Capitolul 1.

Notiunea de material, clasificare, proprietati. Definitia si obiectivele

metalurgiei fizice


1.1 Definitia materialului; clasificare, proprietati
Civilizatia tehnica actuala se bazeaza pe trei notiuni:
- informatie;
- energie;
- materiale.
Materialele: O definitie simpla ar fi aceea ca reprezinta suportul cadru din care sunt realizate
bunurile de larg consum.
Materialele se clasifica in trei categorii:
- Materiale metalice;
- Materiale ceramice;
- Materiale polimorfice (plastice);
- Materiale compozite.
Observatie: Nu sunt considerate materiale medicamentele, combustibilul, alimentele.

A) Materiale metalice: Se clasifica in doua categorii:
-metale pure;
-aliaje.

a) Metalele pure: reprezinta aproape 80 de elemente din tabelul periodic al lui Mendeleev,
alcatuite dintr-o singura specie atomica si caracterizate de urmatoarele proprietati:
Proprietati mecanice: sunt ductile, plastice si rezistenta mecanica mai mica;
Proprietati fizice: sunt bune conducatoare de electricitate si caldura;
Proprietati chimice: se refera la rezistenta la coroziune, degradarea metalului in medii active
chimic. Coroziunea este tipica metalelor si se exprima astfel:
Un metal intr-un mediu activ chimic se degradeaza:
_
e n Me Me
n
+
+
; n electronii de valenta;

Observatie: Rezistenta la coroziune a metalelor este mai degraba atribuita in sensul strict al
notiunii metalelor nobile (Au, Ag, Pt) datorita structurii electronice exterioare.
Nu sunt excluse nici alte metale rezistente in medii active chimic. Acestea prezinta
rezistenta la coroziune prin fenomene de pasivare. Pasivarea reprezinta formarea unei pelicule de
oxizi continua, compacta, aderenta si cu o capacitate mare de a se reforma si care izoleaza
metalul de actiunea agresiva a mediului chimic (de exemplu, aluminiul).
b) Aliaje: Sunt alcatuite din cel putin doua specii de atomi, in care cea de baza obligatoriu
trebuie sa fie metal, iar cele minoritare pot fi metale sau nemetale. Conditia esentiala este ca
aliajul sa prezinte legatura metalica.
Exemple de aliaje:
Fe-C: - oteluri (Cs2,11%)
- fonte (C intre 2,11% si 6,67%).
Observatie: Peste 6,67%, aliajele Fe-C nu mai prezinta interes.
Alamele: sunt aliaje Cu-Zn (elemental minoritar este zincul, sub 50%)
Bronzurile: sunt aliaje ale cuprului cu alte elemente de aliere, fara zinc:
Cu-Sn prezinta o rezistenta la coroziune foarte buna, avand si caracter antifrictiune. Reprezinta
cele mai cunoscute bronzuri.
Cu-Al, Cu-Be nu produc scantei, fiind folosite in domenii cu pericol de explozie.
Cu-Si.


Proprietati: In general, proprietatile aliajelor sunt asemanatoare cu cele ale metalelor de baza,
cu observatia ca:
- intotdeauna aliajele au rezistenta mecanica mai mare decat a metalului de baza;
- proprietatile fizice isi mentin acelasi caracter, dar conductibilitatea electrica va fi mai
mica decat intr-un metal pur de baza.

B) Materiale ceramice: Initial, termenul de ceramic a fost rezervat oxizilor. Pe parcurs,
notiunea a fost largita si pentru alte tipuri de combinatii: carburi si nitruri.
Din punct de vedere tehnic se impart in doua categorii:
Ceramice traditionale: alumina
3 2
O Al ,
2
SiO , CaO(calcia), O Na
2
(sodia),
2
ZrO (zirconia),
MgO(magnezia);
Ceramice tehnice:
Carburi:
2 3 3 7 6 23
, , , C Cr C Cr C Cr TiC ;
Nitruri: N Ti TiN
2
, (duritate foarte mare, rezistenta la coroziune foarte mare);

4 3
N Si (una dintre cele mai dure ceramici, duritate 9,5-9,8 pe scara Mohs)
BN(nitrura cubica de bor, cu duritate 9,9 pe scara Mohs)
Structura ceramicelor poate fi cristalina sau amorfa.
Un tip de ceramica amorfa foarte folosit este sticla.
Sticla este un sistem ternar format din: O Na SiO CaO
2 2
( O Na
2
se adauga pentru
transluciditate).
Proprietati mecanice ale ceramicelor: sunt foarte dure si foarte fragile.
Aceste date sunt justificate prin trasarea in paralel a curbei tensiune- deformatie:






Pentru metalice:
e
s
Pentru ceramice:
e
s
Rp0,2 - limita de curgere;
Rm limita de rupere;
1 Domeniu elastic;
2 Domeniu plastic;
3 Rupere.
Ceramicele au doar domeniu elastic si rupere.

