kenzia scrie " Vointa unanima, punctul comun - cunoasterea

Intreaga existenta umana este caracterizata de o tendinta unica - vointa de a cunoaste (asta ar veni in sens teologic ca secundara vointei discutate de Schopenhauer - vointa de a trai, de a procrea). Intregul univers uman se zbate pentru a iesi la lumina. Atat la nivel individual cat si la nivel universal, agonia cunoasterii este evidenta. Omul se naste in bezna, in totala necunoastere, si de la primii ani din viata incearca sa inteleaga si sa interpreteze totul, ravneste iesirea la lumina. Omul tinde sa organizeze si sa gaseasca logica in tot ceea ce-l inconjoara. Tendinta de organizare si clasificare e specifica fiintelor, e specifica elementelor caracterizate de o entropie negativa. Luand entropia in ecuatie automat afirmam ca omul este o fiinta ce lupta impotriva mersului timpului, importiva haosului (oare un element iesit din haos poate sa actioneze impotriva acestuia?). Mijloacele cunoasterii Caile cunoasterii Exista doua mari cai de a dobandi cunoasterea care de altfel se raporteaza la tipurile perceptiei umane. Una este calea ratiunii si alta a simtirii. Absolut orice fenomen este neaparat explicat de om prin una din aceste cai. Orice act si fenomen poate fi observat dar si simtit. Simturile fizice (exterioare) si metafizice (interioare) sunt singurele contacte pe care le are omul cu universul. Prin aceste simturi omul intelege si percepe intreg universul inconjurator. In dorinta-i specifica de a avea un punct de sprijin, o certitudine, omul clasifica si interpreteaza orice vine pe una din aceste doua cai. Totul oscileaza intre logica si sentiment, intre ratiune si simtire; nimic existent (relativ la perceptia umana) nu scapa interpretarii omului. Caile ratiunii Stiinta Totul este clar, evident, neinterpretabil, rigid. Forma bruta a cunoasterii universului fizic. Este o forma de cunoastere publica, exterioara. Ofera raspunsuri. Stiinta este Concreta. Totul este perfect cuantificabil, fiecare cuanta fiind perfect explicata de o serie de legi care se leaga intre ele facand posibila existenta ansamblului. De aici Logica. Logica nu permite eroarea, nu permite presupunerea. Stiinta este perfect logica. Dar cunoasterea prin logica si sensul ei rigid merge pana la un punct. Stiinta are limitele ei, inaintarea in acest domeniu fiind anevoioasa si dupa toate probabilitatile infinita. Universul sta drept dovada vie a incapacitatii stiintei de a intelege totul. Si totusi inaintarea in stiinta nu poate fi posibila daca ea ar fi ghidata doar de logica. Inevitabil stiinta se ciocneste de erori sau ambiguitati unde in mod necesar este nevoita sa faca compromisuri, aproximari. Din clipa aceea logica dispare, filozofia luandu-i locul. Filozofia

