CURS 9 2. Gramscianismul.

26.04.2012

Reprezentantul principal al gramscianismului, Robert Cox considera ca trebuie sa facem diferente intre: abordarea clasica - specifica realismului si liberalismului, care nu face decat sa reproduca ordinea existenta (teorii pragmatice, care se concentreaza pe rezolvarea unor probleme punctuale. Teoreticienii studiaza un anumit context si ofera decidentilor de politica externa argumente pt a-si sustine pozitiile, pt a-si mari avantajul comparativ, pentru a servi unor interese nationale sau particulare) abordarea critica presupune un proces permanent de auto-reflectie. Conform acestei abordari, teoreticienii vor asuma, ca si in teoria clasica, faptul ca exista valori si ca nicio teorie nu este de fapt neutra. Dar, spre deosebire de abordarea clasica, in abordarea critica cercetatorii vor si recunoaste partialitatea lor si vor incerca sa o transforme intr-un avantaj comparativ avand ca si obiectiv ameliorarea relatiilor internationale. In consecinta, cercetatorii din abordarea critica vor fi mereu preocupati de aspectele normative ale RI si vor incerca, prin activitatile lor intelectuale, sa creeze conditiile de posibilitate pentru cooperare si consens. Critici: acest inceput al abordarii critice a fost interpretat drept unul care sa conduca la sufocarea statelor occidentale si la pierderea avantajelor istorice. Adversarii teoriei lui Cox spun ca abordarea cu adevarat critica va fi una mai degraba unilaterala, adica doar statele occidentale vor pasi pe aceasta cale, si din aceasta cauza, vor fi sufocate de statele mai putin liberale si democratice, care isi vor urmari in mod pragmatic propriile lor interese. Ideile gramscienilor din RI au cunoscut o noua perioada fasta, dupa caderea comunismului, intrucat au permis acestei forme alternative de marxism sa-si desfasoare toate argumentele teoretice. Ceea ce nu au reusit insa teoreticienii gramscieni sa faca a fost tocmai aceasta combinare dintre pe de o parte, analiza suprastructurii si hegemoniei, si pe de alta parte motivarea actiunii internationale a actorilor care se presupunea ca vor forma grupurile de rezistenta. Esecul se datoreaza in primul rand caracterului abstract al analizei suprastructurale si, in acelasi timp, capacitatii reduse a formelor de rezistenta din anii 90 de a se alatura intr-o miscare globala coordonata. 3. Teoria critica: 1. Deosebirea principiului dintre teoria critica si celelalte forme de marxism este legata de tipul de atitudine pe care teoreticianul critic trebuie sa o dezvolte. Mai mult decat in gramscianism, in teoria critica se cere o distanta analitica pe care cercetatorul trebuie sa o ia, atat fata de mediul social in care traieste, cat si fata de propriile sale actiuni sau idei exprimate in mediul social respectiv. Criticismul, altfel spus, presupune mai mult decat celelalte forme de marxism reflexiv, o deschidere obligatorie catre toate formele de alteritate, percepute ca fiind singurele care ne permit sa ne intelegem pe noi insine. 2. O alta deosebire fundamentala este legata de renuntarea aproape generala la clase ca actori ai istoriei. Spre deos de marxismul clasic si de gramscianism, criticismul pleaca de la idea ca idealul emanciparii nu mai poate avea ca obiect clasele in sine, pentru ca acestea sunt prea eterogene si prea putin mobilizabile. Criticistii se vor concentra pe o varietate de grupuri avand in general un caracter ideologic sau identitar, fiind marginale fata de societatea majoritara, fata de fiecare dintre acestea propunandu-se retete specifice de emancipare. Astfel, se vor ocupa de minoritatile de gen, cele etnice, lingvistice sau culturale, de problema discriminarii minoritatilor sexuale, de stimularea reflectiei critice in domenii precum ecologia, energiile alternative, etica in spatiul public etc.

