MOLDOVA- POARTA CRESTINATATII IN TIMPUL LUI STEFAN CEL MARE Prin credinţa şi jertfa sa neostenită de-a lungul unei strălucite

domnii (1457-1504), Ştefan cel Mare s-a dovedit a fi în istoria noastră o icoană a domnului ortodox sau „drept credincios”, fiind canonizat de Biserica ortodoxă română în 1992, ceea ce a constituit o recunoaştere sinodală a unui cult popular neîntrerupt de secole. Pentru a evita o înşiruire a faptelor vitejeşti şi ctitoriilor care au punctat an după an îndelunga domnie a lui Ştefan, ar fi mai potrivit aici să se dezvăluie câteva rânduri din scrisorile trimise de domnitor către aliaţii săi creştini, caracterizate printr-un stil simplu şi viu. Amintim că în a doua jumătate a secolului al XV-lea întreaga Europă este marcată de trauma căderii Constantinopolului (1453), puterile creştine şi papalitatea zbătându-se să consolideze alianţe după alianţe, ca să poată face faţă avansării mareei turceşti ce părea de nestăvilit la acea vreme. În acest context, domnul Ştefan, care-şi începuse domnia plătind tribut sultanului, are iniţiativa unei politici pline de îndrăzneală şi de credinţă, prin care Moldova începe să joace un rol decisiv în oprirea turcilor, devenind o „poartă a creştinătăţii”. Plănuind pornirea luptei împotriva sultanului, într-o scrisoare adresată papei Sixt al IV-lea la 1474, Ştefan scrie: „Dăm de ştire Sanctităţii Voastre că noi, cu toată puterea pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu Atotputernicul, suntem pururi pregătiţi foarte, cu toată râvna şi îndemnul inimii, să ne luptăm pentru creştinătate. […] Îndemnăm pe Sanctitatea Voastră ca, dimpreună cu alţi preaputernici regi şi principi, să vă daţi silinţa ca să nu fie creştinătatea năpădită de preanetrebnicii necredincioşi, iar noi nu singuri, ci cu ajutorul acelor principi, să ne învrednicim a ne război”. Apoi, după marea victorie de la Vaslui asupra lui Soliman Paşa din ianuarie 1475, Ştefan trimite o scrisoare către principii Apusului înştiinţându-i despre prima sa mare biruinţă asupra oştirii trimise de sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului care, „în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea”. Însă auzind despre biruinţa lui Ştefan şi mâniindu-se foarte, „păgânul împărat” se pregătea să năvălească „cu toata puterea sa şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum; dar dacă această poartă va fi pierdută - Dumnezeu să ne ferească - atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. În acelaşi timp, domnul Moldovei trimite solie şi la marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, scriind de data aceasta ca unui domn „pravoslavnic” (adică „drept slăvitor”, ortodox): „Măria Voastră o ştie doar mai bine decât noi câte ţări (ortodoxe) au fost: cea grecească, şi nu una, cea sârbească, şi bulgărească […] şi bosniacă pe toate, după păcatele noastre, Dumnezeu le-a supus păgânilor; iar acum adaugă Ştefan cu mare îngrijorare - turcii au trecut Marea Neagră”. „Iar în părţile acestea numai eu singur am rămas, că din două laturi este păgânătatea cea rea (adică turcii şi tătarii), iar din trei laturi, măcar că se numesc creştini, îmi sunt mai răi decât păgânii; deci mai mult nu-i mai pot răbda.” După năvălirea imensei armate trimise de Mehmet al II-lea pentru pedepsirea Moldovei la 1476, dezamăgirea domnului Ştefan faţă de aliaţii săi creştini - care-l sprijiniseră doar cu multe vorbe meşteşugite - reiese din scrisoarea trimisă marelui Doge al Veneţiei (1477): „Acestea (e vorba de înfrângerea de la Valea Alba) nu i s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut că principii creştini şi vecini au să se poarte aşa cum s-au purtat. Căci deşi avea jurăminte şi învoieli cu dânşii, ei l-au înşelat şi astfel a păţit ce a păţit”. „M-au înconjurat din trei părţi şi m-au găsit singur. Gândească-se Luminăţia Voastră cu cât mă întreceau la număr. Eu, împreună cu a mea curte, am făcut ce am putut, şi s-a întâmplat cum am spus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele lui”. În încheiere, Ştefan notează cu aceeaşi resemnare şi realism: „Şi dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla: ori această ţară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor”.

