Sunteți pe pagina 1din 49

Integrarea economica regionala Tematica cursului

  • 1. Integrarea economica regionala: concept, premise, factori

  • 2. Forme de aranjamente de integrare regională

  • 3. Teorii ale Integrarii Economice

  • 4. Efectele liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale şi ale formării blocurilor comerciale

  • 5. Integrarea regionala in perioada postbelica; Procesul integraţionist în Europa

  • 6. Integrarea regionala pe continentul american:

    • 6.1 Integrarea Economica Nord Americana (Comuitatea de Comert Liber Nord American-NAFTA

    • 6.2 Integrarea economica in America de Sud si Caraibe. Asociatia Latino- Americana (ALADI)

    • 6.3 Grupul Andin sau Comunitatea Andina de Natiuni ( P.Aa-CAN)

    • 6.4 Piata Comuna Sudului (MERCOSUR)

    • 6.5 Piata Comuna Central-Americana(PCCA)

    • 6.6 Comunitatea si piata comuna a Caraibelor ( CARICOM)

    • 6.7 Zona de Liber Schimb a Americilor (FTTA)

  • 7. Integrarea regionala in Africa si Orientul Mijlociu;

  • 8. Asia in procesul integrarii si cooperarii regionale;

  • 9. Spatiul ex-sovietic in contextul globalizarii si integrarii regionale

  • Cursul 1 Integrarea economică: concept, premise si factori

    • 1. Abordarea la scară spaţială a economiei

    În teoria economică există, în general, două niveluri de cercetare dinstincte:

    nivelul microeconomic, care se ocupă de cunoaşterea comportamentului firmelor şi consumatorilor individuali şi interacţiunea lor pe piaţă, independent de comportamentul agregatelor macroeconomice şi de funcţionarea economiei ca întreg; nivelul macroeconomic, care pune accentul pe determinarea agregatelor macroeconomice (venitul total, gradul de ocupare a forţei de muncă, rata inflaţiei, oscilaţiile creşterii economice etc.), deci pe funcţionarea şi comportamentul sistemului economiei naţionale în complexitatea sa; în centrul atenţiei teoriilor macroeconomice se află, în final, rolul pe care statul îl are în întregul context economic. Într-o asemenea viziune, analiza comportamentelor la cele două niveluri se realizează izolat, fără a aprofunda relaţiile şi interconexiunile dintre acestea. În consecinţă, a apărut necesitatea unui nivel intermediar de cercetare:

    nivelul mezoeconomic, care studiază comportamentul grupurilor la un nivel mediu de agregare, între factorii de decizie politici (nivelul macroeconomic) şi comportamentele individuale (nivel microeconomic). Acest nivel mezoeconomic se concretizează în două tipuri de analize:

    • - analize sectoriale, la nivel de ramură, subramură, activitate, domeniu etc.);

    • - analize regionale (teritoriale sau spaţiale), la nivel de localitate, zonă, judeţ, regiune etc.). În acest sistem ierarhic de analiză poate fi integrat şi:

    nivelul mondoeconomic, al ariilor continentale şi al uniunilor de state, la care se

    realizează analiza spaţială la nivelul ansamblului economiilor sau a unui grup de state (uniuni de state).

    Concluzie

    Abordarea spaţială a economiei presupune reducerea decalajelor şi optimizarea

    echilibrelor la nivel de:

    • - localităţi, zone, judeţe, regiuni etc. din cadrul unei economii naţionale;

    • - state şi regiuni ale statelor membre ale unor uniuni de state (de ex. Uniunea Europeană);

      • - state ale lumii.

        • 2. Aspecte introductive ale integrarii economice regionale: concepte de bază

    Integrarea economică este un proces complex, multidimensional şi dinamic care a devenit un aspect important al economiei internaţionale, mai ales în ultimele decenii. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române 1• verbul “a integra” = “a include, a îngloba, a încorpora, a armoniza într-un tot”; • substantivul integrare = “acţiunea de a (se) integra si rezultatul ei”. Termenul provine din latinescul “integro-are” care înseamnă: a pune la un loc, a întregi, a completa, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau pentru constituirea unui întreg, a restabili. Termenul de integrare este folosit şi în sens sociologic pentru a desemna stabilirea unei strânse interdependenţe între părţile unei fiinţe vii sau între membrii unei societăţi, ale unei uniuni formate din multiple entităţi sau din mai multe grupări de indivizi.

    Din punct de vedere economic, în literatura de specialitate, termenul este utilizat atât la nivel macroeconomic (integrare regională, integrare europeană, integrare internaţională, integrare interstatală, etc.) cât şi microeconomic (integrarea întreprinderii 1 ). In ceea ce ne priveşte, ne vom referi în continuare la integrarea economică regionala. Din Dicţionarul Enciclopedic integrarea economică regionala este o trăsătură esenţială a evoluţiei economiei mondiale în perioada postbelică, care constă într-o cooperare adâncită şi permanentă, convenită şi programată între ţări vecine, pe baza unor acorduri sau tratate interguvernamentale, prin care se prevăd înfiinţarea unor organizaţii regionale cu caracter integraţionist (respectiv a unui spaţiu economic unificat); ea reflectă o treaptă calitativ superioară de adâncire a interdependenţelor economice, ştiinţifice şi tehnice şi a specializărilor între economiile diferitelor ţări. Dicţionarul de economie (coord. Niţă Dobrotă) conferă noţiunii de integrare economică numeroase sensuri: trecerea de la microspaţii la macrospaţii, crearea unor ansambluri economice tot mai vaste; absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a acestora din raporturile economice între diferite state; stabilitatea şi eficienţa economică a relaţiilor dintre state 2 . Integrarea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc, o cale spre realizarea unor obiective ca: ridicarea prosperităţii tuturor părţilor, menţinerea păcii prin reducerea şansei de conflict armat între parteneri. Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în domeniul ştiinţelor economice, defineşte integrarea ca fiind “crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin suprimarea obstacolelor artificiale din calea funcţionării optime şi prin introducerea deliberată a tuturor elementelor necesare coordonării şi unificării”. El face distincţia între conceptele de integrare negativă (= eliminarea tuturor discriminărilor şi restricţiilor din calea circulaţiei mărfurilor şi a mijloacelor de producţie) şi integrare pozitivă (= modificarea instrumentelor şi instituţiilor existente precum şi crearea unora noi, formarea şi aplicarea unor politici coordonate şi comune în vederea realizării unor obiective economice şi de bunăstare, altele decât eliminarea discriminărilor). Accepţiunilor de mai sus acordate termenului de integrare, li se adaugă şi distincţia care este făcută relativ recent de către teoriile integrării între integrarea formală (ce presupune

    • 1 Strategie de dezvoltare a unei întreprinderi prin asocierea, fuziunea sau absorbţia altor întreprinderi, în scopul creşterii capacităţii de concurenţă, sporirii vânzărilor şi reducerii costurilor, Dicţionar Enciclopedic, vol. III (H- K), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

    • 2 Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană

    schimbări ale reglementărilor juridice şi de altă natură în direcţia compatibilizării reciproce şi atingerii funcţionalităţii eficiente a comunităţii) şi integrarea informală (care se referă la dinamica producţiei, a comerţului cu bunuri şi servicii şi a sistemelor de comunicaţie). Dacă integrarea formală depinde direct de iniţiative politice, integrarea informală se desfăşoară mai mult prin forţa mecanismelor civilizaţiei europene actuale (Andrei Marga - Filosofia unificării europene). Integrarea economica e un proces istoric conditionat de dorinta si necesitatea a 2 sau mai multe tari de a se uni si a forma un spatiu unic economic o piata unica, mai eficienta si mai productiva. Integrarea economica este una din trasaturile caracteristice esentiale ale economiei mondiale contemporane. Procesul de integrare a determinat formarea unor noi centre de putere economica care exercita o influenta tot mai mare asupra raportului de forta din lumea contemporana. La etapa actuala exista citeva centre integrationiste de putere economica care influnteaza real toate regiunile si economiile tarilor lumii, printre care putem mentiona:

    Uniunea Europeana, Acordul Nord American pentru Comert Liber (NAFTA), Asociatia Statelor din Asia de Sud Est (ASEAN), Piata comuna a sudului (MERCOSUR-MERCOSUL). Pe viitor se prevede formarea noilor centre integrationiste ca: Asociatia de cooperare Asia Pacific (APEC), Cooperarea Economica a Tarilor Marii Negre (CEMN), CSI, Organizatia pentru Democratie si Dezvoltare Economica (ODDE/GUAM) Integrarea economică este rezultatul acţiunii unui complex de factori dintre care se apreciază că cei economici şi politici deţin o pondere semnificativă (cunoasteti ex. integrarii in Europa). Indiferent de natura motivaţiilor primordiale, factorii economici şi cei politici sunt interdependenţi. În integrare nevoia de cooperare şi coordonare manifestându-se insistent în stadiile mai avansate ale integrării. În afară de premisele economice şi politice au fost aduşi în discuţie factorii geografici şi culturali. Paul Krugman apreciază că proximitatea geografică dă naştere unor blocuri comerciale „naturale” create între parteneri care derulează între ei o parte semnificativă din fluxurile lor comerciale. Samuel Hungtington prezintă cultura drept o forţă care uneşte şi divide în acelaşi timp. În consecinţă, ţările cu afinităţi culturale cooperează economic şi politic, iar organizaţiile internaţionale cum ar fi UE, formate din state cu trăsături culturale comune au mai mult succes decât cele care încearcă să transceadă culturile. Integrarea economică determină transformarea sistemului internaţional contemporan şi alterează oarecum viziunea clasică asupra rolului statului şi asupra conceptului de suveranitate.

    Interguvernamentalism şi supranaţionalism

    Integrarea economică poate fi abordată :

    • - fie din perspectivă confederalistă

    • - fie din perspectivă federalistă

    În esenţă, abordarea confederalistă, respectiv interguvernamentalismul înseamnă că statele convin să coopereze reciproc fără a ceda ceva din suveranitatea lor naţională. Scopul nu este de a crea un nou „superstat” care să le înglobeze pe toate ci de a pune în legătură statele suverane într-o confederaţie în care fiecare îşi păstrează structurile naţionale. Acesta este principiul care a stat la baza creării Consiliului Europei şi al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică precum şi al majorităţii schemelor de integrare regională între state în dezvoltare. Acest principiu a stat şi la baza celui de al doilea şi al treilea pilon al UE. Sarcinile trasate uniunii în aceste domenii sunt o formă de cooperare interguvernamentală deşi aceasta nu exclude posibilitatea adâncirii integrării. Abordarea federalistă respectiv supranaţionalismul îşi propune să dizolve distincţiile tradiţionale dintre statele naţiune. „Deocamdată” naţiune a suveranităţii naţionale inviolabilă şi indivizibilă arată că imperfecţiunile coexistenţei sociale şi internaţionale, neajunsurile specifice statului naţiune şi pericolul dominaţiei unui stat asupra altora pot fi depăşite doar prin crearea unei comunităţi supranaţionale şi transferarea către aceasta a unei părţi din suveranitatea statelor componente. Rezultatul este o federaţie în care destinul comun al popoarelor sale este „ghidat” de autorităţi comune, respectiv federale. UE este în esenţă un produs al abordării federaliste deşi într-o formă oarecum modificată. Statele membre ezitau în abandonarea suveranităţii redobândită şi consolidată după cel de al doilea război mondial şi cedarea către o federaţie europeană. Până la urmă soluţia a fost de a realiza trecerea de la autonomia naţională la o federaţie europeană printr-un proces gradual.

    Viteză variabilă şi geometrie variabilă

    Deoarece numărul participanţilor la aranjamentele de integrare regională este în continuă creştere, devine tot mai dificilă asigurarea consensului asupra adâncirii integrării. Apariţia acestei dileme în evoluţia UE confruntată cu un număr tot mai mare de membrii având niveluri diferite de dezvoltare a dat naştere conceptelor de:

    • - viteză variabilă

    • - geometrie variabilă

    Viteza variabilă se referă la situaţia în care toţi membrii sunt legaţi prin obiective

    comune dar unora li se acordă un timp mai îndelungat pentru realizarea acestora

    În locul

    .. menţinerii tuturor membrilor la ritmul celui mai lent şi mai şovăelnic, unele state pot opta pentru aplicarea unor politici comune la care celelalte vor adera când vor fi pregătite. Geometria variabilă se referă la situaţiile în care subgrupuri de membrii, posibil pe diferite probleme, doresc să treacă la forme mai adânci de integrare şi cooperare pe probleme specifice în timp ce alţi membrii doresc să rămână în afara acestor iniţiative.

    Conceptul de regiune diferă de la o ţară la alta, iar procesul de regionalizare este organizat diferit, în fiecare ţară europeană, în funcţie de:

    • - contextul propriu (juridic, economic, social, demografic, cultural, etnic).

    • - organizarea statală (stat unitar sau federal);

    • - tradiţiile istorice.

    Totuşi există o serie de elemente comune, definitorii care permit formularea unor

    definiţii şi explicaţii unitare. Definirea conceptului de regiune de către instituţiile europene:

    • - abordarea preponderent politică (Consiliul Europei):

    Regiunea constituie “un interval de dimensiune medie, susceptibil de a fi determinat

    geografic şi care este considerat ca omogen”. (Această definiţie pune accentul pe legătura între teritoriu şi elementul uman care îl populează).

    • - abordarea preponderent economică (Uniunea Europeană):

    Regiunea reprezintă “eşalonul imediat inferior celui al statului, eşalon care în funcţie de competenţele acordate (în cadrul sistemelor centralizate sau al celor federale), gestionează pe plan administrativ şi politic o comunitate teritorială”. (Această definiţie are un caracter administrativ, folosind drept criteriu de apreciere a regiunii, competenţele de care aceasta dispune). Elementele comune ce definesc orice definiţie a regiunii:

    • - spaţiul (cu limite mai mult sau mai puţin precizate);

    • - colectivitatea umană care ocupă acel spaţiu şi care posedă caracteristici specifice şi o anumită unitate sau identitate;

      • - competenţele atribuite regiunii.

    Regiunea poate fi definită ca o zonă de teritoriu din cadrul spaţiului economic naţional, cu un ansamblu de caracteristici interne, distincte şi consistente, fizice sau umane, care îi

    conferă o anumită unitate semnificativă şi independenţă funcţională, caracteristici care o

    disting de alte zone învecinate. În practică, regiunile diferă foarte mult din punct de vedere al dimensiunii geografice şi al populaţiei. Astfel, la nivel european întâlnim:

    • - cantoanele elveţiene, cu o populaţie de câteva zeci de mii de locuitori;

    • - landurile germane cu o populaţie care ajunge în unele cazuri (Bavaria) la câteva zeci de milioane de locuitori.

    Europa este alcătuită dintr-un veritabil mozaic de regiuni, rezultat al diversitaţii socio-economice, culturale şi istorice. În general, regiunea este tratată ca o unitate administrativ-teritorială, având:

    • - o determinare geografică prin delimitarea unui teritoriu după anumite criterii;

    • - o determinare administrativă, la nivel sub-statal, ce îi conferă o anumită autonomie (mai largă sau mai strânsă), în raport cu autoritatea centrală.

    Procesul de regionalizare trebuie să se realizeze pe baza principiului vecinătăţii, în

    sensul că regiunile sistemului naţional trebuie să acopere întreaga suprafaţă, fără a exista suprapuneri.

