Sunteți pe pagina 1din 170

ŞTEFAN MARIN

CONSTANTINESCU EMILIA

FITOTEHNIE III - IV

MANUAL

UNIVERSITAR

pentru

învăţământul

la

distanţă

C R A I O V A 2 0 1 1

CUPRINS

TEMA NR.I.

FLOAREA SOARELUI…………………………………

1.1. Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de vegetaţie la floarea soarelui ……………………………………………

3

3

1.2.

Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea……………

9

Rezumatul temei………………………………………………………………… 22

TEMA NR.II. RAPIŢA…………………………………

…………………….

23

2.1.Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de vegetaţie la rapiţǎ

23

2.2.

Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de

îngrijire, recoltarea

………………

29

Rezumatul temei………………………………………………………………… 41

TEMA NR.III. INUL PENTRU ULEI………………………

42

42

46

………… 3.1.Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de vegetaţie la inul de ulei……………………………………………………

3.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea…………………………………………………………

Rezumatul temei………………………………………………………………… 52

TEMA NR.IV. CÂNEPA…………………………………

…………………… 4.1.Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de vegetaţie la cânepǎ…………………………………………………………

53

53

4.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea………………………………………………………… 57

Rezumatul temei………………………………………………………………… 63

TEMA NR.V. INUL PENTRU FIBRǍ………………………………….… 5.1.Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de vegetaţie la inul pentru fibrǎ……………………………………………….

relaţii plantă -factori de vegetaţie la inul pentru fibrǎ ……………………………………………….

64

64

5.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea………………………………………………………… 69

Rezumatul temei………………………………………………………………… 76

TEST RECAPITULATIV I…………………

77

TEMA NR.VI. SFECLA PENTRU ZAHĂR…………………………………

82

6.1.

Istoric, răspândire, importanţă, compoziţia chimică, relaţia plantă-factori de vegetaţie la sfecla pentru zahăr

82

6.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea

87

6.3.

Producerea materialului semincer, păstrarea rădăcinilor

92

Rezumatul temei………………………………………………………………… 97

2

TEMA NR.VII. CARTOFUL………………………………………………………

98

7.1. Istoric, răspândire, importanţă, compoziţia chimică, relaţia plantă- factori de vegetaţie la cartof

98

7.2. Solul, rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, materialul de plantare 7.3. Plantatul tuberculilor, lucrări de îngrijire, recoltare

Rezumatul temei………………………………………………………………… 114

104

109

TEMA NR.VIII. TUTUNUL………………………………………………………

115

8.1. Istoric, răspândire, importanţă, compoziţia chimică, relaţia plantă-factori de vegetaţie la tutun

115

8.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, producerea şi plantarea răsadului…………………………………………………………………

121

8.3.Lucrări de îngrijire, recoltarea, înşirarea, dospirea şi uscarea foilor de tutun………………………………………………

126

Rezumatul temei………………………………………………………………

131

TEMA NR. IX. HAMEIUL……………………………………………………………….

132

9.1. Istoric, răspândire, importanţă, relaţii plantă - factori de vegetaţie la hamei

132

9.2.

Înfiinţarea plantaţiei de hamei

137

9.3.Lucrări de îngrijire în plantaţiile pe rod

142

Rezumatul temei……………………………………………………………….

146

TEMA NR. X. PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATICE CULTIVATE

147

10.1.Chimionul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă-factori de vegetaţie, tehnologia de cultivare

147

10.2. Coriandrul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă-factori de vegetaţie, tehnologia de cultivare

152

10.3. Feniculul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă-factori de vegetaţie, tehnologia de cultivare

157

Rezumatul temei………………………………………………………………… 161

TEST RECAPITULATIV II

BIBLIOGRAFIE

3

168

162

Tema nr. I

FLOAREA SOARELUI (Helianthus annuus L.)

Unităţi de învăţare:

Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie la floarea soarelui.

Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea.

Obiectivele temei:

- prezentarea importanţei florii soarelui în contextul alimentar, industrial;

- stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei;

- enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea culturii, fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii;

- precizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare; Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată

1. Bâlteanu Gh., 1974, Fitotehnie, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti.

2. Hera Cr. şi colab.,1989, Cultura florii soarelui, Editura Ceres, Bucureşti.

3. Ştefan M., 2009, Fitotehnica florii soarelui şi rapiţei, Editura Universitaria, Craiova.

