Sunteți pe pagina 1din 82

COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ

1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COOPERAREA
POLIŢIENEASCĂ

Istoria cooperării poliţieneşti internaţionale

Activitatea poliţienească internaţională nu este o invenţie a lumii


contemporane, ci datează din timpul formării statelor moderne.
Primele forme de cooperare poliţienească sunt atestate la începutul secolului
al XIX-lea şi au avut caracter politic, distinct de realizarea unor obiective
privind criminalitatea şi au fost limitate în timp, lipsindu-le organizarea
internaţională a acestui tip de cooperare. Organizaţiile poliţieneşti
cu reprezentare la nivel internaţional nu au fost formate până când
instituţiile de poliţie naţionale nu au devenit suficient de autonome de
centrele politice ale statelor naţionale şi nu au avut propriul lor aparat
birocratic. Atunci când condiţia structurală a autonomiei instituţionale a
fost realizată, instituţiile naţionale de poliţie au început să colaboreze cu
alte instituţii similare din alte state, pentru a schimba concepte cu privire
la dezvoltarea şi controlul criminalităţii internaţionale. Astfel, formele
de cooperare poliţienească care, în secolul al XIX-lea au fost
orientate către protecţia regimurilor politice autocratice existente, în
special pe continentul european, vor conduce la constituirea, în 1923,
a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, organizaţie cunoscută
astăzi ca Interpol.
În secolul XX, instituţiile poliţieneşti americane nu au jucat un rol
deosebit în dezvoltarea unor modele de cooperare interstatale semnificative.
Dimensiunea internaţională a cooperării poliţiilor americane se rezuma
la contextul politic, caracterizat prin realizarea unor obiective asociate
cu sclavia, imigrarea şi formarea graniţelor statelor din America de
Nord. În Europa, practica cooperării poliţieneşti apare după mijlocul

2
secolului al XIX-lea, având ca scop politic protecţia regimurilor
conservatoriste de activităţile subversive, anarhiste. Cel mai bun exemplu
îl constituie cazul Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane, o
organizaţie poliţienească internaţională care a activat din 1851 până în
1866, pentru a suprima opoziţia politică a anarhiştilor, democraţilor şi
socialiştilor. Uniunea a fost special creată pentru instituirea unor sisteme
de schimb de informaţii între membri cu ajutorul unor formulare sau
în cadrul întâlnirilor poliţieneşti. Însă Uniunea nu a reuşit decât atragerea
unui număr de şapte poliţii ce reprezentau state vorbitoare de limba germană,
constituite politic într-o formă federală.
Deoarece organizarea poliţienească a fost strâns legată de dimensiunea
politică a statului, declanşarea ostilităţilor între Prusia şi Austria a
însemnat şi sfârşitul Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, incidentele violente susţinute
de ideile politice radicale au determinat regimurile autocratice din
Europa să accelereze activitatea de cooperare poliţienească
internaţională. La 10 septembrie 1898, Regina Elisabeta a Austriei a
fost ucisă de un anarhist italian pe nume Luigi Lucheni, fapt ce a
determinat creşterea îngrijorărilor claselor politice cu privire la activităţile
anarhiste. În mai puţin de trei săptămâni, la 29 septembrie 1898,
guvernul italian a organizat o conferinţă internaţională la Roma
pentru a organiza lupta antianarhistă.
Conferinţa Internaţională de la Roma pentru Apărarea Socială
Împotriva Anarhiştilor a fost organizată în perioada 24 noiembrie – 21
decembrie 1898 şi au participat peste 54 de delegaţi din 21 de ţări
europene. În protocolul final al Conferinţei, anarhismul a fost definit
ca fiind orice act care foloseşte mijloace violente pentru a distruge
organizarea societăţii. Cu privire la activitatea specifică poliţiei, protocolul
3
de la Roma a inclus planuri de încurajare a forţelor de poliţie de a supraveghea
anarhiştii şi de a schimba informaţii între poliţiile naţionale. Tot cu această
ocazie a fost adoptată metoda de identificare a portretului vorbit şi au fost
stipulate prevederi referitoare la extrădarea persoanelor implicate în crime şi
răpiri ale unor personalităţi politice.
În martie 1904, invocându-se asasinarea preşedintelui american
McKenley, din septembrie 1901, de către un anarhist, autorităţile din
Rusia au organizat la St. Petersburg a doua conferinţă antianarhistă,
unde peste zece ţări au fost de acord cu semnarea Protocolului Secret
pentru Războiul Internaţional asupra Anarhismului.
Deşi la nivel internaţional se semnaseră două protocoale, foarte
puţine ţări au introdus în legislaţia naţională prevederi referitoare la
anarhism. Cu atât mai puţin se putea crea contextul politic internaţional
pentru realizarea unei structuri internaţionale pentru schimbul de informaţii
cu privire la anarhişti.
Alături de anarhism, atenţia lumii internaţionale a fost atrasă şi de
“sclavia albă”, termen folosit în acea perioadă pentru a denigra prostituţia.
Prima conferinţă internaţională cu privire la sclavia albă a fost organizată
de către autorităţile franceze la Paris, în 15 iulie 1902. Urmare a întâlnirii de la
Paris, în 1904, Înţelegerea Internaţională pentru Eliminarea Traficului de
Sclavie Albă a fost semnată de douăsprezece guverne ale statelor
europene. Statele Unite, deşi nu au semnat înţelegerea, au aplicat prevederile
ei. La 4 mai 1910, înţelegerea a fost resemnată de 13 ţări europene.
Deşi eficienţa în lupta împotriva sclaviei albe nu a avut rezultate
semnificative, abordarea la nivel internaţional a unei probleme
nonpolitice a oferit un cadru de cooperare a forţelor poliţieneşti
naţionale, care devin din ce în ce mai autonome de clasa politică.

4
Conform argumentării susţinute de sociologul Deflem Mathieu,
organizarea poliţienească internaţională este un rezultat al creşterii
autonomiei structurale în cadrul statului naţional, prin dezvoltarea
propriei birocraţii instituţionale, prin desprinderea scopurilor activităţii
poliţieneşti de interesele clasei politice şi prin apariţia temelor cu caracter
internaţional pentru facilitarea dialogului de specialitate. „Cu cât este mai
mare distanţa pe care instituţiile naţionale de poliţie au câştigat-o în
poziţionarea independenţei faţă de centrele lor politice, cu atât este mai
mare şansa ca aceste instituţii să poată dezvolta cooperarea internaţională” .
În România, autonomia organelor poliţieneşti faţă de clasa politică
se realizează prin intrarea în vigoare a primei legi organice privind
organizarea poliţienească, respectiv Legea organizării Poliţiei
Generale a Statului din 1 aprilie 1903. Elaborată de ministrul de
interne Vasile Lascăr, legea preciza atribuţiile şi stabilea competenţele
personalului poliţiei şi instituia principiul stabilităţii organelor
poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice. Referitor la acest
fapt, Vasile Lascăr afirma: „Noi voim ca agenţii de poliţie să fie la
ordinele legii, să facă nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le
ordonă”.
Începutul secolului XX oferă premisele necesare dezvoltării
cooperării poliţieneşti internaţionale. Deşi multe încercări de
internaţionalizare nu au fost reuşite, cert este că dimensiunea
internaţională a criminalităţii se manifesta, iar necesitatea de reacţie era
afirmată.
Prima iniţiativă de a crea o organizaţie poliţienească
internaţională, care să-şi desfăşoare activitatea cu privire la scopuri
nonpolitice, a fost adoptată la Primul Congres al Poliţiei Criminale
Internaţionale de lan Monaco, din 1914. Deşi obiectivele Congresului se
5
circumscriau obligaţiilor de combatere a criminalităţii, noua instituţie
internaţională nu a fost constituită deoarece participanţii nu au fost
poliţişti, ci oameni politici şi jurişti, care au purtat discuţiile doar cu
privire la cadrul dreptului internaţional care să asigure procedurile de
extrădare şi alte măsuri specifice.
Încercări de organizare poliţienească internaţională s-au realizat
şi pe teritoriul american, însă au fost orientate către dezvol tarea
relaţiilor de prietenie între forţele de poliţie şi mai puţin către obiective
profesionale de reducere a criminalităţii. Astfel, au fost organizate
conferinţe internaţionale la Buenos Aires, în 1905 şi 1920, şi la Sao Paolo în
1912.
Probabil cea mai importantă organizaţie internaţională de
cooperare poliţienească este Interpol – Comisia Internaţională de Poliţie
Criminală – care a fost fondată în 1923 la Congresul Poliţienesc
Internaţional de la Viena, nu cao iniţiativă diplomatică, ci ca o iniţiativă
independentă, luată de reprezentanţii poliţiilor naţionale din diferite
ţări, în principal din Europa. Percepţia specialiştilor cu privire la
creşterea ratei criminalităţii a fost una din condiţiile ce au favorizat
constituirea unei organizaţii de cooperare poliţienească internaţională.
„Statisticile furnizate de oficiali la întâlnire au confirmat necesitatea unui
răspuns adecvat al poliţiei şi, în acelaşi timp, similitudinea de probleme

cu care poliţiile europene se confruntau” Marea majoritate a participanţilor


şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la abilitatea crescândă a
criminalilor.
Comisia a fost realizată fără semnarea unui tratat internaţional sau
document cu caracter legal, iar activitatea se planifica la diferite
întâlniri sau prin corespondenţă între şefii structurilor poliţieneşti, fără

6
controlul politic naţional. Pentru o perioadă lungă de timp nu au existat o
recunoaştere internaţională a acestei organizări poliţieneşti şi o procedură
legală de a fi membru. Pentru prima dată, conducerea a fost stabilită la
Viena, unde poliţia dispunea de facilităţi avansate în munca
poliţienească. La sediul central erau divizii specializate de identificare a
paşapoarelor furate şi de evidenţă a amprentelor şi fotografiilor. Cele
mai importante dezvoltări realizate de Comisie au fost mijloacele de
comunicare directă poliţist-poliţist, precum şi reţeaua de radio şi publicaţiile
de specialitate.
Existenţa unei organizaţii profesionale poliţieneşti la nivel
internaţional, cum este Comisia Internaţională de Poliţie Criminală
într-un mediu politic eterogen precum cel din prima jumătate a
secolului al XX-lea, se datorează în principal caracterului pur
poliţienesc al activităţilor desfăşurate sub egida sa şi a dimensiunii
internaţionale a criminalităţii care devenea din ce în ce mai conştientă
pentru instituţiile statului. Natura apolitică a Comisiei Internaţionale a
Poliţiei Criminale a fost readusă în discuţie odată cu expansiunea
nazistă în Europa, dar de data aceasta, ca mecanism de control al
regimurilor politice. Astfel, după anexarea Austriei din 1938 şi
instituirea regimului nazist, preşedinţia Comisiei a fost luată de un
oficial german care a mutat sediul la Berlin, sub controlul
structurilor SS. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat şi
reforma Comisiei care, începând din 1946, urmare a deciziei reuniunii
poliţieneşti din Bruxelles – Belgia şi-a mutat sediul la Lyon – Franţa.
Din acel moment, Interpol s-a extins ajungând în prezent la peste 180 de
membri.

7
Cooperarea poliţienească în cadrul Uniunii Europene
Cooperarea poliţienească în cadrul Comunităţii Europene nu are
acelaşi parcurs istoric ca şi instituţiile europene (cadrul Cronologie). Tratatul
de la Roma din 25 martie 1957 a pus bazele Comunităţii Economice Europene
şi mai puţin a avut în vedere cooperarea judiciară şi, în special, cea
poliţienească, însă a facilitat dialogul şi a creat premisele unor forme de
cooperare, tocmai prin crearea unui spaţiu economic comun. De fapt, cooperarea
vamală şi cea judiciară în materie civilă se dezvoltă începând cu anii ’60, iar în
anii ’70, urmare a conştientizării ameninţărilor euroterorismului se intensifică
şi cooperarea în materie penală precum şi cea poliţienească.
În anul 1975 a fost iniţiat un grup informal denumit Grupul TREVI, cu
scopul de a asigura cooperarea în lupta împotriva terori smului. În acest
context, preşedintele francez, Giscard d’Estaing propune crearea „spaţiului
judiciar european în materie penală”, pentru statele membre ale Comunităţii
Europene. Această idee urmărea să intensifice cooperarea judiciară în materie
penală, care deja exista într-un cadru mai larg, respectiv cel al Consiliului
Europei. Această iniţiativă nu a reuşit să ofere premisele creării unei
instituţii de cooperare internaţionale datorită opoziţiei Olandei care considera
necesară menţinerea monopolului de către Consiliul Europei, în materie de
cooperare judiciară.

Cadru: CRONOLOGIE

– iunie 1976: prima întâlnire a Gruplui Trevi;


– iunie 1985: semnarea primului acord Schengen de către cinci State
Membre;
– iunie 1990: semnarea Convenţiei Schengen;

