Sunteți pe pagina 1din 4

Hanu Ancutei- Mihail Sadoveanu Povestirea Alcatuita din peste o suta de carti, opera lui Mihail Sadoveanu ocupa

o jumatate de secol. Prozatorul a scris povestiri, nuvele si schite, amintiri, reportaje, cronici, precum si romane istorice sau inspirate din viata satului. Povestirile cele mai cunoscute sunt cele din volumul Hanu Ancutei, in ele autorul mizand pe fantezie, magia amintirii si savoare. Acest volum cu o structura aparte, in care se intersecteaza mai multe planuri narrative, prin intermediul povestirilor istorisite de drumetii popositi la han, creeaza o atmosfera unica, in care vraja cuvantului dezvaluie oameni si intamplari din timpuri indepartate. Hanu Ancutei se constituie din noua povestiri, care ilustreaza mai multe tipuri de narator subiectiv: narator-protagonist(Comisul Ionita din Iapa lui Voda), narator martor (mos Leonte Zodierul din Balaurul), narator-mesager (Constantin Motoc din Judet al sarmanilor). Naratorii sunt oameni care calatoresc mult, in virtutea ocupatiei lor(negustor, cioban, zodier, fantanar)si au patit ei insisi sau au fost martori la intamplari demne de povestit. Din perspectiva unui narator-martor se fixeaza cadrul istorisirii. Acest narator anonim, un alter ego al autorului, are rol de regizor, descrie hanul si introduce in scena, portretizandu-I pe naratorii propriu-zisi. Cele noua povestiri sunt relativ independent epic, dar se leaga intre ele prin tehnici specifice: povestirea in rama, povestirea amanata. Rama textului ambiguizeaza timpul in care calatorii sunt adunati la han, prin formule care amintesc de basm: intr-o toamna aurie, demult, intr-o indepartata vreme sau prin repere imprecise: in anul cand au cazut de Sant Ilie ploi naprasnice. In text se face trimitere la Razboiul Crimeii (1853-1856), ceea ce inseamna ca timpul istorisirii este fixat putin dupa mijlocul secolului al nouasprezecelea. Timpul istorisirii acopera prima jumatate a secolului al nouasprezecelea: calatorii povestesc intamplari din copilaria si tineretea lor, fiind evocati ultimii domnitori fanarioti si primii domni pamanteni.

Asezat in calea drumetilor, hanul impresiona prin aspectul sau de cetate, cu ziduri groase si porti solide adapostind oameni, carute si vite, oferindu-le siguranta si ferindu-i de hoti. Ceea ce caracteriza acest han era faptul ca avea portile deschise ca la Domnie, incat se vedea toata Valea Moldovei, dar ,ai ales ospitalitatea creata de gazda, de frumoasa hangita. Spatiul istorisirii este fixat la o intretaiere de drumuri, nu departe de targul Roman, in Tara de Jos a Moldovei. Este o Moldova fabuloasa, cu rod bogat la vita-de-vie, o vreme propice petrecerilor si povestilor. In Hanu Ancutei, povestirea are un character ceremonial. Calatorii se supun unui ritual, captarea atentiei, mentinerea suspansului, rezolvarea conflictului. Povestirile in sine nu reprezinta intamplari senzationale. Multe dintre ele au mai fost ascultate, dovada ca Ancuta de acum face acelasi gest ca si mama ei, Ancuta de odinioara, cand Comisul Ionita povesteste ca ii va cere lui Voda sa-I pupe iapa nu departe de coada. Povestitorii sunt exponentii unei civilizatii de tip traditional si au tendinta a se refugia in lumea mitului. Evocand intamplari din tineretea lor, ei retraiesc cu nostalgie acele momente, exceptie face povestirea Orb sarac, in care sunt prezentate intamplari de la sfarsitul secolului al saptesprezecelea, din vremea lui Duca Voda. In prima povestire, Iapa lui Voda, narator este Comisul Ionita, razes de la Draganesti. Motivarea istorisirii razesului este faptul ca avea o iapa despre care afirma ca se trage dintr-o iapa de care s-a minunat domnitorul Mihalache Sturdza. Aflandu-se la han, pregatit de plecare, comisul vede poposind la han un mare boier. Razesul cinsteste cu boierul si ii povesteste despre necazurile si nedreptatile legate de mostenirea unei bucati de pamant. Judecata nu se incheiase inca. Acesta ii marturiseste boierul ca in cazul in care Voda nu ii va face dreptate, el il va pofti sa ii pupe iapa nu departe de coada. Ajuns la Curtea Domneasca, razesul este primit indata de Voda. Auzind glasul acestuia si privindu-l, Comisul Ionita isi da seama ca era chiar boierul de la han. Voda il asculta, cerceteaza documentele si ii face dreptate. Domnitorul il intreaba ce s-ar fi intamplat in cazul in care nu ii facea dreptate, iar razesul ii spune ca nu isi ia vorba inapoi. Voda face haz si trimite un slujitor sa-l insoteasca pe comis la Draganesti pentru a pune randuiala. Comisul incheie povestirea afirmand descendenta din Iapa lui Voda.

