi să încununeze cu succes această construcţie europeană.

La ora actuală, tendinţele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparaţie cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult pentru a asigura creşterea economică şi pentru a se menţine competitive la nivel mondial. Niciun stat membru nu este pregătit să facă faţă, singur, concurenţei pe plan mondial în domeniul comerţului. Astfel, piaţa unică le oferă întreprinderilor europene o platformă vitală, asigurându-le competitivitatea pe pieţele mondiale.

Cu toate acestea, acest spaţiu de liberă concurenţă la nivel european trebuie să aibă drept corolar solidaritatea naţiunilor europene. Aceasta are consecinţe pozitive asupra cetăţenilor europeni: prin urmare, atunci când cetăţenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale inundaţiilor sau ale altor calamităţi naturale, bugetul UE prevede fonduri de asistenţă în acest sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează şi sporesc eforturile depuse de autorităţile naţionale şi locale ale ţărilor membre pentru a reduce inegalităţile între diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare prevăzute din bugetul UE şi creditele oferite de Banca Europeană de Investiţii (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăţi infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea reţelei de autostrăzi şi a infrastructurii feroviare de mare viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni şi la

stimularea schimburilor comerciale transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta,

în parte, prin capacitatea pieţei sale unice, de 500 de milioane de consumatori, de a satisface

interesele unui număr cât mai mare de consumatori şi întreprinderi.

V. Identitatea şi diversitatea în contextul globalizării

Societăţile post-industriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deşi nivelul de trai al cetăţenilor europeni nu a încetat să crească, diferenţe semnificative între bogaţi şi săraci persistă totuşi. La rândul ei, extinderea a accentuat şi mai mult aceste diferenţe, întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuşi reducerea acestor discrepanţe.

Totuşi, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identităţii culturale şi lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activităţile întreprinse de instituţiile europene au contribuit la realizarea creşterii economice, având în vedere particularităţile regionale şi bogata diversitate culturală şi tradiţională a ţărilor membre.

apere interesele militare şi strategice, prin colaborarea cu aliaţii săi, în special cu NATO şi prin

Uniţi în diversitate – în Malta, o plăcuţă bilingvă cu numele străzii

După jumătate de secol de construcţie europeană, UE în ansamblul său este mai impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influenţă economică, socială, tehnologică, comercială şi politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să acţioneze individual. Faptul că UE întreprinde acţiuni comune şi se exprimă printr-o singură voce constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.

De ce?

• Fiind prima putere comercială in lume, UE joacă un rol decisiv în negocierile internaţionale, respectiv cele din cadrul organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), compusă din 149 ţări, precum şi în punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto privind schimbările climatice şi poluarea atmosferică;

• Deoarece adoptă poziţii clare în ceea ce priveşte unele teme sensibile, importante pentru cetăţeanul de rând, precum protecţia mediului, resursele de energie regenerabilă, „principiul precauţiei‖ în materie de securitate alimentară, aspectele etice ale biotehnologiilor şi necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariţie;

• Deoarece a lansat o serie de iniţiative importante pentru o dezvoltare durabilă a întregii planete, în legătură cu „Summitul Pământului‖ de la Johannesburg, în 2002.

Vechiul adagiu „unirea face puterea‖ este mai pertinent ca niciodată pentru europenii de azi. Totuşi, procesul de integrare europeană nu a şablonat diversele moduri de viaţă, tradiţiile şi culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea Europeană.

VI. Valorile Uniunii Europene

UE îşi doreşte să promoveze valorile umaniste şi progresiste şi să garanteze că fiinţa umană este stăpânul şi nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile cetăţenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piaţă şi nici nu pot fi impuse în mod unilateral.

De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care este susţinut de majoritatea cetăţenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creşterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversităţii culturale, lingvistice şi religioase şi o sinteză armonioasă a tradiţiei şi a progresului.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre şi de cetăţenii UE. Aceste valori

creează un sentiment de apartenenţă la aceeaşi familie europeană. Un exemplu bun în acest sens îl

constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.

2. Cele zece etape istorice

1951: Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către cei şase

membri fondatori

1957: Tratatul de la Roma instituie o piaţă comună

1973: Comunitatea se extinde (numără acum nouă state membre) şi dezvoltă politici comune

1979: Primele alegeri prin vot universal direct pentru Parlamentul European

1981: Prima extindere în spaţiul mediteranean

1993: Realizarea pieţei unice

1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană

1995: UE se extinde la 15 membri

2002: Introducerea bancnotei şi monedei euro

2004: 10 ţări noi aderă la Uniune

 
2. Cele zece etape istorice 1951: Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către cei( CECO) care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piaţă comună a cărbunelui şi a oţelului între cele şase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos). Scopul, în urma celui de -al doilea război mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare şi cele învinse şi de a le apropia, facilitându- le colaborarea de pe poziţii egale în cadrul unor instituţii comune. " id="pdf-obj-3-39" src="pdf-obj-3-39.jpg">

La 9 mai 1950, ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman,

propune pentru prima dată ideile care vor sta la baza construcţiei europene. 9 mai devine astfel ziua de naştere a Uniunii Europene.

1. La 9 mai 1950 Declaraţia Schuman

2. Cele zece etape istorice 1951: Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către cei( CECO) care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piaţă comună a cărbunelui şi a oţelului între cele şase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos). Scopul, în urma celui de -al doilea război mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare şi cele învinse şi de a le apropia, facilitându- le colaborarea de pe poziţii egale în cadrul unor instituţii comune. " id="pdf-obj-3-49" src="pdf-obj-3-49.jpg">

propunea instituirea Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului

2. Cele zece etape istorice 1951: Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către cei( CECO) care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piaţă comună a cărbunelui şi a oţelului între cele şase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos). Scopul, în urma celui de -al doilea război mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare şi cele învinse şi de a le apropia, facilitându- le colaborarea de pe poziţii egale în cadrul unor instituţii comune. " id="pdf-obj-3-56" src="pdf-obj-3-56.jpg">

(CECO) care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie

1951. Acesta a creat o piaţă comună a cărbunelui şi a oţelului între cele şase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos). Scopul, în urma celui de-al doilea război mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare şi cele învinse şi de a le apropia, facilitându-le colaborarea de pe poziţii egale în cadrul unor instituţii comune.

2.

La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât să

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât
2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât
2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât

instituie Comunitatea Economică Europeană(CEE)

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât

bazată pe o piaţă comună mai extinsă,

incluzând o gamă largă de bunuri şi servicii. Taxele vamale între cele şase state au fost eliminate în

totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în cursul anilor 60 au fost create politici comune, în special în

domeniul comerţului şi al agriculturii.

  • 3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit au

decis să se alăture Comunităţii. Prima extindere, de la şase la nouă membri, a avut loc în 1973. În acelaşi timp s-au aplicat noi politici sociale şi de mediu , iar în 1975 s-a înfiinţat Fondul European

de Dezvoltare Regională

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât

(FEDR).

  • 4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană prin

organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se

organizează o dată la cinci ani.

  • 5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunităţii, urmată de Spania şi Portugalia în 1986. Astfel a

fost consolidată prezenţa Comunităţii în Europa de Sud, urgentând nevoia de extindere a programelor de ajutor regional.

  • 6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor 1980 a adus cu sine un val de

„europesimism‖. Cu toate acestea, speranţa a renăscut în 1985 când Comisia Europeană, sub preşedinţia lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea pieţei unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest ţel ambiţios a fost inclus în Actul Unic

European

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât

semnat în februarie 1986 şi intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.

  • 7. Structura politică a Europei s-a schimbat categoric odată cu căderea zidului Berlinului în

1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 şi democratizarea ţărilor Europei

Centrale şi de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe în

decembrie 1991.

În acelaşi timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeanăcare a fost

adoptat în decembrie 1991, la Maastricht

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât

, de către Consiliul European format din şefi de stat

şi de guvern,. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană

(UE), adăugând domenii de cooperare interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.

  • 8. Acest nou dinamism european, precum şi schimbarea situaţiei geopolitice a continentului au

determinat alte trei noi state Austria, Finlanda şi Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie 1995.

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât

Zidul de la Berlin a fost dărâmat în 1989, iar vechile diviziuni de pe continentul european au dispărut treptat.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei

unice

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei

. Moneda euro pentru tranzacţii financiare (sub altă formă decât numerar) a fost

introdusă în 1999, în timp ce bancnotele şi monedele au fost emise trei ani mai târziu în cele 12 state ale spaţiului euro (cunoscut sub numele de zona euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăţi şi depozite la nivel mondial, alături de dolarul SUA.

Europenii trebuie să facă faţă globalizării. Noile tehnologii şi utilizarea tot mai extinsă a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări, atât pe plan social, cât şi cultural.

În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona”

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei

în vederea modernizării economiei

europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piaţa mondială alături de alţi mari actori, precum Statele Unite şi statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovaţiei şi a investiţiilor în afaceri, precum şi adaptarea sistemelor educaţionale europene, astfel încât acestea să corespundă cerinţelor societăţii informaţionale.

În acelaşi timp, şomajul şi creşterea costurilor privind pensiile exercită presiune asupra economiilor naţionale, făcând reforma cu atât mai mult necesară. Alegătorii cer tot mai mult guvernelor lor să găsească soluţii practice la aceste probleme.

10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a şi început pregătirile pentru o

nouă extindere la un nivel fără precedent

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei

. La mijlocul anilor 1990, fostele state ale blocului

sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România şi Slovacia), cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia şi Lituania), una dintre republicile fostei

Iugoslavii (Slovenia), precum şi două state mediteraneene (Cipru şi Malta) au început să bată la uşa

UE.

UE a salutat şansa de a contribui la stabilizarea continentului european şi de a extinde beneficiile integrării europene asupra acestor democraţii tinere. Negocierile privind statutul de viitor membru au

fost deschise în decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004 când 10 dintre

cele 12 ţări candidate au aderat la Uniune.Bulgaria

ianuarie 2007.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei

şi România

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei

au urmat la 1

3. Extinderea și politica de vecinătate

Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplineşte criteriile

democratice, politice şi economice pentru dobândirea calităţii de membru. În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la şase la 27 de membri. Alte state

candidează la aderare. Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor

statelor membre. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE va evalua propria capacitate de absorbţie a noilor membri, precum şi abilitatea propriilor instituţii de a funcţiona corespunzător în continuare. Extinderile succesive au întărit democraţia, au conferit securitate Europeisecuritate Europei şi au sporit potenţialul său comercial şi de creştere economică.

I. Unificarea unui continent

  • (a) Uniunea celor 27

Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a făcut un pas însemnat în istoria integrării europene. Prin invitaţia adresată către 10 noi state de a adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeană nu a crescut doar din punct de vedere geografic şi ca număr al populaţiei, ci a pus capăt scindării pe continentul nostru, care, începând din 1945, separase lumea liberă de blocul comunist.

Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică şi una morală. A permis unor ţări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia, europene nu doar prin poziţia geografică, ci şi din punct de vedere cultural, istoric şi al aspiraţiilor, să se alăture familiei europene. Ele fac parte acum din proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.

  • (b) Următoarea extindere

Bulgaria şi România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state procesul a durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au aderat la UE la 1 ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE la 27.

  • (c) Candidaţi la statutul de stat membru

Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a aplicat pentru statutul de membru în 1987. Poziţia geografică şi istoria politică ale acesteia au condus la o ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv aplicaţiei. Totuşi, în octombrie 2005, Consiliul European a început negocierile de aderare cu Turcia. În acelaşi timp a început negocierile şi cuCroaţia, un alt stat candidat. În cazul acestor două state nu s-a fixat încă o dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfârşitul negocierilor.

  • (d) Balcanii de Vest

Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă către Uniunea Europeană pentru a-şi accelera reconstrucţia economică, pentru a îmbunătăţi relaţiile reciproce lezate de războaie etnice şi religioase, precum şi pentru a-şi consolida instituţiile democratice. UE a acordat statutul de „ţară candidată‖ Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alţi potenţiali candidaţi sunt Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru şi Serbia.

II. Condiţiile pentru statutul de membru

  • (a) Condiţii legale

Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic şi economic deschis tuturor ţărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare şi să preia în întregime legislaţia UE. În conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma, „ orice stat european poate solicita să devină membru al Comunităţii ‖.

Articolul F din Tratatul de la Maastricht adaugă faptul că statele membre trebuie să aibă „sisteme de guvernare […] bazate pe principiile democraţiei.‖

  • (b) „Criteriile de la Copenhaga”

În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele ţări comuniste de a adera la Uniune, Consiliul

European a stabilit trei criterii

II. Condiţiile pentru statutul de membru (a ) Condiţii legale Integrarea europeană a fost dintotdeauna un

aderării, noii membri trebuie să aibă:

care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru. La momentul

instituţii stabile ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectarea şi protecţia minorităţilor;

o economie de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii;

capacitatea de a prelua obligaţiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii. Trebuie să aibă o administraţie publică capabilă să aplice şi să administreze în practică legislaţia UE.