    Concluzii

    o integrare a regiunilor este mai eficientă şi mai realistă decât integrarea la nivel

    naţional.

    regiunea este una dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei;

    regiunile sunt considerate de importanţă majoră pentru procesul şi obiectivele planificării dezvoltării. “Regiunea” poate fi definită, din perspectiva dezvoltării regionale, într-un mod specific, care nu este întotdeauna similar cu sensurile tradiţionale, geografice sau administrative, care se dau acesteia. “Regiunea de dezvoltare” este un nivel teritorial optim, la care structuri instituţionale adecvate pot rezolva eficient problemele sociale şi economice specifice. Definiţia Parlamentului European:

    “Prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă, sau un ansamblu de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată, şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic”.

    Regiunea este nivelul teritorial de punere în practică a politicilor regionale şi a

    programelor corespunzătoare acestora.

    Cursul 2 Factori, implicatii ale integrarii economice si forme

    2.1.Premise, factori si implicatiile integrarii economice

    Integrarea economica si dezvoltarea ei se bazeaza pe unele premise concrete din care putem mentiona:

    apropierea nivelelor dezvoltarii economice si gradul maturitatii economiei de piata a tarilor care vor sa se integreze apropierea geografica a tarilor ce vor sa se integreze si existenta granitelor comune si a relatiilor economice din punct de vedere istoric constituirea formatiunilor integrationiste a inceput cu citeva tari vecine situate pe acelasi continent in apropiere una de alta avind comunicatii de transport la baza. problemele, interesele comune ale tarilor ce vor sa se integreze in domeniul dezvoltarii, finantarii, reglarii economice si colaborarii politice. efectul de demonstrare. In tarile care au creat formatiuni integrationiste au avut loc mutatii pozitive:

    • - crestere economica,

    • - diminuarea inflatiei si a somajului.

    Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu mai accentuat, prin dorinta multor

    tari post-comuniste care au devenit membre ai Uniunii Europene. Integrarea economica a devenit o necesitate obiectiva datorita conditiilor actuale si

    anume:

    • a) dezvoltarea economiei mondiale

    • b) diviziunea mondiala a muncii, a noii diviziuni mondiale a muncii.

    In primul rind, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numara:

    1. amplificarea interdependentelor economice dintre statele lumii in perioada postbelica pe baza conditiilor specifice zonelor geografice si economiilor nationale; 2. dezvoltarea puternica a stiinte, tehnicii si tehnologiilor moderne care impune transformari structurale trepte si forme noi ale diviziunii mondiale a muncii, precum si modalitati de rezlizare a lor, adica folosirea eficienta a potentialului material, tehnic, stiintific, uman, financiar al fiecarei tari unde impune largirea spatiului activitatii productive a schimburilor, a circulatiei bunurilor materiale, a serviciilor, a rezultatelor cercetarii stiintifice, a persoanelor si capitalurilor pe plan subregional si regional;

    3.

    consecinta preocuparii statelor in dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii si conlucrarii

    economice, probleme comune cu care se confrunta;

    • 4. convergenta intereselor economice si vecinatatea tarilor, complementarea lor economica,

    presiunile concurentiale ce vin din afara zonei geografice respective. Tendintele de putere

    intraregionale, comertul intraregional, efectuarea preferentiala de catre parteneri a investitiilor in zona respectiva;

    • 5. aparitia si manifestarea in forme tot mai acute a contradictiei dintre posibilitatile de sporire a

    productiei si capacitatea restrinsa a pietelor nationale;

    • 6. gradul inalt de concentrare a productiei si decentralizare a capitalului pe de o parte si limitele

    si restrictiile miscarii libere a capitalurilor si fortei de munca pe de alta parte;

    • 7. constituirea de mari firme companii, corporatii de stat sau private care prin activitatea lor

    depasesc granitele nationale. Tendinţa de formare a unor blocuri comerciale regionale este determinată de acţiunea unor factori: atât de natură endogenă, cât şi exogenă;

    Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care au avut loc în interiorul unei ţări deja constituite.

    • I. Opţiunile fundamentale de politică economică similare respectiv concepţia

    comună despre dezvoltare. II. Politicile de liberalizare a comerţului promovate de multe ţări în curs de dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele mai avansate. III. Dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei

    energetice care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat. Printre factorii exogeni pot fi menţionaţi:

    • A. Modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care

    se petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone.

    • B. Încercări de a compensa printr-o intensificare a schimburilor intragrup

    eventualele pierderi datorate „îngustării” unor pieţe externe ca urmare tot a unor procese interaţioniste.

    • C. Dorinţa de stabilitate politică şi de consolidare a sistemelor democratice.

    Implicatiile

    IE asupra

    tarilor

    participante

    la organizatiile integrationiste sunt

    numeroase printre ele putem mentiona:

    • a) IE creaza premize pentru imbunatatirea alocarii resurselor si disponibilitatilor

    acestora datorita reducerii restrictiilor pe care le impune capacitatea pietelor interne, ea poate stimula astfel cresterea economica.

    • b) IE stimuleaza difuzarea mai rapida a tehnologiilor moderne cu rmarile sale

    pe planul eficientei si competitivitatii.

    • c) IE duce la perfectionarea infrastructurii in tarile membre, ieftinindu-se

    transportul si opratiunile import-export.

    • d) IE conduce la intensificarea concurentei in cadrul noii piete unite.

    • e) IE stimuleaza in strinsa legatura cu innasprirea concurentei procesul

    investitional, atit al investitiilor interne cit si externe.

    • f) IE contribuie la dezvoltarea anumitor activitati care nu este posibila in mod

    eficient de catre unele tari in mod individual, datorita limitarii resurselor de care dispun.

    • g) IE permite tarilor situate intr-o anumita zona de a-si promova si a apara in

    comun interesele amenintate de concurenti internationali foarte puternici.

    Forme de aranjamente de integrare regională

    Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională, sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între 2 sau mai multe state care îşi conjugă eforturile în vederea atingerii unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integraţionist sunt date în principal de axa verticală corespunzătoare profunzimii gradului de integrare şi de axa orizontală corespunzătoare numărului de state membre. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite şi grad de instituţionalizare inegal sunt grupări deshise ce permit aderarea a noi membrii în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală respectiv intensitatea procesului integraţionist. Astfel, principalele forme sau aranjamente de integrare regională privite din perspectiva procesului integraţionist sunt:

    • - zone de comerţ preferenţial;

    • - zone de liber – schimb;

    • - uniuni vamale;

    • - pieţe unice;

    • - uniuni monetare;

    • - uniuni economice;

    • - uniuni politice; O zonă de comerţ preferenţial este un perimetru format din teritoriile a 2 sau mai multe state în care barierele comerciale impuse fluxurilor de bunuri produse în interiorul acestei zone sunt mai mici decât barierele comerciale impuse fluxurilor de bunuri produse în ţările terţe.

    O zonă de liber – schimb reprezintă rezultatul unui aranjament comercial preferenţial prin care se liberalizează comerţul cu bunuri produse în statele membre. În acelaşi timp fiecare stat partener într-un astfel de aranjament îşi menţine propriul tarif vamal respectiv propria politică comercială în relaţiile cu terţii. O uniune vamală include 2 sau mai multe state care convin:

    • 1. să elimine restricţiile tarifare şi netarifare asupra comerţului dintre ele;

    • 2. să adopte un tarif vamal comun în relaţiile cu terţii;

    • 3. să împartă veniturile din tariful vamal comun într-un mod predeterminat;

    Piaţa unică presupune:

    • 1. eliminarea restricţiilor tarifare şi netarifare asupra comerţului dintre statele membre;

    • 2. stabilirea unui tarif vamal extern comun;

    • 3. eliminarea restricţiilor comerciale „invizibile” şi armonizarea standardelor şi practicilor comerciale;

    • 4. libera circulaţie a serviciilor, persoanelor şi capitalurilor; Uniunea monetară presupune rate de schimb fixe sau o monedă unică. Aceasta

    implică o politică monetară comună şi eventual armonizarea politicilor fiscale. Uniunea economică este expresia maximei integrări economice şi combină elementele

    pieţei comune şi ale uniunii monetare. Aspectele principale ale uniunii economice sunt:

    • 1. o piaţă unică în care bunurile, serviciile, capitalurile şi persoanele circulă în mod liber;

    • 2. o politică concurenţială şi alte măsuri destinate consolidării mecanismelor pieţei;

    • 3. politici comune referitoare la ajustările structurale şi dezvoltarea regională;

    • 4. coordonarea politicilor macroeconomice includiv reguli obligatorii pentru politicile bugetare; Uniunea politică de regulă implică o structură federală cu politici comune stabilite la

    nivel regional şi care afectează toţi membrii.

    OBSERVAŢII :

    11. Dominique Redor - economist francez, consideră că piaţa comună şi piaţa unică reprezintă grade diferite ale integrării economice, piaţa unică fiind un stadiu superior celui al pieţei comune ; în acest sens, piaţa comună presupune « libera mişcare a lucrătorilor şi a capitalurilor », în timp ce piaţa unică « armonizează pentru toţi agenţii economici din zonă, toate condiţiile de acces către pieţele ţărilor membre, şi implică un anumit nivel de coordonare a politicilor economice şi a politicii cursului valutar ». 2. Deşi există o logică cumulativă a integrării economice, acest proces nu trebuie văzut ca un proces linear, în care fiecare grad trebuie să fie realizat înainte de a trece la următorul. Tranziţiile între diferitele stadii de integrare sunt fluente şi nu pot fi întotdeauna definite cu claritate. Astfel de exemplu, Comunitatea Europeană a instituit rapid o uniune vamală ca şi elemente ale pieţei unice sau ale uniunii economice şi monetare (politica agricolă comună, apoi mai târziu Sistemul Monetar European). OMC specifică, că aranjamentele comerciale regionale pot completa sistemul comercial multilateral contribuind la dezvoltarea lui. Însă, prin natura lor, aceste aranjamente sunt discriminatorii reprezentând o derogare de la CNF (clauza naţiunii celei mai favorizate). Crearea GATT în 1947 a marcat începutul unei lungi perioade de liberalizare progresivă a comerţului internaţional pe principii nediscriminatorii dar, în acelaşi timp, această perioadă este caracterizată de apariţia a 2 „valuri” de aranjamente comerciale regionale. Primul „val” a apărut la începutul anilor 1960 când, sub impulsul pieţei comune europene, regionalismul s-a răspândit în Africa, America Latină şi în alte zone în curs de dezvoltare. În acea perioadă SUA era un susţinător fidel al multilateralismului. Al doilea „val”, mult mai durabil decât primul, începe la jumătatea anilor 1980. De această dată SUA devine „un jucător” important, fapt ce constituie, de altfel, după părerea unor specialişti, motivul apariţiei acestui al doilea „val” al liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale. După negocierea unor acorduri comerciale de liber – schimb la nivel bilateral cu Canada şi Israel, SUA lansează propunerea pentru o zonă de liber – schimb emisferică care să înglobeze ambele continente americane. Ulterior SUA semnează împreună cu Canada şi Mexic acordul pentru înfiinţarea NAFTA. În Europa, procesul integraţionist continuă atât printr-o lărgire succesivă cât şi printr-o adâncire. Pe celelalte continente s-au revigorat vechile scheme preferenţiale şi au luat naştere altele noi. Realitatea arată că liberalizarea preferenţială, care este prin natura sa discriminatorie, a fost mai atrăgătoare decât liberalizarea pe baze multilaterale. Astfel pentru liberalizarea pe baze

    multilaterale au fost necesari aprox. 45 de ani, în timp ce perioadele de liberalizare

    preferenţială au fost chiar mai scurte decât s-a prevăzut în acordurile de constituire. La prima vedere, o explicaţie ar fi numărul mai mic de participanţi la astfel de scheme preferenţiale precum şi gradul ridicat de similitudine al economiilor lor. Unii autori apreciază că motivul cheie pentru care SUA s-a „convertit” la regionalism este progresul mai lent al negocierilor în cadrul GATT cauzat de:

    • 1. creşterea numărului participanţilor;

    • 2. schimbarea caracterului protecţiei, respectiv prevalenţa autolimitărilor la export

    a mecanismelor anti-dumping şi a altor forme de protecţie administrată;

    • 3. declinul hegemoniei comerciale a SUA;

    • 4. existenţa a numeroase diferenţe instituţionale între ţări;

    Mai trebuie remarcat faptul că al doilea „val” prezintă o serie de modificări calitative comparativ cu primul „val”. Prima este trecerea de la un „regionalism închis” la unul mai deschis. Multe dintre blocurile comerciale înfiinţate în anii 1960-1970 se bazează pe o politică de substituire a importurilor şi impunerea unor bariere externe ridicate. Noul „val” se caracterizează printr-o deschidere mai mare faţă de exterior şi o disponibilitate mai mare de a susţine decât de a controla comerţul internaţional. A doua este apariţia blocurilor comerciale în care parteneri sunt atât statele dezvoltate cât şi statele în curs de dezvoltare. Până în iulie 2006 doar o singură ţară membră a OMC respectiv Mongolia nu era partener într-un astfel de aranjament. Numărul total al acestor acorduri notificate către GATT şi OMC era la data menţionată de 330.

    2.2.Efectele statice ale integrării economice

    Crearea şi deturnarea de comerţ

    Teoriile integrării ce derivă din cele ale liberului schimb au la bază analizele privind uniunile vamale sau regionale, ele constituind cheia de boltă, condiţia sine qua non a tuturor formelor de integrare economică. Cel care a teoretizat pentru prima dată aspectele formale ale funcţionării unei uniuni vamale a fost economistul american Jacob Viner ("The Customs Union Issue", Carnegie Endowment for International Peace, New-York, 1950); el schiţează cadrul analitic ce permite să se vadă dacă astfel de uniuni, definite ca zone de liber-schimb geografic limitate, ajung sau nu să amelioreze bunăstarea generală în raport cu liberul schimb universal.

    Contribuţia principală a economistului J. Viner constă în definirea şi demarcarea efectelor de creare de comerţ (“trade creation”) şi de deturnare sau deviere de comerţ (“trade diversion”). Prin creare de comerţ, J. Viner înţelege apariţia de noi fluxuri comerciale în cadrul uniunilor vamale care înlocuiesc sursele de furnizare mai puţin eficiente cu cele mai avantajoase din punct de vedere al costurilor de producţie. Aceasta reprezintă crearea internă de comerţ. Dacă înlocuirea unor fluxuri din interiorul uniunii mai puţin avantajoase (mai puţin eficiente din punct de vedere al costurilor de producţie) se face cu fluxuri mai eficiente din afara uniunii vamale, atunci are loc fenomenul de creare externă de comerţ. Dacă înlocuirea surselor de furnizare a mărfurilor, mai eficiente din punct de vedere al costurilor de producţie ce provin din afara uniunii vamale se face cu surse din cadrul uniunii vamale mai puţin eficiente, dar devenite mai ieftine ca urmare a liberalizării schimburilor comerciale reciproce şi a instituirii unui tarif vamal comun, atunci are loc fenomenul de deturnare de comerţ. Raţionamentul lui J. Viner este următorul: fie A şi B două ţări care vor forma o uniune vamală (UV), iar C o ţară terţă (poate reprezenta şi restul lumii). Inainte de instituirea UV, taxele vamale impuse de ţara A pot fi astfel încât anumite bunuri nu sunt importate nici din B, nici din C, datorită faptului că preţul intern, de pe piaţa ţării A, al acestor bunuri este inferior preţurilor minime de import (cost de producţie + taxa vamală). Dacă se realizează UV între ţările A şi B, taxele vamale la importul reciproc din aceste ţări sunt eliminate; în consecinţă, anumite bunuri, pentru care costurile de producţie sunt mai mici în B decât în A, pot fi importate în ţara A. Este ceea ce J. Viner numeşte efectul de creare de comerţ. Dar se poate presupune şi că înainte de formarea UV, ţara A, ce aplica taxe vamale identice pentru bunurile din ţările B şi C, importa anumite bunuri din C, unde costurile de producţie sunt inferioare celor din B. Dacă eliminarea taxelor vamale între ţările A şi B face ca ţara A să importe bunul respectiv din B şi nu din C, atunci formarea uniunii vamale antrenează o deturnare de comerţ.