Este o cale de a cunoaste universul fizic. Maleabila, interpretabila, deschisa, se bazeaza pe intrebari si presupuneri care se completeaza reciproc. Filozofia este Abstracta. Logica exista, dar in forma ei deschisa. Este o forma de exprimare interioara omului, intrebarile pe care le pune avand rezonanta maxima doar in sufletul individului. Filozofia completeaza stiinta. Stiinta in clipa stagnarii se ciocneste de filozofie, la fel cum filozofia se opreste acolo unde stiinta este ferma si clara. Filozofia traieste prin intrebari si contradictii. Intodeauna exista o variabila care lipseste, in orice sistem mai lipseste o ecuatie. Simtim ca ne apropiem de adevar, si totusi logica ne opreste sa decretam sistemul drept complet. Toate ecuatiile si variabilele interactioneaza perfect logic, dar ceva lipseste. In clipa aceea inaintarea nu ar fi posibila fara presupunere, fara intrebari, fara sa lasam loc multiplelor interpretari. Astfel filozofia completeaza si ajuta stiinta in clipele de impas. Una fara cealalta nu pot exista fara sa creeze un sistem de valori rigid (vezi mai jos). Coexistenta stiintei si filozofiei este necesara. Faptul ca majoritatea lumii are impresia ca, oricand ar inclina spre stiinta si filozofie in detrimentul simtirii, este explicabil prin faptul ca exteriorul pare mai evident. Exteriorul, fizicul pare mai concret decat trairile ce cad sub incidenta metafizicului. Doar mediocrul exercita interes strict pentru obiect, si isi neaga interiorul. Despre trairile interioare nu se vorbeste mult deoarece actele noastre de zi cu zi sunt tributare existentei fizice. Interiorul totusi exista in noi: emotii, trairi, sentimente, ganduri neexprimabile verbal. Caile simtirii Religia Religia este forma bruta a conoasterii metafizice. Ofera totul de-a gata, exista raspuns pentru orice. Forma ei de exprimare este Ritualul. Este o forma de exprimare publica, exterioara. Religia este Concreta. Religia este cuantificabila la un set de actiuni si de motivatii specifice. Ofera liniste si pace sufleteasca omului, adorm in el intrebarile ce ar putea sa-l chinuie oferindu-i raspunsuri dinainte pregatite. Poezia Este forma subtila a cunoasterii metafizice ("Poezia" poate nu e cuvantul cel mai bine folosit). Forma ei de exprimare este Metafora. Este o forma de exprimare interioara. Metafora creeaza trairi si are rezonanta maxima doar in spiritul individual. Nu ofera nimic concrect, este o forma a cunoasterii Abstracte. Metafora naste trairi interioare care nu pot fi lasate sa zburde libere in subconstientul omului. Intodeauna acestea creeaza intrebari si genereaza contradictii interioare. Acestea cer concretul, si asa se naste Religia. Omul care poate rezista acestor contradictii nu are nevoie de religie; la fel si omul care nu simte nimic rezonant in interior. Metafora (poezia) nu trebuie inteleasa neaparat literar, ca o expresie verbala, ci ca o traire interioara. Metafora literara are capacitatea de a evoca trairea interioara de care vorbim aici. De exemplu poetul care aprofundeaza, care insista, care vrea neaparat sa epuizeze un subiect sau o tema este foarte iritant. Nu aceasta e natura poeziei, de a explica.

Asadar observam izbitoarele asemanari de forma intre religie si stiinta, si intre filozofie si poezie: Stiinta si Religia:

- formele Dure ale cunoasterii - forme de exprimare exterioare; publice - ofera raspunsuri, certitudini - concrete - cuantificabile Filozofia si Poezia:

- formele Subtile ale cunoasterii - forme de exprimare interioara; private, personale - genereaza intrebari, incertitudini - abstracte - necuantificabile Asadar obtinem un sistem in care aceste 4 cai spre cunoastere fuzioneaza: Religie, Filozofie -> Stiinta Asadar iata-l pe om in centrul acestei probleme. Omul oscileaza necontenit intre fizic si metafizic, tinzand sa creada ca doar una din aceste cai este cea buna. Majoritatea nu accepta o fuzionare a acestor contradictii. In fond omul este creeat ca o fiinta antagonica, poate ca si cauza a acestei clasificari, sau poate el este doar efectul. Inclinand balanta intr-o parte omul risca fie sa se prabuseasca in interiorul gandurilor lui, fie sa se piarda in exteriorul universului infinit. Asadar e necesar ca individul sa inteleaga ca un razboi cu el insusi nu-i poate aduce in nici un caz fericirea la care atat de mult ravneste. Neacceptarea dualitatii este specifica oamenilor superficiali. Intre ratiune si simtire nu exista contradictie. Stiinta si religia nu se exclud reciproc! Evident discutam aici un caz ideal. Istoria ne spune ca treaba sta altfel. Dogmele religioase si certitudinile stiintifice la fel. Aparentul conflict intre stiinta si religie apare deoarece aceste doua sunt forme ale cunoasterii extreme si au putine puncte in comun. Sunt atat extreme ca forme de cunoastere diferite, cat si extreme ele insele una fata de alta. Omul este singurul lor punct comun, omul care oscileaza intre interior si exterior. Filozofia si poezia nu sunt in conflict deoarece au un punct comun - interiorul. Acestea se influenteaza reciproc, si isi duc viata in adancul sufletului uman. Acestea traiesc in gandurile omului, in contradictiile sale. Sa nu uitam ca totusi Religia si Stiinta au un punct comun - vizeaza cunoasterea Asadar orice contradictie intre acestea are izvorul intr-o incapacitate umana de a intelege complexitatea. Omul este incapabil de a ramane la mijloc si a traii cu