  • (c) Procesul de aderare

Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat şi Comisia Europeană care reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să adere la UE se ia unanim de către statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul European trebuie să dea avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absolută a membrilor. Toate tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele membre şi ţările candidate conform procedurilor constituţionale ale fiecărei ţări.

Pe parcursul perioadei de negociere, ţările candidate primesc ajutor din partea UE pentru facilitarea creşterii economice. În cazul aderării celor 10 ţări în 2004, acesta a constat într-un pachet de 41 de miliarde de euro, având ca principal scop finanţarea proiectelor structurale, astfel încât nou-veniţii să- şi poată îndeplini obligaţiile de membru.

III. Cât de mare poate deveni UE?

II. Condiţiile pentru statutul de membru (a ) Condiţii legale Integrarea europeană a fost dintotdeauna un

(a) Graniţe geografice

Odată cu extinderea Uniunii de la 25 la 27 de ţări, statele membre au început elaborarea unui nou tratat, care să garanteze funcţionarea eficientă şi democratică a UE. Pe parcursul acestui proces, a devenit limpede faptul că mulţi europeni îşi fac griji cu privire la graniţele finale ale Uniunii Europene şi chiar cu privire la identitatea acesteia.Nu există răspunsuri simple la aceste întrebări, mai ales având în vedere faptul că fiecare stat priveşte în mod diferit propriile interese geopolitice şi economice.Ţările baltice şi Polonia susţin obţinerea calităţii de membru de către Ucraina.O posibilă aderare a Turciei ar aduce în discuţie statutul unor ţări din Caucaz, precum Georgia şi Armenia.

„Perla Adriaticii”, Dubrovnik, Croaţia.

În ciuda faptului că Islanda, Norvegia, Elveţia şi Liechtenstein îndeplinesc condiţiile pentru a deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii Europene deoarece, la ora actuală, opinia publică din aceste ţări se opune aderării.

Situaţia politică din Belarus şi poziţia strategică a Moldovei încă reprezintă o problemă. Este evident faptul că Rusia nu poate obţine statutul de membru, întrucât actualmente s-ar crea dezechilibre inacceptabile în Uniunea Europeană, atât din punct de vedere politic, cât şi geografic.

(b)Constrângeri administrative

De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, aşa cum sunt definite în Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituţional pentru o Uniune cu maximum 27 de membri. Depăşirea acestei cifre ar presupune un nou acord interguvernamental privind relaţiile între statele membre în cadrul instituţiilor.

Capacitatea Uniunii de a funcţiona conform principiilor fundamentale prevăzute in Tratate (a se vedea capitolul 4 „Cum funcţionează UE?‖) va fi mai redusă având peste 30 de ţări membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate în profunzime pentru a evita blocajul şi pentru a permite UE să îşi păstreze capacitatea de acţiune.

În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea Bulgariei şi a României numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu trebuie să dea impresia cetăţenilor de rând că identitatea lor naţională şi regională dispare în cadrul unei UE standardizate.

IV. Candidaţi şi non-candidaţi

Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relaţiilor sale cu ţările vecine, în funcţie de prezenţa sau non-prezenţa acestora pe lista potenţialilor candidaţi.

Acordurile de stabilizare şi asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină candidat

la statutul de membru al UE la sfârşitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost încheiate pentru prima dată cu Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Acestea au fost urmate de Albania. Alţi potenţiali candidaţi în acest context sunt Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru şi Serbia. În cadrul politicii de vecinătate, UE a încheiat acorduri de cooperare cu ţări terţe din spaţiul sud-mediteranean şi din Caucazul de Sud, precum şi cu ţări din Europa de Est, a căror relaţie cu Uniunea Europeană în viitor rămâne neclară.

4. Cum funcționează UE?

Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este

principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reuneşte la nivel de şefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European şi are rolul de a defini şi impulsiona orientările politice generale ale Uniunii. Parlamentul European reprezintă cetăţenii şi împarte puterea legislativă şi bugetară

cu Consiliul Uniunii Europene.

Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al Uniunii. Are drept de iniţiativă legislativă şi controlează aplicarea corectă a politicilor

comunitare.

I. „Triunghiul decizional”

Mai mult decât o confederaţie de state, mai puţin decât un stat federal, Uniunea Europeană este o construcţie nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradiţională. Se fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluţie de peste cincizeci de ani.

4. Cum funcționează UE?  Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este

Tratatele

4. Cum funcționează UE?  Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este

(ce constituie legislaţia primară)

sunt la baza a numeroase acte juridice (numite

„secundare‖) care au incidenţă directă asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor, directivelor şi recomandărilor adoptate de instituţiile UE.

Aceste legi, precum şi politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de triunghiul instituţional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naţionale), Parlamentul European (care reprezintă cetăţenii) şi Comisia Europeană (instituţie independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului

colectiv al europenilor).

(a) Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene

(sau Consiliul de

Miniştri) este principala instituţie de decizie al

Uniunii. Preşedinţia Consiliului

Uniunii. Preşedinţia Consiliului

este deţinută

prin rotaţie de câte un stat membru, pe o perioadă de

şase luni. Consiliul reuneşte câte un ministru din fiecare stat membru, în funcţie de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport,

mediu etc.

Parlamentul European: votul lui este vocea voastră.

Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin „procedura de

codecizie‖

4. Cum funcționează UE?  Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este

. În plus, Consiliul şi Parlamentul sunt responsabili în egală măsură de adoptarea

bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaţionale negociate în prealabil de către Comisie.

În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă, majoritate

calificată

4. Cum funcționează UE?  Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este

sau în unanimitate, în funcţie de domeniul abordat.

În domenii esenţiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate.

În celelalte cazuri, se foloseşte majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a Consiliului este adoptată numai în cazul în care obţine un număr minim de voturi favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ mărimea populaţiei acestuia.

Numărul de voturi în Consiliu atribuite fiecărei ţări

Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit

29

Spania şi Polonia

27

România

14

Ţările de Jos

13

Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia

12

Austria, Bulgaria şi Suedia

10

Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda

7

Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg şi Slovenia

4

Malta

3

Total:

345

Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9%) sunt necesare pentru constituirea unei majorităţi calificate. În afară de aceasta:

orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor membre

 

(în anumite cazuri o majoritate de două treimi) şi orice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a UE

Consiliul European se reuneşte, în principiu, de patru ori pe an şi este prezidat de şeful statului sau guvernului care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene la momentul respectiv.Preşedintele

În domenii esenţiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat,
În domenii esenţiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat,

Comisiei Europene participă ca membru de drept.

Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial iniţiatorul principalelor politici ale

Uniunii şi arbitru în problemele dificile care nu au fost soluţionate în cadrul Consiliului Uniunii

Europene.

Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internaţională prin intermediul

politicii externe şi de securitate comune (PESC), expresie a unei diplomaţii comune a statelor

membre.

(b) Parlamentul European

Parlamentul European

În domenii esenţiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat,

este ales prin vot şi reprezintă cetăţenii Uniunii. El controlează din

punct de vedere politic activităţile Uniunii şi participă la procesul legislativ. Începând cu 1979, membrii săi sunt aleşi direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani.

 

Numărul de locuri alocat fiecărei ţări în Parlamentul European 20072009

Austria

18

Belgia

24

Bulgaria

18

Cipru

6

Republica Cehă

24

Danemarca

14

Estonia

6

Finlanda

14

Franţa

78

Germania

99

Grecia

24

Ungaria

24

Irlanda

13

Italia

78

Letonia

9

Lituania

13

Luxemburg

6

Malta

5

Ţările de Jos

27

Polonia

54

Polonia

24

România

35

Slovacia

14

Slovenia

7

Spania

54

Suedia

19

Regatul Unit

78

Total

785

Franţa 78 Germania 99 Grecia 24 Ungaria 24 Irlanda 13 Italia 78 Letonia 9 Lituania 13

Sesiunile plenare ale Parlamentului European se ţin, în principiu, la Strasbourg, iar cele suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului, care pregătesc sesiunile plenare, precum şi

grupurile sale politice, se reunesc de obicei la Bruxelles. Secretariatul General are sediul la

Luxemburg şi la Bruxelles.

Parlamentul îşi exercită puterea legislativă la trei niveluri:

Prin intermediul procedurii „de cooperare”

Prin intermediul procedurii „de cooperare” , introdusă în 1987 prin Actul Unic

, introdusă în 1987 prin Actul Unic

 

European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor şi a regulamentelor, pronunţându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot fi modificate în funcţie de

poziţia Parlamentului. Tot din 1987, procedura de „aviz conform”

poziţia Parlamentului. Tot din 1987, procedura de „aviz conform” supune ratificării de către Parlament a

supune ratificării de către Parlament a

acordurilor internaţionale, negociate de Comisie, precum şi a oricărei noi extinderi a Uniunii.

Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie”

 Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie” , care

, care

plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce priveşte legiferarea în domenii importante, inclusiv libera circulaţie a lucrătorilor, piaţa internă, educaţie, cercetare, mediu, reţele transeuropene, sănătate, cultură, protecţia consumatorului etc. Tratatul prevede totuşi o procedură de conciliere.

De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care s-a întâmplat deja de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie reîncepută. Comisia Europeană propune proiectul de buget, care este apoi dezbătut de Consiliu şi Parlament. Parlamentul şi-a folosit din plin puterile bugetare pentru a influenţa politicile Uniunii.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că Parlamentul European este instituţia de control democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, supraveghează gestionarea politicilor UE prin întrebări orale şi scrise adresate Comisiei şi Consiliului. În final, preşedintele în exerciţiu al Consiliului European informează Parlamentul cu privire la deciziile luate de Consiliu.

  • (c) Comisia Europeană

Comisia

Parlamentul îşi exercită puterea legislativă la trei nivel uri:  Prin intermediul procedurii „de cooperare” ,direcţii generale (DG- uri) şi servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg. II. Alte instituţii şi organisme (a) Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte un judecător din fiecare stat membru şi asistată de opt avocaţi generali. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită. Independenţa le este garantată. Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura respectarea legislaţiei europene, precum şi interpretarea corectă şi aplicarea tratatelor. " id="pdf-obj-12-66" src="pdf-obj-12-66.jpg">

este al treilea element al triunghiului instituţional care administrează şi conduce

Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiţi pe o perioadă de cinci ani, de comun acord de către statele membre şi aprobaţi de Parlamentul European. Comisia este responsabilă în faţa

Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moţiune de cenzură, să demisioneze colectiv. Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru. Comisia se bucură de o independenţă considerabilă în exercitarea atribuţiilor. Ea reprezintă

Parlamentul îşi exercită puterea legislativă la trei nivel uri:  Prin intermediul procedurii „de cooperare” ,direcţii generale (DG- uri) şi servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg. II. Alte instituţii şi organisme (a) Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte un judecător din fiecare stat membru şi asistată de opt avocaţi generali. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită. Independenţa le este garantată. Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura respectarea legislaţiei europene, precum şi interpretarea corectă şi aplicarea tratatelor. " id="pdf-obj-12-75" src="pdf-obj-12-75.jpg">
Parlamentul îşi exercită puterea legislativă la trei nivel uri:  Prin intermediul procedurii „de cooperare” ,direcţii generale (DG- uri) şi servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg. II. Alte instituţii şi organisme (a) Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte un judecător din fiecare stat membru şi asistată de opt avocaţi generali. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită. Independenţa le este garantată. Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura respectarea legislaţiei europene, precum şi interpretarea corectă şi aplicarea tratatelor. " id="pdf-obj-12-77" src="pdf-obj-12-77.jpg">

interesul comun şi nu trebuie să primească instrucţiuni de la niciun guvern naţional. „Gardian al tratatelor‖, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor şi a directivelor adoptate de Consiliu şi Parlament şi poate recurge la calea contencioasă în faţa Curţii de Justiţie în caz de neaplicare a

dreptului comunitar.

În calitate de instituţie executivă al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de Consiliu în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o putere mare în gestionarea politicilor comune, al căror buget îi este încredinţat: cercetare şi tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regională

etc.

Comisia este asistată de o administraţie formată din 36 de direcţii generale (DG-uri) şi servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg.

II. Alte instituţii şi organisme

  • (a) Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie

Parlamentul îşi exercită puterea legislativă la trei nivel uri:  Prin intermediul procedurii „de cooperare” ,direcţii generale (DG- uri) şi servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg. II. Alte instituţii şi organisme (a) Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte un judecător din fiecare stat membru şi asistată de opt avocaţi generali. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită. Independenţa le este garantată. Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura respectarea legislaţiei europene, precum şi interpretarea corectă şi aplicarea tratatelor. " id="pdf-obj-12-100" src="pdf-obj-12-100.jpg">

a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte

un judecător din fiecare stat membru şi asistată de opt avocaţi generali. Aceştia sunt numiţi de comun

acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită. Independenţa le este garantată. Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura respectarea legislaţiei europene, precum şi interpretarea corectă şi aplicarea tratatelor.

