Exercitarea autorităţii părinteşti în Noul Cod Civil.

Specificul
noii reglementări
de Christina Vlădescu | Octombrie 24, 2011

2 comentarii | Postat in Dreptul familiei

Definită ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului,
autoritatea părintească aparţine, potrivit Noului Cod Civil („NCC”), ambilor părinţi, care trebuie să o exercite
numai în interesul superior al copilului (Titlul IV din NCC – Autoritatea părintească). În acest sens, urmează
a fi avute în vedere şi dispoziţiile legii speciale în materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului („Legea nr. 272/2004”), care afirmă prevalenţa principiului interesului
superior al copilului în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi
de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti (art. 2 din
Legea nr. 272/2004).
Interesul superior al copilului este punct de reper şi atunci când există neînţelegeri între părinţi asupra
modului de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti; în această ipoteză, instanţa de tutelă are autoritate de a
decide cu privire la exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, cu ascultarea părinţilor, a copiilor, după
caz, precum şi în funcţie de concluziile raportului de anchetă socială.

În materia ascultării copiilor, NCC introduce o noutate, în sensul că poate fi ascultat şi copilul care nu a
împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa de tutelă consideră acest lucru necesar în justa soluţionare a cauzei.
Mai mult, textul legal consacră dreptul copilului de a fi ascultat, precum şi importanţa opiniilor copilului, ce
urmează a fi luate în considerare, raportat la vârsta şi gradul său de maturitate (art. 264 NCC – Ascultarea
copilului).

Dată fiind noua reglementare, credem că probleme mai interesante şi, probabil, soluţii jurisprudenţiale pe
măsură vom regăsi în materia raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori, în caz de divorţ şi în situaţia
copilului din afara căsătoriei.

De la bun început, facem precizarea că situaţia copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită
potrivit legii rămâne în noua reglementare aceeaşi ca a copilului din căsătorie, în caz de neînţelegeri
aplicându-se prin asemănare regulile de la divorţ.

Potrivit art. 397 NCC, regula o reprezintă exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, „afară de
cazul în care instanţa decide altfel” (art. 397 NCC – Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi).
La rândul ei, decizia instanţei se circumscrie interesului superior al copilului, urmând a se raporta, în mod
firesc, şi la concluziile raportului de anchetă psiho-socială, la învoiala părinţilor, dacă există şi/sau la opinia
copilului în această privinţă. Per a contrario, decizia instanţei va putea fi alta, dacă din probele administrate
în cauză, va rezulta că o altă soluţie este în interesul superior al copilului. O altă soluţie ar urma să fie
reprezentată de situaţiile de excepţie de la regula sus-menţionată, şi anume exercitarea autorităţii părinteşti
de către un singur părinte sau de către alte persoane.

Astfel, dispoziţiile art. 398 NCC prevăd situaţia exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte,
„dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului” (art. 398 NCC – Exercitarea
autorităţii părinteşti de către un singur părinte).

În acest context, prin coroborarea art. 397 şi art. 398 NCC cu art. 506 NCC, instanţa de tutelă ar putea
dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, exclusiv în baza acordului exprimat de
părinţi în acest sens, desigur cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 264 NCC. [1] Aceasta întrucât, pe
de o parte, art. 506 NCC stabileşte că părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti,
dacă este respectat interesul superior al acestuia şi, după caz, cu ascultarea copilului, iar, pe de altă parte,
art. 398 NCC consacră excepţia de la regulă, operantă pentru motive întemeiate (or, învoiala părţilor, în
coroborarea articolelor sus-menţionate, ar putea fi circumstanţiată motivelor întemeiate, în interesul
superior al copilului).
În mod corespunzător, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare
a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.
Numai în mod excepţional şi, cu aceeaşi cerinţă, a respectării interesului superior al copilului, instanţa poate
hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană sau la o instituţie de ocrotire.

Desigur, şi în noua reglementare instanţa de tutelă are căderea de a modifica măsurile cu privire la
drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de copiii minori, în cazul schimbării împrejurărilor care au fost avute
în vedere la decizia iniţială.

Conchizând, NCC oferă o reglementare amplă, de detaliu, mult mai bine adaptată contextului social existent
şi, desigur, prevederilor dreptului comunitar, materia raporturilor dintre părinţi şi copii fiind una dintre
acelea în care soluţiile jurisprudenţiale, aparent facile, pot ridica în realitate probleme complexe, de
apreciere subtilă a situaţiei de fapt existente, a probelor administrate şi, nu în ultimul rând, de impact real în
formarea personalităţii copilului, în dezvoltarea sa fizică şi emoţională.

Note:
[1] Potrivit art. 506 NCC, „cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la
exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este
respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind
aplicabile”.
TweetShare on Facebook