P. 1
jugastru, salcam

jugastru, salcam

|Views: 195|Likes:
Published by Winnetou178

More info:

Published by: Winnetou178 on Jun 17, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/17/2012

pdf

text

original

Acer campestre-Jugastru Arbore de talie mai redusă decît celelalte două specii, jugastrul nu depășește, decît rareori

, 14-15 m înălțime. Tulpinile sunt adeseori strîmbe și noduroase, ritidomul, format de timpuriu, gros, friabil, cu crăpături fine, neregulate, de culoare cenușie-gălbuie, presărat cu pete mărunte, albicioase, după care se poate recunoaște cu ușurință. Lemnul, fin, omogen, greu, dur și foarte trainic, se lucrează bine. Din cauza dimensiunilor reduse și a defectelor de creștere, nu poate fi folosit decît pentru obiecte mărunte, în strungărie, rotărie ș.a. Este un foarte bun combustibil. Are coroana foarte deasă, cu lujerii subțiri, la început pubescenți, apoi glabrescenți, gălbui-bruni; cei de doi ani sau mai bătrîni prevăzuți cu muchii sau aripi longitudinale, de plută, ca și la ulmul de cîmp. Mugurii ovoizi albicioși ciliați, mici, apropiați de lujeri, au cicatrici unite sub un unghi obtuz. Frunzele de 6-9 cm lungime, palmat-lobate, cu 3-5 lobi ce au caractere variabile, de regulă obtuzi și rotunjiți pe margini obtuzlobulați, sinuați sau intregi; pețiolul este relativ scurt, de 2-4 cm și conține suc lăptos. Florile, galbene-verzui, grupate în inflorescențe corimbiforme multiflore, erecte, ca și la arțar, apar însă mai tîrziu, odată cu frunzele. Fructele sunt disamare cu nucula turtită și aripi așezate în prelungire sau puțin întoarse spre peduncul. Lăstărește mai bine decît paltinii și, în plus, are și capacitate de drajonare. Creșterea se încetinește devreme, iar longevitatea este redusă (pînă la 100 ani).

La noi, jugastrul este reprezentat prin doua subspecii: A.c.eucampestre H a y., cu frunze pentalobate și A.c.marsicum (Guss) H a y., cu frunze trilobate, lobi întregi sau slab sinuați. Specie europeană și asiatică, jugastrul, în comparație cu paltinul, se extinde mai mult spre nord-vest, ajungînd pînă în Anglia și sudul Scandinaviei. Spre nord și nordvest, ajungînd mult mai puțin decît arțarul, depășind însă paltinul spre sud, în ținuturile meditereneene. În țara noastră este specie comună în păduri de amestec, la cîmpie (începînd din silvostepă) și deal. Subspecia A.c. eucampestre apare mai mult frecvent decît subspecia A.c. marsicum. În comparație cu paltinii, manifestă pretenții mai mari față de căldură, dar, în schimb, se înmulțește și cu soluri mai puțin fertile, cum ar fi cele relativ uscate și compacte, din cerete sau stejărete pufoase. Suportă într-o anumită măsură solurile sărăturoase și are o rezistență relativ ridicată la umbrire. Jugastrul este un foarte valoros însoțitor al stejarilor în șleauri, apreciat pentru însușirile sale silviculturale de stimulator al creșterii și al algajului speciilor principale, de protector și ameliorator al solului. Robinia pseudacacia L.-Salcâm Arbore de mărimea I, în condiții staționale favorabile atinge înălțimea de pană la 25-30 (35) m și grosimea de 80-100 cm. Pe soluri nisipoase profunde, rădăcina se dezvoltă puternic în adâncime, ajungând cu pivotal pînă la 1-2 m sau chiar mai jos; în același timp, se ramifică mult lateral intinzându-se la mari distante de trunchi (circa 20 m).