    Preponderenţa unuia sau altuia din cele două efecte identificate depinde de :

    1- elasticitatea curbelor cererii şi ofertei; - de nivelul taxelor vamale înlăturate prin constituirea uniunii vamale;

    - de nivelul prevăzut în tariful vamal comun faţă de terţi. Din unghiul teoriei bunăstării, problema este de a şti care va fi rezultanta efectelor de creare şi deturnare de comerţ, altfel spus efectul net. De exemplu, dacă uniunea vamală conduce la o creare netă de comerţ, atunci ea este avantajoasă şi va antrena o creştere a bunăstării. J. Viner a arătat că o uniune vamală poate fie să îmbunătăţească, fie să deterioreze alocarea de resurse, adică să conducă fie la creare de comerţ, fie la deturnare de comerţ; cele două efecte de creare şi deturnare de comerţ pot apărea însă şi simultan, atunci când producătorul mai eficient se situează în afara uniunii vamale: dacă producătorii din uniunea vamală îşi dezvoltă vânzările în zona de integrare peste cantităţile importate anterior de la producătorii eficienţi din afara uniunii vamale, partea din noile schimburi ce se substituie în mod riguros vechilor importuri constituie o deturnare de comerţ, iar partea ce corespunde creşterii vânzărilor reprezintă o creare de comerţ. J. Viner admite, în ultimă instanţă, că numai studiul concret al zonelor integrate permite să se vadă dacă integrarea regională generează efecte de creare de comerţ superioare celor de deturnare de comerţ.

    2.4. Efectele dinamice ale liberalizării preferenţiale (continuare cursul 2)

    Cercetătorii au identificat şi alte posibile beneficii ale formării blocurilor comerciale deşi este dificil de cuantificat cât de mari sunt acestea. Aceste beneficii apar datorită faptului că prin astfel de acorduri se crează o piaţă de desfacere amplă de dimensiuni mai mari decât

    pieţele naţionale ale statelor membre, pe această piaţă firmele putând să-şi vândă produsele fără restricţii. Unii autori sintetizează aceste beneficii astfel:

    • 1. amplificarea concurenţei poate duce la reducerea preţurilor. Înainte de crearea

    blocului comercial, firmele din fiecare ţară ar putea deţine o putere de monopol pe pieţele naţionale separate astfel încât preţurile sunt mari pe fiecare din aceste pieţe. După ce pieţele

    naţionale se unesc într-o piaţă lărgită, firmele sunt puse în situaţia de a concura între ele. Această concurenţă reduce puterea de monopol şi implicit preţurile.

    • 2. amplificarea concurenţei poate diminua costurile de producţie. Dacă firmele

    deţin o putere de monopol şi se bucură de o protecţie substanţială în faţa concurenţilor externi,

    atunci presiunile asupra lor în vederea reducerii costurilor sau implementării de noi tehnologii

    sunt slabe. Odată cu formarea unei pieţe lărgite, concurenţa mai acută forţează firmele să acorde mai multă atenţie reducerii costurilor şi modernizării tehnologiei. Studiile arată că determinanta principală a diferenţelor de productivitate între firmele din ţări diferite este intensitatea concurenţei cu care se confruntă.

    • 3. firmele îşi pot reduce costurile prin extinderea dimensiunilor producţiei. Înainte

    de formarea pieţei lărgite, producţia unei firme era oarecum limitată de dimensiunea pieţei interne. După eliminarea restricţiilor asupra fluxurilor comerciale în cadrul zonei, fiecare firmă dispune de o piaţă de desfacere mai mare şi, în aceste condiţii, îşi poate amplifica producţia pentru a obţine avantaje din economiile de scară. Alte firme, care nu se adaptează cu rapiditate,

    ar putea fi eliminate de către firmele mai mari. Acest fapt pare a fi benefic pentru blocul comercial în ansamblu dar nu şi pentru fiecare dintre membrii săi.

    • 4. formarea unei pieţe lărgite sporeşte oportunităţile de investiţii. Companiile

    multinaţionale îşi aleg adesea locaţii externe în funcţie de mărimea pieţei pe care ar trebui să o aprovizioneze. Astfel, o piaţă lărgită ar putea atrage un volum mai mare de investiţii externe care ar putea crea externalităţi pozitive prin tehnologiile avansate, prin practicile manageriale pe care le-ar aduce şi altele. Aceste efecte nu apar pentru toate produsele şi pentru toate ţările. Deşi există economişti care apreciază că în cazul UE a predominat deturnarea de comerţ, efectul net al liberalizării schimburilor depinde totuşi şi de acele beneficii greu de cuantificat care decurg din concurenţa mai acută, din economiile de scară şi din nivelurile mai ridicate ale productivităţii muncii.

    Teorii ale Integrarii Economice

    1) Teoria uniunii vamale. Definirea uniunii vamale

    • 1.1. Teoria clasica a uniunii mondiale

    • 1.2. Teoria moderna a uniunii vamale

    2) Teoria uniunii economice si monetare. Principiile integrarii economice 3) Teoria uniunii politice. Evolutia teoriei uniunii politice. 4) Principiile teoretice ale tratatului de la Maastricht cu privire la uniunea economice, monetara si politica.

    1) Teoria uniunii vamale reprezinta fundamentul teoriei integrarii economice si ca rezultat a doua sau mai multe tari. Uniunea vamala reprezinta un spatiu economic ai caror

    membri se angajeaza reciproc sa nu impuna nici o restrictie cantitativa aplicind un tarif vamal comun fata de tarile terte, precum si o legislatie vamala comuna. Teoria UV a inregistrat in timp o evolutie de la conceptia clasica a uniunii vamale, la conceptiunea sa moderna.

    • 1.1. Teoria clasica a UV sustine constituirea uniunilor vamale „pure” ca

    grupari formate numai prin „corectarea” taxelor vamale ca instrument de protectie si politica comerciala Inca in secolul 17 s-a format pentru prima data in Franta UV unindu-se 12 state. Mai tirziu in Anglia, Germania (sec 19), SUA-includea 50 state(sec 19), Spatiul Romanesc(sec

    19).

    Uniunea vamala perfecta este o unitate teritoriala intre ale carei parti sau tari, vama este suprimata iar schimburile cu tertile tari se fac pe baza unui tarif si a unei legislatii vamale comune. Uniunea vamala imperfecta, unde tarile componente isi pastreaza independenta lor tarifara sau vamala dar isi acorda totusi in schimburi importante avantaje diverse. Aici exista insa barierele vamale exterioare la granitele fata de terti Uniunea vamala cu tarifele preferentiale este instituirea unui regim reciproc de preferinte pentru anumite produse in cadrul UV. In practica 1 si 3 forma de UV dintre cele prezentate se folosesc mai frecvent.

    • 1.2. Teoria moderna a uniunii vamale se refera la aspectele mecanice ale

    functionarii UV(coordonarea structurilor tarifare si a politicilor comerciale dintre tarile membre), precum si la aspectele rezultate din unificarea vamala (adica ridicarea diferentiala a

    gradului de bunastare a statelor membre)

    (Robert Lipsiu) Avantajele UV moderna:

    Specialializarea in productie conform teoriei costurilor comparative

    Realizarea de economii si obtinerea unei eficiente economice

    Modificarile favorabile in raporturile de schimb Cresterea ritmului dezvoltarii economice

    2. Teoria uniunii economice si monetare. S-a constatat ca pasul urmator care trebuie

    realizat dupa realizarea UV este Uniunea economica si monetara. In cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrarii economice sunt:

    • 1. Politica comuna in domeniul industrial agricol transporturilor fianaciar

    monetear si altele

    • 2. Libera circulatie a persoanelor si capitalurilor

    • 3. Crearea unor fonduri speciale pntru finantarea diferitelor programe

    • 4. Concurenta loiala

    • 5. Armonizarea legislatiilor nationale

    Cu alte cuvinte Uniunea economica si monetara este un pas intermediar in realizarea

    integrarii economice. Economistul Balassa distinge 5 etape ale integrarii economice internationale:

    • a. Zona Economica de Liber Schimb. Tarile care o constitue decid sa abordeze

    progresiv taxe vamale si restrictiile cantitative dintre ele. In acelasi timp, fata de tarile din afara zonei de liber schimb fiecare tara adopta o politica comerciala proprie. Astfel de organizatii sunt: Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS), Acordul Central Europen de Comert Liber (CEFTA), Acordul Nord American de Liber Schimb (NAFTA), Asociatia Tarilor din Asia de Sud Vest (ASIAN), Asociatia Latino-Americana de Integrare (ALADI)

    • b. Uniunea Vamala(UV).Tarile care oconstitue decid sa evite progresiv taxele

    vamale si restrictiile cantitative dintre ele si sa substitue deasemenea progresiv politicile lor

    individuale fata de terti printr-un tarif exterior comun. Dintre gruparile regionale care pot fi considerate in prezent uniuni vamale fac parte:

    • - Pactul ANDIN (Comunitatea andina de natiuni)

    • - PIATA comuna a Americilor centrale -Piata comuna a tarilor Caraibelor

    -Sistemul economic Latino-american

    • c. Piata comuna e o unuine vamala in care tarile membre decid sa asigure libera

    circulatie a factorilor de productie.(UE)

    d. Uniunea economica- ea adauga caracteristicilor pietei comune armonizarea politicilor economice in domeniul economic. Evolutia acestei Uniuni Economice cu timpul trebuie sa includa si dimensiunea monetara(ex:UE – singura orgamizatie integrationista la aceasta etapa) e. Integrarea economica totala - implica unificarea politicilor monetare fiscale, sociale. Aceasta nu se poate efectua fara instituirea unei autoritati supranationale verificabile.

    Spre asa tip de integrare tinde UE, procesul de integrare economica a careia a determinat crearea unei institutii purtatoare asupra nationalitati ( Comisia Europeana, Parlamentul European, Institutul European Monetar si Banca Central Europeana).

    3) Teoria uniunii politice.

    Pier Maillette a propus etapele posibile pe calea integrarii:

    • - Constituirea zonelor economice si a uniunilor vamale libere

    • - Piata comuna care adaoga UV si libera circulatie a factorilor de productie

    • - Uniunea economica si monetara in care se tine cont de actiunea marelui actor macroeconomic - statul, si unde se limiteaza posibilitatile de actiune nationale

      • - Uniunea politica.

    Pier Maillette considera ca moneda, bugetul, relatiile internationale sunt atributele clasice ale suveranitatii nationale, este o reducere a competentelor nationale interventia in aceste directii si propune o raspindire a organizarii politice a continentului European. Intr-un discurs din 31 mai 1960, Charles de Gaule, presedinte a Frantei sustinea ca visul Frantei era sa contribuie la contructia Europei centrale printr-o grupare politica, economica, culturala si umana. El a relansat ideea unei Europe integrate politic, „Visul inteleptilor si ambitia celor puternici, care pare ca o conditie principala pentru echilibrul lumii”. Dupa 1964 convins fiind de prabusirea viitoare a celor 2 blocuri militare NATO si CAER, Charles a

    preluat ideea unei EUROPE unite de la Atlantic si pana la Ural pe care o lansase initial in memoriile sale de dupa razboi.

    4) Principiile teoretice ale tratatului de la Maastricht cu privire la uniunea economice, monetara si politica.

    Bazele teoretice ale constituirii unei uniuni politice au fost puse in 1993 in tratatul de la Maastricht care are la baza edificiul sau teoretic si realizarea uniunii politice. Tratatul de la Maastricht semnat de catre ministrii de externe si cei de finante din statele comunitatii europene se numeste si ” Tratatul asupra Uniunii Europene” . Acest tratat are ca baza urmatoarele principii:

    • - Stabilirea si functionarea efectiva a unirii piete europene si a uniunii economice si monetare,

      • - Acordarea cetateniei europene tuturor cetatenilor tarilor membre,

      • - Realizarea uniunii politice.

    Fiecare din aceste principii se transpun efectiv intr-o serie de masuri concrete in care

    sunt reflectate:

    1. Directivele politicii economice a statelor membre vor fi adoptate de catre Consiliul de Ministri ai UE si in acelasi timp va supraveghea evolutia economiei in fiecare stat membru si in UE. 2. Cetatenia europeana consta din urmatoarele drepturi si libertati:

    deplasarea si stabilirea domiciliului in mod liber pe teritoriu statelor membre ale UE. votarea si depunerea candidaturii la alegerile municipale si europene. protejarea fiecarui cetatea european de catre autoritatile diplomatice sau consulare a fiecarui stat membru posibilitatea efectiva de a se adresa Parlamentului European dar prin institutia Avocatului poporului european. In tratat se mentioneaza ca uniunea politica se va mentine prin:

    cresterea rolului Parlamentului European,

    sporirea competentelor uniunii,

    politica comuna in domeniul juridic si al afacerilor interne,

    politica externa comuna si de securitate a statelor membre.

    Integrarea regionala in perioada postbelica. Procesul integraţionist în Europa

    De la primii pasi pe calea integrarii economice vest-europene si pana in prezent a trecut mai mult de o jumatate de secol. Statele din Europa Occidentala isi asuma responsabilitati fara precedent de a se integra. Aceste tari au fost primele care au avut curajul sa porneasca pe o cale de integrare economica. Pe baza acestor tari, procesul integrarii interstatale s-a dezvoltat considerabil, unde a dus la formarea urmatoarelor organizatii:

    Comunitatea Europeana a carbunelui si otelului (CECO)

    Comunitatea Economica Europeana (CEE)

    Comunitatea folosirii energiei atomice (EURATOM)

    Uniunea Europeana (UE)

    Comunitatea Europeana a carbunelui si otelului (CECO) este o grupare monopolist statala, constituita in baza tratatului de la Paris in anul 1951. A intrat in vigoare in 1952 Tratatul a fost semnat de 6 tari vest-europene: Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Tratatul de la Paris prevedea infiintarea CECO pe o perioada de 50 ani. Obiectivul CECO era crearea unei piete comune a carbunelui si otelului in care sa domneasca libera circulatie si libera concurenta. Organele de conducere:

    * Inalta autoritate * Adunarea generala * Consiliul de ministri * Comitetul consultativ * Organele de arbitraj CECO este prima organizatie europeana ce dispune de puteri supranationale. Supranationalitatea este valabila numai asupra unor sectoare limitate. Comunitatea Economica Europeana (CEE) este o organizatie europeana interguvernamentala cu caracter integrationist si constituita in baza tratatului de la Roma semnat la 25 martie 1957, dar a intrat in vigoare 1958. Tratatul de la Roma a fost semnat de catre reprezentatii celor 6 state membre al CECO. In acelasi timp sunt facute unele modificari si in tratatul privind Comunitatea europeana a energiei atomice (EURATOM). In acest moment putem vorbi despre existenta a trei comunitati europene. Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei piete comune in cadrul careia sa se realizeze libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor. Realizarea unei piete comune presupunea ca:

    * in primul rind barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative intre tarile respective sa fie inlaturate, ceea ce se cunoaste sub denumirea de integrare negativa, * sa fie elaborate reguli privind circulatia negativa a celor 4 componente ale pietei, sa existe un proces de armonizare a reglementarilor nationale si de stabilire si folosire a unor politici comune, ceea ce se numeste integrare pozitiva, * permanenta ajustare si adaptare la schimburi, * inlaturarea oricarui control vamal in interiorul zonei care duce la completa integrare a pietelor nationale, la formarea unei adevarate piete internationale. * Piata unica inseamna cel mai avansat proces de integrare in plan comercial.