1.1. Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie la floarea soarelui

Importanţă

Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante surse de ulei vegetal, fiind cea mai importantă plantă uleioasă din România şi una dintre cele mai valoroase plante uleioase din lume, la nivelul anului 2006 ocupând locul al patrulea, cu o cotă de 8,4 % din producţia mondială de ulei vegetal, după palmier (29,13 %), soia (27,6 %) şi rapiţă (13,6 %). Floarea-soarelui se cultivă în principal pentru obţinerea de ulei rafinat, care se utilizează în alimentaţia omului, având culoare, gust şi miros plăcute. Valoarea alimentară deosebită a

uleiului de floarea-soarelui este dată de proporţia mare a acizilor graşi nesaturaţi (acid oleic 14 - 43 %, acid linoleic 44 - 75 %), a conţinutului scăzut în grăsimi saturate şi colesterol, conţinut

ridicat

respectiv grad mare de stabilitate şi conservabilitate. Uleiul de floarea-soarelui se utilizează pe scară largă în alimentaţia dietetică modernă, deoarece determină un conţinut mai scăzut al colesterolului şi al fosfolipidelor din sânge (acestea facilitează bolile arterosclerotice şi cardiovasculare) şi are un grad mare de asimilare de către organism. Uleiul de floarea-soarelui este utilizat în industria conservelor şi a margarinei, la obţinerea lecitinei, fosfolipidelor, iar datorită conţinutului ridicat în vitamine se foloseşte in cosmetică şi în medicina populară. Fosfatidele şi lecitina se folosesc pe scară largă în industria alimentară (prepararea de mezeluri, a

valoare energetică mare (8,8 cal/g ulei) şi

în vitamine liposolubile (A 1 , B 1 , B 3 , B 5 , E, D),

4

prăjiturilor, ciocolatei) şi în panificaţie. Uleiul de floarea-soarelui poate fi folosit după esterificare, sub formă de biocombustibil (biodiesel), având un indice de evaporare aproape zero, siguranţă în păstrare (punctul de aprindere este de 215° C, comparativ cu 770° C pentru motorină) şi proprietăţi nepoluante, un ha de floarea-soarelui producând carburant pentru cultivarea a 8 - 10 ha cu diferite culturi. Cultivarele de floarea - soarelui cu un conţinut mai scăzut de ulei în seminţe se utilizează pentru prepararea unor sortimente de halva sau direct în alimentaţia oamenilor pentru ronţăit. Florile ligulate servesc pentru obţinerea unor produse utilizate în combaterea unor maladii, ele conţinând quercetrină, antocianină, colină, betaină, xantofilă, iar tinctura se foloseşte în afecţiuni pulmonare. Floarea-soarelui este şi o valoroasă plantă furajeră, fiind cultivată în special pentru siloz, recoltarea făcându-se în acest scop, la începutul înfloririi, când plantele conţin cantitatea cea mai mare de zaharuri, proteine şi vitamine. Floarea-soarelui reprezintă pentru ţara noastră o valoroasă plantă meliferă, a cărei înflorire se încadrează în conveerul melifer salcâm - tei - floarea-soarelui. De pe un hectar, în perioada înfloririi obţinându-se în funcţie de hibrid şi de condiţiile climatice 20 - 30 şi chiar 50 kg miere de calitate superioară, culoare galbenă şi aromă moderată. Din punct de vedere agronomic, floarea-soarelui are o mare importanţă în alcătuirea asolamentelor, prezentând următoarele avantaje:

este prăşitoare, contribuind în felul acesta la reducerea gradului de îmburuienare prin lucrările de îngrijire efectuate;

se poate cultiva în zone mai secetoase, unde alte plante nu reuşesc;

eliberează terenul relativ devreme (august-septembrie);

calendarul lucrărilor agricole nu se suprapune peste cel al celorlalte culturi agricole importante de la noi din ţară:

starea structurală şi de fertilitate a solului după floarea-soarelui este bună, aceasta fiind o plantă bună premergătoare pentru grâul de toamnă (este mai bună decât porumbul);

are cerinţe moderate faţă de fertilizarea cu azot şi fosfor, dar are cerinţe mari faţă de potasiu;

tehnologia de cultură este mecanizată în întregime şi nu pune probleme deosebite cultivatorului. Dintre inconvenientele culturii de floarea-soarelui pot fi menţionate următoarele:

sensibilitatea la boli, ceea ce implică o rotaţie de cel puţin 5 - 6 ani, excluzând monocultura;

amplasarea după multe plante de cultură este restricţionată, datorită bolilor şi dăunătorilor comuni (soia, rapiţa, cartof);

lasă solul mai sărac în apă şi potasiu.

Răspândire. Suprafeţe cultivate.