contradictia. El nu accepta intrebari si framantari launtrice, de aceea nevoia de a lua o pozitie ferma. Omul doreste certitudinea, cu toate ca adevarul este un tel mult prea greu de atins. In aceste cazuri convingerea este cel mai folosit criteriu de selectare al "adevarului". Convingerea trebuie intarita si sprijinita prin consolidarea certitudinii realizabila prin extremismul uneia din forme. Religia nu accepta stiinta, iar stiinta nu accepta religia. Daca s-ar lasa portite deschise in religie ori stiinta certitudinea nu ar fi suficient de solida, omul dornic de ea fiind tentat sa evadeze - in fond nu el e tentat, ci gandirea lui pe care el nu o poate suporta. Vrea sa-si inabuse glasul launtric, vrea neaparat sa-si omoare o bucata din personalitatea lui. Antagonismul pentru omul mediocru e cea mai grea tortura posibila. Acest extremism apare ca o necesitate. Din aceast razboi fara sens a pierdut cel mai mult stiinta, venind acum clipa razbunarii ei. Oamenii invoca crimele religiei in fata atator (acum evidente) certitudini stintifice, judecand astfel ca religia Nu mai e necesara si existenta ei doar ar putea periclita oricand viitorul umanitatii. Religia este un subiect pe care-l evitam acum cand stiinta ne copleseste cu glorioasele-i descoperiri. Necesitatea contradictiei Din dualitatea antagonica se nasc gandurile noastre care la randul lor unificate creeaza un angrenaj anume - ceea ce ne defineste ca oameni. Absolut toate gandurile sunt generate de contradictii interioare, la fel cum poti desena ceva doar folosindu-te de contrastul a MINIM doua culori distincte. Animalele nu au decat un instinct primar, ele nu poseda si nici nu doresc cunoasterea. Contradictiile genereaza nefericirile. In contradictie omul nu poate fi deplin fericit, caci este intr-o continua cautare, intr-o continua mobilitate; dar in clipa in care talerele balantei se echilibreaza perfect, apare iluminarea - o fericire specifica ce poate fi citita pe chipurile oamenilor dar in veci inteleasa de ceilalti. In fond sentimentul trebuie trait, si nu explicat ori inteles. De ce religia pare sa genereze acest sentiment? - intreaga teorie de mai sus ar putea sa cada in fata acestei evidente, dar sa nu uitam ca stiinta nu dispare niciodata deoarece omul traieste tot timpul conditionat de stiinta si de cuceririle ei. Omul poate sa traiasca pe pamant pur material (fizic) - trupul exista si spiritul se reduce la instinct, dar oare poate omul sa traiasca pe pamantdoar cu spiritul? Daca nu exista trupul conditionarea stiintei dispare, dar oare se mai numeste om o constiinta ratacitoare fara materie? Religia - Gresala trecutului Metaforele au fost luate drept certitudini. Religia a coplesit metafora si a asimilat-o, a eclipsat-o ridicand-o la rang de lege. In acea clipa si-a pierdut maleabilitatea si a devenit un sistem rigid. Tot ce era poezie si metafora a fost ridicat la rangul de cuvant de lege, cuvant al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vorbeste in certitudini. Omul nu traieste din certitudini. Interiorul lui e contradictoriu, si doar contradictia e menita de a aduce cunoasterea. Oamenii au inchis ochii in fata religiei si au fost multumiti. Au uitat sa viseze, dar nu le-a pasat. Visele sunt neclare si contradictorii. Certitudinea era evidenta, pamantul nu putea fi rotund. Stiinta a suferit mult. Ex. de metafora "masacrata" de religie in trecut - Geneza, lumea creeata in 7 zile, adam si eva, abstractiunile apocalipsei (simpla interpretare acestor vorbe era considerata Negare deci