(b) Curtea de Conturi Curtea de Conturi , cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în
  • (b) Curtea de Conturi

Curtea de Conturi

(b) Curtea de Conturi Curtea de Conturi , cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în

, cu sediul la Luxemburg, a fost

înfiinţată în 1975 şi este compusă din câte un membru din fiecare

stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de şase ani de comun acord de către statele membre după consultarea Parlamentului European. Rolul său este de a verifica încasarea tuturor veniturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea utilizării fondurilor, urmărind buna

gestionare a bugetului Uniunii.

  • (c) Comitetul Economic şi Social European

Consiliul şi Comisia consultă Comitetul Economic şi Social

European (CESE)

(b) Curtea de Conturi Curtea de Conturi , cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în

în luarea de decizii în anumite domenii

politice. Acesta este alcătuit din reprezentanţi ai diferitelor grupuri de interes economic şi social ai societăţii civile organizate, numiţi de

Consiliu pe o perioadă de patru ani.

Curtea de Justiţie asigură respectarea legislaţiei europene spre

exemplu, prin introducerea unei legi care să asigure accesul la drepturi

egale pentru tinerele mame care se întorc din concediul de maternitate.

  • (d) Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor (CR)

(b) Curtea de Conturi Curtea de Conturi , cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în

a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană şi este format

din reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale, numiţi de Consiliu pe o perioadă de patru ani la propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CR este consultat de Consiliu şi Comisie în

probleme relevante privind regiunile respective, dar poate emite avize şi din proprie iniţiativă.

  • (e) Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii (BEI)

(b) Curtea de Conturi Curtea de Conturi , cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în

, cu sediul la Luxemburg, acordă credite şi garanţii care

sprijină regiunile mai puţin dezvoltate ale Uniunii şi competitivitatea întreprinderilor.

  • (f) Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE)

(b) Curtea de Conturi Curtea de Conturi , cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în

, situată la Frankfurt, are responsabilitatea de a gestiona

moneda euro şi politica monetară a Uniunii (a se vedea capitolul 7, „Uniunea Economică şi Monetară

(UEM) şi euro‖).

5. Care sunt rolurile UE?

Uniunea Europeană se implică într-o varietate de politici economice, sociale, de reglementare şi financiare — respectiv în toate domeniile în care activitatea sa este benefică statelor membre. Dintre aceste politici, enumerăm:

 

o

politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de

 

coeziune) privind aspecte regionale, agricole şi sociale;

 

o

o politicile de inovaţie, privind introducerea unor tehnologii de vârf în domenii precum protecţia mediului, cercetarea şi dezvoltarea (R D) şi domeniul energetic.

Uniunea finanţează aceste politici printr-un buget anual de peste 120 miliarde de euro, la care statele membre contribuie în mare parte. Acest buget reprezintă doar o mică parte din venitul colectiv al UE (respectiv maxim 1,24% din venitul naţional brut

cumulat al tuturor statelor membre).

I. Politicile de solidaritate

Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieţii unice (a se vedea Capitolul 6, „Piaţa unică―) şi de a corecta orice dezechilibre prin măsuri structurale, venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale care întâmpină dificultăţi. Nevoia imperativă de solidaritate între statele şi între regiunile UE a devenit încă mai stringentă ca urmare a recentei aderări a celor 12 noi ţări membre cu venituri sensibil inferioare faţă de media UE. În acelaşi timp, UE are datoria să contribuie la restructurarea acelor sectoare economice care au fost grav afectate de creşterea rapidă a concurenţei internaţionale.

(a) Ajutor regional

Politica regională a UE

5. Care sunt rolurile UE? Uniunea Europeană se implică într -o varietate de politici — economice,

se bazează pe transferuri de fonduri dinspre ţările bogate spre cele

sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserţiei profesionale a tinerilor şi a

şomerilor de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii şi pentru ajutorarea zonelor rurale

defavorizate.

Fondurile alocate acţiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 se concentrează asupra următoarelor trei obiective:

Convergenţă. Scopul este acela de a ajuta ţările şi regiunile cele mai slab dezvoltate să se

favorabile incluziunii sociale.

alinieze mai rapid la media europeană prin îmbunătăţirea condiţiilor pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă. Acest obiectiv poate fi realizat doar investind în capitalul fizic şi uman, în inovaţie, în societatea cunoaşterii, în adaptabilitatea la nou, în protecţia mediului şi în eficienţa administrativă. Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă. Ţinta este creşterea competitivităţii,

a nivelurilor ocupării forţei de muncă şi a atractivităţii regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai puţin dezvoltate.) Metoda de îndeplinire a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice şi sociale şi de a promova inovaţia, spiritul întreprinzător, protecţia mediului, accesibilitatea, adaptabilitatea şi dezvoltarea unor pieţe ale forţei de muncă mai

Cooperare teritorială europeană. Scopul este de intensificare a cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi inter-regionale. UE urmăreşte prin aceasta promovarea unor soluţii comune la problemele de aceeaşi natură întâlnite de autorităţile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală şi costieră, cultivarea relaţiilor economice şi stabilirea unor reţele între întreprinderile mici şi mijlocii (IMM).

Aceste obiective vor fi finanţate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga la contribuţiile existente ce provin din sectorul privat şi din partea administraţiei naţionale şi regionale, fie vor stimula

investiţiile din aceste direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale şi de

coeziune. Fondul european de dezvoltare regională(FEDR)

investiţiile din aceste direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale şi de coeziune.

, primul dintre fondurile

structurale, finanţează consolidarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, prin reducerea

disparităţilor dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale şi a ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor industriale aflate în declin.

Fondul Social Europe(FSE)

, cel de- al doilea fond structural, finanţează iniţiative

, cel de-al doilea fond structural, finanţează iniţiative

destinate formării profesionale şi creării de locuri de muncă.

 

Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune

 Pe lâng ă fondurile structurale, există fondul de coeziune , folosit pentru finanţarea

, folosit pentru finanţarea

proiectelor referitoare la infrastructura de transport şi la protecţia mediului înconjurător în

acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din

media UE.

  • (b) Politica agricolă comună (PAC)

Obiectivele PAC

investiţiile din aceste direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale şi de coeziune.

, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957, au fost în

mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă; stabilizarea pieţei; aprovizionarea consumatorilor la preţuri rezonabile; modernizarea infrastructurii agricole. Şi alte principii adoptate de-a lungul timpului au funcţionat bine. Consumatorii se bucură de siguranţa ofertei, iar preţurile produselor agricole sunt menţinute la un nivel stabil, protejate de fluctuaţiile de pe piaţa mondială.

Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reuşite. Producţia a crescut mult mai rapid decât consumul, exercitând o presiune considerabilă asupra bugetului UE. Pentru a rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit redefinită. Această reformă începe să dea rezultate. Producţia a fost încetinită. Agricultorii sunt în prezent încurajaţi să folosească metode agricole durabile care să ocrotească mediul, să protejeze zonele rurale şi să contribuie la ameliorarea calităţii şi siguranţei

investiţiile din aceste direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale şi de coeziune.

alimentare

investiţiile din aceste direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale şi de coeziune.

.

Noul rol al populaţiei agricole este acela de a asigura un anumit nivel al activităţii economice în fiecare zonă rurală şi de a proteja diversitatea peisajului rural european. Această diversitate, împreună cu relaţia armonioasă a oamenilor cu natura, recunoscută ca o veritabilă „civilizaţie rurală―, constituie o parte importantă a identităţii europene.

Uniunea Europeană ar dori ca Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) să pună mai mult accent asupra

calităţii alimentelor, să sublinieze principiul precauţiei şi să urmărească bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea Europeană a început reforma politicii sale în

domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce

supraîncărcarea flotelor sale de pescuit, de a proteja stocurile de peşte şi de a asigura sprijinul financiar ce le- ar permite comunităţilor de pescari să întreprindă şi alte activităţi economice.

Producerea alimentelor cu care ne hrănim: calitatea este la fel de importantă ca şi cantitatea.

  • (c) Dimensiunea socială

Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalităţile cele mai evidente din cadrul societăţii europene. Fondul Social European (FSE) a fost înfiinţat în 1961 pentru a încuraja crearea de locuri de muncă şi pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de ocupaţie şi/sau dinspre o zonă geografică spre alta.

Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condiţiile sociale în

Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar putea rezolva toate problemele antrenate de recesiunea

economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de orice, efectele dinamice ale creşterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul social. Aceste efecte trebuie încurajate printr-o legislaţie care să garanteze un set minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt înscrise în tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor şi bărbaţilor la remuneraţie egală pentru aceeaşi muncă prestată. Altele sunt stabilite prin directive referitoare la protecţia lucrătorilor (normele privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă) şi standarde esenţiale de siguranţă.

În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a drepturilor sociale

fundamentale

Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condiţiile sociale în Europa.

, stabilind drepturile de care trebuie să se bucure toţi lucrătorii din UE: libera

circulaţie; o compensaţie echitabilă; condiţii mai bune de muncă; protecţie socială; dreptul de asociere şi de negociere colectivă; dreptul la formare profesională; tratament egal pentru femei şi bărbaţi; informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor; protecţia sănătăţii şi a siguranţei la locul de muncă; protecţia copiilor, a persoanelor în vârstă şi a persoanelor cu handicap. Carta a fost integrată în Tratatul de la Amsterdam în luna iunie 1997, iar acum se aplică în toate statele membre.

II. Politicile de inovaţie

Activităţile Uniunii Europene au un efect direct asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor ei, întrucât abordează provocările reale cu care se confruntă societatea: protecţia mediului, sănătate, inovaţie tehnologică, energie etc.

(a) Protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă

Activitatea UE în domeniul protecţiei mediului

Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condiţiile sociale în Europa.

se bazează pe programul de acţiune intitulat

„Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră―. Acesta cuprinde perioada 2001-2010 şi subliniază

nevoia de:

atenuare şi de încetinire a schimbărilor climaterice şi a încălzirii globale;

protejare a habitatelor naturale şi a florei şi faunei sălbatice;

tratare a problemelor legate de mediu şi sănătate;

conservare a resurselor naturale şi de administrare eficientă a deşeurilor.

Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca şi cele cinci programe care l-au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a standardelor, UE a introdus un sistem

cuprinzător de protecţie a mediului.

Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deşeuri, protejarea habitatelor naturale, gaze de eşapament, produse chimice, accidente industriale, calitatea apei de îmbăiere şi crearea unei reţele europene de informare şi asistenţă pentru urgenţe, care să acţioneze în cazul declanşării unor

dezastre ecologice de tipul incendiilor forestiere sau resturilor de hidrocarburi provenite din accidente navale sau de exploatare petrolieră în larg.

Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătăţii au fost examinate în planul de acţiune pentru protecţia mediului şi a sănătăţii pentru perioada 2004-2010. Acest plan stabileşte legătura dintre sănătate, mediu şi politicile din domeniul cercetării.

Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condiţiile sociale în Europa.

Reglementările europene stabilesc acelaşi nivel de protecţie pe întreg

teritoriul UE, dar sunt îndeajuns de

flexibile încât să ia în considerare

circumstanţele de la nivel local. Sistemul

de reglementare este de asemenea actualizat în permanenţă.

Metodele de exploatare şi prelucrare a resurselor naturale de energie ale planetei reprezintă un mod eficient de a combate schimbările climatice.

De exemplu, s-a hotărât revizuirea legislaţiei privind substanţele chimice şi înlocuirea unor reglementări mai vechi, care fuseseră dezvoltate independent, în diferite etape, cu un sistem unic

pentru înregistrarea, evaluarea şi autorizarea substanţelor chimice (REACH)

De exemplu, s- a hotărât revizuirea legislaţiei privind substanţele chimice şi înlocuire a unor reglementări mai

.

Acest sistem se bazează pe o bază centrală de date, care va fi administrată de o nouă Agenţie Europeană pentru Substanţe Chimice, cu sediul la Helsinki. Scopul este acela de a evita contaminarea aerului, apei, solului sau imobilelor, de a proteja biodiversitatea şi de a îmbunătăţi sănătatea şi siguranţa cetăţenilor UE, păstrând în acelaşi timp nivelul de competitivitate a industriei

europene.

(b) Inovaţia tehnologică

Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul tehnologic. Ştiau ce avantaje pot

apărea prin reunirea cercetării CEE, au înfiinţat Euratom

De exemplu, s- a hotărât revizuirea legislaţiei privind substanţele chimice şi înlocuire a unor reglementări mai

europene sub o umbrelă comună. Astfel, în 1958, în paralel cu

- Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul acestei

comunităţi era de a facilita pentru statele membre ale UE exploatarea în comun, în scopuri paşnice, a

energiei nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a fost creat un Centru Comun de Cercetare (CCC)

De exemplu, s- a hotărât revizuirea legislaţiei privind substanţele chimice şi înlocuire a unor reglementări mai

,

compus din nouă institute aflate în patru locaţii distincte: Ispra (Italia), Karlsruhe (Germania), Petten (Ţările de Jos) şi Geel (Belgia). Cu toate acestea, pe măsură ce inovaţia a căpătat avânt, cercetarea europeană a trebuit să se

diversifice, adunând laolaltă oameni de ştiinţă şi cercetători din domenii cât mai variate cu putinţă. UE a trebuit să găsească noi metode de a finanţa munca acestora şi noile aplicaţii industriale ale descoperirilor lor.

Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa programele naţionale de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor care aduc laolaltă un număr de laboratoare din mai multe ţări europene. De asemenea, sprijină cercetarea fundamentală în domenii precum fuziunea termonucleară controlată (o sursă potenţial inepuizabilă de energie pentru secolul al XXI-lea). În plus, încurajează cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în industrii-cheie, precum sectorul electronicii şi calculatoarelor, care se confruntă cu o concurenţă acerbă din afara Europei.

De exemplu, s- a hotărât revizuirea legislaţiei privind substanţele chimice şi înlocuire a unor reglementări mai

Finanţarea cercetării UE se face în principal

prin intermediul unei serii de programe cadru. Cel de-al şaptelea program-cadru pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică acoperă perioada 2007-2013.

Cea mai mare parte a bugetului de peste 50

miliarde de euro va fi dirijată spre domenii precum sănătatea, sectorul alimentar, cel agricol, al tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, al nanoştiinţelor, cel energetic, al protecţiei mediului, al transporturilor, al securităţii, cel spaţial şi spre ştiinţele socio-economice. Alte programe suplimentare vor promova idei, oameni şi abilităţile lor, prin intermediul cercetării aflate la graniţele dintre domeniile cunoaşterii ştiinţifice, prin sprijinirea cercetătorilor în dezvoltarea carierei lor profesionale şi prin stimularea cooperării internaţionale.

Cercetarea alimentează creşterea economică.

(c) Energie

Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale şi cărbune – reprezintă 80% din consumul energetic

(c) Energie Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale şi cărbune – reprezintă 80% din consumul energetic
(c) Energie Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale şi cărbune – reprezintă 80% din consumul energetic

în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil se importă din afara UE. În prezent, 50% din necesarul de gaze naturale şi petrol se importă, iar această dependenţă ar putea ajunge la 70% până în 2030. UE va deveni astfel mai vulnerabilă la întreruperea alimentării sau la explozii ale preţurilor cauzate de crize internaţionale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de combustibili fosili este acela de a tempera procesul de încălzire globală.

Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie (în Europa este vorba în special

despre surse regenerabile de energie) şi încurajarea cooperării internaţionale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în 2020 dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor şi dacă tehnologiile de ameliorare a eficienţei energetice ar fi întrebuinţate la maxim.

III. Cine plăteşte pentru Europa: Bugetul UE

Pentru finanţarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget

(c) Energie Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale şi cărbune – reprezintă 80% din consumul energetic

anual de peste

120 miliarde de euro. Acest buget este finanţat prin aşa-numitele „resurse proprii― ale UE, care nu pot

depăşi echivalentul a 1,24% din venitul naţional brut total al statelor membre.

Aceste venituri provin în principal din:

taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv din prelevări pe produse

agricole;

un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor şi serviciilor pe întreg teritoriul UE;

contribuţii din partea statelor membre în funcţie de bunăstarea respectivă a acestora.

Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de şapte ani cunoscut sub numele de „perspectivă financiară―. Perspectivele financiare sunt stabilite de Comisia Europeană şi necesită aprobarea în unanimitate din partea statelor membre şi negocieri care să fie urmate de acordul

Parlamentului European. În cadrul perspectivei financiare pentru 2007-2013, bugetul total pentru

această perioadă este de 864,4 miliarde de euro.

6. Piața Unică

Piaţa unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene.

Între statele membre, au fost eliminate, în mod treptat, restricţiile privitoare la comerţ şi libera concurenţă, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind creşterea standardelor de viaţă. Piaţa unică nu a devenit încă un spaţiu economic unic. Anumite sectoare ale

economiei (servicii publice) rămân încă sub incidenţa legilor naţionale. Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce priveşte fiscalitatea şi

bunăstarea socială. Piaţa unică este susţinută de anumite politici conexe puse în aplicare de către Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a ajuta cât mai multe firme şi cât mai mulţi consumatori să se bucure de avantajele pieţei unice.

I. Realizarea obiectivului din 1993

  • (a) Limitele pieţei comune

Tratatul din 1957 care a pus bazele Comunităţii Economice Europene a făcut posibilă eliminarea barierelor vamale din interiorul Comunităţii şi a stabilit un tarif vamal comun aplicabil mărfurilor provenind din ţările din afara Comunităţii Economice Europene. Acest obiectiv a fost îndeplinit la data

de 1 iulie 1968.

Cu toate acestea, drepturile vamale nu constituie decât un aspect al barierelor protecţioniste ridicate în calea comerţului transfrontalier. În anii '70, alte bariere comerciale au stat in calea realizării complete a pieţei comune. Norme tehnice, standarde de sănătate şi de siguranţă, reglementări naţionale în ceea ce priveşte dreptul de a practica anumite profesii şi controlul schimburilor valutare restricţionau libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor şi a capitalurilor.

  • (b) Obiectivul din 1993

În iunie 1985, Comisia, sub preşedinţia lui Jacques Delors, a publicat o Carte Albă, al cărei scop era eliminarea, în cel mult 7 ani, a tuturor barierelor fizice, tehnice şi fiscale care restricţionau libera circulaţie în interiorul Comunităţii. Obiectivul său era încurajarea expansiunii industriale şi comerciale în cadrul unui spaţiu economic extins şi unificat, comparabil cu piaţa americană.

Conceptul de piaţă unică iulie 1987. Acesta prevedea:

6. Piața Unică  Piaţa unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene.

a fost introdus de Actul Unic European, care a intrat în vigoare în

extinderea competenţelor Comunităţii în anumite domenii de politică (politica socială, de

cercetare, de mediu);

instituirea treptată a pieţei unice până la sfârşitul anului 1992, prin punerea în aplicare a unui vast program legislativ care presupunea adoptarea a sute de directive şi regulamente;

folosirea mai frecventă a votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştri.

II. Bilanţul pieţei unice

  • (a) Barierele fizice

În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile, precum şi controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliţia (brigăzi antidrog şi de luptă împotriva criminalităţii) desfăşoară activităţi de control ori de câte ori este necesar.

Acordul Schengen

6. Piața Unică  Piaţa unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene.

, semnat în 1985 de către un prim grup de state membre ale Uniunii, iar ulterior

şi de alte ţări (deşi Bulgaria, Irlanda, Cipru, Regatul Unit şi România nu participă), vizează cooperarea

poliţienească şi o politică comună de azil şi de imigraţie, în scopul eliminării totale a controalelor

persoanelor la frontierele interne ale Uniunii Europene (a se vedea capitolul 10 „Libertate, securitate şi justiţie‖).

(b)

Barierele tehnice

Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat principiul

recunoaşterii reciproce a reglementărilor naţionale. Oricărui produs fabricat şi comercializat legal într- un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe piaţa oricăruia dintre celelalte state membre.

Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobândită graţie recunoaşterii reciproce sau coordonării reglementărilor naţionale în ceea ce priveşte accesul la anumite profesii (avocatură, medicină, meserii din domeniul turismului, sectorului bancar, asigurărilor, etc.) sau practicarea acestora. Cu toate acestea, libera circulaţie a persoanelor este un obiectiv încă departe de a fi atins. Încă există obstacole pentru persoanele care doresc să se stabilească sau să profeseze în alt stat membru.

Au fost întreprinse acţiuni în vederea favorizării mobilităţii lucrătorilor, în special în ceea ce priveşte asigurarea recunoaşterii în toate statele membre a diplomelor sau a calificărilor în diferite meserii

(instalator, tâmplar etc.).

 

Datorită deschiderii pieţelor naţionale de servicii din interiorul Uniunii Europene, preţul apelurilor telefonice naţionale a scăzut semnificativ faţă de acum 10 ani. Folosirea Internetului pentru telefonia vocală, susţinută de noile tehnologii, este tot mai frecventă. Presiunea concurenţei a avut drept consecinţă scăderea tarifelor companiilor aeriene din Europa.

(c)

Barierele fiscale

Barierele fiscale

Barierele fiscale

au fost reduse datorită armonizării parţiale a cotelor naţionale de TVA.

Impozitele pe veniturile obţinute din investiţii au făcut obiectul unui acord încheiat între statele membre

ale Uniunii Europene şi alte ţări terţe (printre care şi Elveţia). Acest acord a intrat în vigoare în iunie

2005.

  • (d) Contractele publice

Fie că sunt sau nu încheiate de către administraţii naţionale, regionale sau locale, contractele publice constituie de acum înainte obiectul unei concurenţe pe tot teritoriul Uniunii Europene, datorită directivelor referitoare la servicii, echipamente şi lucrări, inclusiv în sectoare cum ar fi apa potabilă, energia şi telecomunicaţiile.

III. Lucrările în curs:

  • (a) Servicii financiare

Planul de acţiune al Uniunii Europene de a crea, până în anul 2005, o piaţă integrată pentru servicii

financiare a fost dus finalizat. Acest plan va permite reducerea costurilor de împrumut acordate

firmelor şi consumatorilor şi va oferi depunătorilor o gamă largă de produse de investiţii – planuri de economii şi de pensii – pe care le vor putea obţine de la furnizorii europeni aleşi. Taxele bancare pentru plăţile transfrontaliere au fost reduse.

  • (b) Barierele administrative şi tehnice în calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor

Statele membre ale Uniunii Europene rămân încă reticente în a accepta standardele şi normele altor state sau, câteodată, în a recunoaşte calificările profesionale. Fragmentarea sistemelor fiscale naţionale dăunează, de asemenea, integrităţii şi eficacităţii pieţei.

  • (c) Pirateria şi falsificarea

Este nevoie de o protecţie sporită pentru a preveni piratarea şi falsificarea produselor provenind din Uniunea Europeană. Comisia Europeană apreciază că aceste practici ilegale cauzează Uniunii Europene dispariţia anuală a mai multor mii de locuri de muncă. Din acest motiv, Comisia Europeană, împreună cu guvernele naţionale, lucrează la un proiect care vizează extinderea protecţiei drepturilor de autor şi a brevetelor.

IV. Politici de susţinere a pieţei unice

  • (a) Transportul

Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul transporturilor

Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul transporturilor terestre,

terestre, în special accesul liber pe piaţa transporturilor internaţionale şi activităţile de cabotaj, care constau în a permite accesul transportatorilor nerezidenţi pe piaţa naţională de transport a statelor membre ale Uniunii Europene. Au fost luate decizii în vederea armonizării condiţiilor de concurenţă în domeniul transporturilor rutiere, în special a condiţiilor privind accesul la profesie şi la piaţa de muncă, libertatea de stabilire şi de a presta servicii, timpul de conducere şi siguranţa rutieră.

Politica comună în ceea ce priveşte transportul aerian trebuie să facă faţă efectelor concurenţei mondiale. Liberalizarea spaţiilor aeriene europene este realizată în etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile companii aeriene îşi împart între ele aceste spaţii, accesul reciproc pe pieţe şi libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecţie referitoare la responsabilităţile serviciului public aerian şi la imperativele amenajării teritoriului.

Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul transporturilor terestre,

Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenţei care se aplică atât armatorilor europeni, cât şi celor care navighează sub pavilionul unor state terţe. Aceste reguli vizează combaterea politicilor

tarifare neloiale (pavilioane de

complezenţă), dar, de asemenea, urmăresc să facă faţă gravelor dificultăţi cu care se confruntă industria şantierelor navale din Europa.

Concurenţa sporită a determinat o scădere a preţurilor la biletele

de avion, facilitând astfel transportul aerian.

  • (b) Concurenţa

Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună în domeniul concurenţei

Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul transporturilor terestre,

este corolarul

indispensabil al aplicării regulilor libertăţii comerciale în cadrul pieţei unice europene. Această politică este pusă în aplicare de către Comisia Europeană care, alături de Curtea de Justiţie, veghează la

respectarea ei.

Această politică a apărut pentru a împiedica orice înţelegere între companii, orice ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurenţă în cadrul pieţei unice.

Orice înţelegere care cade sub incidenţa regulilor Tratatului trebuie notificată Comisiei Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate aplica în mod direct o amendă companiilor care nu respectă regulile concurenţei sau care omit să adreseze notificarea cerută.

În cazul unui ajutor public ilegal sau în absenţa notificării acordării unui astfel de ajutor, Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar. Orice fuziune sau preluare care ar putea genera o situaţie de poziţie dominantă într-un sector anume trebuie notificată Comisiei.

  • (c) Protecţia consumatorilor

Politica privind protecţia consumatorilor

Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul transporturilor terestre,

în Uniunea Europeană permite cetăţenilor europeni

să facă cumpărături în deplină siguranţă în toate statele membre. Toţi consumatorii beneficiază de acelaşi nivel ridicat de protecţie. Produsele alimentare şi nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în scopul verificării faptului ca sunt de cea mai înaltă calitate. Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul înşelării consumatorilor de către comercianţi lipsiţi de scrupule sau de către publicitate mincinoasă sau înşelătoare. Drepturile consumatorilor sunt protejate, acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că şi-a făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poşta electronică, prin telefon sau pe Internet.