după ce va izbândi. ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă. stă în genunchi. „Şi unde au ajuns săgeata. O altă frumoasă mănăstire a Moldovei. pentru ca acesta „să-şi istovească ruga”. în numele sfântului Gheorghe” (O samă de cuvinte). au tras cu arcul Ştefan-Vodă dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire”. . Pus-au şi pe tri boiernaşi de au tras. Iar pisania bisericii face amintire: „Cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni” şi „a binevoit Io Ştefan Voievod şi a zidit acest lăcaş în numele arhistrategului Mihai […] întru amintirea şi pomenirea tuturor dreptcredincioşilor creştini care au pierit aici”. Cuprins de îndoieli în faţa mulţimii duşmanului. să facă o mănăstire acolo.Biruinţă sau înfrângere. pecete a credinţei sale neobosite. marile fapte ale lui Ştefan au fost urmate de câte o ctitorie bisericească. După cum scrie Grigore Ureche. după ce i-a bătut pe tătari la Lipinţi (1470) „când s-au apucat să facă mănăstirea Putna. iar unde au căzut săgeata unui copil de casă au făcut clopotniţa”. povesteşte cronicarul Ion Neculce în O samă de cuvinte că domnul Ştefan „a poruncit de au strânsu toate trupurile ce-au pierit şi au făcut movilă şi diasupra au zidit biserica”. dăruind Evanghelia Maicii Domnului şi pruncului Iisus. „om cu păcate” dar şi icoană a biruinţei credinţei în vremuri deosebit de grele. până la sfârşitul vieţii. au ba?”. Deci unde au căzut săgeata vătavului au făcut poarta. în 47 de ani” şi a fost îngropat cu multă jale şi plângere „ca după un părinte” la mănăstirea Putna. Apoi se plânse că nu-i mai poate ţine în stavilă pe duşmani: „închina-va ţara la turci. cu multă evlavie. Voroneţul. „Iar sihastrul a zis să nu o închine. şi pe doi copii de casă. cu plete blonde şi cu ochi albaştri. că războiul iaste a lui. pre vătavul de copii şi au tras. Numai. Chipul lui Ştefan cel Mare. înveșmântat într-o mantie bogată roşie de brocart. a fost zidită de Ştefan în urma unei victorii prorocite de Daniil Sihastrul. aşezaţi pe tron. străbate veacurile aşa cum a fost înfăţişat într-un celebru Tetraevanghel de la mănăstirea Humor: pe fond luminos aurit. acolo au făcut prestolul în oltariu. Ştefan s-a dus la bătrânul Daniil şi aştepta smerit în faţa chiliei. După dureroasa înfrângere de la Războieni când valea se albise de mulţimea trupurilor căzute (de unde numele de „Valea Albă”). marele voievod s-a stins în ziua de 2 iulie 1504 „slabu de ani. domnitorul. Tot cronicarul Neculce povesteşte cum. cusută cu fire de aur.