implicit o Erezie). Religia - Strategia Prezentului Faptul ca religia nu a disparut cu desavarsire, ba mai mult uneori a devenit mai puternica, denota faptul ca este o parte integranta a naturii omului. Omul nu poate traii fara sa-si satisfaca aceasta nevoie interioara de certitudine generata de trairile interioare. Este un instinct al intregii umanitati. Toate religiile au multe puncte comune care dau informatii pretioase relativ la natura omului - pot fi urmarite in mituri. Singura sansa a religiei de a se reabilita in fata stiintei acuzatoare a fost o apropiere de aceasta prin Filozofie. Religia a devenit mai maleabila importand o trasatura umana interioara definitorie a cunoasterii fizice. Doar omul este puntea intre aceste doua curente, cat practic si unicul perceptor si generator al lor - ratiune (glasul exterior) si simtire (glasul interior).

Stiinta - Acceptarea Religiei Religia intra in discutie cel mai des in aceasta problema deoarece stiinta este prea certa pentru a fi interpretata. Cel putin in aparenta. Religia opereaza cu trairi, metafore si simboluri comune tuturor oamenilor care nu pot fi evidentiate decat la nivel strict personal, interior. Faptul ca ele exista in toti poate fi doar observat la nivelul exterior oamenii au nevoie de religie. Stiinta opereaza cu formule care explica strict exteriorul palpabil si evidentiabil prin aparate. In momentul in care va intra fara teama in sfera trairilor interioare stiinta ar fi capabila sa evidentieze la nivel exterior trairile interioare. S-ar putea realiza un aparat care sa masoare iubirea? De ce nu! Stiinta a fost obligata sa stea in umbra, dar va incerca ea acum sa se razbune? Sa nu uitam ca doar omul e generatorul acestei erori fatale, personalizarea religiei si stiintei fiind o incercare de neasumare a responsabilitatii! Exista cazuri in care o gresala nu o compenseaza pe alta, iar cu siguranta acesta e unul din ele. Ar fi inutila o incercare de "razbunare" a stiintei, ca sa-i zicem asa. Asadar folosind Filozofia Religia tinde sa fie mai toleranta si sa nu mai stavileasca vreodata cunoasterea universului fizic exterior, dar este stiinta dispusa sa accepte existenta divinitatii? Stiinta a avut toate ocaziile sa demonstreze aparitia lumii ca pura intamplare. Ba chiar a calculat probabilitatea acestei realizari, si cumva prin asta doar a intarit inca o data aceasta certitudine - Divinitatea. Compromisul certitudinii Cu totii aven nevoie de certitudine. Existenta noastra fragila nu prezinta o certitudine, iar trupul nostru efemer nu corespunde viselor noastre marete. Aceasta e drama omului, sa viseze mai mult decat poate, intreaga viata fiind o eterna dezamagire si un sir lung de lectii invatate prin durere. Trairea durererii ne da ideea de realitate - certitudinea existentei, si totusi perspectiva unei existente bazate pe durere nu este deloc ispititoare. Inaintarea in stiinta ucide visarea, adica exorcizeaza visele nerealizate ale generatiilor trecutului, dar oare cand omul isi va da seama ca actionand astfel doar se creeaza noi intrebari si noi vise de ucis prin duritatea si rigiditatea stiintei? Asadar omul