7. Uniunea Economică și monetară (UEM) și

moneda euro

Euro este moneda unică a Uniunii Europene. Doisprezece dintre cele 15 state membre o introduc în anul 1999 pentru tranzacţiile încheiate fără plată în numerar şi

în anul 2002 pentru toate plăţile, moment în care se emit bancnotele şi monedele

euro.

Trei ţări (Danemarca, Suedia şi Regatul Unit) nu participă la această uniune monetară.

Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor îndeplini

criteriile necesare.

În paralel cu obiectivul stabilităţii monetare, care revine Băncii Centrale Europene, statele membre vor favoriza creşterea accentuată şi convergenţa economică

I. Istoria cooperării monetare

(a) Sistemul monetar european (SME)

În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre dolar şi preţul oficial al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război mondial. Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe. În vederea instituirii propriei uniuni monetare, ţările UE decid să reducă la 2,25% marjele de fluctuaţie între monedele europene prin intervenţie concertată la nivelul pieţei valutare.

Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME) martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:

7. Uniunea Economică și monetară (UEM) și moneda euro  Euro este moneda unică a Uniunii

care devine operaţional în

o monedă de referinţă denumită ecu: un „coş monetar‖ format din monedele tuturor statelor

membre;

un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată de ECU; marje de fluctuaţie de 2,25% sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb bilaterale;

mecanism de credit: fiecare stat transferă 20% din rezervele sale în devize şi aur într-un fond comun.

7. Uniunea Economică și monetară (UEM) și moneda euro  Euro este moneda unică a Uniunii

(b) De la SME la UEM

Sistemul monetar european a cunoscut

o istorie contrastantă. În 1992, după reunificarea Germaniei şi ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în

Europa, lira italiană şi lira sterlină părăsesc SME. În august 1993, ţările aparţinând SME decid să mărească temporar şarpele monetar european

(marjele de fluctuaţie ale cursului de

schimb) la 15%.

Comercianţii din pieţele din Ljubljana au schimbat tolarul sloven cu moneda

euro la 1 ianuarie 2007.

Între timp, pentru a împiedica fluctuaţii importante de schimb valutar între monedele europene şi în vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară veritabil şi să introducă o monedă unică.

În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii Europene adoptă un

plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice şi monetare

Între timp, pentru a împiedica fluctuaţii importante de schimb valutar între monedele europene şi în vederea

. Acest plan devine parte

componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul

European în decembrie 1991.

II. Uniunea economică şi monetară (UEM)

  • (a) Cele trei faze

Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:

libertate totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de schimburi

valutare); sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene (fonduri structurale); convergenţă economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor membre. A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor membre UE;

independenţa băncilor centrale naţionale;

reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 ţări adoptă moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Portugaliei şi Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001).

Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană

Între timp, pentru a împiedica fluctuaţii importante de schimb valutar între monedele europene şi în vederea

înlocuieşte IME, devenind

responsabilă de politica monetară, care este definită şi pusă în aplicare în euro.

La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro sunt puse în circulaţie în aceste 12 ţări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naţionale sunt retrase din circulaţie. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacţiile bancare şi operaţiunile cu numerar, în cadrul ţărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două treimi din populaţia UE.

  • (b) Criteriile de convergenţă

Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergenţă pentru a ajunge

în faza a treia. Acestea sunt:

stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% ratele medii de

inflaţie ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie; rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în

raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie; deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3% din PNB;

datoria publică: nu poate depăşi 60% din PNB;

stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele marjei de fluctuaţie autorizate pentru cei doi ani anteriori.

  • (c) Pactul de Stabilitate şi de Creştere

Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi de Creştere

Între timp, pentru a împiedica fluctuaţii importante de schimb valutar între monedele europene şi în vederea

în iunie 1997. Acesta a

reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând sancţionarea financiară a

Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005. (d) Eurogrupul Eurogrupul reprezintă

Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005.

(d) Eurogrupul

Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniştrilor de finanţe ai statelor membre din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice, monitorizarea politicilor bugetare şi financiare ale statelor din zona euro, precum şi reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaţionale

Euro: Moneda unică a peste 310 milioane de cetăţeni ai UE.

(e) Noile state membre şi UEM

Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor îndeplini criteriile

necesare. Slovenia este primul dintre noile state membre de la extinderea din 2004 care a făcut acest lucru şi care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007, fiind urmată, un an mai târziu, de Cipru şi Malta.

8. Spre o societate bazată pe cunoaștere

Prioritate acordată creşterii şi locurilor de muncă

Ca răspuns în faţa globalizării, Uniunea intenţionează să încurajeze competitivitatea

economiei europene (liberalizarea telecomunicaţiilor, a serviciilor şi a energiei). Uniunea susţine programele de reformă ale statelor membre facilitând schimbul „celor

mai bune practici‖. UE caută să concilieze necesitatea de creştere şi competitivitate cu obiectivele de

coeziune socială şi dezvoltare durabilă care reflectă pe deplin modelul european. În perspectiva financiară 2007-2013, Fondurile Structurale UE vor aloca un buget mai mare activităţilor de instruire, inovare şi cercetare.

La începutul anilor 1990, două fenomene majore au început să revoluţioneze economia şi viaţa cotidiană peste tot în lume, inclusiv în Europa. Pe de o parte, globalizarea economiei, economiile din toată lumea devenind din ce în ce mai interdependente, iar, pe de altă parte, revoluţia tehnologică, incluzând Internetul şi noile tehnologii de informare şi comunicare.

I. Procesul Lisabona

(a) Obiective

Până în anul 2000, responsabilii politici cunoşteau faptul că economia europeană trebuia modernizată

în profunzime, cu scopul de a-şi păstra competitivitatea în faţa Statelor Unite şi a altor mari actori ai economiei mondiale. Reunit la Lisabona în luna martie a acelui an, Consiliul European a fixat pentru

UE ambiţiosul obiectiv de a deveni, până în 2010, „cea mai competitivă şi mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere economică durabilă, cu locuri de muncă mai bune şi mai numeroase şi o coeziune socială mai puternică‖.

8. Spre o societate bazată pe cunoaștere Prioritate acordată creşterii şi locurilor de muncă  Ca

(b) Strategia

Consiliul European a adoptat de asemenea o strategie

8. Spre o societate bazată pe cunoaștere Prioritate acordată creşterii şi locurilor de muncă  Ca
8. Spre o societate bazată pe cunoaștere Prioritate acordată creşterii şi locurilor de muncă  Ca

concretă în vederea realizării acestui obiectiv. „Strategia de la Lisabona‖ înglobează o serie întreagă de domenii: cercetarea ştiinţifică, educaţia, formarea profesională, accesul la internet şi la tranzacţiile on-line. Aceasta cuprinde, de asemenea, reforma sistemelor de protecţie socială europene. Aceste sisteme reprezintă unul dintre cele mai preţioase bunuri ale Europei, deoarece permit societăţilor noastre adoptarea, fără impacturi excesive, a schimbărilor sociale şi structurale necesare. Totuşi, sistemele trebuie modernizate, cu scopul de a deveni durabile şi pentru ca generaţiile viitoare să se poată bucura de beneficiile pe care acestea le oferă.

În primăvara fiecărui an, Consiliul European se reuneşte pentru a trece în revistă progresul înregistrat în punerea în aplicare a

strategiei de la Lisabona.

Europenii trebuie să fie bine echipaţi pentru actuala piaţă a muncii.

II. Prioritate acordată creşterii şi locurilor de muncă

În primăvara anului 2006, Consiliul European nu a încercat să ascundă faptul că, la şase ani de la lansare, rezultatele procesului Lisabona erau neclare. Drept urmare, acesta a decis să abordeze problema şomajului aflat în creştere continuă în multe dintre ţările UE şi să se concentreze din nou asupra priorităţilor UE, respectiv creşterea şi locurile de muncă. În vederea creşterii productivităţii economiilor sale şi a consolidării coeziunii sociale, Europa trebuie să îşi concentreze în continuare eforturile asupra intensificării performanţei economice, a inovaţiei şi a valorificării capitalului uman.

La iniţiativa preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, statele membre ale UE au decis următoarele:

să crească investiţiile în domeniul cercetării şi al inovaţiei;

să acorde Comisiei Europene un rol mai important în calitate de coordonator în vederea susţinerii statelor membre, în special prin difuzarea „celor mai bune practici‖ în Europa;

să accelereze reformele întreprinse în sectoarele pieţelor financiare, ale sistemelor de protecţie socială, în liberalizarea telecomunicaţiilor şi a sectoarelor energetice.

II. Prioritate acordată creşterii şi locurilor de muncă În primăvara anului 2006, Consiliul European nu a

Pensionarii de mâine au nevoie de un

sistem de protecţie socială care trebuie pregătit din timp.

9. Europa cetățenilor

Datorită Uniunii Europene, cetăţenii statelor membre pot să călătorească, să

locuiască şi să muncească oriunde pe teritoriul comunitar. În viaţa de zi cu zi, UE încurajează şi finanţează programe care să-i apropie pe

cetăţeni, în special în domeniul educaţiei şi culturii. Conştiinţa apartenenţei la Uniunea Europeană se va dezvolta în timp, datorită

rezultatelor concrete şi succeselor acesteia. Există deja simboluri care reprezintă o identitate europeană comună. Cel mai cunoscut este moneda unică, euro, dar există, de asemenea, steagul şi imnul UE.

I. A călători, a locui şi a munci în Europa

Primul drept al cetăţeanului european este acela de a putea călători, munci şi locui

9. Europa cetățenilor  Datorită Uniunii Europene, cetăţenii statelor membre pot să călătorească, să  locuiascăcălători , munci şi locui oriunde pe teritoriul Uniunii Europen e. Tratatul de la Maastricht a consfinţit acest drept în capitolul referitor la cetăţenie. Statele membre au adoptat o directivă care instituie un sistem de recunoaştere reciprocă a diplomelor din învăţământul superior. Această directivă se aplică în cazul tuturor formărilor la nivel universitar cu o durată de cel puţin trei ani şi se bazează pe principiul încrederii reciproce în calitatea sistemelor naţionale de educaţie şi de formare. Orice persoană care are naţionalitatea unuia din statele membre UE se bucură de dreptul de a munci în domeniul sănătăţii, al educaţiei sau în oricare alt sector al serviciilor publice cu excepţia anumitor activităţi care intră sub incidenţa autorităţilor publice (poliţie, forţe armate, afaceri externe etc.). Într - adevăr, ce poate fi mai normal decât ca un profesor britanic să fie solicitat să predea engleza la Roma sau ca un tânăr absolvent belgian să - şi încerce şansele la un concurs pentru un post în administraţie publică în Franţa? Începând din anul 2004, cetăţenii europeni care călătoresc pe teritoriul Uniunii pot obţine un card european de asigurări sociale de sănătate , emis de către autorităţile naţionale, care facilitează acoperirea costurilor medicale eventuale pe durata călătoriei. II. Cum se pot bucura cetăţenii de drepturile lor Europeanul nu este doar un consumator sau doar un actor al vieţii economice şi sociale. El este un cetăţean al Uniunii Europene şi, prin urmare, se bucură de anumite drepturi politice. Conform Tratatului de la Maastricht, fiecare cetăţean al Uniunii, indiferent de naţionalitate, are dreptul să voteze şi să candideze atât l a alegerile locale d in ţara în care îşi are reşedinţa , cât şi l a alegerile pentru Parlamentul European . Aceste drepturi sunt o dovadă a apropierii Uniunii de cetăţenii săi. Cetăţenia europeană este consfinţită prin Tratat: „Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru. Cetăţenia europeană completează şi nu înlocuieşte cetăţenia naţională‖. III. Drepturile fundamentale Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în 1999, a contribuit la consolidarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni. Acesta a introdus o procedură de sancţionare a statelor membre care violează drepturile fundamentale ale cetăţeanului. De asemenea, aria de aplicare a principiului non- discriminării, limitată până atunci la naţionalitate, a fost extinsă la sex, rasă, religie, vârstă şi orientare sexuală. În concluzie, Tratatul de la Amsterdam a îmbunătăţit politica de transparenţă a Uniunii şi le -a permis cetăţenilor un acces mai larg la documentele oficiale ale instituţii lor europene. " id="pdf-obj-27-37" src="pdf-obj-27-37.jpg">

oriunde pe

teritoriul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht a consfinţit acest drept în capitolul referitor la

cetăţenie.

Statele membre au adoptat o directivă care instituie un sistem de recunoaştere reciprocă a diplomelor din învăţământul superior. Această directivă se aplică în cazul tuturor formărilor la nivel universitar cu o durată de cel puţin trei ani şi se bazează pe principiul încrederii reciproce în calitatea sistemelor naţionale de educaţie şi de formare.

Orice persoană care are naţionalitatea unuia din statele membre UE se bucură de dreptul de a munci în domeniul sănătăţii, al educaţiei sau în oricare alt sector al serviciilor publice cu excepţia anumitor activităţi care intră sub incidenţa autorităţilor publice (poliţie, forţe armate, afaceri externe etc.). Într- adevăr, ce poate fi mai normal decât ca un profesor britanic să fie solicitat să predea engleza la Roma sau ca un tânăr absolvent belgian să-şi încerce şansele la un concurs pentru un post în administraţie publică în Franţa?