    3.

    Uniunea Europeana

    UE s-a constituit in baza tratatului asupra UE in 1992 la Maastricht semnat de statele si guvernele membre ale comunitatilor europene(CECO, EURATOM, CEE) care a intrat in vigoare in noiembrie 1993. Sediul este la Bruxelles. Relatiile intre tarile UE dupa aceasta data se bazeaza nu pe tratatul de constituirea comunitatilor europene din 1957, ci pe baza tratatului nou asupra UE (tratatul de la Maastricht de la 7 februarie 1992). Uniunea europeana prezinta

    gradul superior de integrare economica si politica europeana. Dupa 1951 in sase valuri succesive de extindere, UE a ajuns la 27 de tari membre la 01 ianuarie 2007.

    Prima extindere a avut loc in 1973 unde s-a inclus Danemarca Irlanda si Marea Britanie

    Al doilea val in 1981 a aderat Grecia.

    A treia extindere in 1986 – Portugalia si Spania

    A patra extindere 1995 a aderat Austria, Finlanda, Suedia

    A cincea extindere 2004 - Cipru, Cehia, Estonia, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria

    A sasea extindere 2007- Bulgaria si Romania UE include peste 100 de tari in curs de dezvlotare cu statut de tari asociate. Prin intregul sau sistem de tratate si acorduri UE reprezinta un important centru de

    putere economica al lumii contemporane cu o populatie de 484 milione de oameni. Potentialul economic fiind foarte de mare.

    Suma totala a PIB a acestor 27 tari membre constituia 13452 miliarde $ americani, cu un PIB mediu pe locuitor de 27.776 $ (la inceput de 2007). UE controleaza peste 50% din comertul mondial, detine a circa 45% din veniturile nationale insumate ale tarilor lumii, si detine circa 45% din rezervele monetare din FMI. Principalele obiective ale UE sunt:

    • 1. sa promoveze progresul economic si social (piata unica a fost stabilita in 1993, moneda unica a fost lansata in 1999);

    • 2. sa afirme identitatea UE pe scena internationala si mondiala, prin ajutorul umanitar catre tarile ce nu sunt membre, prin politica externa si de securitate comuna

    • 3. sa promoveze actiuni comune in atenuarea crizei internationale;

    • 4. sa introduca cetatenia europeana (care nu inlocuieste cetatenia nationala, dar o completeaza cu un numar de drepturi civile si politici a cetatenilor europeni;

    5.

    sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justitie ( legata de functionarea pietei

    interne si in particular de libera circulatie a persoanelor);

    • 6. sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar, legislatia UE existente

    (corpul legislatiei adoptate de catre institutiile europene impreuna cu tratatul fundamental);

    • 7. sa formeze un spatiu economic unic, echilibrat fara frontiere interne, formarea

    uniunii economice monetare unice, si stabilirea unui tarif vamal unic extern. In rezultat UE este o comunitate de state europene independente, reunite in jurul unor valori politice, economice, culturale si sociale comune. UE are misiunea speciala, adica

    organizarea relatiilor intre statele membre si intre popoarele lor intr-o maniera coerenta si pe baza solidaritatii dintre ele.

    • 4. Asociatia Europeana de Liber Schimb (AELS)

    AELS – este o organizatie interguvernamentala cu sediul la Geneva, constituita prin semnarea conventiei de la Stocholm la 03 mai 1960. In AELS au intrat 11 tari: Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Elvetia, Portugalia, Mare Britanie, Finlanda, Leichtenstein, Islanda, ca membri cu drepturi depline din care 7 membri au iesit din AESL si au intrat in CEE. La etapa actuala membrii AELS sunt: Elvetia, Norvegia, Islanda si Leichtenstein. Obiectivele asociatiei de liberul schimb sunt:

    • 1. Contributii la stabilitatea cresterii economice, stabilitatea financiara, folosirea

    rationala a resurselor;

    • 2. Contributii la largirea comertului mondial si lichidarea barierilor comerciale;

    • 3. Dezvoltarea comertului intre tarile membre in conditiile concurentii de buna

    credinta;

    • 4. Contributia asigurarii unui inalt nivel de ocupare a populatiei.

    In comert sunt eliminate toate taxele vamale, dar se pastreaza taxele vamale externe cu

    tertii.

    Organizatia AELS are 3 organe de conducere:

    • - consiliul AELS

    • - comitetele permanente

    • - secretariatul.

    5. Spatiul Economic European

    Acest spatiu este un sistem de cooperare reciproca in diverse domenii: economie, cerecetare, dezvoltare, mediul inconjurator si social-cultural. Declaratia prvind acest spatiu s-a incheiat in 1984 la Luxemburg de catre tarile membre ale Comunitatii Economice Europene si a Asociatiei Europene a Liberului Schimb.

    Negocierile cu privie la incheiere unui acord intre cele 2 grupari economice s-au desfasurat in februarie 1992. In realiate, acordul cu privire la Spatiul economic european a fost semna in 1992 la Luxemburg intre CEE (12 state membre) si AELS ( 7 state). Scopul de baza al organizatie a fost:

    libera circulatie a marfurilor, a capitalurilor, a serviciilor si a personelor; acordul politic in sfera economica, cercetarii stiitifice, consumului, mediului inconjurator, politicile sociale si invatamant; creearea unui sistem de drept pentru realizarea legilor si normativelor generale, in baza acodului Spatiul economic european; a fost incheiat acordul bilateral intre tarile membre a CEE si AELS privind

    importul unor tipuri de produse agro-alimentare. Din punct de vedere institutional, acordul prevedea crearea unor noi institutii cum ar fi Consiliul Spatiului economic european si Comitetul Mixt precum si 2 organe de avizare ( un comitet parlamentar mixt/ & comitetul consultativ al spatiului economic european).

    6. Acordul Central European al Comerţului Liber (CEFTA)

    S-a constituit in baza declaratiei privind cooperarea Ungariei, Cehiei, Slovaciei, Poloniei pe cale integrarii in Europa, semnata la Vishegrad in februarie 1991, unde au confirmat intentia lor de a aborda in comun probleme principale in procesul integrarii in UE. CEFTA a fost semnat la 21 decembrie 1992 la Cracovia de catre ministrii relatiilor

    economice si externe a Cehiei, Poloniei, Slovaciei si Ungariei. La 01 martie 1993 CEFTA a pus bazele unui acord care a intrat in vigoare la 01 iunie 1994, sediul CEFTA fiind la Visegrád. Mai tarziu a aderat Slovenia, Bulgaria, Romania la 01 iulie 1997, Croatia in 2003. Toate tarile semnatare se considerau intermediare in procesul integrarii in UE. CEFTA si- a fixat urmatoarele obiective:

    • 1. Sa stopeze declinul in Comertul inter-regional, sa revizueasca legaturile

    economice prin liberalizarea reciproca a comertului si sa obtina avantaje din accesul la o piata

    potentiala de peste 100 milioane pers

    • 2. Sa acorde altor tari central-europene acelasi tratament ca si cel acordat tarilor

    UE in rezultatul acordului de asociere

    • 3. Sa demontreze capacitatea de a coopera intr-o regiune care a trecut recent la

    democratie si la econmiea de piata. Toate părţile acordului iniţial au aderat la UE şi astfel au ieşit din CEFTA. De aceea s-a

    hotărît ca CEFTA să fie extins pentru a acoperi restul statelor balcanice care de acum au

    completat matricea acordurilor comerciale bilaterale în cadrul pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. La data de 6 aprilie 2006, a fost adoptată o declaraţie comună de extindere a CEFTA CEFTA 2006, ratificata de R.Moldova, Albania, Bosnia si Hertegovina, Macedonia, Muntenegru, Croatia, Serbia si Cosovo si prevede anularea tuturor taxelor vamale la import si la export. Accesul Ucrainei de asemenea a fost pus în discuţie. Noul acord extins a fost iniţiat la data de 9 noiembrie 2006 în Bruxelles şi a fost semnat la data de 19 decembrie 2006 în cadrul summit-ului Prim-miniştrilor din Europa de Sus-Est care a avut loc la Bucureşti. Acordul are drept scop stabilirea unei zone de comerţ liber în regiune către 31 decembrie 2010. Parteneri principali: Uniunea Europeană, OMC, EFTA, OECD, Irlanda. Relatiile comerciale intre R.Moldova si statele Europei Centrale si de Est se desfasoara in baza acordurilor bilaterale semnate cu guvernele unor tari printre care si membrii CEFTA. Si anume Acordul Comercial Economic semnat cu Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Ungaria si Polonia. Conform acestor acorduri RM ii este acordata Clauza Natiunii Celei mai Favorizate. 3 Exista Acord de Comert Liber semnat cu Romania. Romania si Bulgaria sunt pe locurile de frunte ca parteneri ale RM la export din Europa centrala si de Est. Ministrul de Economie si Comertului din Moldova, considera ca prezentul acord, e o realizare importanta pentru RM pentru a se integra in UE. Potrivit ministrului, CEFTA 2006 ofera avantaje si oportunitati unice, creeaza o platforma de negociere permanenta pentru imbunatatirea cadrului legal, regional si anularea barierelor inutile in calea comertului in diferite domenii.

    Harta CEFTA 2006

    completat matricea acordurilor comerciale bilaterale în cadrul pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. La data

    3 Clauza natiunii celei mai favorizate=Un stat care acordã unui alt stat clauza natiunii celei mai favorizate se angajeazã sã-i ofere acestuia din urmã toate avantajele comerciale de care beneficiazã oricare altã tarã în relatia cu primul stat. Cu alte cuvinte, nu poate exista un al treilea stat care sã beneficieze de avantaje mai mari (ci doar cel mult egale) decât cel care primeste clauza natiunii celei mai favorizate. Acest instrument constituie un element de bazã al politicii Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC).

    6.2. Integrarea economică în America de Sud şi Caraibe

    Criza suferită în decembrie 2001 în Argentina a influenţat economia întregului continent american. În 2002, PIB-ul regiunii s-a redus cu 1,1%, conform datelor furnizate de Banca Mondială, fiind ceea mai mare reducere din 1983 şi până la declansarea crizei din

    prezent. Acest lucru a însemnat şi o reducere a PIB-ului pe locuitor de 0,3% din 1998 până în

    2002.

    Recesiunea a mărit gradul de sărăcie, determinând o rată a şomajului de 9,1 %. Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC) specifică faptul că 44% din populaţie

    este săracă, iar 20% este extrem de săracă, toate acestea având drept consecinţe negative turbulenţe politice, nemulţumiri sociale sau chiar o şubredă democraţie în regiune. Dependenţa de exporturile de materii prime face ca regiunea să fie extrem de vulnerabilă în momentul în care investitorii se retrag datorită riscului mărit. Dar, ceea ce a făcut însă ca situaţia economică să fie în 2002 atât de dificilă, a fost faptul că criza din Argentina a fost urmată la scurt timp de alegerile prezidenţiale din Brazilia al căror rezultat a fost nesigur mai mult timp. În Venezuela, situaţia a fost înrăutăţită de conflictele politice, iar în Columbia de acţiunile guerilelor şi grupărilor paramilitare. Mexic a „supravieţuit” datorită dependenţei economice de SUA, Peru a avut o creştere economică lentă de 4,5 %, iar Chile a depins de contractele comerciale cu UE şi SUA. Fenomenul integrationist de pe continentul latino-american si din regiunea Caraibelor are deja o traditie, însa ultima decada si jumatate a cunoscut o amploare remarcabila în ceea ce priveste încheierea acordurilor de asociere din regiune. In anii ’50 deja se derulau serioase discutii care vizau intensificarea eforturilor de regionalizare în vederea crearii mult-speratei Piete Comune a Americii Latine. CEPAL (Comisia Economica ONU pentru America Latina) si Raul Prebisch si-au adus aportul hotarâtor în cadrul initiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste deliberari aveau sa se concretizeze în proiecte de integrare ambitioase:

    The Latin American Free Trade Association (LAFTA – Asociatia Latino-Americana a

    Comertului Liber) care în anii ’80 a evoluat în ALADI (Asociatia de Integrare Latino-Americana sau LAIA: Latin American Integration Association), The Central American Common Market (CACM) – Piata Comuna Central -Americana /PCCA), si

    Acordul de la Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea Andina (CAN)-1969.

    Intre timp, statele vorbitoare de limba engleza au creat Caribbean Free Trade Association (CARIFTA) – Asociatia de Liber Schimb din Zona Caraibilor, care în anii ’70 a evoluat în Caribbean Community (CARICOM) - Piata Comuna din Zona Caraibilor. Niciuna din gruparile timpurii nu si-au atins decât într-o proportie minora scopurile, ele “si-au pierdut din suflu” în anii ’70 si au intrat în criza în anii ’80. America Latina a practicat pâna în anii `80 politica de industrializare prin substitutia importurilor (ISI), prin care se urmarea crearea conditiilor de crestere economica si de mentinere a ritmurilor de crestere în concordanta cu ritmurile de crestere a populatiei. Aceasta politica de substitutie a importurilor a condus, în practica, la izolare si o dezvoltare autarhica, cu efecte negative, care au culminat cu declansarea crizei datoriei externe care a debutat în anul 1982 în Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere catre exterior, de privatizare a structurilor de stat, etc. În 1990 s-a declansat un nou val integrationist (noul regionalism: ex. crearea

    MERCOSUR în anul 1991 - Mercado Común del Sur - Piata Comuna a Sudului), bazat pe afinitatea statelor care împarteau aceeasi regiune si aveau puternice legaturi istorice, culturale si lingvistice, toate dornice sa sporeasca interactiunea umana, comerciala si politica. Acest avânt s-a lovit însa de o serie de aspecte sensibile ale relatiilor internationale - pastrarea suveranitatii, actiuni individuale, schimbari economice si politice conjuncturale creatoare de tensiuni. Noul regionalism latino-american demarat la începutul anilor `90 s-a bazat pe largi reforme structurale, deschiderea economiilor catre exterior, promovarea sectorului privat si diminuarea rolului statului în economie. Reformele structurale cele mai vizibile, care au influentat procesele de integrare de pe continent tin de liberalizarea schimburilor comerciale. In perioada de tranzitie institutiile politice, economice si sociale care caracterizau perioada ISI au disparut si au fost înlocuite cu substituenti care sa asigure flexibilizarea si modernizarea acestora. Aparatul de protectie la frontiera, programe de industrializare (ISI), subventii, facilitati de creditare pentru anumite activitati, reglementarea investitiilor straine, mentinerea sub tutela statului a productiei anumitor bunuri si controlul preturilor la aceste bunuri, politica de achizitii guvernamentale destinata sustinerii anumitor industrii etc., toate au fost abandonate. Autoritatile guvernamentale au acordat o mare atentie proceselor de regionalizare, identificându-le ca semnale ale angajamentelor de liberalizare, chiar si atunci când conditiile politice si economice ale liberalizarii unilaterale erau dificile si, mai mult, chiar si atunci când initiativele multilaterale reciproce se aflau în faze tranzitorii, mai ales dupa finalizarea rundei Uruguay. În acest context, integrarea regionala devenea un punct de sprijin al procesului de liberalizare. Implicatiile fiscale ale acordurilor preferentiale de liberalizare practicate între statele latino-americane au fost nesemnificative, date fiind nivelurile initiale scazute ale schimburilor reciproce si influentele protectionismului practicat pâna atunci. Deschiderea regionala s-a bucurat de popularitate la nivel politic, explicatia constând în receptivitatea pe plan intern a ideii de “getting together”. Integrarea regionala a fost utilizata ca instrument eficient de politica comerciala pentru adâncirea liberalizarii, reducerea protectionismului, recrearea starii de competitie între parteneri.