În acelaşi timp. căci Moldova nu voia să-şi hrănească duşmanii’’ spune istoricul Nicolae Iorga. Podul de lemn nu era potrivit pentru a ţine greutatea trecerii tunurilor. cailor şi a peste o sută de mii de păgâni. însă nu ne propunem să discutăm acum despre aceasta.. În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla majoritatea oştenilor lui . Astăzi victoria de la Vaslui (Podul Înalt) din 1475 este văzută de unii ca un lucru minor. dar cu ajutorul lui Dumnezeu. Vom vedea că în epocă. vorba poetului . Domnitorul mărturiseşte sincer că oastea păgânilor era mare. aşezările au fost părăsite astfel că otomanii nu găseau de unde să-şi ia provizii. Dumnezeu a lucrat în mod minunat! Cronicarul Grigore Ureche spunea că păgânii n-au fost învinşi atât cu vitejia cât cu meşteşugul: Ştefan a adoptat tactica hărţuirii şi înfometării. Credinţa şi nădejdea lor a însemnat mult.amatori” – la care se adăugau 2000 de polonezi (leşi) trimişi de Cazimir – principele Poloniei – 5000 de secui şi 1800 de unguri trimişi de Matia Corvinul.’’ Pregătirea lor nu era numai a unor oşteani ci şi a unor creştini. a pârjolit iarba de au slăbit caii otomanilor.. Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui.se legară a posti patru zile cu pâne şi apă. focul pus. .ajutorul’’ oferit de creştinii apuseni lui Ştefan după ce acesta din urmă le ceruseră să-i vină în ajutor . care se apărau împotriva păgânilor şi care apărau întreaga creştinătate..MOLDOVA-POARTA CRESTINATATII IN TIMOUL LUI STEFAN CEL MARE Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – o adevărată . mai mulţi oşteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbiţe şi surle. Armata otomană era mult mai numeroasă decât cea condusă de Ştefan. Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. sprijinul oferit de principii creştini era unul minor. Iorga spune că toţi . De pe malul drept al Bârladului. fără părere de rău. Există discuţii în continuare în privinţa plasării acestui loc. de ţeranii plecaţi la oaste.strânsură”).strânsură”.000 având în fruntea lor pe Soliman Paşa.. ale căror familii erau adăpostite departe în Ţarade-Sus sau spre munte.împotriva Otomanului şi puterii înspăimântătoare a acestuia. Meşteşugul lui Ştefan nu s-a oprit aici. În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475.. nimicise căsuţele şi bordeiele. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum prevăzuse Ştefan: când au auzit otomanii trâmbiţele şi surlele. moldovenii s-au ridicat vitejeşte şi au stat împotriva mulţimii otomanilor.poartă a creştinătăţii’’ cum o numeşte însuşi domnitorul – a obţinut o mare victorie împotriva otomanilor păgâni la 10 ianuarie 1475. ei au crezut că vor fi atacaţi din partea aceea..Satele erau o grămadă de dărâmaturi. Acesta a fost . turcii împreună cu muntenii din Ţara Românească erau în număr de 120. Necontenit se aşteptau care cu pâne de la munteni.. regele Ungariei (tot . câtă iarbă. într-o zonă mlăştinoasă între păduri. el a profitat de avantajele oferite de teren şi de condiţiile oferite de vreme: mlaştini făcute de ploi. iar faptul că în fruntea oştirii şi a ţării se afla un domnitor binecredincios a însemnat şi mai mult. Pregătirile pentru luptă au fost serioase atât într-o tabără cât şi în cealaltă. asfel că o mare parte dintre păgâni s-au îndreptat în acea direcţie. mocirle făcute în urma dezgheţului. În locul unde pârâul Racovăţ se varsă în Bârlad făcând o mlaştină trecerea era greoaie şi primejdioasă. adică . numai că nădejdea moldovenilor n-a fost la aceştia ci la Bunul Dumnezeu. victoria a avut o mare însemnătate.voluntari” sau ..000 moldoveni – cei mai mulţi .’’ Conform cronicarului Grigore Ureche. Aceştia erau ceea ce astăzi s-ar numi ostaşi de carieră. armata moldovenească număra numai 40...’’ Aşa cum am arătat. dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor. găsind aici doar câţiva oşteni.câtă frunză. la confluenţa Racovei cu râul Bârlad. din marginea pădurii. oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceaţă care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câţiva paşi.