Începând din anul 2004, cetăţenii europeni care călătoresc pe teritoriul Uniunii pot obţine un card european de asigurări sociale de sănătate, emis de către autorităţile naţionale, care facilitează acoperirea costurilor medicale eventuale pe durata călătoriei.

II. Cum se pot bucura cetăţenii de drepturile lor

Europeanul nu este doar un consumator sau doar un actor al vieţii economice şi sociale. El este un cetăţean al Uniunii Europene şi, prin urmare, se bucură de anumite drepturi politice. Conform Tratatului de la Maastricht, fiecare cetăţean al Uniunii, indiferent de naţionalitate, are dreptul să voteze şi să candideze atât laalegerile localedin ţara în care îşi are reşedinţa, cât şi laalegerile pentru Parlamentul European .

Aceste drepturi sunt o dovadă a apropierii Uniunii de cetăţenii săi. Cetăţenia europeană este consfinţită prin Tratat: „Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru. Cetăţenia europeană completează şi nu înlocuieşte cetăţenia naţională‖.

III. Drepturile fundamentale

Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în 1999, a contribuit la consolidarea drepturilor

fundamentale ale cetăţenilor europeni. Acesta a introdus o procedură de sancţionare a statelor membre care violează drepturile fundamentale ale cetăţeanului. De asemenea, aria de aplicare a principiului non-discriminării, limitată până atunci la naţionalitate, a fost extinsă la sex, rasă, religie, vârstă şi orientare sexuală.

În concluzie, Tratatul de la Amsterdam a îmbunătăţit politica de transparenţă a Uniunii şi le-a permis cetăţenilor un acces mai larg la documentele oficiale ale instituţiilor europene.

Angajamentul Uniunii Europene în favoarea drepturilor cetăţenilor a fost subliniat în mod solemn în anul 2000, la Nisa, prin proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Angajamentul Uniunii Europene în favoarea drepturilor cetăţenilor a fost subliniat în mod solemn în anul 2000,

.

Această Cartă a fost elaborată de către o Convenţie formată din membri ai parlamentelor naţionale şi ai Parlamentului European, reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi un membru al Comisiei Europene. Alcătuită din şase capitole — Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetăţenilor, Justiţia — Carta conţine 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii, precum şi drepturile civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni.

Primele articole se referă la demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la „integritate a persoanei‖, dreptul la libertatea de exprimare şi de conştiinţă. Capitolul Solidaritatea este inovator prin faptul că asociază drepturile sociale şi economice după cum urmează:

dreptul la grevă;

dreptul lucrătorilor la informare şi consultare;

dreptul la concilierea vieţii de familie şi a vieţii profesionale;

dreptul la asistenţă medicală, securitate socială şi asistenţă socială pretutindeni pe teritoriul

Uniunii.

Carta promovează, de asemenea, egalitatea între bărbaţi şi femei şi proclamă dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, interzicerea practicilor de eugenie şi de clonare umană în scopul reproducerii, dreptul la protecţia mediului, drepturile copilului şi ale persoanelor în vârstă şi dreptul la o bună administrare.

IV. Europa: cultură şi educaţie

Sentimentul unui destin comun şi al apartenenţei la aceeaşi colectivitate nu poate fi creat în mod artificial. Doar o conştiinţă culturală comună poate da naştere acestui sentiment, de aceea Uniunea Europeană trebuie să-şi concentreze atenţia nu numai asupra chestiunilor economice, ci şi asupra educaţiei, culturii şi drepturilor cetăţenilor.

În această privinţă, programele educaţionale şi de formare ale UE

Angajamentul Uniunii Europene în favoarea drepturilor cetăţenilor a fost subliniat în mod solemn în anul 2000,

au un rol important.

Acestea promovează programe de schimb care le permit studenţilor să călătorească în străinătate, să participe la activităţi şcolare transnaţionale, să înveţe noi limbi etc. Organizarea şcolilor şi a sistemelor de învăţământ, precum şi conţinutul exact al programelor sunt încă decise la nivel naţional sau local.

Domeniul

Numele programului UE

Obiective

   

Învăţământ şcolar

Comenius

5% din elevii Uniunii Europene

 

participă la activităţi educative

comune

Învăţământ superior

Erasmus

Trei milioane de studenţi au posibilitatea să studieze la universităţi din străinătate.

Formare profesională

Leonardo da

În fiecare an 80 000 de persoane au

Vinci

posibilitatea să facă stagii în companii şi centre de formare într-o altă ţară europeană.

Învăţământ pentru adulţi Grundtvig

În fiecare an 7 000 de persoane au posibilitatea de a beneficia de

activităţi educative în străinătate.

Studii de integrare

Jean Monnet

Susţinere pentru cercetarea

europeană

academică şi învăţământul în domeniul integrării europene.

Programele UE de formare continuă: cifre estimative pentru perioada 2007 2013

În domeniul culturii, programele europene „Cultura‖ şi „Media‖ stimulează cooperarea între realizatorii de programe, promotorii acestora, organismele de radiodifuziune şi artiştii din diferite ţări. Acestea contribuie la creşterea producţiei de filme şi programe de televiziune europene şi la restabilirea echilibrului dintre producţiile europene şi cele americane.

V. Ombudsmanul European şi dreptul la petiţie

Pentru a apropia Uniunea de cetăţenii săi, Tratatul de la Maastricht a creat o nouă

instituţie, Ombudsmanul European

Programele UE de formare continuă: cifre estimative pentru perioada 2007 – 2013 În domeniul culturii, programele

, cunoscută şi sub denumirea de Mediator European.

Acesta este desemnat de Parlamentul European, iar durata mandatului său este egală cu cea a

Parlamentului. Rolul Ombudsmanului este de a investiga plângerile privind administrarea defectuoasă din instituţiile şi organismele Uniunii Europene. Orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică cu domiciliul sau sediul într-un stat membru al UE poate înainta o plângere către Ombudsman. Acesta încearcă încheierea unui acord amiabil între reclamant şi instituţia sau organismul european vizat.

Dreptul la petiţie către Parlamentul European de care beneficiază orice persoană care domiciliază pe teritoriul Uniunii reprezintă un alt factor important de apropiere a cetăţenilor de instituţiile europene.

VI. Implicarea cetăţenilor

Ideea unei Europe a cetăţenilor este foarte nouă. Aceasta se va dezvolta prin popularizarea şi

multiplicarea simbolurilor

Programele UE de formare continuă: cifre estimative pentru perioada 2007 – 2013 În domeniul culturii, programele

unei identităţi europene comune. Există deja paşaportul european,

în uz din 1985, imnul european, „Oda bucuriei‖ compusă de Beethoven şi steagul european, un cerc format din 12 stele aurii pe fond albastru. Permisul de conducere european există în toate statele Uniunii din 1996. De asemenea, a fost adoptat motto-ul european „Uniţi în diversitate‖, iar 9 mai a fost desemnată Ziua Europei.

Introducerea alegerilor directe pentru Parlamentul European în 1979 a contribuit la sporirea legitimităţii democratice a integrării europene prin implicarea voinţei populare. Caracterul democratic al UE ar putea fi consolidat prin sporirea rolului Parlamentului, prin crearea unor adevărate partide politice europene, prin încurajarea participării cetăţenilor la elaborarea politicilor europene prin intermediul organizaţiilor non-guvernamentale şi a asociaţiilor de voluntariat.

Punerea în circulaţie a monedei unice, euro, în anul 2002, a avut, de asemenea, un important impact psihologic. În prezent, mai mult de două treimi din cetăţenii Uniunii îşi gestionează bugetul personal şi economiile în euro. Datorită monedei unice, consumatorii au posibilitatea de a compara preţurile la bunuri şi servicii în diferite ţări ale Uniunii. Eliminarea controalelor vamale în statele membre ale Uniunii care au semnat Acordul Schengen (la care ar trebui să adere treptat toate statele UE) a creat cetăţenilor europeni sentimentul că aparţin unui spaţiu unitar.

„Nu coalizăm state, ci unim oameni‖, afirma Jean Monnet în 1952. Sensibilizarea opiniei publice cu privire la Uniunea Europeană şi implicarea cetăţenilor în activităţile acesteia reprezintă marea provocare la care trebuie să facă faţă instituţiile europene în prezent.

10. Libertate, securitate și justiție

Deschiderea frontierelor interne dintre statele UE reprezintă un mare avantaj pentru populaţia Uniunii, deoarece oamenii pot călători liber, fără a mai fi supuşi controalelor vamale.

Libera circulaţie pe teritoriul Uniunii trebuie însă să fie însoţită de întărirea controlului la frontierele externe ale UE pentru a combate în mod eficient traficul de droguri şi de persoane, criminalitatea organizată, imigraţia ilegală şi terorismul.

Statele membre UE cooperează în domeniul justiţiei şi domeniul poliţienesc cu scopul de a asigura o securitate sporită în Europa.

Cetăţenii europeni au dreptul de a trăi în libertate, fără frica persecuţiei sau a violenţei, pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Cu toate acestea, criminalitatea internaţională şi terorismul reprezintă unele din cele mai îngrijorătoare fenomene pentru europeanul de azi.

Integrarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne

10. Libertate, securitate și justiție  Deschiderea frontierelor interne dintre statele UE reprezintă un mare avantaj

nu a fost prevăzută în Tratatul de instituire

a Comunităţii Europene. Totuşi, în timp, a devenit clar faptul că libera circulaţie a persoanelor implică

necesitatea ca fiecare cetăţean să beneficieze de acelaşi grad de protecţie şi de acces la justiţie

oriunde pe teritoriul Uniunii. Astfel, a fost creat treptat un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,

modificând succesiv tratatele fondatoare prin Actul Unic European, Tratatul privind Uniunea

Europeană (Tratatul de la Maastricht) şi Tratatul de la Amsterdam.

I. Libera circulaţie

Libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul UE creează probleme de securitate statelor membre, deoarece acestea nu mai au control asupra graniţelor interne. În compensaţie, este necesară adoptarea unor măsuri pentru întărirea securităţii la graniţele externe ale Uniunii. De asemenea, se impune sporirea cooperării forţelor de poliţie şi autorităţilor judiciare în vederea combaterii criminalităţii transnaţionale care ar putea profita de libertatea de circulaţie.

Una dintre cele mai importante acţiuni pentru facilitarea circulaţiei pe teritoriul Uniunii s-a realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franţei, Germaniei, Luxemburgului şi Ţărilor de Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraş de frontieră din Luxemburg. Aceste state au hotărât să elimine controalele vamale asupra persoanelor, indiferent de naţionalitate, la frontierele lor comune, să armonizeze controalele la frontierele externe ale UE şi să adopte o politică comună în materie de vize. Aceste state au format, aşadar, o zonă fără frontiere interne cunoscută sub denumirea de spaţiu Schengen.

În prezent, acquis-ul Schengen a fost integrat complet în tratatele europene, iar spaţiul Schengen s-a extins treptat. Astfel, la sfârşitul anului 2007, acesta cuprindea toate statele membre ale Uniunii (mai puţin Bulgaria, Cipru, Irlanda, Regatul Unit şi România), dar şi Islanda şi Norvegia, care nu fac parte din UE, dar aplică normele Schengen în totalitatea lor.

II. Politica de azil şi imigraţie

Europa se mândreşte cu tradiţia sa umanitară de a primi străini şi de a oferi azil pentru refugiaţi. În prezent, guvernele statelor Uniunii Europene trebuie să facă faţă unui număr crescând de imigranţi, atât cu statut legal, cât şi ilegal, într-un spaţiu lipsit de frontiere interne.

Guvernele UE au hotărât armonizarea reglementărilor în acest domeniu, astfel încât cererile de azil să fie examinate conform unor principii de bază recunoscute în întreaga Uniune Europeană. În 1999,

statele Uniunii şi-au fixat ca obiectiv adoptarea unei proceduri comune în materie de azil

10. Libertate, securitate și justiție  Deschiderea frontierelor interne dintre statele UE reprezintă un mare avantaj

şi

acordarea unui statut egal pe tot cuprinsul Uniunii Europene persoanelor care au obţinut azilul. Au fost adoptate anumite măsuri tehnice, cum ar fi stabilirea unor standarde minime pentru acceptarea solicitanţilor de azil şi pentru acordarea statutului de refugiat.

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiaţi, cu un buget anual de 114 milioane de euro. În ciuda cooperării la scară largă dintre guvernele naţionale, crearea unei politici comune în materie de azil şi imigraţie rămâne un obiectiv nu a fost încă atins pe deplin.

III. Combaterea criminalităţii internaţionale şi a

terorismului

Pentru a crea o politică comună viabilă în materie de azil şi imigraţie, Uniunea Europeană trebuie să implementeze un sistem eficient de gestionare a fluxurilor de migraţie, de control la frontierele externe şi de prevenire a imigraţiei ilegale. Este necesar un efort susţinut pentru combaterea bandelor criminale care practică traficul de persoane şi care exploatează fiinţele vulnerabile, în special femeile şi copiii.