8
– februarie 1992: semnarea Tratatului Uniunii Europene (Tratatul de la
Maastricht);
- martie 1995: aplicarea Convenţiei Schengen în şase State Membre;
– octombrie 1997: semnarea Tratatului de la Amsterdam;
– mai 1999: se aplică Tratatul de la Amsterdam;
– octombrie 1999: Consiliul European de la Tampere;
– decembrie 2000: proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale;
– februarie 2001: semnarea Tratatului de la Nice şi adoptarea Cartei
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene;
– septembrie 2001: Consiliul aprobă planul de acţiune european de luptă
împotriva terorismului, care va fi revizuit după atacurile de la Madrid, din 2004;
– februarie 2002: a fost înfiinţat Eurojust, cu sediul la Haga;
– iunie 2002: Consiliul adoptă Decizia cadru pentru mandatul de arestare
european;
– ianuarie 2003: baza de date Eurodac a devenit operaţională
– februarie 2003: se aplică Tratatul de la Nice;
– iulie 2003: concluziile Convenţiei cu privire la viitorul Europei, ce au
realizat pasul către Constituţia Europei;
– iunie 2004: adoptarea Constituţiei Europene de şefii statelor sau de
guverne;
– octombrie 2004: semnarea Constituţiei Europene.
Precum într-un joc de domino, necesitatea realizării cooperării
internaţionale apare odată cu intensificarea ameninţărilor privind creşterea
criminalităţii şi a riscurilor, datorită creării pieţei europene, care a presupus
eliminarea controalelor de la frontierele interne. Pentru evitarea problemelor
legate de securitate după adoptarea Actului Unic European, în 1986, eliminarea
controalelor interne a fost un proces desfăşurat în paralel cu intensificarea
cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
9
Dezideratele cooperării judiciare şi a celei poliţieneşti se realizează,
începând cu 1970, sub necesitatea cooperării în faţa ameninţărilor comune şi
capătă cadrul legal formal prin constituirea celui de-al treilea pilon Justiţie şi
Afaceri Interne (JAI). Politica JAI a fost prevăzută în cadrul Tratatului de la
Maastricht şi a fost dezvoltată, în forma cea mai avansată, în Constituţia
Europeană.
Primii paşi către cooperarea poliţienească s-au făcut datorită necesităţii
cooperării în cadrul Comunităţii Europene împotriva ameninţării
terorismului. Astfel, în cadrul Consiliului European de la Roma, din 1
decembrie 1975, s-a hotărât constituirea Grupului TREVI, care s-a
întâlnit, pentru prima dată, la 29 iunie 1976, fiind format din reprezentanţi
ministeriali. Scopul Grupului era de a stabili modalităţi de cooperare şi schimb
de informaţii cu privire la ameninţările teroriste şi de a facilita dezvoltarea
de strategii complementare ale Statelor Membre în lupta antiteroristă. Începând
cu 1985, Grupului TREVI i s-a extins activitatea şi asupra imigraţiei ilegale şi
combaterii criminalităţii organizate. Grupul TREVI a dezvoltat politica
JAI, în special în probleme de contraterorism (TREVI I), cooperare
poliţienească (TREVI II), lupta împotriva criminalităţii internaţionale (TREVI
III) şi eliminarea frontierelor (TREVI 1992). Grupurile de lucru senioriale
realizate au prefigurat structura interguvernamentală ce a pus bazele Acordurilor
Schengen şi al Tratatului de la Maastricht.
Cooperarea poliţienească în cadrul comunitar s-a dezvoltat ca o reacţie a
evoluţiei pe care Piaţa Comună europeană o avea, şi a transformărilor pe care
le producea în mecanismele clasice ale statelor europene. Afirmarea principiului
libertăţii de mişcare, atât a bunurilor, cât şi a cetăţenilor a determinat
eliminarea graniţelor dintre Statele Membre. Eliminarea treptată a
controlului de la graniţă asupra persoanelor care se deplasau în spaţiul
Comunităţii Europene a determinat semnarea primului Acord Schengen, la 14
10
iunie 1985, în localitatea Schengen (Luxemburg), de către Germania, Franţa,
Belgia, Luxemburg şi Olanda. Acordul a intrat în vigoare începând cu 2
martie 1986. La 19 iunie 1990, aceleaşi cinci state au semnat Convenţia
pentru implementarea Acordului Schengen (Convenţia Schengen) dând naştere
astfel, mecanismului principal de eliminare a controlului persoanelor la graniţă.
Sistemul Schengen a introdus ofiţerii de legătură între statele
semnatare, care să coordoneze schimbul de informaţii cu privire la migraţia
ilegală, criminalitatea organizată, traficul de droguri şi terorismul. A fost
introdus dreptul de a urmări persoanele suspecte şi pe teritoriul statelor membre.
Semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993,
Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană ce avea propriul corp
instituţional şi trei mari direcţii de acţiune, cunoscute ca piloni: Comunităţile
Europene, Politica Comună de Securitate şi Externe şi cooperare în domeniul
Justiţiei şi Afacerilor Interne. Pentru JAI, Tratatul a prevăzut crearea unui
Comitet de Coordonare în cadrul Consiliului European. JAI încorporează şi
organizează cooperarea interguvernamentală ce a fost dezvoltată din anii ‘70 şi
este reglementată în Titlul VI al Tratatului de la Maastricht.
Cooperarea are la bază nouă probleme de interes comun:
– azilul;
– trecerea frontierelor externe;
– imigrarea;
– politica privind naţionalii din celelalte ţări;
– lupta împotriva drogurilor şi a consumului de droguri;
– lupta împotriva fraudelor internaţionale;
– cooperarea judiciară în materie civilă;
– cooperarea judiciară în materie penală;
– cooperarea poliţienească şi vamală, inclusiv crearea
Europol-ului.
11
Deşi în cinci ani au fost adoptate peste 500 de decizii privind
politica europeană în materie de Justiţie şi Afaceri Interne, cel mai important
rezultat obţinut prin politica JAI a fost semnarea Convenţiei Europol, în anul
1995, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999. Prin această convenţie a fost
constituit Oficiul de Poliţie European ce a promovat, în domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne, principiile conlucrării şi cooperării, în schimbul de informaţii
între instituţiile abilitate să aplice legea.
Tratatul de la Amsterdam împarte cel de-al treilea pilon constituit
prin tratatul de la Maastricht, în două părţi şi transferă aproape toată
problematica către primul pilon. Politica de azil şi migraţie, statutul
naţionalilor din ţările terţe, trecerea graniţelor externe, cooperarea judiciară
în materie civilă au devenit comunitare. Aceasta implică recurgerea la
instrumentele Comunităţii Europene, precum directive şi reglementări, care
sunt mult mai efective decât cele din cel de-al treilea pilon. De asemenea,
acestea se supun controlului Curţii de Justiţie de la Luxemburg, cu câteva
excepţii.
Cooperarea poliţienească şi cooperarea judiciară, în materie penală
rămân într-un al treilea pilon reînnoit. Acest al treilea pilon continuă să aibă o
natură interguvernamentală, iar rolul Parlamentului European este limitat,
însă Curtea de Justiţie este introdusă, cu anumite limite, în domeniul
cooperării poliţieneşti şi în cooperarea judiciară în materie penală.
Tratatul de la Amsterdam a definit mai clar obiectivele fiecărui stat
membru şi ale autorităţilor implicate în dezvoltarea politicii celui de-al treilea
pilon. De asemenea, rolul Europolului a crescut, iar politica Justiţie şi
Afaceri Interne (JAI) a fost cristalizată într-un nou concept: „un spaţiu al
libertăţii, securităţii şi justiţiei” care a fost implementat prin Programul de la
Tampere, adoptat de Consiliul European, în 1999, pentru o perioadă de 5 ani.

12
„Pentru libertate”, scopul fiind extinderea libertăţii de mişcare a
persoanelor, precum şi promovarea cetăţeniei Uniunii, protecţia drepturilor
fundamentale şi facilitarea integrării cetăţenilor din ţările non-europene.
Spaţiul de securitate cuprinde toate formele de luptă împotriva
criminalităţii organizate, precum migraţia ilegală, traficul de fiinţe umane,
traficul de droguri şi terorismul internaţional.
Prin spaţiul justiţiei, scopul Uniunii este de a garanta accesul, egal
cetăţenilor europeni la justiţie şi de a facilita cooperarea între autorităţile
judiciare ale statelor membre.”
Programul de la Tampere a pus în practică prevederile Tratatului de
la Amsterdam şi a solicitat realizarea de urgenţă, de echipe de investigaţie
comune ca primă etapă în lupta împotriva traficului de fiinţe umane şi a
terorismului. Se avansează în procesul de euroconformizare prin
identificarea sectoarelor asupra cărora trebuie să se convină cu privire la
definiţii, sancţiuni şi incriminări comune.
Prin concluziile de la Tampere se creează şi Eurojust compusă din
procurori, magistraţi şi ofiţeri de poliţie cu competenţă echivalentă la nivel
naţional, pentru a facilita coordonarea autorităţilor de urmărire penală şi
susţinerea investigaţiilor criminale în domeniul criminalităţii organizate. La 5
noiembrie 2004, Consiliul European a adoptat un nou program cunoscut ca
„Programul de la Haga”, pentru realizarea în Uniunea Europeană a unui spaţiu
de justiţie, securitate şi libertate pentru următorii 5 ani.

13
Cadrul PROGRAMUL DE LA HAGA – 10 PRIORITĂŢI

Planul de acţiune pe următorii 5 ani pentru Libertate, Justiţie şi Securitate


este o iniţiativă politică decisivă şi piatra de temelie a Obiectivelor Comisiei
Strategice pentru 2010. Planul de Acţiune preia majoritatea priorităţilor pentru
Libertate, Justiţie şi Securitate – aprobat de către Consiliul European în noiembrie
2004 – şi le transformă în acţiuni concrete, incluzând un orar de adoptare şi
implementare. Acesta identifică 10 zone cheie de acţiune prioritară:
1. Drepturi fundamentale şi cetăţenie (Fundamental rights and
citizenship) asigură dezvoltarea completă şi întărirea politicilor referitoare la
cetăţenie, monitorizarea şi promovarea respectării drepturilor fundamentale.
2. Lupta împotriva terorismului (The fight against terrorism), axată pe
diferite aspecte de prevenire, pregătire şi răspuns, pentru a întări în continuare, iar
unde este necesar, pentru a spori capacitatea Statelor Membre de a lupta împotriva
terorismului.
3. Managementul migraţiei (Migration management) defineşte o abordare
echilibrată a managementului migraţiei prin dezvoltarea unei politici comune
pentru imigrare la nivelul Uniunii Europene, în acelaşi timp cu întărirea luptei
împotriva migraţiei ilegale şi traficului cu fiinţe umane, în special cu femei şi
copii.
4. Graniţele interne, externe şi vizele (Internal borders, external borders
and visas), continuarea dezvoltării unui management integrat al graniţelor externe
şi a unei politici comune a vizelor, în acelaşi timp asigurându-se circulaţia liberă a
persoanelor.
5. O zonă comună pentru azil (A common asylum area) - se lucrează pentru
stabilirea unei zone comune pentru azil, luând în considerare tradiţia
umanitară şi respectarea obligaţiilor internaţionale de către Uniune şi
eficientizarea unei proceduri armonioase.

14
6. Integrarea: impactul pozitiv al migraţiei asupra societăţii şi economiei
(Integration: the positive impact of migration on our society and economy) -
adoptă, sprijină şi încurajează măsurile Statelor Membre pentru adoptarea unor
politici mai bune în domeniul integrării pentru maximizarea impactului pozitiv al
migraţiei asupra societăţii şi economiei noastre.
7. Datele personale şi protecţia schimbului de informaţii (Privacy and
security in sharing information) - stabilirea unui echilibru pentru schimbul
de date personale şi protecţia informaţiilor între agenţiile de aplicare a legii şi
autorităţile judiciare, respectând în întregime drepturile fundamentale la
intimitate şi protecţia datelor personale, cât şi principiul disponibilităţii
informaţiilor.
8. Lupta împotriva crimei organizate (The fight against organised crime) -
dezvoltarea şi implementarea unui concept strategic pentru confruntarea cu
crima organizată la nivelul UE, incluzând cunoaşterea fenomenului,
cooperarea între agenţiile de aplicare a legii, cooperarea judiciară, iniţiative
legislative şi non-legislative şi cooperarea cu ţările din lume a treia şi
organizaţii internaţionale. Folosirea la capacitate maximă şi dezvoltarea în
continuare a Europol şi Eurojust.
9. Justiţia penală şi civilă: o zonă europeană eficientă în domeniul justiţiei
pentru fiecare (Civil and criminal justice: an effective European area of justice for
all) garantează o zona europeană eficientă în domeniul justiţiei prin asigurarea
unui acces eficient la justiţie pentru fiecare şi aplicarea hotărârilor judecătoreşti.
10. Libertate, Securitate şi Justiţie: împărţirea responsabilităţilor şi solidaritate
(Freedom, Security and Just ice: sh aring responsibility and solidarity) - acordarea
de înţeles noţiunilor de împărţire a responsabilităţilor şi solidaritate între
Statele Membre prin revizuirea tipurilor de politici şi instrumente financiare
care întrunesc obiectivele pentru Libertate, Securitate şi Justiţie în cel mai
eficient mod.
15
În concluzie, cooperarea poliţienească europeană este parte a
cooperării promovate prin pilonul al treilea al Uniunii Europene, JAI, care
a fost adoptat prin Tratatul Uniunii Europene ce a intrat în vigoare din 1993.
În efortul de a asigura o singură piaţă europeană şi o singură cetăţenie
europeană, sub JAI s-a dezvoltat o arhitectură instituţională complexă şi o
varietate de instrumente legale.
În prezent, cadrul juridic european de cooperare poliţienească este
dat de articolele 29 şi 30 (K.1 şi K.2) ale Tratatului Uniunii Europene
şi de articolul 135 (116) al Tratatului privind Constituţia Europeană, iar
Comisia Europeană a stabilit următoarele priorităţi de acţiune:
– crearea de structuri de coordonare la nivel european, în domeniile
informaţiei operative (Europol), al comunicării interpersonale a
top-managerilor (Task-Force-ul European al Şefilor de Poliţie), al
pregătirii personalului (Colegiul European de Poliţie) şi al participării
la eforturile de peacekeeping (Forţa Europeană de Reacţie Rapidă);
– prevenirea criminalităţii transnaţionale prin promovarea celor mai
bune practici şi susţinerea Forum-ului de Prevenire a Criminalităţii;
– implementarea măsurilor prevăzute pentru poliţie din Convenţia
Schengen, cu privire la Libertatea de Circulaţie;
– combaterea huliganismului la evenimentele sportive majore;
– combaterea terorismului.

