I.

Venirea navei

Almustafa, cel ales si cel iubit, care a fost un rasarit al propriei sale zile, a asteptat 12 ani in orasul Orphalese sa se intoarca nava sa si sa-l duca inapoi pe insula natala. In al doisprezecelea an, in a saptea zi de Ielool1, luna recoltelor, el s-a urcat pe dealul dinafara zidurilor orasului si s-a uitat spre mare si si-a zarit nava venind prin ceata. Atunci portile inimii sale s-au deschis si bucuria lui si-a luat zborul peste mare. Si-a inchis ochii si sa rugat in tacerea sufletului sau. Dar asa cum a coborat el dealul, asa s-a coborat si o tristete asupra sa si el a gandit in sufletul sau: cum voi pleca in pace si fara regrete? Nu nu fara nicio rana voi parasi acest oras. Lungi au fost zilele de durere pe care le-am petrecut intre zidurile sale si lungi au fost noptile de singuratate; si cine poate pleca de pe lumea asta fara regret? Prea multe bucatele de spirit am imprastiat pe strazile acestea si prea multi sunt copiii dorintelor mele care au umblat despuiate pe aceste dealuri si nu pot sa ma retrag din ele fara neobrazare si durere. Nu e un invelis pe care il arunc azi, ci o piele pe care mi-o sfasii cu propriile mele maini. Nu e niciun gand pe care il las in urma, dar o inima indulcita de foame si sete. Cu toate astea, nu pot sa mai zabovesc. Marea care cheama toate lucrurile la ea ma cheama si pe mine si trebuie sa ma imbarc. Pentru ca a sta, desi orele ard in noapte,inseamna sa inghet si sa ma cristalizez si sa fiu zavorat in cochilie. Bucuros as lua cu mine tot ce e aici. Dar cum sa fac asta? O voce nu poate cara dupa ea limba si buzele ce i-au nascut aripile. Singura trebuie sa-si caute eterul. Si singur si fara cuib va zbura vulturul drept catre soare. Acum ca a ajuns la poalele dealului, s-a intors catre mare si si-a vazut nava apropiindu-se si la bordul ei erau marinarii, oamenii propriului sau taram. Iar sufletul sau a strigat spre ei si el a spus: Fii ai mamei mele primordiale, calatori ai mareelor, cat de des ati navigat in visele mele si acum ati venit spre trezirea mea, care e cel mai adanc vis al meu. Gata sunt sa plec iar nerabdarea mea de a naviga asteapta in totalitate vantul.

Septembrie

Doar inca o data voi respira in aerul acesta linistit, doar inca o privire dragastoasa voi arunca inapoi Apoi voi fi printre voi, un calator pe mare alaturi de alti calatori pe mare/ Si tu, mare intinsa, mama fara somn, Care singura esti pace si libertate raului si fluviului, Doar o turnura va mai face fluviul acesta, doar inca un murmur in luminis Si apoi voi veni la tine, o picatura nestavilita a unui ocean nestavilit. Si, in timp ce mergea, vedea de departe barbati si femei parasindu-si campiile si viile si grabindu-se catre portile orasului. Ii auzea strigandu-i numele si strigand de la un camp la altul, spunandu-si unul altuia de sosirea navei. Si-a spus atunci siesi: Ziua desprinderii va fi si ziua adunarii? Si se va spune ca apusul meu a fost de fapt rasaritul meu? Si ce va trebui sa-i dau lui, care si-a lasat plugul in mijlocul lucrarii sau lui, care si-a oprit roata presei de vin? Va fi inima mea un copac greu impovarat de fructe pe care voi avea voie sa le culeg si sa le dau lor? Iar dorintele mele vor curge ca un izvor ce le va umple cupele? Sunt eu harpa pe care sa o atinga mana celui posibil sau luierul prin care va trece respiratia sa? Sunt un cautator al tacerii si ce comoara la care sa renunt cu incredere am gasit in tacere? Daca asta e ziua recoltei mele, pe ce camp am sadit eu si in ce anotimpuri uitate? Daca asta e intr-adevar ora la care imi inalt farul, nu e flacara mea care va arde in interiorul lui. Imi voi inalta farul gol si intunecat, Iar gardianul noptii il va umple cu ulei si atunci va si lumina. Aceste lucruri le-a rostit el prin cuvinte. Dar mult din inima sa a ramas nerostit. Pentru ca el nu poate sa-si rosteasca cel mai adanc secret. Iar, cand a intrat in oras, toti oamenii au venit sa-l intalneasca si strigau catre el parca intr-un singur glas. Iar batranii orasului au inaintat si au spus: Nu pleca inca de la noi. O maree de amiaza ai fost in asfintitul nostrusi tineretea ta ne-a dat vise sa visam. Nu esti strain printre noi, nici oaspete, ci fiul nostru si dragul nostru iubit.

Ochii nostri inca nu sufera de foame dupa fata ta. Iar preotii si preotesele i-au spus: Nu lasa valurile marii sa ne desparta acum si anii petrecuti printre noi sa devina amintire. Ai umblat printre noi spirit si umbra ta ne-a fost lumina. Mult te-am iubit. Dar muta a ost iubirea noastra si cu valuri invelita. Si totusi acum striga catre tine si se vrea dezvaluita inaintea ta. Si asa a fost dintotdeauna, ca dragostea sa nu-si cunoasca adancimea decat in ora separarii. Si au venit si altii si l-au somat. Dar el nu le-a raspuns. El doar si-a inclinat capul si cei ce stateau langa el au vazut lacrimi cazandu-i pe piept. Iar el si oamenii au pornit catre marea piata din fata templului. Iar din sanctuar a iesit o femeie al carei nume era Almitra. Si ea era femeie-profet. El s-a uitat la ea cu tandrete nemarginita, caci ea a fost prima care l-a cautat si a crezut in el cand el era in oras proaspat sosit, de doar o zi. Ea l-a salutat spunand: Profet al lui Dumnezeu, in calatoria catre atotputernicie, mult ai masurat distantele catre nava ta. Iar acum nava a sosit si tu trebuie sa pleci. Adanc e aleanul tau pentru tara amintirilor tale si salasul dorintelor tale cele mai mari; si nici dragostea ta, nici dorintele noastre nu te vor incatusa aici. Totusi, iti cerem ca inainte sa ne parasesti, sa ne vorbesti si sa ne aduci adevarul. Iar noi il vom transmite copiilor nostri si ei copiilor lor mai departe si nu va pieri. In singuratate ta ne-ai vegheat zilele si in trezia ta ne-ai ascultat plansul si rasetele din somn. De acum dezvaluieste-ne pe noi noua insine si spune-ne ce ti s-a aratat ca este intre nastere si moarte. Atunci el a raspuns, Oameni din Orphalese, despre ce pot vorbi sa salveze de ceea ce chiar acum va misca sufletele?