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiaţi, cu un buget anual de 114 milioane

Traficanţii de fiinţe umane îi exploatează pe cei vulnerabili – este

nevoie de un sistem de cooperare

internaţională pe linie de poliţie.

Criminalitatea organizată devine din ce în ce mai sofisticată şi acţionează în mod curent în reţele europene sau internaţionale. Terorismul a dovedit deja că poate lovi cu

brutalitate oriunde în lume.

În acest context, a fost creat

Sistemul de informaţii

Schengen (SIS)

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiaţi, cu un buget anual de 114 milioane

. Este

vorba despre o bază de date complexă care le permite forţelor poliţieneşti şi autorităţilor judiciare să facă schimb de informaţii despre bunuri furate, cum ar fi vehicule şi obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a emis un mandat de arestare sau o cerere de extrădare.

Una din cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este urmărirea fondurilor dobândite pe căi ilegale. Din acest motiv, cât şi pentru eliminarea surselor de finanţare a organizaţiilor criminale şi teroriste, UE a elaborat o legislaţie care urmăreşte combaterea spălării banilor.

Cea mai importantă realizare din ultimii ani în domeniul cooperării dintre forţele de ordine a fost

crearea Europol

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiaţi, cu un buget anual de 114 milioane

, un organism al Uniunii Europene cu sediul la Haga, care este format din

ofiţeri de poliţie şi funcţionari vamali. Aria de acţiune a Europol cuprinde: traficul de droguri şi de

vehicule furate, traficul de persoane, reţelele clandestine de imigraţie, exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, pornografia, falsificarea, traficul de material radioactiv şi nuclear, terorismul, spălarea banilor şi falsificarea monedei europene.

IV. Crearea unui spaţiu judiciar comun

În prezent, în Uniunea Europeană coexistă mai multe sisteme judiciare diferite. Dat fiind că obiectivul Uniunii este acela ca cetăţenii săi să împărtăşească aceeaşi concepţie despre justiţie, este necesară punerea în aplicare a unui sistem judiciar care să faciliteze viaţa de zi cu zi a europenilor.

Cel mai semnificativ exemplu de cooperare în domeniul judiciar este oferit de Eurojust

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiaţi, cu un buget anual de 114 milioane

, un

organism central de cooperare înfiinţat la Haga în anul 2003. Obiectivul său este acela de a facilita

cooperarea între autorităţile naţionale de urmărire penală în cazul investigaţiilor care implică mai multe

state membre.

Mandatul de arest european

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiaţi, cu un buget anual de 114 milioane

procedurile îndelungate de extrădare.

, în uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a înlocui

Caracterul transnaţional al criminalităţii şi terorismului impune crearea unei politici penale comune în Uniunea Europeană, deoarece definiţii diferite ale anumitor acte criminale pot compromite cooperarea

judiciară dintre state. Obiectivul este crearea unui cadru european comun de luptă împotriva terorismului pentru a putea garanta cetăţenilor un grad ridicat de protecţie şi pentru a favoriza cooperarea internaţională în acest domeniu.

În materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o legislaţie care să faciliteze aplicarea deciziilor judecătoreşti în cazuri transfrontaliere care implică divorţuri, separare de drept, custodia copiilor şi pensia alimentară, astfel încât hotărârile judecătoreşti emise într-unul din statele membre să fie aplicabile în oricare alt stat membru. Uniunea Europeană a pus în aplicare proceduri comune pentru simplificarea şi accelerarea soluţionării litigiilor transfrontaliere în cazul unor acţiuni civile de amploare redusă şi indubitabile, cum ar fi recuperarea creanţelor şi falimentul.

11. Care este rolul Uniunii Europene pe scena mondială?

Influenţa Uniunii Europene pe scena mondială creşte ori de câte ori vorbeşte la unison în problematica internaţională. Negocierile comerciale sunt un bun exemplu în

acest sens.

În domeniul apărării, fiecare stat rămâne suveran, fie că este membru NATO sau

neutru. Cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene dezvoltă cooperarea militară în vederea misiunilor de menţinere a păcii. Din motive istorice şi de apropiere geografică, sudul Mediteranei şi Africa sunt regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o atenţie sporită (politici privind ajutorul pentru dezvoltare, preferinţe comerciale, ajutor alimentar şi drepturile omului).

Pe plan economic, comercial şi monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere mondială. Acest gigant economic rămâne totuşi, pentru unii, un „pitic politic‖. Aceasta este, bineînţeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influenţă considerabilă în cadrul organizaţiilor internaţionale cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), organismele specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), şi în cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul înconjurător şi dezvoltare.

Nu este mai puţin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe progrese de făcut pe plan diplomatic şi politic, înainte de a se putea exprima la unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea şi stabilitatea, relaţiile cu Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu şi rolul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Mai mult, sistemele militare de apărare, piatra de temelie a suveranităţii naţionale, rămân sub autoritatea guvernelor naţionale, ale căror legături s-au sudat în interiorul unor alianţe precum NATO.

I. O politică de apărare comună embrionară

Politica externă şi de securitate comună

11. Care este rolul Uniunii Europene pe scena mondial ă ?  Influenţa Uniunii Europene pe

(PESC) şi politica europeană de securitate şi

apărare (PESA), introduse de Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) şi Nisa (2001), definesc principalele obiective ale Uniunii în domeniul apărării. Pe aceste premise, Uniunea Europeană şi-a dezvoltat „cel de-al doilea pilon‖, reunind ansamblul sectoarelor politice în care se aplică metodele interguvernamentale şi în care Comisia Europeană şi Parlamentul European joacă un rol marginal. Deciziile în acest domeniu sunt luate prin consens, cu toate că fiecare stat are dreptul de

veto.

(a) Peisajul politic şi strategic în 2006

Adeziunea aproape simultană la NATO şi UE a fostelor ţări comuniste şi orientarea pacifistă adoptată de Rusia au pus capăt la mai bine de o jumătate de secol de război rece. Continentul european conlucrează la menţinerea păcii, iar ţările europene cooperează pentru a lupta împotriva criminalităţii internaţionale, traficului de fiinţe umane, imigraţiei ilegale şi spălării de bani.

Uniunea Europeană extinsă a încheiat acorduri de parteneriat cu vecinii săi, dintre care unii, pe

termen mediu, au perspectiva de a adera la UE.

Statele Unite ale Americii au acceptat ca, pentru acţiuni militare în care soldaţii americani nu sunt implicaţi, Europa să poată utiliza o parte din capacităţile logistice ale NATO, cum ar fi reţelele de informaţii, de comunicaţii, de detecţie, echipamentele de comandă şi transport.

Violenţa teroristă ce a zguduit lumea începând cu atacurile din New York şi Washington din 11 septembrie 2001 şi continuând cu atentatele cu bombă de la Madrid în 2004 şi Londra în 2005 au modificat profund peisajul strategic. Ţările europene trebuie să colaboreze mai strâns pentru căutarea de informaţii care să ajute la neutralizarea instigatorilor şi teroriştilor care vor să comită atentate.

Cooperarea cu Statele Unite ale Americii şi cu toate ţările care sprijină democraţia şi drepturile omului depăşeşte astăzi cadrul alianţelor defensive tradiţionale.

Cooperarea cu Statele Unite ale Americii şi cu toate ţările care sprijină democraţia şi drepturile omuluiJavier Solana a fost numit în 1999 Înalt Reprezentant pentru Politica externă şi de securitate comună (PESC). Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de creare a unei politici de securitate şi apărare europeană , în scopul desfăşurării unei forţe de reacţie rapidă sprijinită naval şi aerian şi susţinerii acesteia timp de un an. Această forţă de reacţie rapidă nu va fi încă o adevărată armată europeană. În schimb, va fi formată din contingentele forţelor armate ale fiecărei naţiuni. Cu toate acestea, după constituirea Comitetului politic şi de securitate (CPS), a Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) şi a Statului major militar al Uniunii Europene (EUMS), sub autoritatea Consiliului şi situat la Bruxelles, Uniunea are deja instrumentele politice şi militare p entru a efectua misiunile pe care şi le - a propus: misiuni umanitare în afara Europei, operaţiuni de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestionare a crizelor. Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă şi mai sofisticată, guvernele UE consideră că este imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea armelor. Mai mult decât atât, dacă forţele lor armate trebuie să execute misiuni în comun, sistemele lor trebuie să fie interoperaţionale, iar echipamentele suficient de standardizate. Consiliul European de la Tesalonic a decis, în 2003, să creeze o Agenţie Europeană pentru Apărare . Din 2003, UE a întreprins o serie de misiuni de menţinere a păcii şi de gestionare a crizelor. Cea mai importantă dintre acestea a fost în Bosnia şi Herţegovina, unde misiunea de 7 000 de soldaţi condusă de Uniunea Europeană (EUFOR), a înlocuit în decembrie 2004 trupele NATO de menţinere a păcii. II. O politică comercială deschisă către lume Uniunea Europeană sprijină sistemul de reguli al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică şi transparenţă în desfăşurarea comerţului mondial. OMC stabileşte condiţiile prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preţ), prin care exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru soluţionarea disputelor care apar între doi sau mai mulţi parteneri comerciali. Politica comercială The EU’s a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul său generalizat al preferinţelor vamale (SGP), UE a garantat accesul preferenţial pe pieţele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor provenind din ţările în curs de dezvoltare şi din economii în tranziţie. Se merge chiar mai departe pentru cele mai sărace 49 de ţări din lume. Exporturile lor - cu excepţia armelor - pot beneficia integral de acces pe pieţele UE, fără taxe vamale, în cadrul unui program lansat în 2001. " id="pdf-obj-34-4" src="pdf-obj-34-4.jpg">

Întinderea unei mâini de ajutor – soldaţii UE contribuie prin eforturi la menţinerea păcii în Congo.

(b) Realizări concrete pentru securitate şi apărare

În temeiul Tratatului de la Amsterdam, Javier Solana a fost numit în 1999 Înalt Reprezentant pentru Politica

externă şi de securitate comună

(PESC).

Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de creare a

unei politici de securitate şi apărare europeană, în scopul desfăşurării unei forţe de reacţie rapidă sprijinită naval şi aerian şi susţinerii acesteia timp de un an. Această forţă de reacţie rapidă nu va fi încă o adevărată armată europeană. În schimb, va fi formată din contingentele forţelor armate ale fiecărei naţiuni.

Cu toate acestea, după constituirea Comitetului politic şi de securitate (CPS), a Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) şi a Statului major militar al Uniunii Europene (EUMS), sub autoritatea

Consiliului şi situat la Bruxelles, Uniunea are deja instrumentele politice şi militare pentru a efectua misiunile pe care şi le-a propus: misiuni umanitare în afara Europei, operaţiuni de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestionare a crizelor.

Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă şi mai sofisticată, guvernele UE consideră că este imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea armelor. Mai mult decât atât, dacă forţele lor armate trebuie să execute misiuni în comun, sistemele lor trebuie să fie interoperaţionale, iar echipamentele suficient de standardizate. Consiliul European de la Tesalonic a decis, în 2003, să

creeze o Agenţie Europeană pentru Apărare

.
.

Din 2003, UE a întreprins o serie de misiuni de menţinere a păcii şi de gestionare a crizelor. Cea mai importantă dintre acestea a fost în Bosnia şi Herţegovina, unde misiunea de 7 000 de soldaţi condusă de Uniunea Europeană (EUFOR), a înlocuit în decembrie 2004 trupele NATO de menţinere a păcii.

II. O politică comercială deschisă către lume

Uniunea Europeană sprijină sistemul de reguli al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică şi transparenţă în desfăşurarea comerţului mondial. OMC stabileşte condiţiile prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preţ), prin care exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru soluţionarea disputelor care apar între doi sau mai mulţi parteneri comerciali.