    1. Asociaţia de Integrare Latino-Americană (ALADI) Asociaţia de Integrare Latino-Americană (ALADI) a fost constituită în 1980 prin Tratatul de la Montevideo, înlocuind Asociaţia Latino- Americană a Comerţului Liber – ALALC, înfiinţată în 1960. Cuprinde 12 ţări membre: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Cuba, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela. Realizările concrete obţinute de ALADI până în prezent pe linia integrării economice sunt relativ modeste. Totuşi, perfecţionarea cadrului normativ – aşa numitele acorduri de complementaritate economică – a contribuit sensibil la creşterea schimburilor comerciale între ţările membre, în special datorită simplificării regimului tarifelor vamale. În acelaşi timp, pe baza metodologiei ALADI, precum şi a acordurilor de comerţ şi cooperare în domeniile tehnic, ştiinţific, al transporturilor etc., au fost constituite: MERCOSUR (Piaţa Comună a Sudului: Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay – 1991) şi Grupul celor Trei – G3 (Columbia, Mexic, Venezuela) – zonă de comerţ liber. Structura institutionala ALADI cuprinde trei organisme politice:

    Consiliul Ministrilor de Afaceri Externe,

    Conferinta pentru Evaluare si Convergenta, Comitetul Reprezentantilor, Secretariatul General.

    Intrarea în vigoare a NAFTA (SUA, Canada şi Mexic), la 1 ianuarie 1994, a condus la o serie de divergenţe motivate de prevederile art. 44 al Tratatului de la Montevideo de constituire a ALADI. Conform prevederilor acestui articol, facilităţile acordate de o ţară membră ALADI trebuie extinse automat celorlalte state membre (în cazul NAFTA, Mexicul trebuia să extindă tratamentul preferenţial acordat SUA şi Canadei celorlalţi membri ALADI). Această problemă nu a fost depăşită nici până în prezent, datorită poziţiei ferme a Braziliei, care nu acceptă modificarea respectivei prevederi. Dezvoltările ce au avut loc pe plan regional şi subregional au plasat ALADI pe un loc secundar, întrucât, în noile structuri economice create, fiecare stat membru acţionează independent, deşi, în linii generale, urmăreşte scopurile iniţiale ale Asociaţiei. Într-o încercare de a se adapta la noile cerinţe impuse de procesele de integrare pe continent, ALADI acţionează pentru consolidarea rolului său de factor de armonizare şi articulare a acestor procese la nivelul Americii Latine. Începând cu 1995, ALADI şi-a intensificat colaborarea cu Grupul de la Rio 4 , participând la reuniunile ordinare şi extraordinare ale Grupului. În vederea asigurării unui rol mai bine definit al ALADI în cadrul dinamicii actualelor procese de integrare economică din America Latină, majoritatea ţărilor membre se pronunţă pentru restructurarea Tratatului de la Montevideo din 1980, pe baza căruia funcţionează şi în prezent Asociaţia. La cea de a XII-a reuniune a Consiliului miniştrilor relaţiilor externe ai statelor membre (21 – 22.02.2002, la Montevideo) au fost aprobate „Măsuri pentru întărirea rolului ALADI ca principal forum internaţional al integrării regionale”, precum şi „Măsuri pentru participarea ţărilor mai puţin dezvoltate economic la procesul de integrare”. Conform deciziilor adoptate la această reuniune, activitatea ALADI va avea următoarele priorităţi:

    creşterea sprijinului tehnic şi juridic acordat ţărilor membre; crearea unui „Centru Regional de Informaţii Comerciale”; elaborarea de studii şi realizarea de seminarii şi reuniuni tehnice pentru susţinerea negocierilor statelor membre în plan bilateral şi multilateral; adoptarea de norme comune în domeniile transportului, infrastructurii, logisticii şi integrării fizice; perfecţionarea utilizării preferinţelor comerciale convenite între membri de către oamenii de afaceri din respectivele ţări; aprofundarea cunoaşterii temelor privind comerţul electronic şi accesul la tehnologiile informatice; iniţierea organizării de reuniuni ale reprezentaţilor organismelor oficiale în vederea impulsionării schimburilor de experţi, pentru promovarea exporturilor şi investiţiilor.

    2. Piaţa Comună Central Americană (PCCA)

    Piaţa Comună Central Americană (PCCA – Mercado Comun Centroamericano) a fost creată de Organizaţia Statelor Central Americane în baza Tratatului General de Integrare Economică Central Americana, semnat la Managua (Nicaragua) la 13 noiembrie 1960. Acordul

    4 Grupul de la Rio cuprinde toate statele Americii Latine, precum şi reprezentanţi ai statelor din zona Caraibelor. Mexic deţine în prezent Preşedinţia pro-tempore a Grupului de la Rio.

    a fost ratificat de către toate ţările în septembrie 1963. Cele 5 ţări membre sunt: Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras şi Nicaragua. În decembrie 1991, şefii de state din 6 ţări central – americane (ţările PCCA şi Panama) au semnat Protocolul de la Tegucigalpa de constituire a Sistemului de Integrare Central Americană (SICA – Sistema de la Integracion Centroamericana). Tratatul General a fixat ca obiectiv de bază liberalizarea comerţului intra-regional şi crearea unei zone de comerţ liber, formarea unei uniuni vamale şi adâncirea procesului de integrare prin constituirea unei pieţe comune. Un alt obiectiv a fost acela al unei politici comune privind acordurile comerciale internaţionale pentru materii prime. Procesul de integrare economică a evoluat însă lent cu dificultăţi create de ideologii şi diferende de politica economică între guvernele ţărilor membre, probleme în asigurarea aprovizionării interne, măsurile protecţioniste luate de ţări terţe, fluctuaţiile şi declinul preţurilor la principalele materii prime exportate de ţările PCCA, nivelul ridicat al datoriei externe, deficitul de resurse valutare, dobânzile ridicate.

    Structura instituţionala a PCCA:

    Consiliul de Ministri ai Integrarii Comitetul Executiv de Integrare Economica, Secretariatul de Integrare Economica.

    Liberalizarea schimburilor intra-regionale a fost unul din primele obiective atinse. Cu toate acestea, în anul 2004, ponderea schimburilor intraregionale a fost de numai 12,1% la exporturi şi 10,9% la importuri, ţările PCCA, înregistrând un declin comparativ cu ponderile de export de 12,0 % şi respectiv de import de 12,3% din anul 2000. Ţările PCCA sunt puternic dependente de piaţa SUA atât la export cât şi la import. În anul 2004, piaţa americană a deţinut o pondere de 52,1% la exporturi şi de 40,6% la importurile PCCA.

    În 1997, Bill Clinton, Preşedintele SUA din acea vreme, nu a reuşit să dea curs unei solicitări a ţărilor PCCA pentru ca produsele lor să se bucure de un acces preferenţial pe piaţa americană, în mod similar cu condiţiile de acces ale Mexicului în baza acordului NAFTA. Pe parcursul anilor ’90, guvernele central-americane au purtat negocieri pentru încheierea de acorduri de comerţ liber cu Mexic, Panama şi ţările din Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibelor. Costa Rica a semnat un acord bilateral cu Mexicul în 1994, iar Nicaragua a încheiat, de asemenea, ulterior, un acord bilateral cu aceeaşi ţară. El Salvador, Guatemala şi Honduras au încheiat împreună un aranjament de comerţ liber cu Mexic, în mai 2000, cu termen de intrare în vigoare în ianuarie 2001. În noiembrie 1998, şefii de state din America Centrală au avut un „Summit” de urgenţă pentru a lua în considerare devastarea adusă regiunii de uraganul Mitch. S-a solicitat creditorilor internaţionali anularea datoriei regiunii estimată la 16 miliarde USD, pentru a sprijini astfel procesul de refacere economică a ţărilor cele mai afectate. În octombrie 1999, şefii de state au adoptat un cadru strategic pentru perioada 2000 – 2004 de întărire a capacităţii infrastructurii fizice, sociale, economice şi de mediu din ţările central – americane pentru a face faţă dezastrelor naturale. Un accent deosebit s-a pus pe programele de management integrat şi conservare a resurselor de apă şi pentru prevenirea incendiilor în păduri. În sfârşit, un obiectiv major al PCCA îl reprezintă negocierile şi politica comercială externă cu accent pe încheierea de acorduri care să faciliteze accesul exportatorilor din PCCA pe pieţele celor mai importanţi parteneri.

    3. Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibelor (CARICOM)

    Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibelor (CARICOM) au fost create în 1973 prin Tratatul de la Chaguaramas, înlocuind Asociaţia de Comerţ Liber a Caraibelor, constituită în 1965. Tratatul de la Chaguaramas a fost revizuit în anii ’90 printr-un număr de 9 protocoale separate având ca obiectiv adâncirea integrării regionale şi crearea unei pieţe caraibiene unice. Membrii CARICOM sunt următorii: Anguilla, Antigua şi Barbuda, Bahamas, Barbados, Belize, Insulele Virgine Britanice, Dominica, Grenada, Guyana, Jamaica, Montserrat, Saint Christopher şi Nevis, Saint Lucia, Saint Vicent şi Grenadeines, Surinam, Trinidad şi Tobago, Insulele Turks şi Caicos, Haiti (a devenit membru în iulie 1997, condiţiile de aderare fiind convenite în iulie 1999). Structurile instituţionale ale CARICOM sunt conferinţa şi biroul şefilor de guvern, consiliul de miniştri ai comunităţii şi secretariatul. În anii ’70 dificultăţile economice ale ţărilor membre au împiedicat dezvoltarea comerţului intra-regional. În iulie 1984, şefii de guverne au convenit să introducă un tarif vamal extern comun pentru anumite produse în scopul protejării industriilor autohtone. Termenul iniţial de 1 ianuarie 1991 nu a fost respectat, convenindu-se amânări succesive până în anul 1995. La Conferinţa anuală din iunie – iulie 1987, şefii de guverne au convenit înlăturarea tuturor obstacolelor din calea comerţului intra-CARICOM până în octombrie 1988. Termenul a

    fost respectat, dar a inclus o perioadă de protecţie de 3 ani pentru 17 produse provenind din ţările membre ale Organizaţiei Statelor din Caraibele de Est.

    Structurile instituţionale ale CARICOM sunt:

    Conferinţa şi Biroul şefilor de guvern,

    Consiliul de Miniştri ai Comunităţii şi

    Secretariatul.

    Ele sunt asisitate de 4 Consilii si 3 Comitete:

    Consiliu pentru Finante si Planificare,

    Consiliul pentru Comert si Dezvoltare,

    Consiliul pentru Relatii Externe,

    Consiliul pentru Dezvoltare Sociala si Umana. Cele 3 comitete sunt:

    Comitetul Juridic,

    Comitetul Bugetului,

    Comitetul Guvernatorilor Bancii Centrale.

    Prioritatile Comunitatii identificate in Tratat, sunt:

    Imbunatatirea standardelor de viata,

    Dezvoltarea economica accelerata, coordonata si sustinuta,

    Expansiunea relatiilor internationale si comerciale,

    Cresterea competitivitatii firmelor din CARICOM pe plan international.

    4. Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR)

    Înţelegând că era necesar să adere la procesul de integrare argentiniano – brazilian pentru a-şi apăra propriile interese în relaţiile cu cei doi mari vecini, Uruguay-ul şi Paraguay-ul au iniţiat negocieri în acest sens cu Argentina şi Brazilia, astfel încât, la 26 martie 1991, preşedinţii celor patru ţări au semnat, la Asunciòn (Paraguay), Tratatul de constituire a Pieţei Comune a Sudului (MERCOSUR). Republica Chile şi Bolivia s-au asociat la MERCOSUR în 1996, prin semnarea unor acorduri de asociere. În cadrul primei reuniuni a şefilor de stat ai ţărilor membre MERCOSUR, desfăşurată în iunie 1992, în localitatea argentiniană Las Leñas, s-a stabilit o cronogramă de măsuri destinate să conducă la realizarea, până la 31 decembrie 1994, a Pieţei Comune. Principalele directii avute în vedere au fost:

    eliminarea barierelor tarifare şi netarifare dintre ţările membre,

    asigurarea libertăţii traficului de mărfuri şi pasageri,

    eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislaţiei,

    stabilirea unui tarif vamal extern comun,

    armonizarea politicilor macroeconomice,

    libera circulatie a capitalurilor,

    mobilitatea fortei de munca,

    coordonarea politicilor sociale,

    elaborarea unor reglemnetari comune privind concurenta,

    armonizarea politicilor de dezvoltare industriala si regionala,

    coordonarea politicilor cu privire la stiinta si tehnologie,

    armonizarea politicilor fiscale,

    coordonarea politicilor monetare pentru a diminua oscilatiile cursurilor valutare.

    În esenţă, obiectivele MERCOSUR sunt:

    creşterea eficienţei şi competitivităţii economice a statelor membre, prin

    deschiderea pieţelor şi accelerarea dezvoltării economice,

    mai buna utilizare a resurselor, protecţia mediului,

    îmbunătăţirea căilor de comunicaţie,

    coordonarea politicilor macroeconomice şi

    complementarizarea industriilor.

    În prezent, MERCOSUR este o realitate economică de dimensiuni continentale. Cu o suprafaţă de aproape 12 mil. Km pătraţi, de peste patru ori mai mare decât Europa, MERCOSUR reprezintă o piaţă potenţială de 200 milioane de consumatori şi un PIB total de

    peste 1000 miliarde USD, care o plasează în rândul primelor patru economii din lume, după NAFTA, UE şi Japonia.

    MERCOSUR este astăzi unul din polii majori de atracţie a investiţiilor pe plan mondial. Motivele acestui succes sunt multiple:

    MERCOSUR are cea mai mare rezervă de resurse naturale din lume;

    resursele energetice, în special minerale şi resurse hidroelectrice sunt printre

    cele mai importante din lume;

    reţelele de comunicaţii sunt avansate şi parcurg un continuu proces de renovare.