Ceea ce individualizeaza materialele metalice este tenacitatea (capacitatea unui corp de a absorbi
energie deformandu-se pana la rupere).
Tenacitatea poate fi:
-statica
-dinamica.
Tenacitatea statica se calculeaza integrand suprafata de sub curba;
Tenacitatea dinamica se mai numeste rezilienta si se determina pe cale de laborator prin loviri
repetate cu anumita greutate asupra unei probe (epruvete) care are o amorsa de fisura (o
crestatura in forma de U sau V). Rezilienta se determina cu ajutorul ciocanului Sharpy.

Materialele ceramice prezinta conform curbei caracteristice o tenacitate minima.
Proprietati fizice: Bune izolatoare de electricitate si caldura.
Proprietati chimice: Urmare a legaturii interatomice specifice (ionica sau covalenta) au o mare
rezistenta in medii active chimic (nu se degradeaza).

C) Materiale polimerice Sunt alcatuite din lanturi lungi de atomi de carbon la care se
aditioneaza ioni de clor, de hidrogen, sulf (
4
, , Si H Cl ) sau cel mai frecvent metil

3
CH .

C C C
|
|
|
|
|
|


O unitate structurala poarta denumirea de monomer.
Prin reactia de polimerizare se formeaza polimerul care poate fi considerat ca o molecula gigant
(ce poate creste la infinit).
Cei mai utilizati in tehnica sunt:
PVC (policlorura de vinil);
PS (polistiren)
PE (polietilena); PET= polietilena tratata termic;
Multi sunt cunoscuti si sub denumirea comerciala: nailon PA (poliamida), teflonul PTFE
(politetrafluoroetilena).
Materia prima a polimerilor este foarte abundenta: carbunele sau hidrocarburi.
Se realizeaza cu costuri relativ mici, dar o problema esentiala este reciclarea lor.
Observatie: Reciclarea este mult mai costisitoare decat elaborarea realizandu-se doar din ratiuni
ecologice.
Proprietati mecanice: Sunt foarte plastice insa nu pot fi considerate lipsite de rezistenta
mecanica: suporta sarcini mult mai mari decat propria greutate (intre 500-1000 de ori) asadar
polimerii au rezistenta mecanica specifica foarte mare.
Proprietati fizice: Buni izolatori termici si electrici, dar datorita temperaturii de topire mici,
utilizarease limiteaza la C

200 .
Observatie: Singurul polimer care rezista la temperaturi mai mari ( C

280 250 ) este teflonul.

Proprietati chimice: Rezista foarte bine in medii active chimic, mai putin solventi organici. In
timp, ei se degradeaza foarte greu prin imbatranire.
Observatie: Mediile apoase le accelereaza degradarea dar nu definitiva.

D) Materiale compozite:
Sunt materiale rezultate din asocierea a doua sau mai multe materiale conventionale cu
scopul obtinerii unui nou material cu proprietati imbunatatite. (asociere sinergica)
Spre exemplu, un material compozit foarte actual il reprezinta rasinile epoxidice care sunt
un polimer ranforsate cu fibre de carbon. Rezulta astfel un compozit cu o rezistenta mecanica
superioara.
Cel mai vechi compozit utilizat in constructii este betonul. Este un amestec sinergic de ciment
(rezistenta mecanica mica, amortizare sunete) ranforsat cu pietris (silicati). Daca pe langa se
intervine cu fibre de otel, rezulta betonul armat.




1.2 Definitia si obiectivele metalurgiei fizice.


Metalurgia fizica este o stiinta interdisciplinara bazata pe cunostinte de fizica, matematica
si chimie si care studiaza veriga de legatura intre compozitie si proprietati, adica structura.