Daca inceputurile teoriei critice se identifica cu aparitia Scolii de la Frankfurt, in anii 1920, generatiile postbelice de teoreticieni au fost influentate in mod substantial de gandirea filozofului german Jurgen Habermas. Habermas a postulat, in linii mari, o teorie a socialului conform careia emanciparea este legata de fenomenul democratizarii formelor de comunicare. Habermas pleaca de la ideea ca accesul la comunicare este de fapt mai usor de realizat decat accesul la puterea politica ori la cea financiara. Tocmai prin sustinerea fomelor deschise si oneste de comunicare, am putea sa rationalizam spatiul public si sa egalizam conditiile si sansele indivizilor in societate si in lume. Aceasta teorie a lui Habermas a fost transpusa in RI in special de Andrew Linklater, care, incepand cu anii 80, a dezvoltat o abordare critico-teoretica. A.L. respinge doua atitudini teoretice pe care el le considera excesive: 1) Ideea conform careia suntem nevoiti sa ne multumim cu ceea ce se intampla astazi, si ca teoria nu poate sub nicio forma sa influenteze RI propriu-zise. Ac atitudine criticata de AL este cea specifica realismului si liberalismului si trebuie supusa unei problematizari, intrucat duce exclusiv la reproducerea starii de fapt. 2) Atitudinea revolutionara cf careia teoreticianul este el insusi motorul adevaratei schimbari, si deci ca, invers, absenta schimbarii se datoreaza comoditatii teoreticienilor din RI. Linklater incearca de fapt sa ne explice ca modul in care am perceput si practicat critica pana acum a fost unul care nu a putut duce la schimbare propriu-zisa, intrucat critica de pana acum este ceea ce el numeste o critica de tip transcendent. Ea se inspira din proiectul emancipator al iluminismului, in special din opera lui Kant, dar uita sa se adapteze contextelor pe care s-ar presupune ca le analizeaza. Se cantoneaza in abstract. Impotriva acestei forme de critica, Linklater avanseaza conceptul de critica imanenta, adica acea critica care provine nu din ideile noastre abstracte si generale, ci din experientele sociale si internationale propriu-zise. Astfel, teoreticienii vor fi capabili sa formuleze analize complexe asupra realitatii, motivandu-si critica in baza faptelor si evolutiilor direct observate. Spre ex, Linklater afirma ca cea mai mare parte a practicilor internationale de pana acum a provenit tocmai din experienta nemijlocita a actorilor. Spre deos insa de realisti sau liberali, Linklater crede ca o parte a ceea ce actorii internationali au invatat prin experienta a fost tocmai de natura sa le schimbe atitudinea si pozitia, facandu-i mai responsabili si mai preocupati si de ceea ce se intampla cu ceilalti actori. Un ex si mai concret al unei asemenea evolutii este norma Responsabilitatea de a proteja (R2P) una inca informala, aparuta la incep anilor 90 si practicata din ce in ce mai frecvent dupa 2000. Ea este rezultatul unei critici imanente, in sensul in care a fost instituita tocmai in urma invatamintelor pe care statele si organizatiile internationale le-au tras din experientele anilor 90 si 2000, in special din razboaiele din fosta Iugoslavie, Somalia, Caucaz sau, mai recent, Libia sau Siria. Linklater observa ca suntem astazi intr-un plin proces de extindere a granitelor morale de la nivelul limitat al comunitatilor statale la nivelul mult mai larg al unor comunitati regionale precum U.E. sau chiar la nivelul comunit. globale. Este deci misiunea teoriei critice de a sustine teoretic, prin intermediul criticii imanente aceasta globalizare a responsabilitatii etice. 4. Neo-marxismul. Se manifesta cu precadere dupa ce cea mai mare parte a teoreticienilor marxisti au abandonat definitiv sustinerea proiectului international al URSS. Ac lucru se intampla la sf anilor 60 si incep anilor 70, perioada in care unii teoreticieni marxisti se convertesc uneori in mod spectaculos la

liberalism sau chiar la realism, iar altii incearca sa formuleze proiectul noii stangi, un proiect care nu putea sa se bazeze in primul rand decat pe leninism. Neo-marxistii il infatiseaza astfel pe Lenin ca fiind cel mai profund denaturator al marxismului, in special prin aceea ca a facut din comunism o ideologie a puterii, renuntand astfel la democratie si egalitarism ca baze substantiale ale marxismului. Pe de alta parte insa, neo-marxistii considera ca deviatiile din timpul gramscianismului sau criticismului nu au facut nici ele altceva decat sa denatureze marxismul. Neo-marxistii doresc deci sa revenim la ideile fundamentale ale lui Marx, preocupandu-ne de relatiile existente la nivelul bazei socio-economice, si vazand in interiorul preocuparii acesteia sansele afirmarii unei ordini alternative. Bill Warren se precocupa de intelegerea formelor istorice ale capitalismului, in leg cu evolutiile postcoloniale. In acest sens, spre deosebire de Lenin, el considera ca evolutia naturala a societatii descrise de Marx a fost si trasatura evolutiei istorice a tarilor colonizate. Imperialismul statelor vestice a fost cel care a asigurat precipitarea desfiintarii formelor feudale sau neolitice si inglobarea rapida a statelor din Sud in lumea capitalista. Warren ne atrage atentia ca inclusiv cf lui Marx, existenta conditiilor capitaliste este singura posibilitate pentru emanciparea reala a societatii. Capitalismul a adus cu toate inegalitatile aferente o serie de beneficii indubitabile, permitand industrializarea, alfabetizarea si de fapt trecerea soc ex-coloniale la un stadiu diferit de dezvoltare. Cu siguranta ca trebuie sa criticam K-ismul, afirma Warren, dar tocmai pt ceea ce el este, si in niciun caz pt ceea ce nu a facut. El conchide afirmand ca in procesul trecerii rapide de la feudalism sau primitivism la K-ism putem regasi cu acuratete o serie de retete pt a asigura trecerea de la capitalism la comunism. Aceasta insa nu se poate face in afara unor conditii depline ale dezvoltarii capitaliste. Neo-marxistul fr. Alain Bihr se conc la randul sau pe relatiile din interiorul bazei, si pe intelegerea modului in care opozitia dintre blocurile istorice nationale poate fi relativizata prin asocierea elementelor exploatate din diverse asemenea blocuri. Bihr considera ca exemplele din tarile Americii Latine ne pot calauzi in acest sens, el observa cum in tarile emergente precum Brazilia, Argentina dar si India sau Nigeria, constituirea unor grupuri solide ale opozitiei fata de K-ism a avut loc nu in mod disparat, ci urmand mai degraba o logica transnationala. Miscarile anti-globalizare sau miscarile de rezistenta fata de politicile de austeritate au dobandit de la sf anilor 90 un caracter din ce in ce mai transnational. Au fost aduse pe agenda publica probleme care nu se regaseau in mod special in anumite zone, probleme precum laicitatea, marginalizarea femeilor, folosirea copiilor ca forta de munca, inegalitati rasiale ori culturale, si de asemenea prin coordonare, au fost facute presiuni masive asupra unor evenimente internationale precum reuniunile G20 sau intrunirile NATO. Ori, afirma Bihr, in masura in care teoria neo-marxista si-ar putea coordona mai bine eforturile, sansele miscarilor globale de rezistenta vor creste si tot mai multe concesii din partea fortelor dominante vor trebui facute. Asadar, neo-marxismul repune problemele clasice socio-economice ale marxismului in prim-plan si isi propune articularea unei miscari sindicale si civile transnationale, care sa combata sistemul dominant capitalist contemporan.