Tulpina, în masiv strâns, se remarcă prin rectitudine și elagaj pe mari lungimi; în păduri rărite și la exemplare izolate devine adeseori strâmbă, înfurcită și noduroasă. Scoarța, de timpuriu cu un ritidom foarte gros, adânc brăzdat longitudinal, care la maturitate reprezintă pană la 20% din volumul total și contine o cantitate mare de substanțe minerale. Lemnul, cu alburn îngust, alb-gălbui și duramen larg, brun-verzui, greu, dur, elastic este foarte durabil. Găsește utilizări numeroase, pentru stâlpi de telegraf, pari de gard și de mină, araci de vie, cozi de unelte, spițe de roți, doage, construcții, cherestea, traverse ș.a. Contează de asemenea, ca un excelent combustibil. Poate fi folosit și în tâmplărie, la parchete ș.a. Dar, în industria prelucrătoare importanța sa rămâne relativ redusă, întrucât prin uscare crapă ușor; nu este apreciat in strungărie. Coroana, largă, rară, foarte luminoasă, acoperă extrem de slab solul. Lujerii sunt muchiați, bruni-roșcați sau măslinii, glabri, spinoși. Spinii rigizi proveniți din modificarea stipelelor, așezați câte doi, simetric de o parte și de alta a cicatricei frunzei, durează mai mulți ani. Mugurii alterni, foarte mici, stau câte 3-4, ascunși în cicatricea frunzei. Frunzele, imparipenat-compuse, cu 7-19 foliole, sunt scurt pețiolate, eliptice sau ovate, de 2,5-4,5 cm lungime, subțiri, glabre, la vârf rotunjite, emarginate, mucronate, pe margini intregi. Înfloreste relativ tîrziu, prin mai-iunie, formând inflorescențe(raceme) bogate, pendente, de 10-25 cm lungime. Florile, papilionacee, albe, rareori deschis rozee, sunt foarte puternic și plăcut mirositoare, melifere, cu pată

galbenă la baza vexilului; mierea produsă de albinele care consumă nectarul lor este de calitate superioară. Furtificația este timpurie (izolat de la 5-7 ani), anuală și abundentă; nu suferă de pe urma înghețurilor. In sudul Olteniei, deși înflorește normal, de multe ori chiar luxuriant, producția de semințe este foarte redusă. Păstaia este lungă de 5-10 cm și lată de 1-2 cm, turtită, brunăroșiatică, dehiscentă în două valve. Ea cuprinde 3-10 semințe reniforme, de la 6-8 mm lungime, brune sau maslinii, netede, cu tegument foarte tare; la kilogram intra circa 50 000 de semințe; semințele se imprăștie din septembrie-octombrie până prin februarie-martie. Căzute pe sol, ele germinează cu mai multă dificultate și, de fapt, la noi în țară, regenerarea naturală din sămînța rămâne mai mult o excepție deși, uneori se poate inregistra apariția unui număr mare de plantule (in sud-vestul Olteniei). Pentru a ușura germinația, semințele trebuie forțate. Foarte leșnicioasă se dovedește, în schimb regenerarea salcîmului pe cale vegetativă, din lăstari și mai ales din drajoni. De menționat că drajonii sunt mai longevivi și mai sănătoși decât lăstarii. Exemplarele din lăstari, care au la dispoziție puternicul sistem radicelar al cioatei, cresc foarte rapid în tinerețe. în condiții optime, lăstarii pot ajunge din primul an înălțimi de câțiva metri, iar la 5 ani depășesc 10 m înălțime. Exemplarele din sămînța ca și cele din drajoni, cresc mai încet până la circa 15-20 ani. După aceasta vîrsta, ele întrec net lăstarii în ceea ce privește dimensiunile, putînd realiza la 20 ani înălțimi medii de circa 24 m.