16
Cooperarea judiciară versus cooperarea poliţienească.
Instrumente de cooperare

Starea de maturitate pe care societatea internaţională o atinge,


pe diferitele sale paliere de existenţă, a dus la crearea organismelor
internaţionale de cooperare. Internaţionalizarea fenomenelor criminale a
determinat un răspuns de aceeaşi natură din partea statelor afectate, iar
subiecte precum combaterea crimei organizate sau a terorismului au
intrat cu prioritate pe agenda politică a liderilor internaţionali şi au
determinat crearea unor organisme care să asigure spaţiul de
comunicare internaţional, în special european şi să ofere instrumente legale
de cooperare care să respecte statul de drept şi suveranitatea tuturor
reprezentanţilor naţionali.
Încă de la început, trebuie făcută diferenţa între cooperarea judiciară
şi cea poliţienească, termeni ce se circumscriu la două mari capitole:
justiţie şi securitate. Deşi cele două merg în paralel, ambele se determină
una pe cealaltă şi se asigură reciproc.
Cooperarea judiciară are ca scop recunoaşterea reciprocă a
deciziilor judiciare, armonizarea legislativă şi dezvoltarea unor
mecanisme de cooperare operaţională (Eurojust, EJN – European
Judicial Network etc.) pentru realizarea unui spaţiu de justiţie
(legalitate). Pentru Uniunea Europeană, subiectul este nou şi apare ca
necesitate a eliminării graniţelor. Primii paşi sunt realizaţi în contextul
Schengen, primele îmbunătăţiri sunt efectuate odată cu Tratatul de la
Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam.
Recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare presupune ca o decizie
luată într-unul din Statele Membre să fie recunoscută şi implementată în
toate celelalte State Membre, ca decizie naţională. În anul 2000 a fost
adoptat Programul european pentru recunoaşterea reciprocă în materie
17
penală, iar în 2005 a fost adoptat un plan de acţiune în vederea asigurării
implementării conceptului. Principalele activităţi în acest domeniu au vizat:
mandatul de arest european, deciziile cadru cu privire la recunoaşterea
reciprocă a penalităţilor financiare, a deciziilor de confiscare,
executarea sentinţelor în închisoare, cazierul judiciar etc. Aceste
activităţi au fost susţinute prin implementarea unor definiţii
comune a infracţiunilor, în special cele transnaţionale şi prevederi
similare referitoare la nivelul minim de sancţionare a infracţiunilor
în legislaţia penală a Statelor Membre.
Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de
informaţii, cooperarea, conlucrarea şi colaborarea pentru prevenirea
şi reducerea criminalităţii şi asigurarea unui spaţiu de securitate
naţională şi, implicit, internaţională. Cooperarea, conlucrarea şi
colaborarea exprimă modalităţile concrete prin care agenţiile de aplicare a
legii acţionează în vederea realizării unor obiective comune.
Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte
nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte
ori operaţiuni informative.
Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi
realizarea în comun, pe baza unor programe specializate sau planuri de
măsuri, de către structurile privind schimbul de date şi informaţii, în
raport de competenţe, a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea,
verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu
relevanţă pentru combaterea infracţionalităţii de care să beneficieze toţi
participanţii.
Conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi
desfăşurare de către personal sau compartimente specializate, în raport
de competenţe, în beneficiul autorităţilor, a unor acţiuni specifice,
18
limitate în timp şi spaţiu, care vizează obţinerea, verificarea şi
valorificarea informaţiilor şi produselor info rmaţionale cu relevanţă
operativă.
Colaborarea se realizează pentru necesităţile de angajare a
competenţelor altor autorităţi sau instituţii publice/organizaţii de drept
privat, agenţii de aplicare a legii şi structuri departamentale iniţiind şi
dezvoltând proiecte de colaborare pe baza şi în executarea
dispoziţiilor legii.
Instituţiile de cooperare poliţienească la nivelul României sunt:
Punctul Naţional Focal, Unitatea Naţională Europol, Biroul SIRENE –
în stadiu de dezvoltare şi implementare, Instituţia ataşaţilor de afaceri
interne/ofiţerilor de legătură, Centrul Regional SECI, Biroul Naţional
Interpol. Ele reflectă principalele instituţii de cooperare poliţienească
internaţională de la diferite nivele:
 regional – Europol, Centrul SECI;
 global – OIPC Interpol, ONU (convenţii, programe);
 multilateral – Task Force-uri;
 bilateral – instituţia ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de
legătură.
Cooperarea poliţienească internaţională se realizează prin
instrumente specifice, care au rolul de a asigura cadrul legal oferit atât de
dreptul naţional, cât şi de dreptul public internaţional. Instrumentele de
cooperare se constituie ca forme-cadru, reciproc recunoscute de state,
care stabilesc condiţiile şi modalităţile de cooperare. În continuare,
vor fi dezvoltate instrumentele de cooperare statuate prin intermediul
Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam reuşeşte să clarifice şi să
simplifice instrumentele legale de cooperare europeană pentru
19
asigurarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. Ele diferă în funcţie
de pilonul sub care se află problematica pentru care se solicită
cooperarea. Asigurarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie îşi
răsfrânge activitatea sub primul pilon comunitar şi în special sub cel de-
al treilea.
Instrumentele legale ale celui de-al treilea pilon îşi au baza în
modelul celui de-al doilea pilon (politica unitară în domeniul străinilor
şi securităţii). Înaintea adoptării Tratatului de la Amsterdam, cele
mai importante instrumente ale Consiliului în domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne au fost clasicele convenţii int ernaţionale.
Implementarea convenţiilor este însă lentă şi dificilă, în orice caz,
Tratatul de la Amsterdam a creat două noi instrumente: deciziile şi
sistemul decizional.
Convenţiile sunt instrumente tradiţionale de drept internaţional.
Consiliul Uniunii Europene poate încheia convenţii şi poate recomanda
adoptarea lor de către Statele Membre. Spre deosebire de poziţiile
comune şi alte decizii, convenţiile trebuiau ratificate de către
parlamentele naţionale ale tuturor Statelor Membre, până la data la
care Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare. Până la acea dată,
convenţiile s-au aplicat, cu unele excepţii, imediat ce măcar jumătate
din Statele Membre le-au ratificat. Spre exemplu, pe 26 iulie 1995,
Consiliul a adoptat o convenţie stabilind un Birou European Poliţienesc
(Europol).
Sistemul decizional, asemenea directivelor Comunitare, este influenţat
de Statele Membre, în funcţie de rezultatele care urmează a fi obţinute, în
timp ce alegerea formei şi metodelor rămân în sarcina autorităţilor
naţionale, spre deosebire de directive. Sistemul decizional nu are un efect
direct (şi din această cauză nu poate fi folosit ca bază în procedurile
20
judiciare, de către indivizi). Acestea sunt folosite pentru a aproxima legile
şi regulamentele din Statele Membre. De exemplu, la data de 22
decembrie 2003, Consiliul a adoptat Decizia cadru privind lupta împotriva
exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile.
Deciziile sunt obligatorii, dar nu au efect direct. Ele sunt însoţite,
în mod consecvent, de către măsurile de implementare. O decizie – în sens
legal – poate fi luată pentru orice scop, mai puţin pentru a aproxima
legile şi regulamentele interne ale Statelor Membre. Deciziile au fost
adoptate, spre exemplu, pentru probleme de cooperare judiciară (crearea
Eurojust) şi cooperare poliţienească (crearea Colegiului European
Poliţienesc). Consiliul acţionează unanim pentru adoptarea deciziilor cadru
şi a deciziilor. Implementarea măsurilor poate fi aplicată de către
majoritatea calificată, în anumite cazuri.
Poziţiile comune definesc abordarea Uniunii referitoare la o
anumită problemă, pe care Statele Membre le apără în organizaţii şi
conferinţe internaţionale. Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, Consiliul a adoptat o poziţie comună pe definiţia exactă a
termenului „refugiat”, pentru problemele referitoare la azil. Instrumentele
comunitare (ale primului pilon) sunt folosite, din ce în ce mai des, în
vederea implementării politicilor pentru Justiţie şi Afaceri Interne.
Această tendinţă reflectă greutatea politică în creştere a Comisiei, a
Parlamentului European, a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în
relaţie cu Consiliul.
Regulamentele sunt obligatorii în toate elementele lor şi direct
aplicabile în toate Statele Membre. Nici o măsură naţională nu este
necesară pentru implementarea acestora. Acestea sunt generale, ca scop
şi obligatorii pentru toate Statele Membre. La data de 18 februarie
2003, spre exemplu, Consiliul a adoptat Regulamentul care stabileşte
21
criteriile şi mecanismele folosite pentru determinarea Statului
responsabil să examineze cererea de azil.
Directivele europene stabilesc obiective şi rezultate pe care Statele
Membre trebuie să le atingă, prin intermediul legislaţiei naţionale sau
alte măsuri corespunză toare. Exemplu: la data de 29 aprilie 2004,
Consiliul a adoptat Directiva care stabilea condiţiile pentru
recunoaşterea statutului de refugiat şi definea drepturile implicite.
Deciziile sunt obligatorii şi pot fi adresate unuia sau mai multor
State Membre, în special, sau tuturor Statelor Membre, companiilor şi
indivizilor.
Recomandările şi opiniile sunt instrumente care, legal nu sunt
obligatorii şi nu constituie instrumente legislative. Ele sunt adresate în
mod frecvent Statelor Membre şi reprezintă un obiectiv general sau
definesc un set de măsuri recomandate de către Consiliu.
Rezoluţiile, declaraţiile şi concluziile oferă punctul de vedere al
Consiliului şi nu sunt obligatorii. Acestea pot avea, fără discuţie, un impact
politic important.
Tratatul de la Amsterdam a introdus modificări substanţiale pentru
cel de-al treilea pilon, care au afectat în mod profund suveranitatea
naţională şi principiul teritorialităţii. Acesta oferă posibilitatea
efectuării de operaţii către Europol şi stabileşte implementarea de
măsuri pentru asigurarea unor reguli minime, cu privire la elementele
constitutive ale infracţiunilor în domeniul crimei organizate, terorismului
şi traficului ilicit de droguri.

22
STRUCTURI EUROPENE ŞI
INTERNAŢIONALE DE COOPERARE
POLIŢIENEASCĂ

Oficiul European de Poliţie - Europol

Mi siune şi istoric

Europol este organizaţia care se ocupă de aplicarea legii, în cadrul


Uniunii Europene şi care operează cu informaţiile referitoare la
criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi eficacitatea
şi cooperarea autorităţilor competente din statele membre, în ceea ce
priveşte prevenirea şi combaterea formelor grave de crimă internaţională
organizată şi de terorism. Europol-ul are misiunea de a-şi aduce o
contribuţie semnificativă la acţiunea Uniunii Europene de aplicare a legii
împotriva crimei organizate şi a terorismului, concentrându-şi eforturile
asupra organizaţiilor criminale.
Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin
Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, din 7
februarie 1992. Având sediul la Haga, în Olanda, Europol a început
să-şi desfăşoare activitatea pe 3 ianuarie 1994, sub denumirea de
Unitatea Droguri Europol (EDU), acţiunile sale fiind limitate la lupta
împotriva drogurilor. Treptat, s-au adăugat şi alte domenii importante de
criminalitate. Începând de la 1 ianuarie, mandatul Europol-ului s-a
extins pentru a cuprinde toate formele grave de criminalitate
internaţională, aşa cum sunt enumerate în Anexa la Convenţia Europol.
Convenţia Europol a fost ratificată de toate statele membre şi a intrat în
vigoare la 1 octombrie 1998. În urma adoptării mai multor hotărâri cu

23
caracter juridic privind Convenţia, Europol-ul a început să-şi desfăşoare
toate activităţile în data de 1 iulie 1999.
Pe data de 1 mai 2004, Uniunea Europeană le-a întâmpinat pe cele
zece state membre, nou primite: Cipru, Republica Cehă, Estonia,
Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, în
vederea creării unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
Însă, obţinerea statutului de membru Europol nu se face automat.
Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă doar un pas în obţinerea
statutului de stat membru al Europol. Fiecare nou stat trebuie să adopte
Convenţia Europol şi să înştiinţeze UE de intenţia lui de a se alătura
organizaţiei. Statul candidat devine, în cele din urmă, membru cu
drepturi depline, după 3 luni de la primirea înştiinţării de către UE.
Cipru, Republica Cehă, Ungaria, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia au
devenit membre Europol pe data de 1 septembrie 2004, urmate de Malta,
pe 1 octombrie şi de Polonia, o lună mai târziu. Estonia le-a urmat
exemplul la 1 iulie 2005. Intrarea în vigoare a Convenţiei EUROPOL, pentru
România şi Bulgaria s-a realizat la data de 01.08.2007, odată cu emiterea şi
publicarea deciziei Consiliului Uniunii Europene în Buletinul Oficial al UE,
conform art. 3 alin. (3) din Actul de aderare care face parte integrantă din
Tratatul de Aderare. Pentru România, publicarea acestei Decizii a Consiliului
Uniunii Europene a reprezentat continuarea firească a responsabilităţilor
asumate prin semnarea la 25 noiembrie 2003 a Acordului privind cooperarea
între România şi Oficiul European de Poliţie – Europol.

24
Managementul şi controlul Europolului

Europol-ul răspunde în faţa Consiliului Miniştrilor Justiţiei şi


Afacerilor Interne. Consiliul răspunde de îndrumarea şi controlul Europol-
ului. El numeşte directorul şi directorii adjuncţi şi aprobă bugetul. Din
Consiliul de Miniştri fac parte reprezentanţi ai tuturor statelor membre, iar
cerinţa ca deciziile să se ia în unanimitate ajută la asigurarea unui control
democratic asupra Europol-ului. Consiliul de Administraţie al Europol-
ului include câte un reprezentant din fiecare stat membru şi are sarcina
principală de a supraveghea activităţile organizaţiei. Organismul
Comun de Supraveghere, din care fac parte doi experţi în protecţia datelor
din fiecare stat membru, monitorizează conţinutul şi modul de utilizare a
tuturor datelor personale deţinute de Europol.

Rolul Europol
Europol-ul sprijină activităţile de aplicare a legii desfăşurate de statele
membre, îndreptate, în special, împotriva:
traficului ilegal de droguri;
reţelelor ilegale de imigraţie;
terorismului;
falsificării banilor (falsificarea monedei euro) şi a altor mijloace de
plată;
traficului cu fiinţe umane inclusiv pornografia infantilă;
traficului ilegal cu vehicule;
spălării banilor.
În plus, principalele priorităţi ale Europol-ului includ
infracţiunile împotriva persoanelor, infracţiunile financiare şi

25
infracţiunile cibernetice. Acestea se aplică atunci când este
implicată o structură de crimă organizată şi sunt afectate două sau mai
multe state membre. Europol-ul oferă sprijin, prin:
- facilitarea schimbului de informaţii, potrivit legii naţionale, dintre ofiţerii
de legătură ai Europol-ului (OLE). Ofiţerii de legătură sunt detaşaţi pe lângă
Europol de către Statele Membre, ca reprezentanţi ai agenţiilor naţionale
ce se ocupă de aplicarea legii din aceste state;
- oferirea de analize operative în vederea sprijinirii operaţiunilor;
- elaborarea de rapoarte strategice (de ex. evaluarea ameninţării) şi
analiza activităţilor criminale pe baza informaţiilor şi datelor oferite de
statele membre şi de terţi;
- oferirea de expertiză şi sprijin tehnic pentru anchetele şi operaţiunile
realizate în cadrul UE, sub supravegherea şi cu răspunderea legală
a statelor membre interesate. Europol-ul activează şi în domeniul
promovării analizei criminalistice şi a armonizării tehnicilor de anchetă
din cadrul statelor membre.
Dat fiind că activităţile ce ţin de crima organizată la nivel
internaţional nu se opresc la graniţele naţionale, pentru îndeplinirea rolului
său, Europol-ul şi-a îmbunătăţit cooperarea privind aplicarea legii
internaţionale, prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau
strategice cu alte state şi organizaţii internaţionale, după cum urmează:
Columbia, Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, inclusiv
Oficiul European Anti- Fraudă (OLAF), Eurojust, Centrul European de
Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri, Islanda, Interpol,
Norvegia, Elveţia, Turcia, Statele Unite ale Americii, Biroul ONU
privind Drogurile şi Criminalitatea, Organizaţia Mondială a Vămilor,
România şi Rusia.

26
Categoriile de date colectate şi introduse pot include doar:
- numele de familie, numele de dinaintea căsătoriei, numele de botez şi,
după caz, pseudonimul sau orice alt nume utilizat;
- data şi locul naşterii;
- naţionalitatea;
- sexul;
- dacă este necesar, orice alte caracteristici care pot fi utile pentru
identificare, inclusiv orice caracteristici fizice obiective şi inalterabile.

Finanţare
Europol-ul este finanţat din cotizaţiile achitate de statele membre,
în funcţie de produsul naţional brut al fiecăruia. Controlorul financiar, care
este numit de Consiliul de Administraţie în unanimitate, răspunde de
modul în care sunt angajate şi achitate cheltuielile, precum şi de
stabilirea şi încasarea venitului Europol-ului. Conturile anuale ale
Europol-ului sunt auditate. Această activitate este efectuată de către
Comitetul comun de auditare, alcătuit din trei membri numiţi de Curtea
de Conturi a Comunităţilor Europene.

Personalul
Consiliul director al Europol-ului format dintr-un director şi trei
directori adjuncţi este numit de către Consiliul Uniunii Europene (miniştrii
de Justiţie şi ai Afacerilor Interne). La sediul Europol-ului îşi desfăşoară
activitatea 490 de persoane. Dintre acestea, 80 sunt ofiţeri de legătură
Europol (OLE), reprezentând mai multe tipuri de agenţii care se ocupă
de aplicarea legii (poliţie, vamă, jandarmerie, servicii de imigrare etc.).
Ofiţerii de legătură (OLE), împreună cu ofiţerii, analiştii şi alţi experţi

27
din cadrul Europol-ului oferă servicii eficiente şi rapide multilingve, 24 de
ore din 24.

Figura 1. Organigrama Europol

28
Cooperarea Schengen

Istoria şi dezvoltarea Acordului Schengen

Comunitatea Europeană a început prin a fi una economică, apoi


socială şi în cele din urmă politică şi militară. Sub presiunea cerinţelor de
libertate de mişcare a bunurilor şi persoanelor pe care comunitatea
economică le solicita tot mai stringent, la 14 iunie 1985, Republica
Federală Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda au luat decizia
politică de a semna Acordul Schengen (Schengen - localitate din
Luxemburg), pentru abolirea treptată a controlului vamal comun acestor
ţări. Prin acest acord doreau să stabilească o zonă fără restricţii privind
circulaţia persoanelor şi a mărfurilor, în care controalele la frontieră dintre
ţările participante să fie eliminate şi să existe o cooperare mai strânsă
în vederea combaterii criminalităţii transnaţionale.
Acordul Schengen din 1985 este o înţelegere între statele
europene prin care se stabilesc politici comune de imigrare,
inclusiv problematica vizei Schengen şi construieşte o nouă graniţă lărgită
şi comună. Uniunea Europeană de astăzi nu se suprapune peste graniţa
Acordului Schengen, la acesta participând ţări precum: Norvegia,
Islanda sau Elveţia, nemembre UE. De asemenea, există ţări ale
Uniunii Europene, precum Marea Britanie şi Irlanda care nu fac parte
din Acord, însă au politici clare de cooperare şi liberă circulaţie.
Încă din 1954, ţările nordice erau membre ale Uniunii Nordice a
Paşapoartelor, care prevede şi ea o zonă fără restricţii de circulaţie pentru
Islanda, Danemarca, Suedia, Finlanda şi Norvegia. Când ţările nordice
membre ale UE, Danemarca, Suedia şi Finlanda, s-au alăturat
cooperării Schengen, Norvegia şi Islanda au fost nevoite să încheie un acord
cu statele Schengen pentru a păstra Uniunea Nordică a Paşapoartelor.
29
Norvegia a încheiat cu Uniunea Europeană un acord de asociere la zona
Schengen, în 1999. Acest acord îi permite Norvegiei să ia parte la
elaborarea legislaţiei privind implementarea, punerea în aplicare şi
dezvoltarea ulterioară a acquis-ului Schengen (întregul corpus de
acorduri şi acte legislative aferente sistemului Schengen).
Pentru a institui o zonă cu o frontieră externă comună şi fără
controale la frontierele interne, toate statele participante trebuie să
aibă condiţii de intrare în ţară, identice. Acest lucru înseamnă, de
exemplu, că trebuie să existe norme comune privind categoriile de cetăţeni
ai ţărilor terţe cărora li se solicită viză. Pe de altă parte, vizele acordate
sunt, în general, valabile în toate ţările Schengen. Mai mult, toate
statele participante trebuie să se poată baza pe capacitatea celorlalte
ţări de a efectua controale satisfăcătoare la frontieră. De aceea,
acquis-ul Schengen include norme privind măsurile de control care
trebuie puse în aplicare la frontiera externă a zonei Schengen.
Pentru asigurarea unei zone de frontieră externă comună, măsuri
compensatorii au trebuit luate de către statele semnatare ale acordului.
Printre cele mai importante prevederi ale acquis-ului Schengen se
prevede cooperarea dintre autorităţile poliţieneşti din statele participante.
Un sistem comun de informaţii (Sistemul de Informaţii Schengen, SIS)
le permite poliţiştilor din ţările Schengen să emită avertizări privind
criminalii căutaţi într-o ţară anume, persoanele dispărute sau bunurile
furate.
Cooperarea Uniunii Europene în domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne s-a extins treptat pentru a include mai mult decât simpla
cooperare Schengen. Tendinţele actuale vizează o cooperare mai strânsă
între poliţie şi procuraturile din diferite ţări, armonizarea