    Peste 2 milioane de km de şosele conectează oraşele majore, iar transportul aerian este susţinut de peste 6000 de aeroporturi. Mai mult, MERCOSUR are unul dintre cele mai importante sectoare industriale şi una din cele mai dinamice economii din lume, fiind totodată, şi un participant important la comerţul mondial.

    De asemenea, integrarea comercială promovată de MERCOSUR, favorizează şi atingerea unor obiective din alte domenii de activitate, precum educaţie, justiţie, cultură, transporturi, energie, agricultură, protecţia mediului. Deja au fost semnate câteva acorduri în această privinţă, pornind de la recunoaşterea diplomelor universitare şi până la stabilirea de asistenţă mutuală în domeniul penal şi crearea unei „mărci culturale” regionale, pentru promovarea şi facilitarea cooperării în acest domeniu.

    Deşi MERCOSUR funcţionează pe baza unei structuri 100% interguvernamentale, ea speră să atingă obiective similare cu cele ale UE, cum ar fi crearea unei pieţe comune şi, dacă va fi posibil, în viitor, chiar şi o uniune economică şi monetară care să funcţioneze cu motorul unei monede unice. Uniunea Europeană a susţinut întotdeauna întărirea procesului de integrare regională la nivelul MERCOSUR, susţinând chiar şi iniţiativa sa de formare din 1991. În ciuda răsturnărilor de situaţie care au avut loc în ultimii ani aproape cu regularitate pe ambele maluri ale Atlanticului, UE continuă să se preocupe în mod efectiv de cimentarea relaţiilor cu MERCOSUR, precum şi de adâncirea proceselor integraţioniste. Ambiţia MERCOSUR de a deveni o piaţă comună reală şi funcţionabilă este o piatră de temelie, dar şi o piesă de rezistenţă în crearea unei asociaţii între cele două regiuni. Mare parte din munca depusă în comun între cele două regiuni, precum şi o parte din negocierile în curs, au ca scop declarat fortificarea şi definitivarea proceselor interne MERCOSUR care vizează crearea unei pieţe comune până în 1 ianuarie 2006.

    Procesul de realizare a uniunii vamale a început la 1 ianuarie 1995 şi se va încheia în anul 2006. În această perioadă, fiecare din ţările membre îşi va proteja sectoarele sensibile, în scopul adaptării lor treptate la exigenţele concurenţei interne şi externe pentru:

    bunurile de capital, fiecare din ţările membre va pleca de la tarifele naţionale, ajungând, etapizat, la nivelul comun convenit: Argentina şi Brazilia în 2002, iar Paraguay şi Uruguay în 2006; informatică şi telecomunicaţii, având ca bază tot tarifele naţionale, se va ajunge la tariful extern comun convenit, în anul 2006; majoritatea produselor (89%), tariful extern comun se va înscrie pe grila 20 – 0 %, urmând ca, de la caz la caz, să scadă anual în trepte de câte două procente. Realizarea Pieţei Comune a Sudului se va face în cea de-a treia etapă, care va începe în anul 2006, odată cu iniţierea coordonării politicilor supranaţionale, stabilirea unei monede comune etc. Din 1992 şi până în prezent s-au manifestat, periodic, tensiuni, cauzate, în cea mai mare parte, de măsurile unilaterale luate în special de Brazilia, în vederea protejării intereselor economice naţionale, dar şi de efectele crizei care continuă să afecteze întreaga regiune. În acest sens, în ultimii doi ani, chiar procesul de integrare din cadrul MERCOSUR a fost sensibil afectat de crizele economico-financiare din Brazilia şi Argentina. Astfel, procesul de integrare în cadrul MERCOSUR are o evoluţie complexă, în special datorită dificultăţilor de armonizare a intereselor economice ale principalilor parteneri Brazilia şi Argentina.

    NAFTA şi MERCOSUR: analiză comparativă

    Pornind de la obiectivele stabilite de cele două acorduri de integrare regională putem spune ca deosebirea este evidentă: în timp ce NAFTA şi-a propus ca obiectiv de bază crearea unei zone de comerţ liber, MERCOSUR (Piata Comuna a Sudului) a fost mult mai ambiţios, dorind, pe lângă realizarea zonei de comerţ liber, şi o uniune vamală şi o politică coerentă pentru o piaţă comună. MERCOSUR a constituit o abordare fundamental nouă a integrării regionale în America Latină. MERCOSUR a intrat in vigoare la 26 martie 1991 si este format din ţări în curs de dezvoltare, din care Argentina, Brazilia şi Uruguay, din grupul de ţări cu venit mediu din categoria superioară, iar una (Paraguay) din grupul de ţări cu venit mediu din categoria inferioară. Chile, Columbia, Ecuador si Peru au statut de membri asociaţi din 1996. Bolivia si Venezuela au fost invitate sa devina membre cu drepturi depline in 2005. Este evidenta o diferenţă uriaşă din punct de vedere al forţei economice determinată de decalajele în nivelul de dezvoltare economică şi de participare la fluxurile din economia mondială. Discrepanţele se măresc atunci când se iau în considerare fluxurile internaţionale de mărfuri şi servicii. Uniunea vamală MERCOSUR a intrat în vigoare la începutul anului 1995 prin introducerea unui tarif extern comun cu taxe vamale cuprinse între 0 şi 25 %. Obiectivul următor pentru 1995 – 2006 este de eliminare a tuturor barierelor netarifare încă existente şi formarea unei pieţe comune. După o perioadă de progres relativ rapid în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber, ţările partenere s-au confruntat cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri cât şi în realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu zahăr şi automobile. Greutăţile s-au manifestat pe fondul unei evoluţii mai puţin favorabile din economia mondială (criza asiatică şi criza rusă) din a doua parte a anilor ’90. Acestea au determinat

    apariţia unor stări conflictuale între Argentina şi Brazilia, cei doi membri marcanţi ai MERCOSUR. In cazul NAFTA, exportul intrazonal a devenit predominant cu o pondere de 55,3 % în anul 2001, în cazul MERCOSUR, exportul intrazonal a reprezentat doar 21,1 % din exportul total. În anul 2001, exportul de mărfuri al NAFTA a fost de 1226 miliarde USD, depăşind de peste 14 ori valoarea exporturilor de mărfuri ale ţărilor MERCOSUR. În acelaşi timp, cu un export de servicii comerciale de 342,3 miliarde USD în anul 2001, NAFTA a depăşit MERCOSUR de aproape 27 de ori. In concluzie, un punct de convergenţă puternică între NAFTA şi MERCOSUR îl reprezintă politica marilor grupări economice regionale de extindere a zonelor de comerţ liber atât prin acorduri bilaterale cât şi, în final, prin punerea în aplicare a Zonei de Comerţ Liber a Americilor. Un alt punct de convergenţă este acela al negocierii unor acorduri cu ţări sau grupări regionale de pe alte continente.

    5. Comunitatea Andină de Naţiuni (Pactul Andin – CAN)

    În 1969, prin Acordul de la Cartagena (Columbia), s-a constituit Pactul Andin. La reuniunea ordinară a Consiliului Prezidenţial Andin din martie 1996, din oraşul

    peruan Trujillo, au fost semnate „Declaraţia de la Trujillo” şi „Protocolul de modificare a Acordului de la Cartagena”, conform cărora Pactul Andin a fost transformat în „Comunitatea Andină de Naţiuni” (CAN). Reuniunea de vârf a ţărilor membre (Trujillo, Peru, 9 – 10 martie 1997 a aprobat crearea CAN, constituită din: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela. Au statut de observator 25 de ţări şi organizaţii internaţionale. România are statut de observator din 1982. CAN are sediul la Lima (Peru). Scopul organizaţiei este integrarea în domeniile economic, financiar, monetar, al educaţiei, muncii şi sănătăţii, cu „scopul valorificării, în interes naţional, a bogăţiilor şi resurselor naturale ale ţărilor membre, printr-o dezvoltare independentă, armonioasă şi echilibrată”. Principalele hotărâri adoptate prin cele două documente, semnate în oraşul Trujillo, care pun bazele CAN, se referă la:

    realizării atât a integrării economice şi comerciale, cât şi a celei politice;

    desemnarea Consiliului de Miniştrilor de Externe ca responsabil pentru componenta politică Comunităţii Andine de Naţiuni; încetarea activităţii Juntei Acordului de la Cartagena şi preluarea atribuţiilor acesteia de către Secretariatul General; înfiinţarea, în maxim 5 ani, a Parlamentului Andin (după modelul existent la nivelul Uniunii Europene).

    La reuniunea de la Lima din iunie 2000, au fost convenite liniile directoare pentru crearea Pieţei Comune Andine, până, cel mai târziu, la 31 decembrie 2005, iar la cea desfăşurată la Santa Cruz de la Sierra – Bolivia, în ianuarie 2002, s-au adoptat importante hotărâri privind accelerarea procesului de integrare a regiunii andine, între care:

    adoptarea unui regim vamal extern comun până la 31 decembrie 2003;

    finalizarea elementelor de consolidare şi perfectare a zonei andine de liber schimb şi a uniunii vamale andine în 2002; stabilirea criteriilor de convergenţă macroeconomică în următoarea perioadă de doi

    ani;

    convenirea mecanismelor de apărare comercială comună, a unui regim special pentru comerţul inter-regional; definirea unei politici agricole comune; neacordarea de concesii mai favorabile terţilor, faţă de cele acordate ţărilor membre CAN, asigurarea tranzitului liber al mijloacelor de transport terestru de mărfuri; asigurarea regimului privind importurile temporare şi perfecţionarea tratamentului bunurilor de capital, materiilor prime şi componentelor care se folosesc la producerea de mărfuri destinate exporturilor CAN; armonizarea regimurilor speciale pentru comerţul intra-regional şi pentru stabilirea de mecanisme de apărare comercială comune. Evoluţia proiectul CAN se dovedeşte, totuşi, lentă şi uneori contradictorie, fiind condiţionată, pe de o parte, de situaţia dificilă a ţărilor membre, iar, pe de altă parte, de tensiunile existente între Columbia şi Venezuela. CAN este interesată să dezvolte mai amplu raporturile sale cu Uniunea Europeană, dar paşi concreţi sunt deocamdată destul de modeşti.

    6. Grupul celor Trei (G3)

    A fost iniţiat în 1989, între Columbia, Mexic şi Venezuela, ca mecanism de promovare a integrării celor trei ţări şi a cooperării acestora cu statele din America Centrală şi zona Caraibilor. În februarie 1993 a avut loc, la Caracas, Summit-ul G3 şi al celor 6 state centro- americane (Panama, Costa Rica, Nicaragua, El Salvador, Honduras, Guatemala), toţi cei 9 şefi de stat semnând Angajamentul de la Caracas, care conţine următoarele prevederi principale:

    G3 va acţiona ca mecanism de integrare între cele 9 ţări participante şi de

    adâncire a cooperării cu ţările centro-americane şi caraibiene;

    Vor

    fi

    dezvoltate

    programe

    comune

    în

    domeniile:

    comercial,

    financiar,

    investiţii, energie, telecomunicaţii, transporturi, agricultură, etc.;

     

    Dezvoltarea cooperării tehnice şi ştiinţifice în domeniile: industrie, agro-

    industrie, pescuit, minerit, turism;

     

    Cooperare în domeniul social, cu accent pe protejarea familiei, tineretului,

    realizării de proiecte concrete în domeniul sănătăţii publice, mediului şi dezvoltării urbane;

    Cooperare

    în

    domeniul

    educaţiei

    şi culturii, formarea şi perfecţionarea

    resurselor umane; 10 proiecte de cooperare incluse în mod expres ca prioritare (ex: interconectarea sistemelor de transport al energiei electrice, crearea unui sistem integrat (comun) de transport maritim, interconectarea feroviară centro-americană etc.). La 12 mai 1994, cu prilejul reuniunii ibero-americane de la Cartagena – Columbia), preşedinţii Columbiei, Mexicului şi Venezuelei au semnat Acordul de comerţ liber între ţările membre ale G3.

    Obiectivul principal al Acordului este liberalizarea fluxurilor comerciale reciproce, pentru care se stabileşte un program de reducere progresivă a taxelor vamale la aproape toate produsele (sunt doar câteva excepţii), cu câte 10 % pe an, astfel încât în anul 2005 liberalizarea să fie totală. Rezultatele G3 prefigurează un bilanţ pozitiv şi perspective încurajatoare pentru viitor. Între rezultatele palpabile se evidenţiază volumul de 3 miliarde dolari al schimburilor dintre cele trei ţări (din care 2,1 miliarde dolari reprezintă schimburi bilaterale dintre Venezuela şi Columbia sau investiţiile reciproce, între care se remarcă investiţiile, semnificative ca volum, făcute în Venezuela de întreprinderi publice şi private din Mexic. Se subliniază pe bună dreptate că aceste investiţii – multe dintre ele „încrucişate” – generează fluxuri comerciale pe termen lung, cât şi alte efecte favorabile, ca transferul de tehnologii, crearea de noi locuri de muncă etc. Nu mai puţin semnificativ este rolul stabilizator al G3 în regiune, atât prin acomodarea intereselor celor trei state membre în relaţiile lor cu statele centro-americane, cât şi prin calmarea unor probleme conflictuale din relaţiile bilaterale columbiano-venezuelene.

    Cursul 7 Principalul obiectiv al Fondului European de Dezvoltare Regională este de a asigura asistenţă financiară în scopul corectării principalelor decalaje între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni. Măsurile admisibile pentru intervenţia FEDR sunt adaptate la obiectivele şi priorităţile politicii de coeziune, astfel:

    Investiţii în infrastructură. Intervenţiile prin acest fond sunt concentrate pe creşterea potenţialului economic, dezvoltare, adaptarea structurală şi la crearea şi menţinerea de locuri de muncă durabile în regiunile selectate pentru Obiectivul 1. Totodată include şi investiţii care contribuie la crearea şi dezvoltarea reţelelor trans-europene în sectoarele transporturilor, telecomunicaţiilor şi energiei, ţinând cont de necesitatea de interconectare a regiunilor centrale ale comunităţii, cu cele care prezintă dezavantaje structurale, care derivă din poziţia insulară, lipsa căilor de acces şi situarea la periferie. În regiunile sau zonele care intră în Obiectivele 1 şi 2, FEDR poate participa la finanţarea investiţiilor în domeniul infrastructurii zonelor industriale în declin, renovarea zonelor urbane degradate precum şi relansarea şi integrarea zonelor rurale şi a celor dependente

    de pescuit. În acelaşi timp, sunt finanţate activităţile creatoare de locuri de muncă, inclusiv cele care vizează conectarea infrastructurilor de comunicare şi de altă natură.

    Dezvoltarea potenţialului intern prin iniţiative de dezvoltare locală şi ocuparea forţei de muncă precum şi susţinerea activităţilor întreprinderilor mici şi mijlocii prin intermediul stimulentelor acordate pentru crearea de noi locuri de muncă (cu excepţia măsurilor finanţate de Fondul Social European). Altfel spus, FEDR susţine în particular următoarele sectoare:

    mediul productiv, în special pentru dezvoltarea competitivităţii şi investiţiilor durabile ale întreprinderilor mici şi mijlocii, şi pentru creşterea capacităţii de atracţie a regiunilor prin intermediul potenţialului infrastructurii lor; • cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în scopul favorizării dezvoltării de noi tehnologii; • dezvoltarea societăţii informaţionale;

    dezvoltarea turismului şi a investiţiilor în patrimoniul cultural, inclusiv protecţia acestuia şi a celui natural, cu condiţia de a crea locuri de muncă; • protecţia şi ameliorarea mediului ţinând cont de principiul precauţiei şi acţiunile preventive în sprijinul dezvoltării economice, utilizării depline şi eficace a energiei şi dezvoltarea surselor de energie regenerabile; • susţinerea egalităţii şanselor între bărbaţi şi femei prin crearea de întreprinderi şi

    infrastructură de servicii care să faciliteze concilierea dintre viaţa de familie şi cea profesională.

