Sunteți pe pagina 1din 2

Caracterizarea lui Ion

Romanul Ion, considerat primul roman modern romanesc, este scris de Liviu Rebreanu, prozator si dramaturg al secolului al XX-lea, avand o importanta deosebita in literatura noastra. Elaborat in decursul a sapte ani (1913-1920), el impresioneaza prin complexitatea sa (debitul personajelor, multitudinea conflictelor, imbinarea armonica a mai multor planuri de actiune si, mai ales, viata acordata fiecarui personaj, aproape ireal de reala). Romanul se constituie din doua mari planuri narative: planul taranimii si planul intelectual. Protagonistul primului plan si, totodata, al intregului roman, este Ion Pop al Glanetasului, tanar caruia, de mic copil, ii lipseste pamantul ce ii este mai drag ca o mama si care ajunge sa sacrifice mai multe destine pentru a-l obtine. Crearea lui Ion nu este una intamplatoare, ci este inspirata din doua intamplari reale care il impresioneaza pe romancier. Am zarit un taran, imbracat in straie de sarbatoare. El nu ma vedea... Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica... declara romancierul in Amalgam, 1976. Aceasta intamplare este lipita de o alta, foarte asemanatoare: Din toate vorbele lui se simtea o dragoste pentru pamant aproape bolnavicioasa. Pronunta de altfel cuvantul pamant cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune, parca ar fi fost vorba de o fiinta vie si adevarata aici este vorba despre Ion Pop al Glanetasului, personajul real, localnic al satului Prislop care intr-o zi i se plange scriitorului ca nu are pamant. Cititorul face cunostinta cu Ion inca de la inceputul romanului, alaturi de celelalte personaje. Este surprins la hora de duminica, data in curtea Tudosiei, vadana lui Maxim Oprea, dand tarcoale Anei lui Vasile Baciu. Desi nu o iubeste, el incearca sa-i suceasca mintile, stiind ca are pamant. Din cand in cand amintirea Floricai, fata de care este indragostit, ii revine in minte, tulburandu-i linistea (Purta in suflet rasul ei cald, buzele ei pline si umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albastrii ca cerul de primavara.). Insa decizia lui este deja luata, zbatandu-se intre dragostea pura simtita pentru aceasta si setea pentru pamant (Dar Florica era mai saraca decat dansul, iar Ana avea locuri, si case, si vite multe...). Desi majoritatea personajelor sunt introduse printr-o scurta caracterizare directa (aspecte ale infatisarii, ale caracterului), Ion isi face aparitia direct, fara pregatiri, fara prezentari. Naratorul nu isi permite sa faca nicio observatie la adresa lui, el fiind gazda intregii opere si trebuind respectat ca atare. Doar portretul sau moral se contureaza incet-incet pe parcursul intregului roman. Inca de la inceput se poate observa caracterul sau usor impulsiv, tragand de Briceag sa zica in continuare, amenintandu-l. Acesta se va accentua tot mai mult, Ion cautand motive sa se ia la harta cu George Bulbuc sau batand-o pe Ana din disperarea cauzata de intarzierea obtinerii pamantului. Cu tatal sau, de asemenea, este crud, sarind nu o data la el sa-l ia la bataie pentru ca i-a ciopartit locurile din cauza patimii pentru rachiu. Este atins totusi, de tipatul copilului sau in momentul nasterii. Ana, care la inceput pare sai fie draga (nu o iubeste, dar nici nu o uraste), incepe sa-i fie tot mai urata, purtandu-se cu ea cu indiferenta si violenta, fiind afectat, socat de moartea ei doar o fractiune de secunda. Pe copil, insa, il vede doar ca pe o garantie a pamanturilor sale, protejandu-l ca pe un act. Cand Petrisor moare, singurul lucru la care se poate gandi este ca va pierde tot. Doar pentru familia Herdelea are stima, si mai ales, pentru Titu, domnisorul invatat caruia ii cere sfaturi; chiar daca greseste fata de acestia (din prostie si nestiinta), devenind chiar nepoliticos, respectul sau ramane aceasi. Un alt personaj pe care il apreciaza este, ciudat, Vasile Baciu caruia i se infige ca o capusa in piele, sorbandu-i, in acest caz, toata agoniseala si munca de-o viata. Il respecta pentru pamant, pentru felul in care il munceste si il pastreaza...il respecta asa cum ar fi fost si el respectat daca nu ar fi fost doar un sarantoc si ar fi avut si el locuri, fiind in