Obiectivele metalurgiei fizice:

1. Sa realizeze materiale metalice care sa aiba anumite caracteristici mecanice cu diverse
utilizari; bineinteles ca aceste materiale trebuie sa fie reproductibile;
2. Sa ofere o prognoza a comportarii materialului in functionare, adica prin teste de
laborator sa simuleze cele mai severe conditii de functionare;
3. Sa creeze materiale noi. Pornind de la anumite proprietati pentru anumite piese prin
modelare matematica sa stabileasca structura necesara si sa impuna compozitia chimica
dorita.


1.3 Structura; Nivele de definitie.

Structura reprezinta organizarea interna (arhitectura interioara) a unui material. In functie de
nivelul de definitie, distingem:
a. Structura subatomica;
b. Legaturile interatomice;
c. Structura cristalina;
d. Structura microscopica;
e. Structura macroscopica.
A. Structura subatomica: - se refera la structura nucleului si a electronilor dispusi in jurul
acestuia pe orbitali.
Reprezinta o preocupare mai degraba a fizicianului, iar de importanta pentru metalurg e
aceea ca a fost dezvoltata teoria benzilor electronice permise si nepermise, conform careia
materialele au fost clasificate in trei categorii:
- Bune conducatoare de electricitate (conductori);
- Rele conducatoare de electricitate (izolatori);
- Semiconductori (au revolutionat electronica, electrotehnica).

B. Legaturile interatomice: - se refera la fortele si energiile de legatura stabilite intre
atomi. Conform chimiei, legaturile interatomice se clasifica in:
- Legaturi interatomice de mare intensitate (denumite si legaturi chimice);
- Legaturi interatomice de slaba intensitate (sau legaturi fizice).
Legaturile de mare intensitate sunt:
-legatura metalica;
-legatura ionica;
-legatura covalenta.
Legaturile de slaba intensitate sunt:
-legatura Van der Waals;
-legatura de hidrogen.

a. Legatura metalica: Se imagineaza ca un sir de ioni pozitivi inconjurati de norul electronic.

Nor electronic:

Ioni pozitivi:


Multe dintre proprietatile metalelor se explica prin intermediul legaturii metalice:
-ductilitate (tras in fire, deformat plastic) intrucat legatura metalica este o legatura putin
rigida.
-opacitatea metalele nu pot fi traversate de cuanta luminoasa pentru ca energia asociata
acesteia este absorbita de electronii de valenta.
-luciul metalic este determinat de energia adusa de cuanta luminoasa: cu cat aceasta
este mai intensa, cu atat energia este mai mare, cu atat electronii de valenta sunt mai mobili, iar
metalul are un luciu mai intens.
-intrucat electronii de valenta pot fi cedati usor, atomul isi distruge integritatea pe baza
unui proces electrochimic, adica se corodeaza:
_
e n M M
n
+
+
.
Observatie: Metalele au culoare caracteristica: gri-cenusiu. Doar doua metale se abat: aurul (Au)
si cuprul (Cu), si aceasta deoarece ele realizeaza categoria metalelor de rezonanta.

b. Legatura ionica: - este reprezentata printr-o alternanta perfecta de ioni pozitivi si negativi, in
spatial tridimensional; este o legatura interatomica ce asigura neutralitatea electrica a moleculei.



Este o legatura tipica ceramicelor si multe dintre proprietatile acestora sunt justificate prin
intermediul ei:
-rigiditate, fragilitate: fiind o legatura foarte rigida, materialele caracterizate de aceasta legatura
sunt foarte rigide, dure si foarte fragile;
Pentru ca este neutra din punct de vedere chimic, asigura proprietati de:
-izolatori termici si electrici;
-fiind o legatura foarte stabila, temperaturile de topire sunt foarte inalte.
-fiind o legatura neutra substantele incadrate in aceasta categorie prezinta o stabilitate foarte
mare in medii chimice.

c. Legatura covalenta: - prin definitie, este o legatura neutra. In cazul unui sistem inchis, numarul
de legaturi covalente se stabileste conform principiului N-1, unde N este numarul grupei.
Moleculele formate sunt foarte stabile din punct de vedere chimic.
Exemplu, N N O O H H = , , . Cand carbonul formeaza sistem inchis, legatura covalenta
formeaza in spatiu un tetraedru regulat cu unghiul diedru egal cu

104 .
Se formeaza molecula de diamant foarte stabila.
Pentru sisteme deschise, legatura covalenta se prezinta printr-un schelet format de atomii
de carbon la care se aditioneaza radicali precum: atomi de

Cl ,

S ,

O ,

3
CH .

|
|
|
|
|
|
C C C .
Se formeaza deci un material polimeric, care sta la baza materialelor plastice.
Multe dintre proprietatile polimerilor se explica prin intermediul acestei legaturi: stabilitatea
electrica si chimica, facilitatea distrugerii moleculei la temperaturi mai mari de C

250 ,
caracterul izolator termic si electric.