    NB: Cele două Obiective menţionate mai sus prezintă următoarele caracteristici:

    Obiectivul 1 - promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor cu dificultăţi. Cuprinde regiunile corespondente nivelului doi din Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) al căror PIB/cap de locuitor este inferior nivelului de 75% din media comunitară. El include în afară de acestea, regiunile ultraperiferice, departamentele franceze de peste mări, ş.a. Comisia Europeană este responsabilă pentru definirea listei regiunilor cărora li se aplică Obiectivul 1.

    Obiectivul 2 - Favorizarea reconversiei economice şi sociale a zonelor cu dificultăţi structurale. Regiunile cărora li se aplică obiectivul 2 sunt zone care au probleme de reconverise economică şi socială şi a căror populaţie şi suprafaţă sunt semnificative. Ele cuprind zone care se află în faze de schimbări economice şi sociale în sectoarele industriale şi de servicii, zonele rurale în declin, zonele urbane aflate în dificultate şi zonele dependente de pescuit care se găsesc într-o situaţie de criză.

    DISPOZIŢII GENERALE ale regulamentului FEDER Obiectul

    Prezentul regulament stabileşte:

    1. atribuţiile Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER), 2. extinderea intervenţiei sale cu privire la

    • - obiectivele de convergenţă,

    • - de competitivitate regională

    • - şi de ocupare a forţei de muncă şi de cooperare teritorială europeană.

    • - normele de eligibilitate pentru intervenţie.

    Obiectiv si sfera de aplicare a intervenţiei Obiectivul Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR) este de a consolida coeziunea economică şi socială în Uniunea Europeană prin diminuarea dezechilibrelor regionale. Pe scurt, FEDR finanţează:

    ajutoare directe pentru investiţiile în întreprinderi (în special, IMM-uri) în

    vederea

    creării de locuri de muncă durabile;

    infrastructuri legate, în special, de cercetare şi inovare, telecomunicaţii, mediu,

    energie şi transporturi;

    instrumente financiare (fond de capital de risc, fond de dezvoltare regională etc.) destinate să sprijine dezvoltarea regională şi locală şi să favorizeze cooperarea între oraşe şi regiuni; măsuri de asistenţă tehnică.

    1.Convergenţa

    În regiunile care se află sub incidenţa obiectivului „Convergenţă”, domeniile de intervenţie FEDR se concentrează asupra modernizării şi diversificării structurilor economice,

    precum şi asupra păstrării şi creării de locuri de muncă durabile. Acţiunile întreprinse prin FEDR curpind următoarele domenii:

    cercetare şi dezvoltare tehnologică (CDT); inovare şi spirit antreprenorial; societate informaţională; mediu;

    prevenirea riscurilor;

    turism; cultură; transporturi; energie; educaţie; sănătate. 2.Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă

    Priorităţile obiectivului „Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă” se concentrează asupra a trei aspecte:

    inovare şi economia cunoaşterii: consolidarea capacităţilor regionale în materie de cercetare şi dezvoltare tehnologică, stimularea inovării şi a spiritului antreprenorial şi

    dezvoltarea ingineriei financiare, în special pentru întreprinderile legate de economia cunoaşterii;

    mediu şi prevenirea riscurilor: reabilitarea terenurilor contaminate, stimularea

    eficacităţii energetice, promovarea de transporturi publice urbane nepoluant şi elaborarea de planuri pentru prevenirea şi gestionarea riscurilor naturale şi tehnologice;

    acces la serviciile de transport şi telecomunicaţii de interes economic general. 3.Cooperarea teritorială europeană

    În ceea ce priveşte obiectivul „Cooperare teritorială europeană”, ajutorul furnizat prin FEDR se grupează în jurul a trei axe:

    dezvoltarea de activităţi economice şi sociale transfrontaliere;

    stabilirea şi elaborarea cooperării transnaţionale, inclusiv cooperarea bilaterală

    între regiunile maritime;

    consolidarea eficacităţii politicii regionale prin promovarea şi cooperarea interregională, prin realizarea de activităţi de conectare în reţea şi prin schimburi de experienţă între autorităţile regionale şi locale.

    Eligibilitatea cheltuielilor

    Următoarele cheltuieli nu sunt eligibile pentru o contribuţie a FEDER:

    (a) dobânzile debitoare;

    • (b) achiziţionarea de terenuri cu o valoare mai mare de 10% din cheltuielile totale

    eligibile ale operaţiunii în cauză. În cazuri excepţionale şi justificate în mod corespunzător, autoritatea de gestiune poate admite un procent mai mare pentru operaţiunile cu privire la protecţia mediului;

    • (c) dezmembrarea centralelor nucleare;

    • (d) taxa pe valoarea adăugată recuperabilă.

    Cheltuielile pentru locuinţe sunt eligibile doar pentru statele membre care au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004 sau după această dată şi numai in anumite conditii. Cheltuielile sunt limitate la:

    locuinţele multifamiliale sau

    imobilele aparţinând autorităţilor publice sau exploatanţilor fără scop lucrativ

    care sunt destinate familiilor cu venit mic sau persoanelor cu nevoi speciale.

    DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND TRATAMENTUL CARACTERISTICILOR SPECIFICE TERITORIALE Caracteristici specifice teritoriale (art 8,9,10) Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) acordă o atenţie deosebită caracteristicilor specifice teritoriale. Acţiunile întreprinse în cadrul FEDR încearcă să atenueze problemele economice, sociale şi ecologice cu care se confruntă mediile urbane. Aceste strategii favorizează o dezvoltare urbană durabilă prin intermediul unor acţiuni precum consolidarea creşterii economice; reabilitarea mediului fizic, reconversia zonelor brownfield; păstrarea şi valorificarea patrimoniului natural şi cultural; acţiunile care stimulează spiritul de întreprindere, ocuparea forţei de muncă locale şi dezvoltarea comunitară şi furnizarea de servicii pentru populaţie, ţinând seama de evoluţia structurilor demografice. Zonele cu handicapuri geografice sau naturale (regiunile insulare, zonele muntoase

    sau zonele cu densitate mică a populaţiei) beneficiază de un tratament privilegiat. FEDER poate contribui, în special, la finanţarea unor investiţii menite să îmbunătăţească accesibilitatea, să promoveze şi să dezvolte activităţile economice legate de patrimoniul cultural şi natural, să încurajeze utilizarea durabilă a resurselor naturale şi să favorizeze turismul durabil. Zonele ultraperiferice beneficiază, de asemenea, de un ajutor specific al FEDR pentru a compensa dezavantajele determinate de îndepărtarea lor geografică.

    DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND OBIECTIVUL DE COOPERARE TERITORIALĂ EUROPEANĂ

    Programe operaţionale

    Conţinut

    Fiecare program operaţional care se încadrează în obiectivul de cooperare teritorială europeană conţine :

    (1) o analiză a situaţiei - puncte forte şi al puncte slabe şi strategia selectată în consecinţă; (2) o listă a zonelor eligibile (3) o justificare care sa justifice de ce statul membru a decis să înscrie acţiunile finanţate în temeiul obiectivului de cooperare teritorială europeană, (4) informaţii privind axele prioritare şi obiectivele lor specifice. (5) o repartizare indicativă, pe categorie, a utilizării programate a contribuţiei FEDER la programul operaţional, (6) un plan de finanţare unic (7) informaţii privind complementaritatea cu acţiunile finanţate de FEADR şi FEP, după caz;

    (8) dispoziţiile de executare a programului operaţional, inclusiv:

    (9) o listă orientativă de proiecte importante care trebuie supusă Comisiei spre aprobare în perioada de programare.

    Normele de eligibilitate a cheltuielilor

    Normele naţionale aprobate de statele membre care participă la un program operaţional de cooperare teritorială europeană se aplică pentru determinarea eligibilităţii cheltuielilor, cu excepţia cazului în care sunt stabilite norme comunitare. Normele de eligibilitate cele mai extinse se aplică pe întregul teritoriu reglementat de program.

    Gestionare, urmărire şi control

    Desemnarea autorităţilor

    Statele membre care participă la un program operaţional desemnează:

    autoritate de gestiune unică (cu un secretariat tehnic comun) , autoritate de certificare unică (care primeşte plăţile efectuate de Comisie şi, de regulă, efectuează plăţile către principalul beneficiar) şi

    autoritate de audit unică (asistată de un grup de comisari de conturi compus dintr-un reprezentant din fiecare stat membru care participă la programul operaţional), aceasta din urmă fiind situată în statul membru al autorităţii de gestiune.

    Funcţia autorităţii de gestiune

    Se asigură că toate cheltuielile fiecărui beneficiar care participă la o operaţie au fost

    validate de controlul prevăzut

    Sistemul de control

    Fiecare stat membru desemnează controlorii însărcinaţi să verifice legalitatea şi conformitatea cheltuielilor declarate de fiecare beneficiar care participă la operaţie. Statele membre pot decide desemnarea unui controlor unic pentru tot teritoriul cuprins de program.

    Fiecare stat membru se asigură că toate cheltuielile pot fi validate de controlori în termen de trei luni.

    Gestionarea financiară

    (1) Contribuţia FEDER este virată într-un cont unic sau în subconturi naţionale, iar autoritatea de certificare se asigură că orice sumă virată în urma unei neregularităţi este

    recuperată de la primul beneficiar. În cazul în care primul beneficiar nu reuşeşte să fi rambursat de un beneficiar, statul membru pe teritoriul căruia are sediul beneficiarul în cauză rambursează autorităţii de certificare suma virată necuvenit beneficiarului menţionat anterior.

    Operaţiuni

    Selecţionarea operaţiunilor

    (1) Operaţiunile selecţionate pentru programele operaţionale menite să dezvolte:

    activităţile transfrontaliere şi cooperarea transnaţională

    Cuprind beneficiari din cel puţin două ţări, dintre care cel puţin un stat membru care, pentru fiecare operaţie, cooperează în cel puţin două dintre modalităţile următoare: dezvoltare comună, punere în aplicare comună, dotare comună cu efective şi finanţare comună. Operaţiunile selecţionate pot fi puse în aplicare într-o singură ţară, cu condiţia să fie reprezentate de entităţi care au apartenenţă la cel puţin două ţări. (2) Pentru cooperarea interregională cuprind beneficiari, la nivel regional şi local, din cel puţin:

    (a) trei state membre; sau

    • (b) trei ţări, dintre care cel puţin două trebuie să fie state membre, atunci când un

    beneficiar al unei ţări terţe participă la acestea.

    Responsabilităţile primului beneficiar şi ale celorlalţi beneficiari

    Pentru fiecare operaţiune, beneficiarii desemnează un prim beneficiar din grupul lor. El

    îşi asumă diverse responsabilităţi:

    • (a) stabileşte modalităţile de desfăşurare a relaţiilor sale cu beneficiarii

    • (b) are sarcina de a asigura punerea în aplicare a întregii operaţiuni;

    • (c) se asigură că toate cheltuielile corespunde activităţilor adoptate

    • (d) verifică dacă toate cheltuielile sunt validate de controlori;

    • (e) are responsabilitatea de a transfera contribuţia FEDER beneficiarilor care participă

    la operaţiune.

    Fiecare beneficiar care participă la operaţiune:

    • (f) îşi asumă responsabilitatea în cazul neregularităţii cheltuielilor pe care le-a declarat;

    • (g) informează statul membru pe teritoriul căruia se află cu privire la participarea sa la o

    operaţiune în cazul în care statul membru în cauză nu participă la programul în cauză.

    Condiţii speciale care determină localizarea operaţiunilor

    În cadrul cooperării transfrontaliere, FEDER poate finanţa, în limita a 20% din valoarea contribuţiei sale la programul operaţional cheltuieli suportate pentru punerea în aplicare a unor operaţii sau segmente de operaţii în zone de nivel NUTS 3 care se suprapun cu zonele eligibile pentru acest program şi care sunt prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1083/ În cadrul cooperării transnaţionale, FEDER poate finanţa, in limita a 20% din valoarea contribuţiei sale la programul operaţional, cheltuieli suportate de parteneri situaţi în afara zonei care participă la operaţiuni, atunci când aceste cheltuieli sunt în beneficiul regiunilor situate pe teritoriul reglementat de obiectivul de cooperare. În cadrul cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale, FEDER poate finanţa, în limita a 10% din valoarea contribuţiei sale la programul operaţional cheltuieli suportate pentru punerea în aplicare a unor operaţiuni sau segmente de operaţiuni pe teritoriul unor ţări situate în afara Comunităţii Europene, cu condiţia ca ele să aducă beneficii regiunilor Comunităţii.

    Prin Decizia Guvernului Nr. 402/2004, fostul Minister al Integrarii Europene, actualmente Ministerul Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintelor a fost desemnat Autoritate de Management pentru Programul Operational Regional 2007-2013, avand responsabilitatea managementului, gestionarii si implementarii asistentei financiare alocate acestui program. Autoritatea de Management pentru Programul Operational Regional s-a constituit in cadrul MDLPL, conform HG 243/2006. La nivel regional, au fost desemnate ca Organisme intermediare pentru Programul Operational Regional cele opt Agentii de Dezvoltare Regionala, conform angajamentelor asumate in Capitolul 21 de negociere intre Romania si Uniunea Europeana, respectiv “Politica regionala si coordonarea instrumentelor structurale”. Obiectivul strategic al Programului Operational Regional 2007-2013 consta in sustinerea dezvoltarii economice, sociale, echilibrate teritorial si durabile a Regiunilor

    Romaniei, in functie de nevoile si resursele lor specifice, cu accent pe polii urbani de crestere, imbunatatirea infrastructurii de baza si a infrastructurii de afaceri, pentru a face din Regiunile Romaniei, mai cu seama din cele ramase in urma, locuri mai atractive pentru a trai, vizita, investi si munci.

    Alocarile financare pentru POR 2007-2013

    Pentru perioada 2007-2013 alocarile financiare pentru Programul Operational Regional provin din fonduri FEDER ( Fondul European pentru Dezvoltare Regionala)- in

    valoare de 3,72 miliarde Euro, fonduri publice nationale -0,657 miliarde Euro si fonduri private estimate la 184 milioane Euro.Contributia maxima din FEDER poate ajunga pana la 85% din totalul costurilor eligibile, iar co-finantarea publica nationala de 15%.

    valoare de 3,72 miliarde Euro, fonduri publice nationale -0,657 miliarde Euro si fonduri private estimate la

    Programul Operational Regional 2007 - 2013 (REGIO) este unul dintre programele operationale romanesti agreate cu Uniunea Europeana si un instrument foarte important pentru

    implementarea strategiei nationale si a politicilor de dezvoltare regionala. Este aplicabil tuturor celor opt regiuni de dezvoltare ale Romaniei. Obiectivul general al POR consta in “sprijinirea si promovarea dezvoltarii locale durabile, atat din punct de vedere economic, cat si social, in regiunile Romaniei, prin imbunatatirea conditiilor de infrastructura si a mediului de afaceri, care sustin cresterea economica”. Aceasta inseamna ca POR urmareste reducerea disparitatilor de dezvoltare economica si sociala dintre regiunile mai dezvoltate si cele mai putin dezvoltate. Bugetul total alocat POR este de aproximativ 4,4 miliarde euro in primii 7 ani dupa aderare (2007-2013). Finantarea UE reprezinta aproximativ 84% din bugetul POR. Restul provine din fonduri nationale, cofinantare publica (14%) si cofinantare privata (2%). Distributia fondurilor se realizeaza pe axele prioritare ale Programului Operational Regional. Fiecare axa prioritara are alocat un anumit buget si cuprinde un numar de domenii cheie de interventie care urmaresc realizarea unor obiective de dezvoltare.