Productivitatea medie a celor mai bune arborete de salcîm din plantații atinge astfel 15-17 m³ pe an și pe hectar, la varsta de 20 ani, în timp ce productivitatea arboretelor din lăstari de aceași vîrstă este de 13,4 m³/ha. În orice caz, în stațiuni propice salcîmul produce, la vîrste relative reduse, cantități mult mai mari de masă lemnoasă decît majoritatea speciilor de bază din pădurile de câmpie ale țării. Longevitatea depașește 100 de ani dar lemnul tulpinilor începe să putrezeasca înainte de această vârstă. Salcîmul este originar din estul Americii de nord, unde prezintă un areal destul de restrîns, între 33-42º latitudine nordică, ale cărui limite răsăritene și sudice nu ajung la țărmurile Atlanticului. În Europa a fost adus la începutul secolului al XVII-lea. În țara noastră este cunoscut de prin anul 1750, ca arbore de parc. Culturi forestiere cu salcîm au inceput să se facă în a doua jumătate al sec.al XIX-lea (prima pădure la Băilesti-Dolj, in 1852). După 1883 a fost folosit pe scară largă, mai ales pe nisipurile din sud-vestul Olteniei, unde sau plantat peste 25 000 ha. Succesele obținute aici au determinat extinderea lui forestieră în toate regiunile țării, în condiții dintre cele mai variate, uneori cu totul neprielnice. Totodată, a devenit foarte apreciat și în afara padurii, fiind plantat mai ales de către populația rurală, prin curți sau pe șosele. El s-a naturalizat astfel la noi, devenind subspontan și comportându-se în multe privințe ca un veritabil arbore indigen. În prezent, plantațiile de salcîm ocupă la noi in țară circa 100 000-120 000 ha. În patria de origine, vegeteaza în climate umede (peste 850 mm anual), destul de calde, cu temperatura medie

anuala de 7…10ºC, iar media lunii celei mai calde (iulie) 22,6…24,5ºC. În țara noastră, în special în părțile de sud-vest, salcîmul a gasit o a doua patrie, deși climatul este evident mai puțin umed decât în cadrul arealului său natural. Astfel,unele arborete vârstnice din sud-vestul Olteniei se numără printre cele mai frumoase din întregul areal natural și de cultură. La noi salcîmul manifestă vitalitate ridicată și asigură o mare productivitate de biomasă vegetală în regiunile calde, cu toamne blânde și lungi, ferite de înghețuri timpurii, care pot provoca degerarea lujerilor tineri nelignificați. Din acestă cauză, la altitudini mari, în climate cu temperaturi medii sub circa 8…9ºC, starea sa de vegetație rămâne mai puțin activă. De pe urma vînturilor reci și a chiciurii suferă, de asemenea, unele vătămări, prin ruperea cracilor și frunzelor, desprinderea lăstarilor de la inserția pe cioata, spintecarea tulpinilor înfurcite ș.a. Are temperament pronunțat de lumină, așa încât arboretele pure se răresc de timpuriu, solul se înierbează și este expus uscăciunii. Determinante pentru producția arboretelor de salcîm de la noi sunt în mare măsură condițiile edifice, mai ales însușirile fizice ale solului. Astfel, nu-i priesc decât solurile cu textură grosieră (nisipoase), afânate, aerisite și permeabile, levigate de carbonate. În schimb, pe terenuri argiloase, compacte, bătătorite, calcaroase, lâncezește și este puțin longeviv.Cât privește troficitatea, salcîmul se dovedește în general puțin exigent, vegetând mulțumitor și pe nisipuri sărace sau chiar sărate (Sf.Gheorghe-Delta); consumă însă cantități foarte mari de substanțe minerale, datorită întinsului și bogatului său sistem radicular, așa că

sub aspectul necesităților se situează printre primele specii forestiere cultivate în țara noastră. De aceea, pe soluri sărace, cultura repetată a salcîmului poate să ducă la scăderea rezervelor de substanțe minerale, mai ales că litiera furnizată an de an se depune în cantități mici. Față de umiditate se arată destul de puțin pretențios. Se mulțumește cu soluri reavăne, iar pe dunele din sudul Olteniei vegetează și pe soluri uscate la suprafată, căci rădăcinile sale pot folosi apa din orizontul freatic, situate chiar la adâncimi foarte mari. Nu îi sunt insă favorabile solurile excesiv uscate și,mai ales,cele prea umede, reci sau, încă mai mult, terenurile expuse inundațiilor sau cu apă stagnantă, pe care se usucă rapid. În consecință, cele mai frumoase creșteri și producțiile cele mai susținute se obțin pe soluri relative bogate în humus și substanțe minerale, slab acide, suficient de umede, profunde și ușoare.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->