Numai pe tine te am, trectorul meu trup, i totui flori albe i roii eu nu-i pun pe frunte i-n plete,

cci lutul tu slab mi-e prea strmt pentru stranicul suflet ce-l port. Dai-mi un trup, voi munilor, mrilor, dai-mi alt trup s-mi descarc nebunia n plin! Pmntule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei nprasnice inimi, pref-te-n lcaul furtunilor cari m strivesc, fii amfora eului meu ndrtnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncea mreii mei pai i-a apare nvalnic i liber cum sunt, pmntule sfnt. Cnd as iubi, mi-a ntinde spre cer toate mrile ca nite vnjoase, slbatice brae fierbini, spre cer, s-l cuprind, mijlocul s-i frng, s-i srut sclipitoarele stele. Cnd a ur, a zdrobi sub picioarele mele de stnc biei sori cltori i poate-a zmbi. Dar numai pe tine te am, trectorul meu trup.

Expresionismul nu se constituie in literature romana ca un curent literar, dar exista ecouri, influente ale expresionismului german in creatia unor poeti precum Lucian Blaga, A Cotrus, A Maniu. Miscare literar-artistica moderna, expresionismul e un curent de facture neoromantica prin cultivarea miturilor, intoarcerea spre arhitipar, arhaic, original, evocarea lumii rurale, care este un spatiu in care miracolul mai e inca posibil si evocarea vesniciei (Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat) in opozitie cu orasul care e desacralizat, considerat spatiu al alienarii. Alte caracteristici sunt: prezenta unor motive literare precum motivul alienarii, al nelinistii metafizicii, angoasa si anxietate, manifestarea vitalismului, expresia unor energii launtrice debordante, aspiratia spre dezmarginire pentru ca trupul e considerat o carcera a sufletului, strigatul fiind o expresie a trairilor launtrice. Aspiratia spre dezmarginire antreneaza dorinta topirii in marele Tot. Dati-mi un trup voi muntilor inclus in volumul Pasii Profetului din 1921 este expresia lirica a unei atitudini tipic expresioniste: sufletul stapanit de energii debordante, cauta un trup pe masura, din dorinta de dezmarginire. In Poemele Luminii, volumul publicat in 1919, aspiratie spre frangere a limitelor trupului exprimata in Vreau sa joc se manifesta la modul dionisiac printr-un dans eliberator. Discursul liric ia forma unui monolog adresat, versul liber sustinand prosodic fluxul trairilor eului liric. Prin adresare elementele naturii eterne sunt personificate: munti, mari, pamant, ele singure ar putea cuprinde elanurile interioare ce stapanesc sufletul eului liric. Primul vers al discursului liric Numai pe tine te am trecatorul meu trup contureaza ideea dualitatii fapturii umane: materie si spirit, trup si suflet. Eul liric constientizeaza la modul dramatic propria efemeritate (trecatorul meu trup) faptul ca trupul, materia se afla sub tirania timpului neindurator. Adverbul restrictiv numai limiteaza existenta omeneasca a eului liric la realitatea materiei supusa vremelniciei. Prezentul verbului a avea sugereaza starea de fapt, imuabilitatea situatiei. Totusi, adverb concesiv, puncteaza refuzul eului liric de a incununa material, trupul (totusi,/ flori albe si rosii eu nu-ti pun pe frunte si-n plete) cauza acestui refuz consta in faptul ca trupul e mult prea neincapator fata de energiile launtrice ce anima sufletul. Poemul e structurat pe opozitia trup-suflet. Trupul e trecator, metaforic e lutul prea stramt, in opozitie cu sufletul care este strasnic, el fiind lacasul furtulilor. Trupul e asadar temnita a sufletului. Materia ingradeste spiritual, impune constrangeri, limite. Trupul e vremelnic, pieritor, limitat. Sufletul e navalnic, stapanit de forte stihiale si de aspiratia spre dezmarginire. Drama eului liric, om supus timpului, e consecinta inadecvarii dintre trup si suflet, a constientizarii dihotomiei trup-suflet. De aceea, pentru ca trupul e prea stramt in raport cu elanurile vitaliste, eul liric cauta un spatiu pe masura sufletului. Invoca elemente ale naturii eterne ce tin de primordial, care sa-l sprijine in aflarea unui trup potrivit vitalismului. Cere muntilor si marilor un trup potrivit, atotcuprinator pentru sufletul dezlantuit (sa-mi descarc nebunia din plin). Rol de insistenta asupra aprigei dorinte de frangere a limitelor are repetitia dati-mi un trup. Pamantul pe care eul liric il ia ca martor al posibilei dezlantuiri a firi si caruia I se adreseaza eul liric singur ar putea cuprinde strasnicul suflet. Rezulta aspiratia identificarii eului liric cu insusi