30
legislaţiei din domeniul dreptului civil şi penal şi o politică comună
privind imigraţia şi acordarea dreptului de azil. Acordul Schengen nu
implică automat faptul că Norvegia face parte din această cooperare
extinsă.
La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenţia cu privire la
Implementarea Acordului Schengen. Se urmăreşte crearea, în urma abolirii
controlului vamal comun, unui spaţiu comun de securitate şi justiţie.
Obiectivele principalele ale acordului rezidă în:
 armonizarea prevederilor legate de intrarea şi şederea de scurtă
durată în spaţiul Schengen a cetăţenilor din afara UE
(omogenizarea vizei Schengen);
 problema azilului (cu determinarea privind căruia dintre Statele
Membre se va supune solicitantul azilului);
 probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri;
 cooperarea poliţiei (urmăriri periculoase);
 cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiţie.
Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen a intrat
în vigoare la 1 septembrie 1993; prevederile lui nu puteau să aibă un efect
practic, totuşi, până când condiţiile tehnice şi legale nu erau îndeplinite
(datele bancare şi datele relevante privind protecţia autorităţilor).
Astfel, Convenţia a început să aibă efect practic la 26 martie 1995 atât
pentru părţile originare ale Acordului Schengen, cât şi pentru Spania şi
Portugalia. Din 1995, Italia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda şi
Suedia au aderat la Convenţie, care a intrat în vigoare pentru cele trei
ţări nordice abia la 25 martie 2001.
Odată ce controlul vamal este complet abolit, deţinătorul vizei
comune este îndreptăţit să stea în statele mai sus menţionate care
aplică Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen
31
pentru maximum până la 90 zile într-o perioadă de şase luni, în
timpul în care e valabilă viza.
Punctele cheie ale Convenţiei cu privire la Implementarea
Acordului Schengen:
o Cetăţenii ţărilor ce implementează Acordul Schengen pot
trece frontierele interne ale ţărilor semnatare la orice punct fără controlul
vamal;
o Viza fără restricţii teritoriale (viza turistică sau cea business
ce permite deţinătorului să stea până la 90 de zile într-o perioadă de
şase luni, viza de tranzit sau la aeroport), acordată unui cetăţean dintr-o
ţară-terţă de una din ţările semnatare, îndreptăţeşte deţinătorul, în acelaşi
scop şi pe durata validităţii vizei, să intre fără controlul vamal pe teritoriul
oricărei dintre ţările semnatare.
o Orice cetăţean dintr-o ţară-terţă cu permis de reşedinţă valid în
una dintre ţările semnatare poate călători cu un paşaport valid, fără a
cere o viză, timp de 90 de zile într-o perioadă de şase luni, în alte ţări
semnatare;
o Armonizarea politicii de vize în ţările Schengen (lista comună a
cetăţenilor din ţările-terţe care solicită vize);
o Controlul vamal extern potrivit unui standard comun
Schengen;
o Accesul tuturor ţărilor Schengen la Sistemul Informational
Schengen (SIS) furnizând date despre identitatea personală sau alte
informaţii din spaţiul Schengen;
o Cooperare apropiată dintre poliţie şi justiţie;
o Unificarea eforturilor pentru combaterea crimei legate de droguri;

32
o Reguli ce determină acordarea competenţei pentru procedurile de
azil (în prezent, înlocuite de întrevederile similare ale Convenţiei de la
Dublin, din 15 iunie 1990).
Integrarea Acordului Schengen în Uniunea Europeană

Începând cu 1 mai 1999, Protocolul Schengen al Tratatului de la


Amsterdam din 2 octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen în
cadrul Uniunii Europene. Astfel, Comunitatea Europeană şi-a asumat
competenţa pentru largile spaţii ale acquis- urilor Schengen (Acordul
Schengen şi variatele prevederi adoptate în acest context), precum şi pentru
ulterioara sa dezvoltare. Pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca
s-au făcut aranjamente speciale. Deşi Marea Britanie şi Irlanda nu sunt
părţi ale Acordului Schengen, ele pot, cu aprobarea Consiliului UE, să
aplice acquis- urile Schengen în întregime sau în parte şi să
participe la dezvoltarea ulterioară. Danemarca va decide pe bază de analiză
de caz dacă va participa, sub prevederile legislaţiei internaţionale, la
dezvoltarea ulterioară a acquis-urilor şi dacă va integra în legislaţia sa
naţională şi legislaţia Comunităţii, dezvoltată fără participarea sa.
Acordurile de cooperare dintre ţările semnatare Schengen şi Norvegia
şi Irlanda au fost înlocuite cu acordurile asociate cu UE, foarte
asemănătoare la conţinut, încheiate în baza Tratatului de la Amsterdam.
Pentru cetăţenii UE şi cetăţenii ţărilor-terţe care locuiesc în UE,
Acordul Schengen are drept rezultat creşterea substanţială a libertăţii de
călătorie şi îmbunătăţirea siguranţei în interiorul ţărilor Schengen şi
frontierelor lor externe.
În prezent, ţările semnatare ale Acordului Schengen sunt Austria,
Belgia, Danemarca, Franţa, Finlanda, Germania, Grecia, Islanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania şi Suedia.
33
Prevederi legale selective privind Acordul Schengen

 Acordul din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor Uniunii


Economice Benelux, Republica Federală Germania şi Republica
Franceză privind abolirea treptată a controlului vamal la frontierele
comune.
 Convenţia din 19 iunie 1990 ce implementează Acordul
Schengen din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor Uniunii
Economice Benelux, Republica Federală Germania şi Republica
Franceză privind abolirea treptată a controlului vamal la frontierele comune
(Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen).
 Legea de la 15 iunie 1993 cu privire la Acordul Schengen din 19
iunie 1990 privind abolirea treptată a controlului vamal la frontierele
comune.
 Notificarea din 14 iunie 1985 despre intrarea în vigoare a
Convenţiei cu privire la Implementarea Acordului Schengen din 14 iunie
1985 dintre guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republica
Federală Germania şi Republica Franceză privind abolirea treptată a
controlului vamal la frontierele comune.
 Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997.

Sistemul Informatic Schengen

Convenţia de Aplicare a Acordului de la Schengen privind


eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune interne, a fost
34
semnată la data de 19 iunie 1990, între Belgia, Germania, Franţa,
Luxemburg şi Olanda.
Sistemul Informatic Schengen (SIS) face parte din Titlul IV al
Convenţiei, art. 92-101. Conform acestora, părţile semnatare ale convenţiei
vor crea şi administra un sistem informatic comun, denumit Sistemul
Informatic Schengen, compus dintr-o secţiune naţională în fiecare stat şi
un serviciu de asistenţă tehnică. Sistemul Informatic Schengen trebuie să
permită autorităţilor desemnate de fiecare stat membru ca, prin intermediul
unei proceduri de căutare automată, să aibă acces la semnalmentele cu
privire la persoane şi obiecte pentru controale la frontieră în concordanţă
cu legislaţia naţională ,,precum şi în cazul semnalmentelor prevăzute la art.
96, pentru acordarea vizelor, permiselor de şedere şi pentru supravegherea
străinilor în contextul aplicării dispoziţiilor convenţiei referitoare la
circulaţia persoanelor.“
Fiecare Stat Membru creează şi administrează, în nume propriu
şi pe riscul său, secţiunea sa naţională din Sistemul Informatic
Schengen, al cărei fişier de date va fi identic cu fişierele celorlalte secţiuni
naţionale ale fiecărui Stat Membru, prin utilizarea serviciului de
asistenţă tehnică. Pentru a permite transmiterea rapidă şi eficientă a
datelor, fiecare stat membru se conformează, din momentul creării
secţiunii sale naţionale, protocoalelor şi procedurilor stabilite de comun
acord cu celelalte state pentru serviciul de asistenţă tehnică. Fişierul
de date al fiecărei secţiuni naţionale va servi la căutarea automată pe
teritoriul fiecărui stat. Consultarea fişierelor de date din secţiunile naţionale
ale altor state nu va fi posibilă.
Statele membre creează şi administrează în comun,
asumându-şi împreună riscurile, serviciul de asistenţă tehnică al SIS,
pentru care este responsabilă Franţa; acest serviciu îşi are sediul la
35
Strasbourg. Serviciul cuprinde un fişier de date care asigură on-line, ca
fişierele de date ale secţiunilor naţionale să fie ţinute identic. Acest fişier al
serviciului de asistenţă tehnică conţine alerte referitoare la persoane şi
obiecte de interes pentru toate statele membre.

36
Statele semnatare ale Convenţiei, conform legislaţiei
naţionale, vor schimba informaţiile suplimentare în legătură cu alertele
introduse în sistem şi acţiunile ce trebuie urmate în momentul
descoperirii unei persoane/obiect date/dat în urmărire prin SIS, prin
intermediul unei autorităţi desemnate în acest scop, denumită Biroul
SIRENE (Suplimentary Information Requested at National Entry).
Sistemul Informatic Schengen are ca obiect menţinerea ordinii şi
securităţii publice, inclusiv a securităţii naţionale. Acest sistem cuprinde
doar categoriile de date care sunt furnizate de fiecare stat membru şi
care sunt necesare în scopurile prevăzute la art. 95-100 din Convenţie.
Statul semnalat (care introduce un semnalment) verifică dacă
importanţa cazului justifică includerea semnalmentului în SIS.

Categoriile de date sunt următoarele:


 persoanele pentru care a fost emis un semnalment;
 obiectele la care se face referire în art. 99 şi 100.
În ceea ce priveşte persoanele, informaţiile se limitează la
următoarele elemente:
 numele, prenumele şi numele anterioare, alias-uri care sunt
introduse separat;
 orice semn fizic, particular, obiective si inalterabile;
 locul şi data naşterii;
 sex;
 cetăţenia;
 dacă persoana în cauză este înarmată, violentă sau a evadat;

37
 motivul semnalării;
 măsura care trebuie luată;
 în cazul semnalmentelor de la art. 95, tipul infracţiunii.
Dacă un stat membru consideră că un semnalment conform cu art.
95, 97 sau 99 este incompatibil cu dreptul său intern, cu obligaţiile
sale internaţionale sau cu interesele naţionale esenţiale, poate adăuga la
aceste semnalmente, în fişierul de date al secţiunii naţionale, o notă (flag
sau indicator de validitate) în sensul că măsurile care trebuie luate în
temeiul semnalmentului nu se vor aplica pe teritoriul său. În legătură
cu acest subiect vor trebui să existe consultări cu celelalte state.
Dacă statul care a emis semnalmentul nu îl retrage, acesta va
rămâne deplin aplicabil pentru celelalte state.
Datele care fac parte din Sistemul Informatic Schengen sunt
următoarele:
Art. 95 – date privind persoanele căutate pentru a fi arestate
în vederea extrădării se introduc la cererea autorităţii judiciare a
statului care introduce semnalmentul.
Înainte de introducerea semnalmentului, statul verifică dacă
arestarea este permisă de dreptul intern al statului solicitat. Daca are dubii,
trebuie să consulte celelalte state în cauză.
Statul emiţător al semnalmentului va trimite statelor solicitate,
prin cele mai rapide mijloace, împreună cu semnalmentul, următoarele
informaţii esenţiale:
a) autoritatea care a emis cererea de arestare;
b) existenţa unui mandat de arestare sau a unui act care are aceeaşi
forţă sau a unei hotărâri judecătoreşti;
c) natura şi calificarea juridică a infracţiunii;