a ales calea stiintei doar ca sa-si ucida incapacitatile de a-si atinge visele! Dar atata vreme cat stiinta nu ne poate oferii intreaga certitudine sau cel putin o certitudine ravnita, calea religiei apare pentru a omori oamenilor incertitudinile. In ambele directii se inainteaza proportional? Si daca nu, in ce masura inaintarea intr-o directie o conditioneaza pe cealalta? Sincer deocamdata habar n-am. Doar presupun ca... : In fond uciderea viselor ce au la baza universul fizic(pregresul stiintific) doar faciliteaza visarea si inaintarea inspre celalalt taram - metafizic. Omul se vede tot mai incapabil sa-si explice si sa cunoasca universul. Se vede prea mic in fata lui. Stiinta a ajuns in varful unui munte, dar vai, caci de aici se vede un intreg lant muntos, miliarde de noi probe de depasit de mii de ori mai grele decat aceasta zbatere de cateva mii de ani - cum ar fi(zborul, sa zicem... sau luna, sau orice altceva). Asadar ne vedem pusi in fata unui paradox greu de acceptat si de necrezut pana acum - inaintarea in stiinta nu "ucide" religia, ci doar o adanceste. Religia veche chiar daca dispare, se regenereaza rapid. Metafora este inauntrul oricarui om si cum este abstracta poate imbraca absolut orice forma. Biblia poate fi citita si considerata profunda si plina de adevar pana si intro eventuala era spatiala. Totul depinde de cat e de deschis omul in iinteriorul sau fuziunea intre metafora si filozofie. Doar capacitatea de a face compromisuri salveaza individul cat si umanitatea. Fiind in continua cautare si dezechilibru suntem nevoiti sa facem compromisuri. Faptul ca omul superficial nu accepta realitatea drept un evident compromis, genereaza intreg raul din istorie care evident este aruncat in spatele unei religii sau stiinte personalizate. Omul superficial nu isi accepta niciodata greselile si astfel le discuta dintr-un unghi total gresit, fapt ce duce la eterna repetare a acestora. Civilizatorii - savantii si misticii Este regretabil ca masele vor intodeauna certitudini clare, si nu accepta ca intreaga viata e o filozofie profunda si o metafora abstracta. De aceea apar categoriile de oameni care inclina intr-o parte fara sa o accepte pe cealalta. In fata lor si sub influenta lor orice exces degenereaza in fanatism. De asemenea putem observa comportamentul marilor "civilizatori" in fata maselor. Operele lor sunt profunde si pline de subantelesuri, dar deseori ii vedem predicand in fata maselor cu intoleranta si dispret. Fanatismul este o reteta a succesului. Nu poti directiona istoric masele fara sa faci uz de extremism. Cei ce au impins limitele cunoasterii in vreouna din directii (stiinta sau religie) se dovedesc a fi niste oameni foarte deschisi. Faptul ca nu vorbeau decat rar de cealalta latura a cunoasterii nu insemna ca ea le lipsea cu desavarsire. Deschiderea este una din conditiile necesare genialitatii. In fond bogatia launtrica e data de numarul de contradictii interioare. Contradictiile sunt evidente, inclinatii atat fizice cat si metafizice. Din alchimia celor doua antagonii poezie-filozofie contradictiile interioare fuzioneaza in ceva menit a conferi scaparea - INTUITIA, care inevitabil cade atrasa in una din cele doua directii dure, extreme. Intuitia fiind existenta, progresul inainteaza automat spre oricare? din parti cu aceeasi usurinta. Singurul conditionator este

cunostiinta de baza "dura", de baza teoretica fie a stiintei cat si a religiei. Toti acestia nu au negat cunoasterea, ci au afirmat-o in ambele sensuri, bineinteles aducandu-si contributia la partea DURA a uneia din parti. Mahomed, Isus, Budha... ISUS: Evangh. dupa toma: " Vai de carnea aceasta ce depinde de suflet si vai de acest suflet ce depinde de carne!" - pot exista una fara cealalta? Omul e o combinatie de carne si spirit. Nu spiritul contine trupul, si nici invers - lucru negat prin comportamentul fanaticilor Stiintei sau Religiei. Einstein, Pascal, Newton... Einstein era constient ca stiinta nu explica si putin probabil sa explice totul. Deci a impins stiinta departe, fara sa atace cealalta latura a cunoasterii. Pascal era si un bun filozof si moralist. O latura extrema (Stiinta) nu conditioneaza si nu eclipseaza bogatia launtrica interioara. In sufletul uman cunoasterea Metafizica trebuie sa traiasca in echilibru si fuziune cu cunoasterea Fizica! Evident progresul in stiinta nu este la fel de exploziv precum cel religios. Adica nu e conditionat de o singura persoana in atat de mare masura precum pare cel Religios. Filozofia lucreaza din apropieri multiple si succesive din care cu greu desprindem inceputul lor cuantificabil, pe cand metafora traieste in fiecare om, ca la timpul potrivit sa explodeze sub indemnul unui "unificator" al constiintelor. De acolo, din clipa acelei "explozii" totul sa evolueze treptat si religia sa se formeze prin autoadaptarile ei conditionate de profeti, la randul lor observatori perfecti ai multmilor. Succesorii "civilizatorului" mistic sunt cei ce dau forma religiei. Meseria misticilor este cea mai grea, deoarece prea putini sunt in stare sa citeasca in sufletele oamenilor. Stiinta lucreaza cu formule ce pot fi citite din carti, pe cand religia lucreaza cu sentimentele pe care omul le ucide in el, le confunda, si prea vag le percepe orbit find de atatea evidente ale unei lumi atat de civilizate si tehnologice. Comunicarea stintifica este mai facila decat cea religioasa. Dovada multitudinea de culturi si religii care in fond multe au la baza aceeasi idee. Stiinta e universala, in religie doar miturile sunt universale. Doar fondul comun, baza, poezia, si asta doar din vina unei incapacitati de a comunica sentimentele. Prin asta omul cade spre stiinta iremediabil. Exista mai multi savanti decat mistici? In nici un caz! Doar ca pe mistici nu ii ascultam, ii luam in deradere, nu le acceptam "aburelile". Evident este un dezechilibru intre stiinta si religie. Rezultatul il vedeti si voi. A reusit stiinta sa aduca oamenilor fericirea de care au nevoie? Zbaterile stiintei Stiinta lucreaza in contradictie cu ea insesi. Ea nu realizeaza ca progresand necontenit nu reuseste mai mult decat sa creasca numarul de incertitudini. Oamenii nu au nevoie de asa ceva! E necesara religia care sa contrabalanseze dezechilibrul. Ba mai mult, stiinta mai si aboleste religia si o condamna, incercand sa o reduca total la tacere. Asadar