universul, semn ca elanurile vitaliste sunt altfel de necuprins. Pamantul ar putea devein trupul doar astfel incapator sip e masura sufletului, al nebuniei cel cuprinde, al acestei naprasnice inimi. Constient de nefirescul aspiratiilor (eul meu indaratnic) eul liric tanjeste dupa un alt trup decat cel pa care il are. Dihotomia trup-suflet structureaza discursul liric; opozitia a iubi - a uri proiecteaza ipostaze diferite ale manifestarii eului liric stapanit de elanuri vitaliste cand as iubi, cand as uri. Faptul ca se afla la conditional present indica o stare conditionata de o situatie exterioara eului liric. Antonimia lexicala realizata prin verbele a uri, a iubi faciliteaza ilustrarea modului in care eul liric s-ar manifeste in situatii opuse. Iubirea antreneaza aceasta manifestare exploziva a bucuriei de a trai, de a se manifesta pregnant in existenta: mi-as intinde spre cer toate marile. Marile reprezinta bratele; rezulta de aici un transfer dinspre cosmic spre uman si invers, eul liric in perspective hiperbolizanta, grandioasa, ar determina antropomorfizarea cosmosului. El al carui trup ipotetic e pamantul intreg ar declansa manifestarea animista a trupului pamantul refacand un mit cosmogonic; cerul si pamantul sunt considerate parinti ai universului si al omenirii; pamantul incearca sa curprinda necuprinsul reprezentat de cer: spre cer sa-l cuprind. Conjunctivului verbelor sa cuprind, sa frang puncteaza caracterul ipotetic, ireal al aspiratiei de contopire a Pamantului cu Cerul. Ura poate constitui si ea o forta cosmica de propulsare spre transcendent, dar faptul ca strofa care marturiseste dorinta de topire in cosmos prin puterea urii e mai restransa sugereaza ca aceasta este doar alternative iubirii; iubirea primeaza si constituie singura modalitate de cunoastere si de manifestare a fortei creatoare. Ura e distructiva (as zdrobi), desi constituie aidoma iubirii factorul care faciliteaza depasirea transcendentului. Forta urieseasca a celui stapanit de sentimentul urii e reprezentata hiberbolic intr-un cosmos multiplicat bieti sori. Versul initial al poemului e reluat in final asigurand simetria compozitionala, circularitatea; prin reluare, ideea expresiei capata pregnant, singura deosebire fiind prezenta in final a conjunctiei adversative dar. Constituit ca un monostih, versul capata semnificatia unei concluzii ce formuleaza un adevar existential: omul in materialitatea lui e supus vremelniciei. Aspiratia spre dezmarginire ramane doar o aspiratie, pentru ca trupul continua sa incorseteze pathosul, sa limiteze sufletul. Conjunctia adversative dar puncteaza o opozitie: opozitia dintre aspiratie si realitate, dintre transcendent si contingent. Eul liric constientizeaza, nu fara tristete, faptul ca trupul, material suport al sufletului il inscrie definitiv in timp si in existenta.