C. Structura cristalina.

Multe din materiale sunt alcatuite din particule cristaline (cristalite) cu o distributie perfecta,
ordonata in mediul tridimensional.
Alte materiale prezinta o distributie ordonata doar in primele sfere de coordinatie (structura in
stare solida este asemanatoare cu structura lichidelor). Aceste materiale realizeaza categoria
materialelor amorfe.
Structura cristalina este specifica metalelor, iar structura amorfa este specifica ceramicelor.
Tipul de structura in stare solida este decis de comportamentul in faza lichida: daca
topitura este foarte vascoasa tendinta spre amorfizare este inerenta; dimpotriva, daca topitura este
foarte fluida, starea cristalina se obtine mult mai usor in stare solida.
Nu sunt excluse nici exceptii, metale amorfe si ceramice cristaline.
Ceramice cristaline: pentru obtinerea lor este nevoie de o viteza de racire din faza lichida foarte
lenta, de ordinal C

5 5 , 0 pe ora.
Metalele amorfe: au nevoie din faza lichida de o racire ultrarapida extreme de ridicata de ordinul
s C / 10
6
.
Metalele amorfe, pe langa multe din proprietatile tipic metalice, au urmatoarele caracteristici:
-rezistenta mecanica foarte mare;
-rezistenta la coroziune ridicata.
Metalele amorfe mai sunt numite sticle metalice.

Metode si mijloace de investigatie.

Investigatia se face prin metode difractometrice:
-difractia: - de raze X;
- de electroni;
- de neutroni.
Prima experienta de difractie de raze X a fost efectuata in 1912 de von Laue, ulterior Roentgen
(1935) a revolutionat atat medicina cat si stiinta materialelor.
Principiul difractometric se bazeaza pe legea lui Wulff-Bragg:
u sin 2d n = .
Legea considera ca atomii reprezentati prin centrele lor de greutate formeaza in plan un sir
reticular astfel:

d distanta interplanara, ) 10 1 (
10
m

= A A

o constanta a retelei formata din specia respectiva de
atomi;
I radiatia incidenta;
D radiatia difractata.
- lungimea de unda a radiatiei incidente, este determinate de natura elementului care o emite.
Spre exemplu, daca este emisa de Mo,

A = 710 , 0
o

K
Mo
; daca este emisa de Cu:

A = 54 , 1
kd Cu
.
u 2 - unghiul format de prelungirea radiatiei incidente cu radiatia difractata.
Concluzie: Studiile difractometrice urmaresc stabilirea valorii lui d, ce caracterizeaza reteaua
cristalina studiata.

D. Structura microscopica:

Urmareste detalii la nivel micronic la care particulele constitutive, cristalitele, se asociaza in
agregate policristaline numite graunti.
Asadar, structura micronica analizeaza forma, distributia numarul si natura grauntilor care in
ansamblu definesc structura microscopica.
Metode si mijloace de investigare:
1. Microscopia optica: - investigheaza cu ajutorul microscopului optic (metalografic) care
studiaza prin reflexie. Radiatia incidenta utilizata este radiatia liminoasa, cu mm
lum
3
10 5 , 0

= .