Comisul Ionita era un razes strain, de la Draganesti, din tinutul Sucevei, din Tara-de-Jos a Moldovei. Era un om nalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata, mai ales in jurul mustatii tusinate si a ochilor mititei. Privirea sa dovedea spirit de observatie, profunzime si experienta de viata. Era sociabil, in placea sa inchine si sa discute cu toti drumetii. El era intotdeauna pregatit de drum, cu calul inseuat, desi farmecul dulce al povestilor il tinea in loc. Perseverant si demn, atunci cand a avut nevoie de dreptate, s-a dus s-o caute la Voda, in legatura cu mostenirea stramoseasca. Spirit deschis si inzestrat cu umor, el a avut curajul sa nu-si ia vorba inapoi in fata domnitorului, trezind hazul si castigand simpatia acestuia. Foarte mandru de iapa lui, le arata drumetilor ca aceasta este inzestrata cu insusiri deosebite fiindca se tragea dintr-o vita aleasa. Prezenta voievodului ii provoaca o emotie puternica si aceasta creste si mai mult in momentul in care isi da seama ca boierul cu care glumise la han era insusi domnitorul. Utilizand descrierea alaturi de naratiune si dialog, scriitorul evoca o lume fabuloasa, cu aura de legenda. Continuitatea dintre trecut si prezentul narativ este realizata prin Ancuta, hangita cea tanara, care a mostenit trasaturile si comportamentul mamei sale. Povestitor neintrecut, Sadoveanu dispune cu usurinta de toate virtutile limbii vorbite, ale oralitatii in crearea un stil inconfundabil, autentic romanesc. Cuvintele si expresiile regionale (chimir, a fi oale si ulcele, a-si tine firea, a I se impaienjeni vederea), arhaismele (pecete, stanjen, divan) redau culoarea de epoca. Impresia de oralitate este intarita prin interjectii: iaca, ei, aha, da), constructii in vocative sau expresii exclamative si interogative. Trasatura dominanta a acestei povestiri o constituie umorul. Comical de limbaj este present in modul plin de franchete in care razesul ii spune boierului sa ii pupe iapa nu departe de coada. Comicul de situatie desavarseste umorul, in scena in care comisul descopera ca boierul caruia ii spusese parerea sa nu era altul decat voievidul. Rezolvarea situatiei se concretizeze intr-un deznodamant plin de haz.

Naratiunea Iapa lui Voda are trasaturile specifice povestirii: in ea se realiteaza un singur fapt din trecut, iar interesul naratorului se concentreaza asupra actiunii, nu a personajelor. Istorisirea intamplarii se face la persoana intai, ceea ce sporeste interesul ascultatorilor si certifica autenticitatea faptului trait. Relatia dintre narator si ascultator este stransa, creandu-se un gen de atmosfera a povestirii in care este captivat si mentinut interesul ascultatorului. Dupa cum afirma Constantin Ciopraga, Hanu Ancutei este o carte de atmosfera, de autentica feerie epica, savoarea cartii sta in special in limba, nu in fabulatie