38
d) descrierea circumstanţelor săvârşirii infracţiunii, inclusiv
momentul, locul şi gradul de participare la comiterea infracţiunii a
persoanei semnalate;
e) consecinţele infracţiunii, dacă acest lucru este posibil.
Un stat care a fost solicitat poate adăuga semnalmentului, din
fişierul secţiunii naţionale a SIS, o notă care să interzică arestarea în
temeiul semnalmentului atâta timp cât nota nu va fi ştearsă. Nota
trebuie ştearsă în cel mult 24 de ore de la introducerea
semnalmentului, cu excepţia cazului în care statul refuză să execute
arestarea cerută din motive de legalitate sau din motive speciale de
oportunitate. În măsura în care, în cazuri excepţionale, complexitatea
faptelor care constituie temeiul semnalmentului o justifică, termenul
menţionat anterior poate fi prelungit până la o săptămână. Celelalte
state pot efectua arestarea cerută în semnalment, fără a încălca o notă sau
o decizie de refuz.
Dacă pentru raţiuni deosebit de urgente, un stat solicită o cercetare
imediată, celălalt stat analizează posibilitatea de a renunţa la notă.
Statul solicitat adoptă dispoziţiile necesare pentru ca măsurile care trebuie
luate să poată fi executate fără întârziere dacă semnalmentul va fi validat.
Dacă arestarea nu poate fi efectuată din cauza nefinalizării unei
investigaţii sau a refuzului statului solicitat, acesta din urmă trebuie să
considere semnalmentul ca fiind un semnalment făcut cu scopul de a
comunica reşedinţa persoanei în cauză.
Statele solicitate execută măsurile care trebuie luate, cerute prin
semnalmente, în conformitate cu convenţiile de extrădare în vigoare şi cu
dreptul intern. Dacă este vorba de unul din cetăţenii lor, nu sunt obligate
să execute măsurile cerute, fără a aduce atingere posibilităţii de a
efectua arestarea, conform dreptului intern.
39
Art. 96 – datele privind străinii semnalaţi ca inadmisibili sunt
introduse în temeiul unor semnalmente naţionale, care rezultă din deciziile
luate de autorităţile administrative sau de instanţele competente, cu
respectarea regulilor de procedură prevăzute de legislaţia naţională.
Deciziile pot fi întemeiate pe ameninţarea pentru ordinea publică
sau pentru securitatea şi siguranţa naţională pe care o poate constitui
prezenţa unui străin pe teritoriul naţional. Poate fi cazul:
a) unui străin condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni, care poate
atrage o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;
b) unui străin asupra căruia planează motive serioase să se creadă
că a comis fapte pedepsibile grave, inclusiv cele prevăzute de art. 71 sau cu
privire la care există indicii reale că intenţionează să săvârşească astfel de
fapte, pe teritoriul unui stat membru.
Deciziile se pot întemeia pe faptul că, împotriva străinului s-a luat
măsura deportării, mutării sau expulzării care nu a fost revocată şi nici
suspendată şi care cuprinde sau este însoţită de interdicţia intrării sau,
dacă este cazul, a şederii, întemeiată pe nerespectarea reglementărilor
naţionale privind intrarea sau şederea străinilor.
Art. 97 – Datele privind persoanele dispărute sau
persoanele care, în interesul propriei protecţii sau pentru
prevenirea ameninţărilor, trebuie plasate în mod provizoriu într-un
loc sigur, la cererea autorităţii competente sau a autorităţii judiciare
competente a statului ce emite semnalmentul, se introduc pentru ca
autorităţile de poliţie să poată comunica statului care a făcut semnalarea
locului de şedere sau să poată plasa persoana sub pază spre a o
împiedica să îşi continue călătoria, dacă legislaţia naţională permite
acest lucru. Această dispoziţie se aplică în special minorilor şi
persoanelor care trebuie internate în temeiul deciziei unei autorităţi
40
competente. Efectuarea comunicării este condiţionată de acordul
persoanei dispărute, dacă aceasta este majoră.
Art. 98 – Datele privind martorii, persoanele citate pentru a se
prezenta în faţa autorităţilor judiciare în cadrul unei proceduri
penale care antrenează răspunderea cu privire la fapte pentru care au fost
urmărite sau persoanele cărora trebuie să li se comunice o hotărâre penală
sau o cerere de a se prezenta pentru a executa o pedeapsă privativă de
libertate se introduc, la cererea autorităţilor judiciare competente, în
scopul comunicării locului unde-şi au reşedinţa sau domiciliul.
Informaţiile cerute se comunică statului care a introdus
semnalmentul în conformitate cu legislaţia sa naţională şi cu
convenţiile în vigoare cu privire la asistenţă judiciară în materie
penală.
Art. 99 – Datele privind persoanele, vehiculele, bărcile, avioanele
sau containerele se introduc, în acord cu dreptul intern al statului care a
introdus semnalmentul, în scopul supravegherii discrete şi al controlului
specific, în conformitate cu paragraful 5.
O astfel de semnalare poate fi efectuată pentru combaterea
infracţiunilor şi pentru prevenirea ameninţărilor pentru securitatea publică:
a) dacă există indicii reale că persoana în cauză intenţionează să
comită numeroase fapte pedepsibile extrem de grave;
b) dacă aprecierea globală a persoanei în cauză, în special în temeiul
faptelor pedepsibile comise până în prezent, permite să se presupună că
aceasta va comite şi în viitor fapte pedepsibile extrem de grave.
Un semnalment poate fi efectuat conform dreptului intern, la
cererea autorităţilor care sunt responsabile cu securitatea statului,
dacă probe concrete permit să se presupună că informaţiile
prevăzute în paragraful 4 sunt necesare pentru prevenirea unei
41
ameninţări grave din partea persoanei în cauză sau a altor ameninţări
grave pentru securitatea internă şi externă a statului. Statul care a emis
semnalmentul este obligat să informeze, în prealabil, celelalte state membre.
În cadrul supravegherii discrete, informaţiile care pot fi culese şi
transmise, în totalitate sau în parte, autorităţii semnalate cu ocazia
controlului la frontieră sau al altor controale poliţieneşti şi vamale efectuate
în interiorul ţării, sunt următoarele:
a) persoana sau vehiculul semnalate au fost găsite;
b) locul, momentul sau motivul verificării;
c) itinerarul şi destinaţia călătoriei;
d) persoanele care însoţesc persoana în cauză sau ocupanţii
vehiculului;
e) vehiculul utilizat;
f) obiectele transportate;
g) circumstanţele în care au fost găsite persoana sau
vehiculul.
Cu ocazia culegerii informaţiilor se iau măsuri pentru a nu se pune în
pericol caracterul discret al supravegherii.
În cazul controlului specific menţionat la paragraful 1,
persoanele, vehiculele, ambarcaţiunile, avioanele, containerele şi
obiectele transportate pot fi percheziţionate, potrivit dreptului intern,
pentru realizarea scopului indicat în paragrafele 2 şi 3. Dacă controlul
specific nu este permis conform legislaţiei unui stat, acesta se va transforma
în mod automat în supraveghere discretă pentru statul respectiv.
Un stat solicitat poate adăuga semnalări din fişierul secţiunii
naţionale al SIS o notă care să interzică executarea măsurilor care
trebuie adoptate în temeiul semnalmentului, în scopul supravegherii
discrete sau al controlului specific, atâta timp cât nota nu va fi ştearsă. Nota
42
trebuie ştearsă în cel mult 24 ore de la introducerea semnalmentului, cu
excepţia cazului în care statul solicitat refuză, din motive de legalitate sau
din motive speciale de oportunitate, să execute măsurile care trebuie luate.
Celelalte state pot efectua măsura cerută în semnalment, fără a încălca o
notă sau o decizie de refuz.
Art. 100 – Datele privind obiectele căutate, pentru a fi
sechestrate sau pentru a fi utilizate ca probă într-o procedură penală,
se introduc în SIS.
Dacă în urma unei căutări se descoperă existenţa unui
semnalment privind un obiect găsit, autoritatea care a constatat
semnalmentul contactează autoritatea care a semnalat pentru a conveni
asupra măsurilor necesare. În acest scop, pot fi transmise, conform
convenţiei, şi date cu caracter personal. Măsurile care urmează să fie
luate de statul care a găsit obiectul trebuie să fie conforme cu dreptul
său naţional.
Următoarele categorii de obiecte vor fi introduse:
a) vehiculele cu motor cu o capacitate cilindrică mai mare de 50
cmc, ambarcaţiuni şi avioane – furate, deturnate sau pierdute;
b) remorcile şi rulotele care au o masă netă mai mare de 750
kg, caravane, echipamente industriale, containere – furate, deturnate sau
pierdute;
c) armele de foc –furate, deturnate sau pierdute;
d) documentele în alb furate – deturnate sau pierdute;
e) documentele de identitate eliberate, ca paşapoarte, cărţi de
identitate, permise de conducere, permise de rezidenţă şi documente
de călătorie – furate, deturnate sau pierdute;
f) certificatele de înmatriculare a vehiculelor şi plăcuţele de
înmatriculare furate, deturnate sau pierdute;
43
g) bancnotele (bilete înregistrate);
h) mijloacele de plată, ca cecuri, cărţi de credit etc. furate,
deturnate sau pierdute (vor fi implementate în cadrul SIS II)

Figura 2 – Perimetrul funcţional al Sistemului de Informaţii Naţional

44
Frontex – Agenţia Europeană pentru Managementul
Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe ale Statelor
Membre (European Agency for the Management of
Operational Cooperati on at the External Borders of the
Member States)

FRONTEX, Agenţia Europeană pentru Managementul


Cooperării Operaţionale la Graniţele Externe ale Statelor Membre, va
coordona toate activităţile forţelor naţionale de frontieră la graniţele
externe ale Uniunii Europene lărgite.
Agenţia a fost înfiinţată pe baza unui regulament şi după multe
discuţii, în octombrie 2004, iar ca sediu a fost ales oraşul Varşovia, în
aprilie 2005. Agenţia va implementa codul de frontieră revizuit pe mişcările
de populaţie peste graniţă şi astfel va facilita libera circulaţie a
persoanelor în spaţiul Schengen. S-a ajuns la o înţelegere asupra codului
între Consiliu şi Parlament la prima citire, la data de 23 iunie.
Agenţia va avea următoarele atribuţii:
• Coordonează activitatea forţelor naţionale de frontieră;
• Sprijin pentru instruire;
• Asigură sprijin tehnic şi de cercetare;
• Sprijin pentru operaţiuni comune;
Uniunea are diferite tipuri de graniţe externe: terestre,
maritime, aeroporturi (zboruri către şi dinspre ţări nemembre).
Securitatea graniţelor externe se axează pe lupta împotriva
migraţiei ilegale, cât şi împotriva altor infracţiuni, terorismului,
infracţiunilor împotriva femeilor şi copiilor, traficului de arme,
corupţiei şi fraudelor, dar nu apărare militară. Pentru pregătirea ultimei
lărgiri a frontierelor UE, aceasta a investit foarte mult în echipamente
45
şi în pregătirea personalului vamal din cele 10 noi State Membre, şi
pentru coordonarea operaţiunilor comune destinate să asigure un nivel
unitar de control al graniţelor. Până la data de 1 mai 2004, unele din
aceste ţări erau responsabile de protecţia graniţelor externe ale
Uniunii. Acest obiectiv are implicaţii financiare considerabile. Deci,
discuţiile au fost iniţiate pentru a stabili modalitatea de a împărţi această
povară financiară în cadrul Uniunii. În noiembrie 2003, Consiliul a decis
crearea unei agenţii externe a frontierelor care să aibă sarcina de a ajuta
Statele Membre să implementeze, pe o bază armonizată, legislaţia
Europeană pe controlul şi supravegherea graniţelor externe şi
coordonarea cooperării operaţionale între autorităţile naţionale
competente.
Agenţia Europeană pentru Managementul Cooperării Operaţionale al
Graniţelor Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene a fost
stabilită de Regulamentul Consiliului (CE) 2007/2004/ (26.10.2004,
OJ L 349/25.11.2004) şi a devenit operaţională în 2005.
FRONTEX colaborează îndeaproape cu alţi parteneri
comunitari şi ai Uniunii Europene, responsabili pentru securitatea
graniţelor externe, cum ar fi EUROPOL, CEPOL, OLAF,
cooperează cu autorităţile vamale şi în domeniul controalelor
sanitar-veterinare.
FRONTEX întăreşte securitatea frontierelor prin asigurarea
coordonării acţiunilor întreprinse de Statele Membre pentru
implementarea măsurilor comunitare referitor la managementul
graniţelor externe.
Rolul şi importanţa acestei agenţii este cel mai bine
reprezentat prin discursul de inaugurare al vicepreşedintelui Franco

46
FRATTINI, Comisar European pentru Justiţie, Libertate şi
Securitate:
Nici un Stat Membru, oricât de bine pregătit, nu-şi poate asuma
o asemenea răspundere singur, şi, de aceea, am creat Agenţia
FRONTEX. Cu această Agenţie avem în sfârşit, la nivel European un
mecanism operaţional eficient, de cooperare pentru autorităţile vamale
naţionale. O privire rapidă aruncată asupra majorităţii obiectivelor
sensibile, ridicate de Agenţie, ne lasă o impresie clară asupra
magnitudinii provocării pe care am acceptat-o.
Cooperarea în interiorul UE, pe problema frontierelor, ar trebui să
fie analizată din două unghiuri: pe de o parte, dezvoltarea
aspectelor operaţionale ale cooperării şi, pe de altă parte, modernizarea
cadrului legal.
Agenţia FRONTEX nu va fi numai un instrument important pentru
Uniunea Europeană în sine, dar va deveni, de asemenea, punctul focal
pentru cooperarea noastră cu lumea din afară, în domeniul controlului
frontierelor, fie că vorbim de ţările vecine sau de partenerii strategici din
întreaga lume.
Şi dacă acestea nu sunt de ajuns, Agenţia poate deveni, în
viitor, responsabilă pentru coordonarea activităţilor operaţionale în
domeniul controlului vamal şi alte probleme legate de securitatea
bunurilor, iar ca rezultat, se va ajunge la crearea unui sistem integrat
de management al frontierelor la nivel European.
O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană, Poliţia de
Frontieră Română a devenit membru cu drepturi depline în cadrul Agenţiei
Europene FRONTEX.
Capacităţile instituţionale, legislative şi operaţionale ale Poliţiei de
Frontieră Române, precum şi responsabilităţile ce derivă din necesitatea de
47
securizare a frontierei externe a U.E., au permis implicarea activă a instituţiei
noastre în activităţile organizate de către Agenţia Frontex, acestea incluzând:
- participarea la procesul de creionare a liniilor directoare privind
managementul frontierelor externe ale Uniunii Europene;
- participarea la întocmirea programelor anuale de lucru, în baza
analizelor de risc şi a evaluărilor operative desfăşurate atât la nivelul
FRONTEX cât şi la nivel national;
- participarea la operaţiuni comune organizate de FRONTEX pe
teritoriul altor state;
- organizarea de operaţiuni comune FRONTEX pe teritoriul ţării
noastre, pe toate cele trei tipuri de frontieră (verde, albastră, aeroportuară);
- acordarea de asistenţă operativă rapidă pentru o perioada limitată de
timp, sub forma unor echipe de intervenţie rapidă la frontieră (RABIT);
- pregatirea ofiţerilor de poliţie de frontieră etc.
Operatiunile FRONTEX sunt bazate pe analiza de risc pentru
combaterea migraţiei ilegale, fapt ce atrage încrederea, suportul şi participarea
activă a Statelor Membre, iar spiritul FRONTEX de a coordona măsurile
comune completează sistemele naţionale de securizare a frontierelor.

48
Colegiul European de Poliţie – CEPOL

Colegiul European de Poliţie (CEPOL) este o Academie pentru


pregătirea ofiţerilor de poliţie superiori şi de rang mediu din Uniunea
Europeană. Misiunea sa este de a ajuta forţele de poliţie naţionale în
lupta lor împotriva criminalităţii, în special împotriva criminalităţii
transfrontaliere. Această instituţie desfăşoară cursuri de pregătire în
domeniul politicilor europene începând cu anul 2001.
Obiectivul principal al CEPOL este de a ajuta ofiţerii de poliţie
din diferite ţări ale UE să înveţe cât mai mult despre sistemul
poliţienesc din ţara fiecăruia, şi despre cooperarea poliţienească
transfrontalieră în Europa.
Colegiul de Poliţie poate coopera cu instituţiile naţionale de pregătire
din ţările din afara Uniunii Europene. În particular, îşi oferă serviciile şi
ofiţerilor de poliţie din ţările candidate precum şi din Islanda şi Norvegia.
CEPOL are sediul permanent la Bramshill, Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord.
Pregătirea comună pe anumite subiecte cheie pentru ofiţerii superiori
din Statele Membre ale UE aduce o valoare sporită pregătirii
naţionale, contribuind la eficientizarea eforturilor forţelor de poliţie în
lupta împotriva criminalităţii, în special împotriva criminalităţii
transfrontaliere, în cadrul Uniunii Europene. Începând cu anul 2001,
Colegiul European de Poliţie (CEPOL), care uneşte instituţiile naţionale de
pregătire poliţienească ale Statelor Membre, a organizat cursuri, pentru
ofiţerii superiori din cadrul Statelor Membre, cu scopul de a creşte
cunoştinţele acestora în domeniul sistemelor naţionale de poliţie,
referitor la instrumentele şi mecanismele de cooperare ale UE, cât şi
la o largă categorie de subiecte specifice, cum ar fi combaterea

49
terorismului, migraţia ilegală şi controlul frontierelor sau traficul cu fiinţe
umane.
La data de 22 decembrie 2000, Consiliul European a adoptat
o decizie prin care s-a înfiinţat Colegiul European de Poliţie, cunoscut
ca CEPOL, abrevierea sa din limba franceză.
Articolul 6, paragraful 1 din decizia Consiliului din data de
22.12.2000 prevede că „scopul CEPOL va fi de a ajuta la pregătirea
ofiţerilor de poliţie din Statele Membre, să sprijine şi să dezvolte o abordare
comună a problemelor cu care se confruntă Statele Membre în
lupta împotriva criminalităţii, pentru prevenirea criminalităţii,
menţinerea legii, ordinii şi securităţii publice, în particular dimensiunea
transfrontalieră a acestor probleme.”
Principalele obiective şi sarcini ale CEPOL sunt:
• creşterea cunoştinţelor referitoare la sistemele poliţieneşti naţionale
şi structurile organizatorice ale acestora din Statele Membre, la Europol
şi la cooperarea poliţienească trans- frontalieră în interiorul Uniunii
Europene;
• întărirea cunoştinţelor referitoare la instrumentele internaţionale, în
particular acelea care deja există la nivelul Uniunii Europene: domeniul
cooperării şi a combaterii criminalităţii;
• asigurarea unei pregătiri potrivite ţinând cont de respectarea
drepturilor democratice, respectiv dreptul la apărare;
•încurajarea cooperării cu alte instituţii de pregătire;
Pentru a putea atinge aceste obiective, CEPOL va lua un număr
de acţiuni:
• asigurarea de stagii de pregătire pentru ofiţerii superiori, bazate pe
standardele comune;

50
• contribuţia la pregătirea unor programe unitare şi sprijin pentru
stabilirea unor programe potrivite de pregătire, la nivel avansat;
• acordarea de pregătire specializată;
• dezvoltarea şi asigurarea pregătirii instructorilor;
• diseminarea celor mai bune practici a rezultatelor cercetărilor;
• dezvoltarea şi asigurarea pregătirii forţelor de poliţie din Uniunea
Europeană pentru a participa în misiuni non-militare şi pentru
autorităţile de poliţie din Statele candidate;
• facilitarea schimburilor de ofiţeri în contextul instruirii.
În conformitate cu decizia de înfiinţare a CEPOL, la sfârşitul
anului 2003, această instituţie va prezenta un raport referitor la
activitatea şi la viitorul său.
Consiliul director al CEPOL, care s-a întrunit la Roma, la data
de 5 decembrie 2003, a adoptat raportul de trei ani.
La data de 13 decembrie 2003, Consiliul European, într-o
întâlnire la Bruxelles, a decis ca CEPOL să aibă sediul permanent la
Bramshill, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
Organele CEPOL sunt:
1. consiliul de administrație;
2. directorul, care conduce Secretariatul CEPOL.
Consiliul de administrație este constituit din câte o delegaţie a fiecărui
stat membru. Fiecare delegaţie are dreptul la un vot.
Membrii consiliului de administraţie sunt de preferinţă directori ai
institutelor naţionale de formare. În cazul în care există mai mulţi directori
dintr-un singur stat membru, aceştia formează împreună o delegaţie. Consiliul
de administraţie este prezidat de reprezentantul statului membru care deţine
preşedenţia Consiliului Uniunii Europene.