fruntea satului. Saracia GlanetasilorS este scoasa la iveala chiar din primele pagini, in prezentarea serpuirii drumului si a caselor: livada ingradita cu nuiele, acoperisul de paie. Cerandu-i ajutorul lui Titu in a-l sili pe Vasile Baciu sa i-o dea pe Ana, Ion descopera ca ideea seductiei este singura posibilitate. Continua sa-i suceasca mintile fetei, mergand seara de seara la ea, ca si cum ea ar fi singurul motiv pentru care traieste. Pe de alta parte, ii promite Floricai ca o va lua de nevasta. Aceste actiuni contrare si de neinteles sunt rezultate ale conflicului interior trait, manifestari ale acestuia. Dupa ce reuseste sa o lase grea pe Ana, traieste o fericire aproape bolnava. Din acest moment, lumea Anei incepe sa se sfarame. Glasul Pamantului si Glasul Iubirii, cele doua parti ale romanului sunt intocmai cele care provoaca conflictul interior suferit de Ion, opozitia acestora facandu-l sa se zbata, sa se framante. Ion renunta la iubire pentru pamant, iar dupa moartea Anei si a copilului, se reintoarce la iubire, insa este tarziu. Pamantul triumfa, Florica ramanand pe un plan secundar. Iubirea patimasa, bolnavicioasa pentru pamant se poate observa foarte bine inca din prima parte a romanului cand incepe sa traseze o noua despartitura si sa are, pe langa locul sau, si cateva brazde ale vecinului, Simion Lungu, pamantul acestuia apartinand in trecut, Glanetasului. Acest lucru ii va aduce multe belele, atat cu Simion Lungu, cat si cu parintele Belciug, provocandu-i totodata dificultati invatatorului care, din mila, se ofera sa-i intocmeasca jalba. Cea mai semnificativa scena a pasiunii pentru pamant este sarutul, punctul culminant al naratiunii. Dupa ce asteapta cu atata nerabdare venirea primaverii si topirea zapezii, Ion iese imbracat in haine de sarbatoare (intocmai amintirii autorului), pentru a-si vedea pamantul, pentru a-l simti, a-l mirosi. Isi inclesteaza degetele in malul lipicios, devenind o singura entitate (Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...). Este apogeul fericirii lui Ion, rodul sacrificiilor sale. Se simte precum un zeu, cu o putere nemarginita. Uita de iubirea pentru Florica, aceasta traspunandu-se si ea in iubirea pentru lutul negru. In final, Ion spera sa se intoarca la vechea sa dragoste, fiica Tudosiei. Se imprieteneste cu George Bulbuc, devenit sotul acesteia, pentru a fi aproape de ea. Este o dorinta inexplicabila de o avea, de a-i simti prezenta pentru ca rareori se intampla sa-i vorbeasca. Amintirile trecutului il fac sa creada ca alaturi de ea, fericirea lui mai poate fi completata. Ion stabileste cu Florica sa o viziteze, intr-o noapte, cand George va fi plecat in padure dupa lemne. Insa planurile ii sunt date peste cap de Savista Oloaga, verisoara acesteia, care il iubea pe George cu o furie salbateca, atat de caracteristica estropiatilor". In momentul intoarcerii lui George, desi are sansa sa scape, Ion nu o face, ci se lasa in mana sortii. Destinul sau se incheie aici, fiind consumat mult prea repede, Ion nemaiavand niciun motiv pentru a trai. Pamantul, pe care il iubeste atat de mult, ii intoarce dragostea, luandu-l la el.