Floarea - soarelui îşi are originea pe continentul american, unde este cunoscută din era precolumbiană (aproximativ 4000 - 5000 ani î.Hr., bazinele Mississippi şi Misouri). În Europa, floarea-soarelui a fost introdusă pentru prima dată în anul 1510 de către spanioli, ulterior răspândindu-se în Franţa şi Italia, la sfârşitul secolului al XVI – lea în Belgia, Olanda, Elveţia, Germania şi Anglia, iar în secolul al XVII lea şi în celelalte ţări europene. După datele FAO, la nivelul anului 2009, principalele 10 ţări mari cultivatoare de floarea-soarelui pe plan mondial au fost Federaţia Rusă – 5,943 mil. ha, Ucraina – 3,915 mil. ha, Argentina – 2,195 mil.ha, India – 2,130 mil. ha, China – 1,030 mil. ha, România – 0,982 mil. ha, Bulgaria – 0,750 mil.ha, S.U.A. – 0,708 mil. ha, Franţa – 0,645 mil.ha, Spania – 0.633 mil.ha.

5

La nivelul Uniunii Europene, din cele 27 de ţări, floarea-soarelui se cultivă în 14 ţări, România având suprafaţa cea mai mare cultivată cu floarea-soarelui, fiind urmată de Bulgaria, Franţa, Spania, Ungaria, Italia, Slovacia, celelalte ţări (Cehia, Austria, Germania, Portugalia, Grecia, Polonia, Slovenia) cultivând suprafeţe mai mici de 100 mii ha. Floarea-soarelui este o plantă a continentului european, atât ca suprafaţă cultivată, cât şi ca nivel de producţie, producţii medii mai mari de 2000 kg/ha realizându-se în Elveţia (2561 kg/ha), Grecia (2500 kg/ha), Austria (2444 kg/ha), Croaţia (2311 kg/ha), Franţa (2232 kg/ha), Ungaria (2178 kg/ha), Cehia (2145 kg/ha), Italia (2130 kg/ha). În România, floarea-soarelui a cunoscut un ritm de cultivare ridicat, la nivelul anului 2009 deţinând locul al şaselea în lume ca suprafaţă şi primul loc la nivelul Uniunii Europene, cu 981.856 ha, o producţie medie ceva mai mică 1554 kg/ha şi o producţie totală de ulei de 1. 526. 232 tone . Judeţele mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: Constanţa, Tulcea, Brăila, Călăraşi, Ialomiţa, Teleorman, Timiş, Dolj, fiecare cultivând peste 50 000 ha, dar în ultimul timp, cultura s-a extins şi în judeţele din Transilvania şi Moldova.

Compoziţia chimicǎ Compoziţia chimică a florii-soarelui este complexă, predominând grăsimea şi substanțele proteice (tab.1.1), la acestea adăugându-se în cantităţi mai mici: hidraţii de carbon, celuloza, sărurile minerale şi vitaminele A, D, E, K (V.Tabără, 2005, Solovăstru Cernea, 2008). Tabelul 1.1

Compoziţia chimică a florii-soarelui (%)

Componentele

Ulei

Proteină

Extractive

Celuloză

Cenuşă

plantei

brută

neazotate

Total achenă

43,1-52,5

15,9-21,9

14,6-14,8

17,1-19,5

3,1-3,3

Sămânţă

57,8-68,0

19,8-25,2

7,4-9,2

4,1-5,0

3,4-3,6

(miez)

Pericarp (coji)

1,0-6,0

1,9-4,2

30,8-36,9

53,3-65,9

1,4-2,8

Turte

6,0-10,0

30,0-35,0

19,0-22,0

12,0-18,0

6,5-7,2

Calatidii

4,8

7,0-57,0

45,1-57,0

18,1

17,2

Seminţele de floarea-soarelui de la materialul biologic cultivat în prezent în ţara noastră se

caracterizează printr-un conţinut ridicat în ulei, limitele uzuale de variaţie fiind între 40 şi 53 %, în miez, limita superioară a conţinutului de ulei tinzând spre 75 %. După diferiţi autori şi diferite surse, conţinutul seminţelor de floarea-soarelui în ulei este de 41,6 % (Kepler, 1982), 43,1 % (Hartman, 1985), 34,4 % (Ensminger, 1990), 33 - 56 % (Gh.V.Roman, 2007), 44 - 53 % (V. Bărnaure, 1991). În general, uleiul de floarea soarelui conţine 8 10 % acizi saturaţi (acid palmitic – 6,2 %, acid stearic – 4,75 %, acid behenic – 0,89 %, acid arahidonic – 0,34 %, acid lignoceric – 0,23 %), 85 - 90 % acizi graşi nesaturaţi (acid linolenic – 67 %, acid oleic – 19,8 %, acid linolenic – 0,09 %, acid palmitoic – 0,08 %, acid heptadecanoic – 0,01 %). Uleiul provenit din floarea-soarelui se caracterizează prin valoare nutritivă ridicată, stabilitate bună şi capacitate mare de conservare pe perioade lungi de timp, toate acestea fiind posibile datorită prezenţei acidului linoleic şi oleic şi absenţei acidului linolenic. După conţinutul de acid oleic, hibrizii de floarea-soarelui se împart în:

hibrizi convenţionali (14 – 40 % acid oleic);

hibrizi mid - oleici (41 – 74 % acid oleic);

hibrizi high - oleici (75 – 90 % acid oleic).