51
Reprezentanţii Comisiei şi ai Secretariatului general al Consiliului
Uniunii Europene, precum şi ai Europol sunt invitaţi să asiste la întruniri ca
observatori fără drept de vot.
Membrii consiliului de administraţie pot fi însoţiţi de experţi.
Directorul CEPOL participă la întrunirile consiliului de administraţie,
fără a avea drept de vot.
Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin de două ori pe an si a
instituit patru comitete:
- Comitetul pentru Programul Anual (APC)
- Comitetul pentru Buget şi Administrare (CBA)
- Comitetul Strategic (CS)
- Comitetul pentru Formare şi Cercetare (CFC)
Comitetele sunt sprijinite de către grupuri de lucru, grupuri de proiect şi
subgrupuri.
Secretariatul CEPOL are un efectiv de aproximativ 25 de membri care
efectuează sarcinile cotidiene, în cadrul a două unităţi: Unitatea de
implementare a programelor şi Unitatea administrativă.
Consiliul de administrație adoptă:
(a) programe, module de formare, metode de învăţare comune, precum
şi orice alte instrumente de învăţare şi predare;
(b) decizia de numire a directorului;
(c) cu unanimitate de voturi, proiectul de buget ce urmează să fie
prezentat Comisiei;
(d) după consultări cu Comisia, programul de lucru ce urmează să fie
prezentat Consiliului spre aprobare;

52
(e) raportul annual şi raportul pe cinci ani al CEPOL, care urmează să
fie prezentate Comisiei şi Consiliului, pentru a permite Consiliului să ia notă
de acestea şi să le aprobe;
(f) normele de punere în aplicare cu privire la personalul CEPOL, la
propunerea directorului şi după ce a fost solicitat acordul Comisiei.
Directorul este numit de consiliul de administrație dintr-o listă de cel
puţin trei candidaţi prezentată de un comitet de selecţie, pentru un mandat de
patru ani care poate fi prelungit o singură dată.
Consiliul de administrație poate hotărî să prelungească mandatul
directorului.
Consiliul de administraţie poate demite directorul din funcţie.

53
Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale
INTERPOL (O.I.P.C. – INTERPOL)

Rolul Interpolului

INTERPOL este o organiz aţie internaţională, interguvernamentală


care, conform Statutului, asigură şi dezvoltă asistenţa reciprocă între
autorităţile de poliţie ale ţărilor membre, în prevenirea şi reprimarea
criminalităţii de drept comun, în cadrul legilor existente în fiecare ţară şi
în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Interpol este un intermediar în colaborarea practică a poliţiei
criminale din diferite ţări şi activează ca un centru mondial unic de
elaborare a unei strategii şi tactici poliţieneşti comune de combatere a
criminalităţii internaţionale.
În activitatea sa, Interpol respectă principiile de neamestec în
afacerile interne ale statelor membre, în problemele cu caracter politic,
militar, religios sau rasial.
Structura Interpol ului a evoluat pe parcursul anilor. Rolul lui
constă în asigurarea şi dezvoltarea cooperării poliţieneşti
internaţionale, activitatea sa având drept scop apărarea şi respectarea
drepturilor omului, încurajarea creării serviciilor menite să contribuie
la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor.

54
Cooperarea este fondată pe respectarea principiului suveranităţii
naţionale (ceea ce, bineînţeles, exclude existenţa “unităţilor
operaţionale Interpol” înzestrate cu posibilitatea de anchetare
internaţională) şi al celui de neintervenire în afacerile cu caracter politic,
militar, religios sau rasial. Alt principiu, nu mai puţin important, este
acela că, cooperarea nu trebuie să fie limitată de bariere lingvistice sau
geografice şi că toate ţările-membre trebuie să beneficieze de aceleaşi
servicii şi de aceleaşi drepturi. Toate serviciile de stat responsabile
de cercetările criminale, poliţieneşti, serviciile regionale şi federale
dispun de posibilitatea de a coopera cu omologii săi din alte ţări,
prin intermediul Interpolului.

Structura Interpolului
Organul suprem al Organizaţiei este Adunarea Generală, compusă
din delegaţi desemnaţi de către guvernele statelor- membre.
Adunarea Generală se convoacă o dată pe an, pentru a lua deciziile de
bază importante privitoare la metodele de lucru, finanţare, mijloacele
de cooperare şi programul de lucru. Comitetul Executiv, care se întruneşte
de trei ori pe an, veghează la aplicarea deciziilor Adunării Generale.
Organul administrativ şi tehnic permanent al Organizaţiei este
Secretariatul General situat la Lyon (Franţa). Fiecare ţară-membră are un
Birou Naţional Central.
Secretariatului General, condus de către secretarul general, îi revine
un rol de coordonare. El este format din patru diviziuni: Serviciul
Administrare Generală, Serviciul Legătură şi Informaţie cu Caracter
Criminal, Serviciul Probleme Juridice şi Serviciul Asigurare Tehnică.
Responsabilităţile Serviciului Legătură şi Informaţie cu Caracter
Criminal sunt crimele de drept comun, terorismul, crima organizată,
55
spălarea banilor, falsificările şi contrafacerile, precum şi stupefiantele.
De asemenea, este responsabil pentru centralizarea informaţiei şi se
ocupă de afacerile ce ţin de criminalitatea internaţională. Serviciul îşi
asumă obligaţia de a pregăti notiţele internaţionale şi dările de seamă
privind situaţia criminogenă, precum şi de a organiza reuniuni şi traininguri
pe diverse subiecte specializate. Una din sarcinile încredinţate recent
constă în efectuarea studiilor aprofundate pe problemele principale
conexe cu criminalitatea internaţională, utilizând resursele
de analiză operaţională şi strategică.
În cadrul fiecărui stat-membru, cooperarea poliţienească
internaţională este efectuată prin intermediul Biroului Naţional Central.
B.N.C. este un serviciu de poliţie, desemnat de către guvernul ţării
respective pentru a fi reprezentant al Interpolului în ţară şi pentru a
reprezenta ţara în Interpol. B.N.C. primeşte şi centralizează toată
informaţia primită din străinătate şi o comunică autorităţilor de drept
naţionale şi locale cointeresate. Informaţia primită de la organele
naţionale şi locale ale ţării este transmisă omologilor săi din străinătate.
În competenţa B.N.C. intră toate problemele de administrare şi de
traducere a documentelor. Astfel, pentru a adresa o interpelare către statele-
membre, o ţară membră a O.I.P.C.-Interpol nu are necesitatea să
cunoască autorităţile şi persoanele în funcţie din ţările străine.

Cum lucrează Interpolul


Una din activităţile principale ale Organizaţiei rezultă din faptul
că toate B.C.N. care fac schimb de informaţii referitoare la infracţiuni şi
infractori, trebuie să expedieze copia mesajului la Secretariatul General.
Aceste mesaje sunt înregistrate în baza de date informatizată, carepermite
ofiţerilor specializaţi ai Secretariatului General să efectueze analiza şi
56
sinteza informaţiei privind activitatea criminală. Rezultatul sintezei este
apoi expediat B.C.N..
Interpolul, la rândul său, trimite un sistem de notiţe
internaţionale B.C.N., fie la cererea acestora, fie la decizia
Secretariatului General. Notiţele roşii sunt avize de cercetare prin
intermediul cărora un B.C.N. informează alte B.C.N. despre faptul că a
fost eliberat un ordin de arest împotriva unui individ şi că extrădarea
lui va fi solicitată. Dacă individul va fi depistat, el va fi arestat. B.C.N.
solicitant este imediat informat, şi acesta, la rândul său, expediază
neîntârziat documentele oficiale necesare. Prin Notiţele albastre este
înaintată cererea de cercetare a reşedinţei martorilor sau a persoanelor
suspecte, prin notiţele verzi – cererea de a lua măsuri cu infractorii activi
în câteva state, cele galbene – pentru căutarea persoanelor dispărute,
cele negre – pentru identificarea cadavrelor. Există notiţe ce descriu
obiectele furate şi alte documente difuzate pentru informarea organelor de
poliţie, cu descrierea noilor metode şi tehnica utilizată de infractori.
Secretariatul General trimite, la cererea B.C.N., informaţii de
ordin general pe problemele juridice şi tehnice, fie din propriile surse, fie
apelând la ajutorul B.C.N. ale altor ţări.
Schimbul informaţional este posibil datorită reţelei de
telecomunicaţii a Interpolului. Mijloacele tehnice permit efectuarea
schimbului de informaţii rapid şi cu un grad înalt de siguranţă. Dar
Interpolul nu se limitează numai la transmiterea informaţiei, baza de
date a O.I.P.C. Interpol păstrează, de asemenea, fişele persoanelor,
ale obiectelor furate, precum şi informaţia despre crimele comise.
Din 1989, Interpolul dispune de un sistem informatic modern pentru
acumularea şi prelucrarea informaţiei, B.C.N., difuzând informaţia prin
intermediul staţiei centrale de telecomunicaţii a Secretariatului General,
57
pot decide ce elemente vor fi înregistrate în baza de date
informatizată, precum şi să determine care ţară poate avea acces la
această informaţie. De asemenea, este posibil ca o informaţie oarecare
să fie accesibilă numai unei singure persoane a ţării destinatare,
dacă această persoană este singura care dispune de sistemul de
descifrare. Reţeaua poate fi folosită pentru difuzarea
fotografiilor şi amprentelor digitale, cifrarea anumitor cazuri.
Din anul 2002, Interpolul foloseşte noul sistem informaţional global de
telecomunicaţii I-24/7, care permite lărgirea domeniilor de utilizarea
informaţiilor şi posibilităţilor de transmitere/recepţionare a mesajelor.
La 1 mai 2004, la acest sistem a fost conectat şi B.C.N. Interpol în
Republica Moldova.

Interpolul în Europa
Criminalii, în special infractorii profesionişti, devin din ce în ce
mai activi în Europa. În toate ţările Europei statistica naţională
denotă o creştere semnificativă - după număr şi gravitate – a delictelor şi
crimelor, îndeosebi a furturilor, actelor de viol, consumării drogurilor şi
infracţiunilor comise de minori. Delegaţii ce participă la reuniunile
regionale europene organizate de către Interpol menţionează, din an în an,
creşterea proporţiilor criminalităţii şi influenţa incontestabilă a
organizaţiilor criminale. Datorită anumitor factori geografici, Europa
devine o zonă de tranzit ilicit de droguri importantă, totodată consumarea
stupefiantelor fiind în expansiune.
Ţinând cont de situaţia creată, anume în Europa au fost
desemnaţi ofiţeri de contact, cu scopul de a uşura cooperarea în
combaterea traficului de droguri. Sistemul ofiţerilor de contact s-a extins
ulterior şi în alte regiuni.
58
Europa a ocupat întotdeauna o poziţie aparte în cadrul
Organizaţiei, ea continuând să joace un rol principal. Astfel, 80% din
mesajele Interpolului sunt trimise de către statele-membre europene.
Aşadar, este natural ca Secretariatul General să creeze în 1986 -
Secretariatul European, care se dedică exclusiv acestei regiuni şi
problemelor ei specifice. Această structură are funcţia de secretariat
permanent al Conferinţei Regionale Europene, şi în această calitate
efectuează studii pe problemele criminalităţii.
În 1988, Secretariatului European îi revine şi funcţia de legătură.
Secretariatul European devine apoi Biroul European de Legătură.
Serviciile acordate de acest Birou ţin de cadrul juridic şi tehnic al
anchetelor criminale în diferite ţări europene. O rganizarea poliţiei,
formarea, structurile de cooperare, metodele, materialul şi tehnologia
utilizate pot varia considerabil, de la un stat european la altul. A ajuta
ţările, în adaptarea la un standard comun a informaţiilor poliţieneşti
pe parcursul cercetărilor, este extrem de important, în special referitor la
noile ţări-membre ale Interpolului.
Pentru cercetările complexe privind unele cazuri specifice, Biroul
European de Legătură oferind susţinere tehnică, organizează reuniuni ad-
hoc pentru funcţionarii specializaţi şi experimentaţi. Altă misiune
importantă a Biroului constă în contribuţia sa la ameliorarea
documentaţiei criminale, adăugând şi difuzând informaţii utile,
pregătind rapoarte detaliate privind situaţia criminală în fiecare stat-
membru european, detaşând regulat ofiţeri în diferite ţări, cu scopul de a
recenza şi a dezvolta problemele care apar privind cooperarea internaţională.
Sistemul relaţional şi de conlucrare al O.I.P.C. Interpol cuprinde
organizaţiile internaţionale:
• O.N.U.;
59
• Comitetul Economic şi Social;
• Centrul pentru Drepturile Omului;
• Centrul pentru Prevenirea Crimei şi Justiţie;
• ProgramulInternaţional al Naţiunilor Unite pentru Controlul
Drogurilor;
• UNESCO;
• Consiliul Europei;
• Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (I.C.A.O.) ;
• Uniunea Internaţională a Comunicaţiilor (I.T.U.) ;
• Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.);
• Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale (WIPO);
• Consiliul de Cooperare a Vămilor;
• Uniunea Internaţională Poştală (UPU);
• Agenţia Internaţională pe Energia Atomică;
• Organizaţia Internaţională Maritimă (IMO);
• Departamentul de identificare a Victimelor Catastrofelor etc.

60
Etapele de dezvoltare ale O.I.P.C. – Interpol
• 1889 - Trei state europene: Austria, Belgia şi Olanda, printr-un
acord, îşi unesc forţele îndomeniul luptei cu criminalitatea. Începutul unei
reale colaborări poliţieneşti.
• 1905 - La Hamburg, în cadrul şedinţei Uniunii Criminaliştilor, a
fost lansată o adresare către toate statele cu propunerea de a forma în
departamentele poliţieneşti naţionale, unele servicii speciale pentru
combaterea criminalităţii internaţionale.
• 1910 - Din Buenos–Aires parvine propunerea de instituire a Uniunii
Mondiale Poliţieneşti.
• 1914 - La Monaco, are loc primul Congres Internaţional al Poliţiei
Judiciare. Reprezentanţi a 14 state au înaintat propuneri de a crea un birou
de evidenţă a informaţiei judiciare internaţionale de adaptare a procedurilor
de extrădare.
• 1923 - La Viena are loc cel de-al II-lea Congres Internaţional
la care s-a constituit Comisia Internaţională a Poliţiei Criminale (I.C.P.C.)
cu sediul la Viena şi a fost adoptat Statutul.
• 1946 - Renaşterea după cel de-al II-lea Război Mondial a Comisiei
Internaţionale a Poliţiei Criminale cu sediul la Paris. Se adoptă noul Statut şi
acronimul "Interpol" este utilizat pentru prima dată.
• 1956 - Este adoptată noua denumire: "Organizaţia Internaţională
a Poliţiei Criminale (O.I.P.C. - Interpol)".
• 1984 - Intră în vigoare noua înţelegere cu Franţa referitor la
sediu. Adunarea Generală adoptă cele două rezoluţii referitoare la
terorismul internaţional.
• 1989 - La 27 noiembrie se deschide oficial noul sediu din Lyon,
pe Quai Achille Lignu nr. 50, după transferul de la Saint- Cloud, unde a fost
amplasat începând cu anul 1966.
61
• 28 septembrie 1994 - Republica Moldova a aderat la Organizaţia
Internaţională a Poliţiei Criminale – Interpol.