le reamineşte el. astăzi toată Europa ar fi fost de mult turcită.. Cadavrele celor ucişi le-a ars. Din fericire. deşi aceştia de obicei nu le recunoşteau cu niciun chip. oricât de puternici. Când turcii au întors spatele. Cronicarul polonez Ian Dlugosz îl considera pe domnul moldovean un bărbat demn de admirat. Altceva nu era cu putinţă.. Ştefan a primit doar felicitările. cel care fugise de la Baia cu o rană în dos (rană de laş)… şi-a asumat meritele victoriei obţinută de Ştefan! El a îndrăznit să scrie principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obţinută de Ştefan. „căpitanul său“. noi cu capul nostru. mai mult nu a putut primi de la apuseni. Ştefan cel Mare a ştiut să îşi apere renumele. el ar trebui să fie conducătorul oastei pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor. . iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturie veşnică a unei victorii atât de însemnate. Ştefan este singurul care a obţinut o victorie atât de strălucită împotriva unui duşman care părea de neînvins..poarta creştinătăţii’’ şi cere creştinilor apuseni să-i stea în ajutor. Se cuvine ca măcar să ştim şi să înţelegem că dacă Dumnezeu nu ar fi oprit la Vaslui. în afară de recunoaştere şi făgăduieli mincinoase. ţăranii moldoveni ştiau ce-i poate aştepta dacă se vor retrage. Ştefan era numit .’’ După victorie. oricât de puternice au fost izbiturile turceşti. Au stat neclintiţi cu arma în mână înaintea dumşanului.niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare.” Felicitările n-au întârziat să apară. . Ştefan numeşte Moldova .. Invadatorii. prin Ştefan şi eroii săi. Aşa trebuie să faceţi şi voi. ajutorul nu a ajuns! Mai mult decât atât regele Ungariei. care nu se luptau pentru ţara lor. au fost izbiţi năpraznic de armata moldovenească. pe mare şi pe uscat.’’ Înfrângerea otomanilor a fost amintită nu numai de cronicarii moldoveni şi polonezi ci chiar şi de cei turci. oştirile ce cuceriseră Constantinopolul. .’’ Iorga aminteşte de faptul că secuii au fost călcaţi în picioare şi că s-au împrăştiat. Ştefan a trimis o scrisoare mai multor conducători de state anuntându-i de victoria împotriva otomanilor păgâni. afară de cei mai de frunte. deoarece. căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni. nici măcar de moarte. care aveau cai mai iuţi sau au fost înecaţi de valuri. Nu de alta. în timp ce ceilalţi principi trândăvesc şi petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei..Iară dindărăt Ştefan Vodă cu oastea tocmită i-au lovitu. Spre deosebire de aceşti străini.Atletul lui Christos’’ de către Papa Sixt al IV-lea.Ştefan..Dumnezeu şi neamul meu!” – atât mai era în sufletele minunaţilor eroi de la Vaslui. atacând spre marginea pădurii. Aproape toţi prizonierii turci. au fost traşi în ţeapă. trebuiau zdrobiţi. Şi au biruit… Cronicarul polonez Ian Dlugosz spunea că . care scăpase prin Ştefan şi Moldova de la robia turcească. Europa. Un asemenea cronicar turc marturisea că . . În sufletele lor nu mai era loc pentru frică. făgăduim pe credinţa noastră şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru Legea creştinească. Din nefericire. se vede limpede că pentru toţi conducătorii creştini din Europa vremii această victorie era una strălucită şi uimitoare. spunea acesta că lui Ştefan ar trebui să i se dea stăpânirea lumii.Din partea noastră. dar dacă ţara sa va cădea atunci toată creştinătatea va fi în primejdie de nimicire. după ce cu ajutorul lui Dumnezeu…noi i-am tăiat mâna cea dreaptă. a lăsat mai departe pe umerii săi această luptă.foarte puţini turci şi-au găsit mântuirea prin fugă. Din nefericire..