Politica comercială The EU’s

Cooperarea cu Statele Unite ale Americii şi cu toate ţările care sprijină democraţia şi drepturile omuluiJavier Solana a fost numit în 1999 Înalt Reprezentant pentru Politica externă şi de securitate comună (PESC). Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de creare a unei politici de securitate şi apărare europeană , în scopul desfăşurării unei forţe de reacţie rapidă sprijinită naval şi aerian şi susţinerii acesteia timp de un an. Această forţă de reacţie rapidă nu va fi încă o adevărată armată europeană. În schimb, va fi formată din contingentele forţelor armate ale fiecărei naţiuni. Cu toate acestea, după constituirea Comitetului politic şi de securitate (CPS), a Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) şi a Statului major militar al Uniunii Europene (EUMS), sub autoritatea Consiliului şi situat la Bruxelles, Uniunea are deja instrumentele politice şi militare p entru a efectua misiunile pe care şi le - a propus: misiuni umanitare în afara Europei, operaţiuni de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestionare a crizelor. Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă şi mai sofisticată, guvernele UE consideră că este imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea armelor. Mai mult decât atât, dacă forţele lor armate trebuie să execute misiuni în comun, sistemele lor trebuie să fie interoperaţionale, iar echipamentele suficient de standardizate. Consiliul European de la Tesalonic a decis, în 2003, să creeze o Agenţie Europeană pentru Apărare . Din 2003, UE a întreprins o serie de misiuni de menţinere a păcii şi de gestionare a crizelor. Cea mai importantă dintre acestea a fost în Bosnia şi Herţegovina, unde misiunea de 7 000 de soldaţi condusă de Uniunea Europeană (EUFOR), a înlocuit în decembrie 2004 trupele NATO de menţinere a păcii. II. O politică comercială deschisă către lume Uniunea Europeană sprijină sistemul de reguli al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică şi transparenţă în desfăşurarea comerţului mondial. OMC stabileşte condiţiile prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preţ), prin care exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru soluţionarea disputelor care apar între doi sau mai mulţi parteneri comerciali. Politica comercială The EU’s a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul său generalizat al preferinţelor vamale (SGP), UE a garantat accesul preferenţial pe pieţele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor provenind din ţările în curs de dezvoltare şi din economii în tranziţie. Se merge chiar mai departe pentru cele mai sărace 49 de ţări din lume. Exporturile lor - cu excepţia armelor - pot beneficia integral de acces pe pieţele UE, fără taxe vamale, în cadrul unui program lansat în 2001. " id="pdf-obj-34-54" src="pdf-obj-34-54.jpg">

a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin

sistemul său generalizat al preferinţelor vamale (SGP), UE a garantat accesul preferenţial pe pieţele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor provenind din ţările în curs de

dezvoltare şi din economii în tranziţie. Se merge chiar mai departe pentru cele mai sărace 49 de ţări din lume. Exporturile lor - cu excepţia armelor - pot beneficia integral de acces pe pieţele UE, fără taxe vamale, în cadrul unui program lansat în 2001.

Vinul este unul din principalele bunuri de export ale Uniunii către cel mai important partener comercial

Vinul este unul din principalele bunuri de

export ale Uniunii către cel

mai important partener comercial al său,

Statele Unite.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuşi acorduri comerciale specifice cu

principalii săi parteneri comerciali din rândul ţărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii şi Japonia. În acest caz, relaţiile comerciale sunt

gestionate prin intermediul mecanismelor OMC. Statele Unite ale

Americii şi Uniunea Europeană caută să dezvolte relaţii bazate pe egalitate şi parteneriat. Cu toate acestea, ţările membre ale UE nu sunt întotdeauna de acord asupra tipului de legături diplomatice, politice şi militare ce trebuie stabilite cu Statele Unite.

Uniunea Europeană îşi extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părţi ale lumii, cum sunt cele din America Latină, America Centrală, China sau India. Acordurile comerciale cu aceste ţări includ, de asemenea, cooperări de ordin tehnic şi cultural.

III. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi ţările mediteraneene

Dată fiind apropierea lor geografică, afinităţile istorice şi culturale, precum şi fluxurile migratoare prezente şi viitoare, ţările din sudul Mediteranei sunt parteneri de primă importanţă. Iată de ce UE a ales tradiţional să urmeze o politică de integrare regională.

În cadrul Conferinţei de la Barcelona din noiembrie 1995, la care au participat toate ţările membre UE şi ţările mediteraneene (excepţie făcând Albania, Libia şi ţările din fosta Iugoslavie) Uniunea Europeană a pus bazele unui nou parteneriat euro-mediteraneean. Această conferinţă a făcut posibilă definirea unui nou parteneriat care să cuprindă:

dialogul politic între ţările participante şi un parteneriat de securitate bazat, în special, pe mecanismul controlului armelor şi pe rezolvarea pe cale paşnică a conflictelor;

consolidarea relaţiilor economice şi comerciale între cele două regiuni: cheia către aceasta este crearea unei zone de liber schimb euro-mediteraneene până în 2010;

parteneriate în domeniile social şi cultural.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea Europeană acordă ajutoare financiare către ţările mediteraneene, în valoare de 5,3 miliarde de euro. Pentru perioada bugetară 2007-2013, Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat (ENPI) decurge din şi se contopeşte cu programul de sine stătător, anterior program de sprijin pentru întrajutorarea ţărilor mediteraneene şi a ţărilor învecinate, dintre statele apărute după destrămarea fostei Uniuni Sovietice.

IV. Africa

Relaţiile dintre Europa şi Africa subsahariană datează de multă vreme. În conformitate cu Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile şi teritoriile de peste mări ale unor state membre au devenit asociate ale Comunităţii. Procesul de decolonizare de la începutul anilor 60 a schimbat această legătură într-o asociaţie diferită, între state suverane.

Una dintre priorităţile Uniunii este să asigure accesul tuturor la o apă potabilă curată. Acordul de

Una dintre priorităţile Uniunii este să asigure accesul

tuturor

la o apă potabilă curată.

Acordul de la Cotonou

Una dintre priorităţile Uniunii este să asigure accesul tuturor la o apă potabilă curată. Acordul de

, semnat în anul 2000 la Cotonou, capitala statului Benin, marchează o nouă etapă in politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre Uniunea Europeană şi ţările din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) este de departe cel mai ambiţios şi mai vast acord încheiat vreodată între ţăril dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare. El a succedat Convenţiei de la Lomé, semnată în 1975 la Lomé, capitala statului Togo, iar apoi a fost treptat adus la zi.

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistenţă şi de schimb comercial a rămas acelaşi cu cel semnat la Convenţia de la Lomé: este vorba de a „promova şi de a accelera dezvoltarea economică, culturală şi socială a ţărilor ACP şi de a consolida şi diversifica relaţiile lor [cu Uniunea Europeană şi statele sale membre] în spiritul solidarităţii şi interesului reciproc‖.

Noul acord merge mult mai departe în comparaţie cu acordurile anterioare, din moment ce s-a trecut de la relaţii comerciale fondate pe accesul pe piaţă la relaţii comerciale într-un sens mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face faţă problemelor cauzate de încălcarea

drepturilor omului.

Uniunea Europeană a acordat concesiuni comerciale speciale ţărilor mai puţin dezvoltate, dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Practic. din 2005, acestea pot exporta liber toate tipurile de produse pe pieţele UE, în regim de scutire vamală. Fondul European de Dezvoltare finanţează programele de sprijin destinate ACP, graţie unui buget anual de 2 - 3 miliarde de euro.

12. Care este viitorul Europei?

Integrarea europeană va continua în domeniile în care statele membre consideră că

este în interesul lor să lucreze împreună în cadrul european tradiţional (în chestiuni referitoare la globalizarea comerţului, piaţa unică, dezvoltarea regională şi socială, cercetarea şi dezvoltarea, măsurile de promovare a creşterii economice şi ocupării forţei de muncă şi multe altele). Procesul instituţional al actualizării regulilor de coordonare a relaţiilor dintre ţările membre şi UE şi între UE şi cetăţenii săi a fost finalizat de curând. Liderii Uniunii Europene au semnat un nou tratat, Tratatul de la Lisabona. Odată ce va fi ratificat de toate statele membre, acest tratat urmează să pună la dispoziţia Uniunii cadrul legislativ şi instrumentele juridice necesare pentru a aborda provocările viitoare şi pentru a răspunde cerinţelor cetăţenilor.

„Va veni o zi când toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile lor distincte sau glorioasele lor individualităţi, vor fuziona într-o unitate superioară formând astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi.‖

A trebuit să treacă mai mult de un secol până când profeţia lui Victor Hugo, rostită în 1849, să devină realitate. Două războaie mondiale şi numeroase alte conflicte intraeuropene ce au cauzat milioane de morţi au jalonat această perioadă şi au făcut uneori să se piardă orice speranţă. Astăzi, primul deceniu al secolului XXI se deschide sub cele mai bune auspicii, însă aduce Europei noi dificultăţi şi provocări.

Extinderea de amploare a Uniunii Europene a continuat. Cum a subliniat un politician al unui nou stat

membru, „În sfârşit, Europa a reuşit să împace istoria cu geografia sa‖. În viitor, Uniunea Europeană va continua să se extindă. Între timp, liderii Uniunii, în acord cu opinia publică, vor trebui să definească limitele frontierelor UE, care vor fi geografice, politice şi culturale.

Uniunea Europeană este fondată pe un pact între naţiuni suverane care au decis să împartă un destin comun şi să exercite împreună o parte a suveranităţii lor. Sunt abordate aspecte care au o deosebită importanţă pentru europeni: pace, bunăstare economică, securitate, democraţie participativă, justiţie şi solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi consolidat şi confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de miliard de persoane au ales să trăiască în statul de drept, în armonie cu valorile seculare în centrul cărora se situează omul şi demnitatea sa.

Actuala revoluţie tehnologică transformă radical viaţa în lumea industrializată, inclusiv în Europa. Esenţial este să se înţeleagă că aceste noi provocări au dimensiuni ce depăşesc frontierele tradiţionale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic, dinamismul economic, solidaritatea socială şi răspunsurile etice ce trebuie aduse progresului înregistrat de ştiinţele vieţii nu pot fi tratate mai eficient la nivel naţional. Trebuie, de asemenea, să arătăm respect generaţiilor viitoare.

12. Care este viitorul Europei?  Integrarea europeană va continua în domeniile în care statele membre

Europa – o piaţă a ideilor.

Procesul integrării europene afectează acum întregul

continent, care, la rândul lui,

face parte dintr-o lume în

evoluţie rapidă şi radicală, planeta fiind în căutarea

punctelor sale de echilibru.

Relaţiile cu lumea islamică, foametea şi bolile din Africa,

tendinţele unilaterale în Statele

Unite ale Americii, dezvoltarea dinamică a economiei în Asia sau relocarea globală a industriilor şi locurilor de muncă sunt tot atâtea evenimente ce afectează Europa. Europa nu numai că trebuie să se concentreze asupra propriei dezvoltări, dar în acelaşi timp trebuie să ia parte la procesul de globalizare.

Instituţiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a putea face faţă creşterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu creşterea numărului de state membre, cresc şi forţele centrifugale ce ameninţă o implozie a sistemului. Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se şteargă în faţa priorităţilor pe termen lung. Iată de ce protagoniştii acestei aventuri fără precedent trebuie să îşi asume responsabilităţile, acţionând în aşa fel încât ansamblul instituţional european să continue să funcţioneze eficient. Orice reformă decisivă a sistemului comunitar actual trebuie să garanteze pluralitatea şi respectul diferenţelor ce constituie bogăţia naţiunilor Europei. Reformele trebuie, de asemenea, să se concentreze pe procesul decizional. Căutarea sistematică a acordurilor unanime va duce în cele din urmă la paralizie. Numai un sistem politic şi juridic echilibrat şi fondat pe principiul votului cu majoritate calificată va putea funcţiona.

Modificările necesare pentru adaptarea structurii Uniunii, iniţial proiectată pentru şase membri, la numărul actual de 27 de state membre, au fost încorporate în Tratatul de la Lisabona. Tratatul a fost adoptat în 2007, însă nu va intra în vigoare decât după ce toate statele membre îl vor ratifica. Acesta va aduce mai multă democraţie şi transparenţă, va introduce metode de lucru şi reguli de votare simplificate, ne va garanta drepturile noastre fundamentale prin consacrarea acestora într-o cartă şi va permite UE să se exprime cu o singură voce în privinţa problematicilor internaţionale.

Tratatul de la Lisabona Istoric

Pentru a face faţă provocărilor ocazionate de aderarea noilor membri din Europa Centrală şi de Est, Consiliul European a convocat o Convenţie, în decembrie 2001, însărcinată cu elaborarea unui proiect de tratat constituţional.

Lucrările Convenţiei s-au încheiat în iunie 2003. Tratatul a fost semnat de către liderii UE la Roma, în octombrie 2004, şi a fost trimis tuturor statelor membre pentru ratificare.

Deşi majoritatea ţărilor Uniunii Europene ratificaseră Tratatul, acesta a fost respins de către electoratul francez şi olandez în mai şi respectiv iunie 2005.

În consecinţă, procesul de reformă a fost suspendat timp de 18 luni, până când a fost negociat un tratat de reformă pe parcursul anului 2007, semnat de către şefii de stat şi de guvern din UE la Lisabona , în decembrie 2007. În prezent, Tratatul de la Lisabona este în curs de ratificare de către statele membre şi se speră că va intra în vigoare înainte de următoarele alegeri pentru Parlamentul European din iunie 2009.

Principalele dispoziţii ale Tratatului

Consolidarea puterii legislative şi bugetare a Parlamentului European.

Investirea parlamentelor naţionale cu competenţe pentru a se asigura respectarea principiului subsidiarităţii.

Creşterea numărului de domenii în care se aplică votul cu majoritate calificată

în Consiliul UE.

Definirea mai clară a repartizării competenţelor şi responsabilităţilor între Uniunea Europeană şi ţările membre.

Includerea în Tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale obligatorie din punct de

vedere juridic, care garantează libertăţile şi drepturile cetăţenilor europeni. Alegerea unui preşedinte al Consiliului European cu un mandat de doi ani şi

jumătate, reînnoibil o singură dată.

Crearea unui nou post de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe

 Crearea unui nou post de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de

şi Politica de Securitate pentru a se consolida impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunilor externe ale UE.

 Crearea unui nou post de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de