Finanţare
Fondurile financiare ale O.I.P.C. Interpol se constituie astfel:
- 96% provin din cotizaţiile ţărilor member ale O.I.P.C. Interpol;
- pentru cunatumul cotizaţiilor sunt luate în calcul: starea infracţională,
numărul populaţiei şi puterea economică a ţării member;
- Republica Moldova plăteşte annual cotizaţia pentru o unitate bugetară –
circa 13 000 Euro.

62
STRUCTURI DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ LA NIVEL
INTERN

Organizarea şi competenţele Centrului de Cooperare


Poliţienească Internaţională

Măsurile ce vor fi luate de către România referitoare la cooperarea


poliţienească vor avea un impact deosebit în contextul aderării la Spaţiul
Schengen, când se va renunţa la realizarea controalelor sistematice între
frontierele interne cu statele membre Schengen. Această renunţare va fi
compensată printr-o strânsă cooperare transfrontalieră, inclusiv prin utilizarea
Sistemului de Informaţii Schengen de a doua generaţie – SIS II.
În acest context, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională
(C.C.P.I.), prin operaţionalizarea Biroului SIRENE, va contribui direct la
întărirea schimbului de date şi informaţii prin utilizarea Sistemului de
Informaţii Schengen II, precum şi prin coordonarea activităţilor de cooperare
poliţienească transfrontalieră, şi anume: supravegherea şi urmărirea
transfrontalieră a infractorilor.
Printre atribuţiile C.C.P.I., în calitate de autoritate centrală pentru
activităţile specifice de cooperare şi asistenţă poliţienească internaţională, un
loc aparte îl deţine dezvoltarea cooperării internaţionale în lupta împotriva
criminalităţii şi coordonarea permanenta a activităţii ataşaţilor de afaceri
interne şi ofiţerilor de legătura români acreditaţi în străinătate, în domeniul
schimbului de date şi informaţii operative.
C.C.P.I. va acţiona în calitate de coordonator şi în ceea ce priveşte
schimbului de date şi informaţii între autorităţile competente române şi
străine, în scopul desfăşurării unor acţiuni comune care necesită realizarea de
operaţiuni pe teritoriul mai multor state.

63
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională asigură legăturile
operative dintre autorităţile competente române şi ataşaţii de afaceri interne şi
ofiţerii de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state sau la
organizaţii/organisme internaţionale, dintre ataşaţii de afaceri interne şi
ofiţerii de legătură străini acreditaţi la Bucureşti şi autorităţile române
competente, precum şi gestionarea fluxului informaţional de interes operativ
aferent cooperării internaţionale derulată de structurile specializate ale M.A.I.
prin celelalte canale de cooperare poliţieneşti: Interpol, Europol, SIRENE,
Centrul SECI.
În conformitate cu prevederile H.G. nr. 306/14.04.2005, pentru
aprobarea Strategiei actualizate privind reforma instituţională a M.A.I.,
prin O.M.A.I. nr. S/I/0552 din 30.05.2005, a fost constituit Centrul de
Cooperare Poliţienească Internaţională, care include în structura sa
organizatorică:
- Punctul Naţional Focal (Serviciul Operaţional, Unitatea Naţională
EUROPOL, Serviciul SIRENE) şi
- Biroul Naţional INTERPOL (Serviciul Urmărire Internaţională şi
Extrădări, Serviciul Documentare Operativă şi Serviciul Identificare
Judiciară).
Fiecare dintre cele două structuri componente ale Centrului este
condusă de un director general adjunct, fiind sprijinite de o infrastructură
comună, compusă din: Serviciul Analiză – Sinteză, Serviciul Dispecerat,
Documente Clasificate şi Secretariat, precum şi din compartimentele
Traduceri, Juridic, Administrativ şi Informatică.
Acestea formează o platformă naţională unică de cooperare
poliţienească, păstrând individualitatea specifică a fiecărei structuri înglobate
şi se bazează pe principiul european „o singură poartă de intrare – o singură

64
poartă de ieşire” pentru schimbul de date şi informaţii, care asigură evitarea
dublării canalelor de cooperare poliţienească internaţională.
În cadrul Centrului sunt folosite următoarele modalităţi de cooperare
poliţienească internaţională:
- asistenţa juridică internaţională în materie penală – reglementată în
România prin Legea nr. 302/2004 privind asistenţa judiciară internaţională în
materie penală, modificată şi completată prin Legea 224/2006 şi
- schimbul internaţional operativ de date şi informaţii cu caracter
poliţienesc – reglementat în România prin Statutul OIPC–INTERPOL,
Acordul România – EUROPOL şi Acordul SECI.
Asistenţa juridică internaţională în materie penală cuprinde derularea si
executarea unor acte de procedură demarate de către organele de justiţie din
diferite state, realizându-se mai ales prin intermediul comisiilor rogatorii
internaţionale si vizează faza de mijloc sau finală a procesului penal in care
autorii infracţiunilor sunt identificaţi/prinşi si se află in curs de judecată, sau
au fost deja condamnaţi, iar statele fac apel la Convenţia Europeană în materie
sau la convenţiile bilaterale de cooperare în domeniu.
Schimbul de date şi informaţii cu caracter poliţienesc are ca obiect, în
principal, prima fază a procesului penal in vederea identificării reţelelor de
infractori precum si a mijloacelor de probaţiune. Aceste activităţi se
desfăşoară intre unităţile de poliţie din diferite state prin intermediul unor
organisme internaţionale – OIPC – INTERPOL, EUROPOL, SIRENE,
Centrul SECI sau prin intermediul ofiţerilor de legătură.
Schimbul de date şi informaţii operative se realizează între autorităţile
române competente sau străine, prin intermediul C.C.P.I., în baza cererii de
asistenţă care se întocmeşte în scris şi cuprinde următoarele elemente:
a) autoritatea de la care emană cererea şi destinatarul cererii;
b) data şi numărul de înregistrare al lucrării;
65
c) obiectul şi scopul cererii, precum şi modul de utilizare a informaţiei;
d) datele persoanelor implicate, menţionate în conformitate cu documentele
lor de identitate naţionale sau internaţionale, dacă sunt cunoscute;
e) caracterul de urgenţă şi nivelul de clasificare;
f) descrierea faptelor săvârşite, încadrarea juridică a acestora, conform
legislaţiei în vigoare, şi/sau prezentarea faptelor de natura penală despre care
exista date şi informaţii că sunt pregătite sau comise;
g) ofiţerul de caz şi coordonatele acestuia.

Biroul Naţional Interpol


Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală (O.I.P.C.) este o
instituţie interguvernamentală ce asigură asistenţa reciprocă între poliţiile
ţărilor membre pentru prevenirea şi reprimarea criminalităţii de drept
comun; nu intervine în probleme cu caracter politic, militar, religios sau
rasial; respectă suveranitatea şi independenţa fiecărei ţări; asigură
schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc la nivel internaţional;
identifică infractori urmăriţi internaţional cu mandate; coordonează
activitatea de supraveghere şi prindere a infractorilor internaţionali;
informează unităţile specializate cu privire la furturi sau pierderi de
documente de identitate străine, traficul internaţional de droguri,
fals de monedă, furturi auto şi artă etc. pentru luarea măsurilor operative.
La cerere, solicită informaţii necesare soluţionării unor cauze
penale.
Birourile Centrale Naţionale Interpol constituie punctul de sprijin
naţional al cooperării poliţieneşti internaţionale. Create în fiecare stat
membru al O.I.P.C. – INTERPOL, Birourile Centrale Naţionale sunt
formate din funcţionari care acţionează întotdeauna în cadrul juridic oferit
de legislaţia ţării lor. Rolul acestora este de a surmonta obstacolele pe care
66
le întâmpină cooperarea internaţională datorită diferenţei de structuri între
poliţiile naţionale, barierelor lingvistice şi diferenţelor de sisteme
juridice
ale ţărilor membre.
În general, rolul unui Birou Central Naţional constă în:
- centralizarea informaţiilor criminale şi a documentaţiei, în raport
direct cu cooperarea poliţienească internaţională, obţinute din ţară şi
transmiterea lor celorlalte B.C.N. uri şi Secretariatului General;
- declanşarea, pe teritoriul naţional, a operaţiunilor şi actelor de
poliţie solicitate de celelalte state membre, prin intermediul Birourilor
Centrale Naţionale;
- primirea cererilor de informaţii, de verificări etc. transmise de alte
B.C.N şi trimiterea răspunsurilor către B.C.N. interesate.

Instrumentele de cooperare ale Interpolului


Pentru atingerea scopurilor prevăzute în statut, Interpolul are la
dispoziţie următoarele instrumente de cooperare:
a) Reţeaua de comunicaţii I-24/7 asigură schimbul de mesaje
poliţieneşti între Birourile Centrale Naţionale şi între acestea şi
Secretariatul General Interpol. Este o reţea ce are ca suport fizic
Internetul şi, din această cauză, foloseşte cele mai noi tehnologii de
securitate (Virtual Private Network, IPSec etc.) care şi-au dovedit eficienţa
la începutul anului 2004, când reţeaua I-24/7 a fost atacată de programe
maliţioase, la fel cum s-a întâmplat în aceeaşi perioadă la firmele Sun
Microsystems sau Microsoft, cu deosebirea că această reţea nu a putut fi
compromisă. Majoritatea B.C.N. dispun de servere de e-mail care se
conectează la serverul central situat la Secretariatul General Interpol.

67
Introducerea acestor noi tehnologii, începând cu anul 2002, a făcut
posibilă dezvoltarea unor instrumente noi şi eficace, cum ar fi portalul
INSYST, prin care, folosind un simplu browser de Internet, toate
Birourile Centrale Naţionale pot accesa resurse de interes comun, puse
la dispoziţie de Secretariatul General Interpol sau chiar de B.C.N.
Tot prin intermediul acestui portal, în 2004 au fost puse la
dispoziţie bazele de date eASF ale Interpolului referitoare la persoane
urmărite, vehiculele urmărite, documente de călătorie/administrative
furate/pierdute .

b) Sistemele informatice referitoare la:


- bazele de date eASF referitoare la persoane urmărite, vehiculele
urmărite, documente de călătorie/administrative furate/pierdute;
- numele şi alias-urile indivizilor implicaţi în infracţiuni în context
internaţional;
- infracţiuni clasate după gen, loc de comitere şi mod de operare;
- confiscările de droguri;
- confiscările de monedă falsă;
- furturile de opere de artă;
- amprentele digitale ale infractorilor internaţionali;
- fotografiile infractorilor cu moduri de operare deosebite, recidivişti
şi ale persoanelor dispărute;
- baza de date cu cărţi de credit furate/pierdute;
- statistici criminale.
Toate aceste resurse pot fi consultate de către B.C.N.

Notiţele internaţionale

68
Notiţe referitoare la persoane sunt grupate, la rândul lor, în cinci
categorii:
o notiţe prin care se solicită arestarea unei persoane în vederea
extrădării (cu colţ roşu şi cu litera de control A). Aceste notiţe conţin
toate indicaţiile privind identitatea persoanei urmărite, mandatul de arestare
şi infracţiunea care l-a motivat;
o notiţe pentru obţinerea de informaţii asupra unei
persoane (cu colţ albastru şi litera de control B). Acestea sunt utilizate
pentru identificarea certă a unui infractor, obţinerea de informaţii asupra
trecutului său criminal sau a locului unde se află;
o notiţe preventive (cu colţ verde şi litera de control C) care
semnalează tuturor poliţiilor membre, existenţa unui infractor profesionist
ce operează la scară internaţională;
o notiţe privind persoane dispărute (cu colţ galben şi litera de
control F) în vederea găsirii unei persoane;
o notiţe privind cadavrele neidentificate (cu colţ negru şi litera
de control D);
o notiţe cu colţ portocaliu (,,security alert’’), semnalând
descoperirile de arme sau dispozitive explozive disimulate.
În afara acestor două categorii de notiţe, Secretariatul General
Interpol, pe baza informaţiilor primite de la Birourile Centrale
Naţionale editează şi difuzează circularele “modus operandi” care
cuprind detalii despre modurile de operare mai deosebite, utilizate de
infractorii internaţionali.

Înfiinţarea şi atribuţiile Biroului Naţional Interpol


La data de 10 ianuarie 1973, în cadrul Inspectoratului General
al Poliţiei a fost creat Biroul Naţional Interpol, unitate centrală a
69
Poliţiei Române a cărei atribuţie principală constă în asigurarea
schimbului de informaţii între autorităţile judiciare române şi
serviciile corespondente din celelalte 182 state membre ale Organizaţiei
Internaţionale de Poliţie Criminală (O.I.P.C.), dispunând în acest scop
de mijloacele tehnice necesare primirii şi transmiterii, în timp scurt, a
informaţiilor referitoare la criminalitatea de drept comun. După 1990, ca
urmare a profundelor schimbări de ordin politic, economic şi social,
survenite la nivel mondial, activitatea de cooperare a Poliţiei Române cu
autorităţile similare din celelalte ţări member ale Interpolului şi cu
Secretariatul General al O.I.P.C. a cunoscut o dezvoltare continuă,
concretizată printr-un număr sporit de informaţii de ordin
poliţienesc.
Poliţia Română a avut, totodată, o contribuţie activă la
perfecţionarea cooperării poliţieneşti internaţionale în cadrul oferit de
Interpol, reprezentanţi ai acesteia participând în mod constant la sesiunile
Adunării Generale a organizaţiei, la conferinţele regionale europene, precum
şi la o serie de simpozioane şi conferinţe, la nivel zonal sau mondial, pe
tematici dintre cele mai actuale, ocazie cu care au fost prezentate
măsurile specifice adoptate de autorităţile române în vederea prevenirii şi
combaterii, cu mai multă eficacitate a fenomenului criminal atât pe plan
intern, cât şi internaţional.
Activitatea de cooperare a Biroului Naţional Interpol se
concretizează în următoarele problematici, care reprezintă, de fapt,
atribuţiile sale:
 asigură schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc
referitoare la activitatea infractorilor de drept comun care
acţionează pe plan internaţional (date de identitate, semnalmente,

70
fotografii, amprente digitale, moduri de operare, mijloace de
transport utilizate), precum şi de alte date necesare identificării acestora
şi probării activităţii lor infracţionale;
 comunică unităţilor depoliţie, altor unităţi ale Ministerului
Administraţiei şi Internelor sau altor instituţii ale statului interesate,
informaţiile privind infractorii străini sau români urmăriţi pe plan
internaţional pentru comiterea unor fapte penale de drept comun, în vederea
semnalării intrării lor în ţară şi dispunerii măsurilor solicitate de autorităţile
judiciare care-i urmăresc;
 asigură, în cooperarea cu organele competente din
Ministerul Public şi din Ministerul Justiţiei, punerea în urmărire
internaţională, în vederea arestării şi extrădării către ţara noastră, a
persoanelor care se sustrag unor mandate de arestare preventivă sau de
executare a unor pedepse, emise pentru fapte deosebit de grave şi despre
care există informaţii că se află în străinătate;
 asigură, în cooperare cu Birourile Naţionale Centrale
Interpol din ţările respective, cu unităţile centrale de linie din
Inspectoratul General al Poliţiei Române sau cu inspectoratele
judeţene, realizarea activităţilor operative şi logistice, pentru
preluarea şi escortarea, din străinătate, a persoanelor extrădate către
România;
 coordonează, în cooperare cu unităţile centrale de linie ale
Inspectoratului General al Poliţiei Române şi cu organele
Parchetului, activităţile operative în vederea identificării şi arestării
infractorilor de drept comun, intraţi în ţara noastră, care fac
obiectul unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor

71
pedepse privative de libertate, difuzate de Secretariatul General
Interpol sau de alte Birouri Centrale Naţionale;
 coordonează sau contribuie, după caz, la realizarea
activităţilor operative de supraveghere a infractorilor cunoscuţi pe plan
internaţional, pentru care nu se cere arestarea, pe timpul cât se află pe
teritoriul României;
 asigură informarea operativă şi cu caracter de continuitate a
unităţilor centrale şi judeţene de poliţie cu privire la persoanele, modurile
de operare şi mijloacele de transport folosite în traficul internaţional
ilicit de droguri, monedă falsă, vehicule furate, precum şi în
comiterea altor fapte infracţionale grave, pentru luarea măsurilor legale de
prevenire şi reprimare a acestora;
 asigură informarea unităţilor de poliţie şi de paşapoarte în legătură
cu furturile sau pierderile de documente de identitate străine, în
vederea prevenirii intrării frauduloase în ţară a unor persoane;
 solicită Secretariatului General Interpol şi Birourilor Centrale
Naţionale din ţările membre, la cererea unităţilor Ministerului
Administraţiei şi Internelor, organelor Parchetului şi Justiţiei, a altor
instituţii implicate în înfăptuirea actului de justiţie penală, informaţiile
necesare soluţionării unor cauze aflate în lucru, cu incidenţe internaţionale;
 prezintă, periodic sau la ordin, conducerii Ministerului
Administraţiei şi Internelor, informări privind evoluţia şi tendinţele
criminalităţii pe plan internaţional, activitatea desfăşurată în
străinătate de cetăţeni români care fac obiectul unor anchete penale în ţările
membre ale O.I.P.C. – Interpol, precum şi propuneri pentru îmbunătăţirea
cooperării poliţieneşti cu ţările member ale Organizaţiei;
 informează unităţile de poliţie cu privire la modurile de
operare ale infractorilor internaţionali, mijloacele şi metodele
72
eficiente şi cu caracter de noutate, folosite de alte poliţii pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii;
 participă la reuniunile internaţionale prevăzute în Programul de
lucru anual al O.I.P.C. – Interpol sau organizate de către poliţiile
afiliate, ocazie cu care prezintă experienţa Poliţiei Române în
domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii transnaţionale;
 exercită orice alte atribuţii, stabilite prin actele normative în
vigoare, referitoare la cooperarea poliţienească internaţională în cadrul
O.I.P.C.-Interpol.