Pentru ca suprafata (probei de investigat) sa fie apta sa reflecte lumina, ea trebuie pregatita
special (slefuita, lustruita, atacata cu reactiv chimic).
Sistemul optic al microscopului se reduce la doua lentile: lentila obiectiv si lentila ocular, a caror
putere de marire confera puterea de marire a microscopului.
oc ob
M M M =
Totodata, puterea de marire a microscopului reprezinta un raport
d
d
M
'
= , unde d este rezolutia
ochiului uman; d=0,22 mm (capacitatea ochiului uman de a decela cea mai mica distanta dintre
doua puncte); d- rezolutia microscopului.
o

sin 2n
d = ;

n ordinul de refractie al mediului interpus intre lentila obiectiv si proba; n=1 pentru aer si
n=1,5 pentru ulei de cedru.
- lungimea de unda caracteristica a luminii; ( mm
3
10 5 , 0

= )
o 2 - unghiul de deschidere, sau apertura microscopului.
Teoretic

180 2 = o , practic

144 2 = o , deci

72 = o .
Astfel, puterea de marire 800
10 5 , 0
95 , 0 1 2 2 , 0
72 sin 2
2 , 0 '
3
~

= = =

n
d
d
M

X (pentru n=1, aer).

Pentru n=1.5, ulei de cedru, M=1200X.
Microscopia optica aduce puteri de marire intre 1000 100 X. Se constata ca M este invers
proportional cu .

1
~ M . Singura posibilitate de a creste puterea de marire este de a modifica lungimea de unda.
Pe aceste principii a fost creata microscopia electronica.

2. Microscopia electronica: Utilizeaza lungimi de unda mai mici decat cea a luminii, unde de
Broglie care functioneaza pe baza principiului corpuscul-unda.
v m
h

= ;
h constanta lui Planck;
m masa electronului ( kg
31
10 31 , 9

);
v viteza de accelerare.
Acest tip de unda, undele electromagnetice se realizeaza practic prin aplicarea unei diferente de
potential asupra unui filament de Wolfram supraincalzit. C W T
top

3000 ~ .
Aceste unde electromagnetice (formate de fapt dintr-un fascicul de electroni) sunt focalizate cu
ajutorul unor lentile electromagnetice (solenoizi) si apoi centrate pe suprafata de investigat.
u diferenta de potential
[u]=V
u=15 kW
u
150
=
] [
15000
150

A =

A ~ A =

01 , 0 10
2

mm m
7 10
10 10 1

= = A

mm
7
10 01 , 0

=
Asadar, microscopia electronica ofera informatii structurale la un nivel mult mai fin.
In functie de interactiunea radiatiei electromagnetice cu suprafata, exista mai multe variante de
microscopie electronica:

a. Microscopia electronica cu baleiaj=MEB=SEM= Scanning Electronic Microscopy:
Radiatia incidenta va fi refelctata intocmai ca la microscopia optica. Se obtin informatii
referitoare la topografia suprafetei. Puterea de marire este de maxim M=50000X, insa acest tip
de microscopie aduce avantajul ca suprafata de investigat nu trebuie foarte laborios pregatita.

b. Microscopia electronica prin transmisie=MET=TEM=Transmission Electronic Microscopy:
Proba trebuie sa fie insa special pregatita: se lucreaza pe folii subtiri care in prealabil trebuie
subtiate (grosimea in zona de subtiere intre 10-100

A) care in zonele respective vor putea fi
traversate de radiatia electromagnetica.
Informatiile captate ofera date de o mult mai mare profunzime. Puterile de rezolutie:
500000 100000 = M X.

c. Microscopia electronica prin adsorbtie=MEA=EDS=Energy Dispersive Spectometry:
Radiatia incidenta este adsorbita de suprafata de aceasta data se obtin informatii
compozitionale si nu structurale.
Microvolumul analizat este de ordinul
3
1 m .

E. Structura macroscopica:

Analizeaza structura de ansamblu a materialului (studiind suprafata).
Se efectueaza prin analiza macroscopica si se face cu ochiul liber sau cu o lupa la puteri de
marire de maxim 50X.
Analiza macroscopica urmareste mai multe aspecte:
a) Aspectul suprafetelor naturale fara niciun fel de pregatire prealabila urmarind sau
modalitatea formarii unui material (solidificare, condensare, depunere electrochimica), sau
degradarea lui in serviciu;
b) Aspectul pe suprafete de rupere. Ruperea poate fi obtinuta fie prin teste de laborator,
fie accidentala (ruperea accidentala poarta numele de rupere la oboseala);
c) Aspectul suprafetelor special pregatite se investigheaza:
-neomogenitati de compactitate(ex: retasuri, sufluri);
-neomogenitati de structura (ex: degajarea caldurii nu se face uniform);
-neomogenitati de prelucrare (ex: rigidizare prin sudura).