    Axa Prioritara 1: Sprijinirea dezvoltarii durabile a oraselor - poli urbani de crestere (30% din bugetul alocat POR) Sprijin pentru dezvoltarea oraselor in vederea cresterii calitatii vietii locuitorilor si crearea de noi locuri de munca.

    Axa Prioritara 2: Imbunatatirea infrastructurii regionale si locale de transport

    (20,35% din bugetul alocat POR) Sprijin pentru reabilitarea si modernizarea retelei de drumuri judetene, strazi urbane, inclusiv a soselelor de centura.

    Axa Prioritara 3: Imbunatatirea infrastructurii sociale (15% din bugetul POR)

    Sprijin pentru imbunatatirea infrastructurii serviciilor sociale, de sanatate si siguranta publica in situatii de urgenta; modernizarea infrastructurii educationale.

    Axa Prioritara 4: Sprijinirea dezvoltarii mediului de afaceri regional si local (17%

    din bugetul alocat POR) Finantare pentru dezvoltarea structurilor de sprijinire a afacerilor, reabilitarea centrelor industriale neutilizate; sprijinirea microintreprinderilor.

    Axa Prioritara 5: Dezvoltarea durabila si promovarea turismului (15% din

    bugetul alocat POR) Sprijin pentru restaurarea patrimoniului cultural-istoric, modernizarea infrastructurii turistice; imbunatatirea calitatii infrastructurii din zonele naturale care ar putea

    atrage turisti.

    Axa Prioritara 6: Asistenta tehnica (2,65% din bugetul alocat POR)

    Sprijin pentru implementarea transparenta si eficienta a Programului Operational Regional. In cadrul Obiectivului de Cooperare Teritoriala Europeana, suma alocata de 404 milioane euro va finanta urmatoarele programe operationale:

    Program Operational Romania - Ungaria

    Program Operational Romania - Bulgaria.

    Program Operational Romania – Serbia-Muntenegru

    Programul Operaţional Comun Romania-Ucraina-Republica Moldova 2007-

    2013

    Programul de Cooperare Transfrontalieră Ungaria-Slovacia-România-Ucraina

    2007-2013

    Program Operational de Cooperare Sud-Estul Europei

    Programul operational de Cooperare Interregionala INTERREG IV C

    Program Operational Bazinul Marii Negre

    Programul Operational URBACT II

    Programul Operational INTERACT II 2007-2013

    Programul Operational ESPON 2013

    Curs 8. Grupari regionale in Asia

    • 1. ACM – Piaţa Comună Arabă (ACM – Arab Common Market) Egipt, Irak, Iordania, Mauritania, Siria, Yemen

    • 2. UMA – Uniunea Arabă a Magrhebului (UMA – Arab Magreb Union): Algeria, Libia, Mauritania, Maroc, Tunisia

    • 3. ECO – Organizaţia de Cooperare Economică (ECO – Economic Cooperation Organization):Afganistan,Azerbaidjan,Iran, Kazahstan, Turcia, Turkmenistan, Uzbekistan

    4.

    GCC – Consiliul de Cooperare al Golfului (GCC – Gulf Cooperation Council): Kuweit, Oman, Qatar,

    Arabia Saudită , Emiratele Arabe Unite. O nouă piaţă comună a luat fiinţă la 1 ian 2008 prin cele şase ţări membre ale Consiliului de Cooperare în Golful Persic: Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au creat înca din mai 1981 Consiliul de Cooperare a ţărilor arabe din Golf (CCG).

    Analiştii politico-economici consideră că din acest moment ţările din zona golfului îşi vor consolida poziţia pe scena internaţională. Unul dintre cele mai importante aspecte ale noii pieţe comune va fi migraţia. De acum, cetăţenii din Bahrein, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite vor putea lucra sau locui oriunde pe teritoriul statelor membre ale noului grup. În 1989 UE şi CCG au semnat un acord de cooperare care prevedea facilitarea relaţiilor comerciale, cooperarea în domeniul industrial, energiei şi mediului înconjurător şi, totodată, începerea de negocieri în vederea încheierii unui acord de comerţ liber între cele două părţi. În prezent Comisia Europeană poartă negocieri cu CCG în vederea încheierii Acordului de comerţ liber.

    6 . Acordul de la Bangkok (Bangkok Agreement): Bangladesh, India, Coreea, Laos, Filipine, Sri Lanka,

    Thailanda

    • 7. EAEC – Reuniunea Economică Est Asiatică (EAEC – Est Asian Economic Caucus): Brunei,China,Hong

    Kong,Indonezia,Coreea, Malaezia, Filipine, Singapore, Taiwan, Thailand

    Malayezia, Filipine, Singapore, Cambodgia, Brunei), cu peste 300 milioane de locuitori;

    • 8. Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

    Asociatia Tarilor

    din

    Asia

    de

    Sud-Est

    ASEAN

    (Association

    of

    South-East

    Asian

    Nations) – este una dintre cele mai

    vechi si mai importante formule de integrare economica

    din Asia si chiar din lume. Asociatia a fost înfiintata pe 8 august 1967, ca un for de

    cooperare economica si politica între statele Asiei de Sud-Est.

    Printre membrii fondatori

    s-au

    numarat:

    Thailanda.

    Indonezia,

    Malaezia,

    Filipine,

    Singapore

    si

    Înca de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare careia i

    se poate alatura orice tara

    doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata sa respecte

    principiile

    care

    stau

    la

    baza existentei

    sale. Tensiunile politice din zona au blocat acest deziderat. Amenintarea pe care o reprezenta

    Vietnamul,

    puternic

    sustinut

    de

    colosul

    sovietic, a facut

    ca

    statele ASEAN sa încerce sa

    mentina un oarecare echilibru politic în regiune, desi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât

    se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia. Rabdarea de care statele membre ASEAN au dat dovada în încercarea lor de a

    neutraliza influenta negativa potentiala a Vietnamului în regiune a dat roade si, în 1994, toate tarile din grupare au reusit sa ajunga, dupa 20 de ani, la o normalizare a relatiilor cu acest stat. Astfel încât, tara care cu 22 de ani în urma (în 1973) se opusese ferm largirii ASEAN,

    grupare

    pe

    care o considera

    un

    bastion

    anti- comunist, devine, în iulie 1995, în urma summit-ului

    ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupari.

    Acum, din ASEAN mai fac parte,

    alaturi

    de

    cele

    cinci

    state fondatoare (Indonezia,

    Malaezia, Filipine, Singapore si Thailanda) si Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos si

    Vietnam.

    Populatia celor 10 tari care intra în prezent în component a ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce transforma, potential, zona, într-una din cele mai mari piete ale lumii. Alte atuuri ale tarilor din regiune se refera la faptul ca poseda resurse naturale bogate, se întind pe o suprafata considerabila si se afla în apropierea rutelor strategice care leaga Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa si Europa. În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a început sa se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut, dupa opinia autoritatilor de atunci din statele ASEAN, sa contribuie la adâncirea integrarii economice în zona, fara a necesita modificarea radicala a politicilor comerciale nationale. Au aparut astfel, o serie de mini-grupari, ”triunghiuri ale cresterii”, care însa au avut un impact minor. Constatând lipsa de consistenta a tuturor încercarilor de pâna atunci, tarile membre ASEAN si-au legat sperantele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Tarile membre au stabilit un calendar de reducere a protectiei tarifare în interiorul zonei, pâna la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în urmatorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993. Criza financiara din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasa a tarilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamica regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebarii. S-a spus ca miracolul asiatic a fost suprasolicitat, ca rapida crestere economica a “ipotecat” viitorul

    acestor economii. Multe tari s-au încarcat de datorii, au recurs la masuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate politica si sociala.

    Cooperarea Economica Asia-Pacific (APEC)

    În

    deceniile ce

    au trecut

    de

    la sfârsitul

    celui

    de-al

    doilea razboi mondial,

    tarile

    din

    Asia de Est s-au caracterizat printr-o crestere economica puternica si constanta. La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelica, niponii s-au lansat, cu determinarea specifica, spre o reconstructie economica în masura sa uimeasca întreaga lume si sa îi propulseze între primele puteri economice ale planetei. Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan si Singapore – care, chiar daca nu pot aspira la statutul de superputere economica, au reusit sa recupereze, în mare masura, ramânerile în urma si sa intre în categoria „noilor tari industrializate”. Un al doilea val de dragoni, alcatuit din Indonezia, Filipine, Malaezia si Thailanda, dupa o perioada caracterizata de o evolutie economica ezitanta si mai putin spectaculoasa, pare a se fi

    trezit la viata si este în masura sa recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evolutie similara înregistreaza în ultimul deceniu si Vietnam-ul, urmat – în mai mica masura – de celelalte tari ale Peninsulei Indochina.

    În fine, schimbarile ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel

    mai

    populat

    stat

    al lumii – Republica Populara Chineza – au descatusat energii nebanuite, ce au condus la cresteri economice spectaculoase, menite sa transforme semnificativ raportul de forte în plan regional si chiar mondial.

    Toate aceste evolutii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen, au facut ca polul de dezvoltare economica sa se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului. Dinamismul exceptional al acestei zone nu putea ramâne fara efect în planul cooperarii regionale pentru sustinerea mutuala a dezvoltarii. Ca raspuns la cresterea interdependentei dintre economiile din zona Asia-Pacific si ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate si de a-si dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiintata, în urma cu aproape un deceniu si jumatate, Organizatia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation). Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari si întrunesc aproximativ 42% din comertul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizatie economica din zona care a promovat comertul deschis si cooperarea economica. Rolul APEC a crescut în ultimii ani si acum aceasta se implica atât în chestiuni economice (liberalizarea comertului, facilitarea afacerilor, colaborare economica si tehnica), cât si în rezolvarea unor probleme sociale (protectia mediului înconjurator, educatie, drepturile femeilor în societate). Organizatia îsi propune ca sa se constituie într-o zona de liber – schimb într-un orizont de timp de mai îndelungat. Aparitia organizatiei este consemnata în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea ministrilor comertului si afacerilor externe din 12 tari de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a coopera rii internationale în aceasta regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a decis înfiintarea organizatiei APEC, ai carei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelanda, Filipine, Singapore, Thailanda si SUA.

    În 1993, SUA au gazduit prima întrunire anuala a liderilor tarilor membre APEC, la Blake Island, lânga Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizarii comertului, a promova spiritul de comunitate, cresterea economica si dezvoltarea echitabila. Între 1989 si întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat sase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiti în organizatie:

    Republica Populara Chineza, Hong Kong si Taiwan. În noiembrie 1993, organizatia a acceptat ca noi membri Mexicul si Papua Noua Guinee, decizând ca Chile va deveni membru cu drepturi depline în

    • 1994. Peru, Rusia si Vietnam au fost ultimele tari incluse în organizatie, în noiembrie 1998.

    Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Înca de la înfiintarea organizatiei, APEC nu s- a considerat o grupare de tari, ci mai degraba o grupare de economii, acest termen subliniind faptul ca obiectul de activitate al organizatiei este preponderent economic, nu politic. Aceasta grupare constituie un forum de consultari libere, fara o structura organizationala complicata sau o birocratie dezvoltata care sa îl sustina. Organizatia pentru Cooperare Economica în zona Asia-Pacific opereaza prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activitatilor lor si a programelor lor de munca pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveste punctele de vedere ale tuturor participantilor. Organele de conducere ale organizatiei sunt Consiliul de Ministri, Consiliul Consultativ si Secretariatul. În cadrul Consiliului de Ministri, functia de conducere este asigurata anual, prin rotatie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care detine presedintia este si responsabil cu

    gazduirea întrunirilor anuale ministeriale (între ministrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

    Tarile membre ale APEC-ului au gazduit o serie de întruniri

    la

    nivel înalt pe teme privind

    educatia, energia, mediul, finantele, resursele umane, cooperarea tehnologica, sprijinirea

    întreprinderilor mici si mijlocii, telecomunicatii, transporturi. Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrarii, reformei

    institutionale si

    a

    unei

    mai bune guvernari si cooperari. Se pare ca aceasta a reprezentat alegerea potrivita, daca se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza financiara asiatica – a provocat o panica financiara, care a condus la o scadere a investitiilor în zona, datorata în special îngrijora rilor cu privire la calitatea guvernarii unor tari. Pentru a face fata provocarilor ce vor urma si pentru a construi economii robuste, capabile sa depaseasca riscuri imprevizibile este necesara mai multa deschidere, integrare, colaborare regionala si o mai buna guvernare.

    Subiecte posibile la Integrare economica regionala

    • 1. Cum definiti integrarea economică regionala?

    • 2. Ce presupune interguvernamentalismul?

    • 3. Ce presupune abordarea federalistă, respectiv supranaţionalismul?

    • 4. Enumerati minim 4 factori de ordin general care au determinat procesul de

    integrare

    • 5. Care sunt implicatiile integrarii economice asupra tarilor participante la

    6.

    Ce presupune o uniune vamală?

    • 7. Ce presupune o piata comuna?

    • 8. Ce presupune o Uniunea economică?

    • 9. Ce se intelege prin creare de comerţ?

      • 10. Ce se intelege prin deturnare de comerţ?

      • 11. Ce sustine Teoria moderna a uniunii vamale?

      • 12. Ce sustine Teoria clasica a UV?

      • 13. Ce se intelege prin integrare negativa, dar integrare pozitiva?

      • 14. Care sunt principalele obiective ale UE?

      • 15. Ce este Asociatia Europeana de Liber Schimb (AELS)?

      • 16. Ce este Spatiul Economic European?

      • 17. Caracterizati in 5-7 randuri NAFTA.

      • 18. Efectele imediate si pe termen mediu ale intrarii in vigoare a NAFTA.

      • 19. Asemanari si deosebiri intre NAFTA si UNIUNEA EUROPEANA(3-4).

      • 20. Caracterizati in 5-6 randuri Asociaţia de Integrare Latino-Americană (ALADI)

      • 21. Care sunt prioritatile identificate in Tratatul CARICOM ?

      • 22. Caracterizati in 5-7 randuri MERCOSUR.

      • 23. Caracterizati in 5-6 randuri Grupul celor Trei (G3)

      • 24. Avantajele oferite de regionalizare in Africa.

      • 25. Enumerati 5 grupari regionale din Africa .

      • 26. Caracterizati in 5-6 randuri COMESA.

      • 27. Enumerati 4 grupari regionale din Asia.

      • 28. Caracterizati in 5-7 randuri Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

      • 29. Caracterizati in 5-7 randuri Cooperarea Economica Asia-Pacific (APEC)