Aspecte privind eficientizarea cooperării


Ţinând cont de noile servicii oferite de către Secretariatul
General al O.I.P.C.-INTERPOL, Biroul Naţional Interpol a lansat la
01.06.2004 programul de acordare a accesului la bazele de date (eASF) ale
organizaţiei (persoane urmărite, autovehicule furate, documente de
călătorie ori administrative furate/pierdute), prin sistemul I-24/7,
permiţând unităţilor de poliţie şi M.A.I. conectate la reţeaua de
comunicaţii de date a Ministerului Administraţiei şi Internelor realizarea
de verificări operative în timp real.
Biroul Naţional Interpol a elaborat un plan cu acţiuni,
responsabilităţi şi termene precise de implementare a standardelor de
serviciu ale Birourilor Centrale Naţionale Interpol, adoptate la cea de-a
73-a sesiune a Adunării Generale a Organizaţiei – Cancun/Mexic
2004, conceput într-un plan unitar, ţinându-se seama de corelaţiile cu
celelalte componente ale activităţii B.N.I.

Punctul Naţional Focal

73
La data de 26 mai 1999 s-a încheiat, la Bucureşti, Acordul de
Cooperare pentru Prevenirea şi Combaterea Infracţionalităţii
Transfrontaliere, ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 208/1999, fiind
astfel create premisele înfiinţării Punctului Naţional Focal (P.N.F.), care
asigură legătura între Centrul Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-
Estul Europei (S.E.C.I.) şi organele române de aplicare a legii.
P.N.F. este unitatea specializată a M.A.I. din cadrul CCPI care asigură
legătura operativă dintre autorităţile competente române şi ataşaţii de afaceri
interne/ofiţerii de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state sau la organizaţii
internaţionale/ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România şi gestionarea
fluxului informaţional de interes operativ aferent cooperării internaţionale
derulate de structurile specializate ale M.A.I. pe canalele Europol, SIRENE şi
SECI.
Punctul Naţional Focal are în compunere 3 servicii:
- Serviciul Operaţional;
- Unitatea Naţională EUROPOL
- Serviciul SIRENE

Atribuţii principale:
a) primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de
importanţă şi a priorităţii, traducerea, transmiterea/ difuzarea şi urmărirea
soluţionării cererilor de asistenţă internaţională adresate ataşaţilor de
afaceri interne şi ofiţerilor de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state sau
organizaţii internaţionale de către autorităţile române;
b) primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de
importanţă şi a priorităţii, transmiterea/difuzarea şi urmărirea soluţionării
cererilor de asistenţă internaţională primite de la ataşaţii de afaceri

74
interne şi ofiţerii de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state sau la
organizaţii internaţionale şi adresate autorităţilor române competente;
c) la cerere, realizarea demersurilor necesare pentru
reverificarea, corectarea sau ştergerea datelor primite/transmise,
rectificarea nivelului de prioritate şi, după caz, urgentarea
soluţionării solicitărilor de asistenţă aflate în lucru;
d) organizarea, întreţinerea şi actualizarea evidenţei proprii a
solicitărilor de asistenţă procesate şi a rezultatelor obţinute.
e) elaborarea şi punerea în aplicare a Planului propriu de
securitate, întocmit potrivit prevederilor legale pentru protejarea
informaţiilor clasificate şi a datelor personale aferente fluxului
informaţional gestionat;
f) elaborarea de rapoarte destinate informării conducerii MAI şi
a structurilor specializate, beneficiare asupra stadiului soluţionării
anumitor solicitări şi a eficienţei generale a activităţii de schimb de
informaţii.

Punctul Naţional Focal desfăşoară activităţi de cooperare cu:


1. Centrul Regional S.E.C.I.;
2. Ofiţerii de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state;
3. Ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România (la solicitarea
acestora);
4. Europol, prin intermediul Unităţii Naţionale Europol;
5. În viitor, cu ţările member din spaţiul Schengen, prin intermediul
Serviciului SIRENE.

75
Cooperarea cu Centrul Regional SECI

La 15 aprilie 1998, la Geneva, Comitetul de Agendă al SECI a


aprobat proiectul propus de delegaţia României, intitulat „Prevenirea şi
Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere” ca parte a Programului
privind Facilităţile de Comerţ şi Transport. Propunerea a avut la bază
creşterea alarmantă a infracţionalităţii transfrontaliere în sud-estul
Europei, ca urmare a tranziţiei şi liberalizării frontierelor în regiune.
Negocierile dintre state au fost asistate de experţi din SUA, OIPC-Interpol,
OMV şi au durat peste un an, finalizându-se cu încheierea unui acord -
cadru intitulat „Acordul de Prevenire şi Combatere a Infracţionalităţii
Transfrontaliere în Sud-Estul Europei”, care a intrat în vigoare la 1 februarie
2000. Art. 8 alin. 1 al acordului sus-menţionat prevede că:„Punctul
Naţional Focal este punctul de contact iniţial care va transmite şi primi
cererile şi va difuza detaliile de contact prin Secretariatul Centrului
SECI”.
România a ratificat acordul SECI prin Legea nr. 208/1999, iar
O.U.G. nr. 201/2000 a creat cadrul instituţional necesar în vederea
funcţionării Centrului Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul
Europei pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere (M.Of. nr.
589/21.11.2000), fiind aprobată şi modificată prin Legea nr. 357/10.07.2001.
Centrul Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei
pentru combaterea infracţionalităţii transfrontalie re (Centrul Regional
S.E.C.I.) este organizaţie internaţională, cu sediul la Bucureşti şi reuneşte
reprezentanţii pe linie de poliţie şi vamă din următoarele state:
Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bul garia, Croaţia, Grecia, Macedonia,
Moldova, România, Slovenia, Turcia, Ungaria, Serbia şi Muntenegru,
precum şi cei ai statelor cu statut de observator: Austria,
76
Azerbaidjan, Belgia, Canada, Franţa, Germania, Georgia, Italia, Marea
Britanie, Olanda, Spania, Statele Unite ale Americii şi Ucraina.
Totodată, se poate preciza faptul că Acordul S.E.C.I. are drept scop
întărirea capacităţii de acţiune împotriva infracţionalităţii
transfrontaliere din Europa de sud-est, în conformitate cu standardele
europene şi alte reglementări internaţionale relevante.
Prevenirea şi combaterea fenomenului de criminalitate
transfrontalieră se realizează prin: acordarea asistenţei reciproce în
desfăşurarea investigaţiilor penale şi vamale, schimb de informaţii
operative, asistenţă tehnică şi schimburi de experienţă, acţiuni comune
“task-force”, cooperare judiciară, accelerarea fluxului informaţional.
Activitatea statelor membre se bazează pe Planul de Acţiune
Anual al Centrului SECI, aprobat de ţările şi organizaţiile participante, cu
un important suport de pregătire şi logistic din partea statelor
observatoare – în principal Germania.
Membrii acestora, care sunt reprezentanţi ai agenţiilor de aplicare
a legii din domeniul vamal sau poliţienesc ai statelor membre,
cooperează prin schimb de informaţii operative, în domeniul specific
operaţiunii.
Principalele acţiuni de tip task-force sunt:
– în domeniul combaterii traficului de carne vie – coordonat de
România – ţară iniţiatoare;
– în domeniul combaterii infracţiunilor de natură financiară şi
cibernetică – coordonat de Macedonia şi sprijinit de U.S. Secret Service;
– în domeniul combaterii traficului de droguri – coordonat de
Bulgaria;
– în domeniul combaterii traficului de autovehicule furate –
coordonat de Ungaria;
77
– în domeniul combaterii contrabandei şi fraudelor vamale –
coordonat de Albania şi Croaţia;
– în domeniul combaterii terorismului – coordonat de
Albania, România şi Turcia.
Mesajele transmise prin intermediul Centrului Regional S.E.C.I.
de către reprezentanţii pe linie de poliţie şi vamă din statele membre
au valoare probatorie, putându-se trimite şi copii xerox după
documentele ce fac obiectul cauzei, situaţie ce nu poate fi realizată de către
reprezentanţii statelor cu statut de observator.

Cooperarea cu ofiţerii de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte


state şi cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România

Activitatea de reprezentare externă a Ministerului Administraţiei şi


Internelor a fost reglementată prin Ordinul ministrului nr. 461/2003
care, la art. 9 precizează că: „toate informaţiile de interes operativ
se transmit prin intermediul Punctului Naţional Focal, care asigură
clasificarea şi evidenţa acestora, difuzarea la serviciile de specialitate din
cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor sau la alte instituţii abilitate
din România.”
Diversificarea tipurilor de infracţiuni, perfecţionarea modurilor de
operare folosite de infractori au determinat o creştere a numărului de cereri
de asistenţă, primite spre soluţionare de către Punctul Naţional Focal;
astfel, în vederea soluţionării operative a solicitărilor în domeniul
criminalităţii transfrontaliere, în anul 2002 au fost create noi linii de muncă
şi noi instituţii: cea a ofiţerilor de legătură români acreditaţi de Ministerul
Administraţiei şi Internelor în străinătate şi a ofiţerilor de legătură străini
acreditaţi în România. În prezent, se poate menţiona că ataşaţii de afaceri
78
interne şi ofiţerii de legătură sunt în număr de 26, respectiv, ataşaţi de
afaceri interne şi adjuncţi de ataşaţi de afaceri interne numiţi în: Bulgaria,
Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Spania, Italia, Olanda, Polonia, Austria
(acoperind, de asemenea, Slovenia), Republica Cehă (acoperind, de
asemenea, Slovacia), Marea Britanie, Turcia, Ucraina, Moldova.
Realizarea propriu-zisă a schimbului de informaţii de interes
operativ, prin Punctul Naţional Focal, se efectuează prin cereri de
asistenţă pe canalele Centrului Regional S.E.C.I şi cu ofiţerii de
legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state şi ofiţerii de legătură străini
acreditaţi în România.
Ataşaţii de afaceri interne sau ofiţerii de legătură, după primirea
cererii din partea organelor de aplicare a legii din statul acreditar, vor
asigura traducerea acesteia în limba română şi o vor înainta, de urgenţă,
Punctului Naţional Focal.
În situaţia în care, cererea nu conţine datele
corespunzătoare, ataşatul de afaceri interne sau ofiţerul de legătură
comunică acest aspect autorităţii de la care emană cererea de
asistenţă, solicitând completarea acesteia.
Obiectul cererilor de asistenţă îl constituie schimbul de date şi
informaţii necesare investigării infracţionalităţii transfrontaliere:
 Pe linia combaterii criminalităţii organizate şi de natură
judiciară şi economică:
 trafic de carne vie;
 droguri;
 armament;
 spălarea banilor;
 migraţie ilegală;
 fraude fiscale;
79
 violenţe;
 orice alte date de interes operativ pentru combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere şi completarea probatoriului, în cazul
grupărilor de infractori aflaţi în cercetări pentru comiterea unor
infracţiuni de genul celor menţionate.
 Pe linia combaterii fraudelor vamale:
 contrabandă şi fraude financiare, fiscale şi vamale;
 droguri, precursori, arme. muniţii, produse cu dublă
utilizare şi strategice;
 mărfuri contrafăcute şi pirat;
 introducere/scoatere de bunuri sau materiale interzise ori supuse
licenţierii.

80
BIROUL NAŢIONAL SIRENE
SIRENE reprezintă acronimul pentru „Supplementary Information
Request at the National Entry”.
Birourile Sirene reprezintă un punct de contact unic pentru autorităţile
naţionale de aplicare a legii implicate în SIS, precum şi în cooperarea
poliţienească în spaţiul Schengen. Principalele sarcini ale acestora sunt
procesarea „alertelor” în Sistemul de Informaţii Schengen şi asigurarea
punerii în aplicare a acestora. De asemenea, aceste birouri joacă un rol
esenţial în cooperarea poliţienească transfrontalieră.
Comunicaţiile SIRENE fac obiectul unor dispoziţii foarte stricte în
domeniul protecţiei datelor. Ca urmare a acestui fapt, ofiţerii SIRENE trec
printr-o procedură de recrutare strictă. Birourile SIRENE lucrează non-stop.
Cooperarea prin intermediul birourilor Sirene s-a dovedit a fi foarte eficientă
şi fiabilă, ceea ce este extrem de important într-un spaţiu lipsit de controale la
frontierele interne. Statisticile disponibile referitoare la rezultate constituie,
de asemenea, o dovadă a eficienţei în acest sens. Consiliul a remarcat o
creştere cu 62% a rezultatelor pozitive în 2008, ceea ce a confirmat rolul
cooperării SIS şi SIRENE ca un instrument central de cooperare pentru o
Europă sigură şi a solicitat statelor membre să sprijine în mod corespunzător
birourile SIRENEși utilizarea SIS.
Cele mai importante sarcini:
- procesarea datelor privind persoanele şi obiectele, astfel cum este
prevăzut la articolele 95 -100 din Convenţia de punere în aplicare a
Acordului Schengen, prin procesarea noilor alerte, schimbul de informaţii
suplimentare, de exemplu în caz de alerte duble sau de uzurpare a identităţii,

81
prin coordonarea acţiunilor care trebuie întreprinse, prin transmiterea de
informaţii suplimentare şi prin procesarea rezultatelor,
- efectuarea unor investigaţii pe baza mandatelor europene de arestare,
inclusiv executarea acestora în urma hotărârilor autorităţilor judiciare
competente
- furnizarea unei cooperări poliţieneşti internaţionale şi a unei asistenţe
judiciare reciproce, astfel cum se prevede la articolele 39 şi 46 din Convenţia
Schengen,
- sprijinirea autorităţilor judiciare în cadrul extrădării/predării şi
repatrierii suspecţilor pe calea aerului, dinspre statele Schengen, precumşi al
asistenţei juridice internaţionale,
- furnizarea de informaţii, în urma cererilor legale de acces, cu privire
la datele stocate în SIS şi în bazele de date naţionale ale poliţiei în
conformitate cu dispoziţiile privind protecţia datelor,
- elaborarea unor orientări privind utilizarea legală a SIS pentru
autorităţile şi serviciile subordonate, organizarea de cursuri de formare şi
participarea la operaţiuni cu impact ridicat,
- participarea la dezvoltarea ulterioară a SIS şi la cooperarea în spaţiul
Schengen, inclusiv prin asistenţă şi sprijin reciproce, în special pentru noile
state participante.
Având în vedere structurile şi jurisdicţiile diferite ale autorităţilor de
aplicare a legii şi ale autorităţilor judiciare în diversele state membre
Schengen, sarcinile enumerate pot fi îndeplinite în mod diferit.

82