incertitudinile nu pot fi atenuate, religia devine muribunda. Rezultatul? Un nou Jihad va cutremura fata pamantului spre a readuce echilibrul odata cu o era de tiranie religioasa. Stiinta cand va renaste iarasi, va reprosa tot religiei trecutul insangerat. Un cerc vicios din care putem acuza doar stiinta, deoarece stiinta lucreaza cu calea ratiunii, cu evidentze, si nu cu abstractiuni. Faptul ca ea a fost incapabila sa tina in frau omenirea, nu trebuie reprosat religiei. Acceptand o extrema nu facem altceva decat sa ne aducem contributia la o istorie tragicomica care inclina balanta cand intr-o directie cand in cealalta, miscare facuta cu multa suferinta umana. Adevar afirma cineva - "Secolul 21 ori va fi religios, ori nu va fi deloc". Aceasta afirmatie vine spre a confirma excesurile stiintei din secolul 20 si neglijarea religiei care oricand poate sa renasca si sa-si revendice tronul nu demult pierdut. Superficialitatea si mediocritatea omenirii ma face sa cred ca aceasta isi merita soarta - suferinta exista atat timp cat exista prostie si intoleranta in acest univers dual! Cunoasterea, Fricirea si Libertatea Toate fiintele o doresc si adera la ideea de fericire. Oare cunoasterea poate sa ne ofere aceasta fericire? Cunoasterea in sine nu ne da nici o impresie inafara celei de nimicinie si incompetenta in fata unui infinit. Doar procesul cunoasterii ne poate da o urma de fericire, o urma de marire si competenta in fata totului. Nu ceea ce stim ne bucura, ci ne bucuram in clipa in care incepem sa stim, in clipa in care asimilam o noua cunostiinta. NU rezultatul, ci procesul cunoasterii ne face fericiti, si asa cum cunoasterea este efemera si fericirea este la fel. Cunoasterea exista pana in clipa in care devine certitudine, pana in clipa in care a fost asimilata. Si totusi, daca ceea ce stim ridicam la rang de convingere ne suprimam libertatea de a cunoaste in viitor! Orice convingere e un obstacol in calea libertatii. In fond stiinta si religia ar trebuii sa elibereze omul, si nu sa-l faca prizonierul certitudinilor de tot felul, fie ele fizice ori metafizice. Ele ne ofera o fericire disperata, suntem dispusi sa le acceptam in clipa in care filozofia si sentimentul metaforei au esuat lamentabil in launtricul individual. De aceea fortand aceste limite si ridicandu-le la rang de convingere nu facem altceva decat sa ne incatusam posibilitatea fericirii. Fericirea presupune libertatea. Omul cu adevarat liber nu-si complica existenta cu nimic, nici macar cu onoarea, deoarece el stie ca orice convingere este o bariera in calea libertatii si fericirii sale!