6

Raportul dintre acidul oleic şi cel linoleic este influenţat de mai mulţi factori. Temperatura ridicată influenţează negativ acumularea de acid linoleic şi pozitiv pe cea de acid oleic, în condiţii de temperaturi scăzute, conţinutul de acid linoleic putând ajunge până la 77 %, iar în condiţii de temperaturi foarte ridicate poate scădea până la 20 % (Roth L., Kormann K., 2005). Polenizarea poate influenţa conţinutul în acid oleic în cazul în care, cultura de floarea- soarelui oleică este amplasată la o distanţă mai mică de 200 m, de cultura de floarea - soarelui convenţională, existând riscul ca floarea-soarelui oleică să fie polenizată cu polen de la floarea- soarelui convenţională şi în final să se reducă procentul de acid oleic. Hibrizii mid – oleici (41 – 74 % acid oleic) şi hibrizii high – oleici (75 – 90 % acid oleic) se apropie din punct de vedere alimentar şi nutriţional de uleiul de măsline, care are cca. 80 % acid oleic şi se pot folosi cu rezultate deosebite în obţinerea biocombustibilului.

Relaţii plantǎ - factori de vegetaţie.

Floarea-soarelui este în general pretenţioasă la temperatură, umiditate, lumină şi fertilitatea solului, dar prezintă şi o mare plasticitate ecologică, datorită căreia se adaptează relativ uşor la oscilaţii însemnate de temperatură, mai ales în prima parte a vegetaţiei. Deoarece suportă destul de bine seceta, floarea-soarelui ocupă un mare areal, cultivându-se cu succes în condiţii foarte diferite (în zona tropicală foarte călduroasă a Pakistanului, în Mexic, în Africa foarte secetoasă, dar şi în Olanda, Franţa, Austria, Elveţia ţări cu un regim al precipitaţiilor foarte ridicat).

Cerinţe faţă de temperatură Suma temperaturilor biologic active, cu pragul biologic de 7°C, pe perioada semănat-maturitate este la majoritatea hibrizilor de floarea-soarelui cuprinsă între 1450 - 1650° C. Temperatura minimă de germinaţie este de 4 - 5° C, dar procesul germinativ se desfăşoară normal

începând cu temperatura de 7 - 8° C. La temperatura solului de 12 - 14° C, plantele de floarea- soarelui răsărind în 10 - 14 zile. Dacă în sol la semănat, temperatura este mai mică de 4° C, floarea-soarelui germinează şi răsare greu. Răsare şi se dezvoltă bine în anii cu izoterma lunii aprilie mai mare de 6° C. Temperatura optimă de germinaţie la floarea-soarelui este de 25° C.

La germinaţie, floarea-soarelui suportă perioade scurte de timp, temperaturi de 0° C

în faza de cotiledoane nu suportă temperaturi mai scăzute de - 2° C. În faza de 1 - 2 perechi de

frunze, floarea-soarelui rezistă la temperaturi de - 6

Când sunt persistente, temperaturile scăzute distrug vârful de creştere şi provoacă ramificarea tulpinii în partea superioară, formarea mai multor calatidii mici, cu seminţe mici şi implicit producţie mai mică. Hibrizii de floarea-soarelui suportă oscilaţii termice de la 13 - 17° C până la 25 - 30° C. Până la apariţia inflorescenţelor, plantele de floarea-soarelui cresc şi se dezvoltă bine la temperaturi de 14 - 16° C, însă iniţierea florilor are loc foarte bine la temperaturi de 17 - 18° C ziua şi 8 - 9° C noaptea (V.Bărnaure, 1991 citat de I.Viorel, 2008). În perioada înfloritului, florii- soarelui îi sunt favorabile temperaturile de 16 - 20° C, iar în faza de formare şi umplere a bobului (faza de maturizare), temperaturi de 20 - 22° C. Temperaturile ridicate determină reducerea producţiei, a conţinutului de ulei, a conţinutului în acid linoleic a uleiului şi a randamentului de obţinere a uleiului (după Marrien A., Marie-Joelle Milan, 1992, citaţi de I.Viorel, 2008). Cele mai bune rezultate se obţin în zonele unde în perioada aprilie-august, temperaturile medii sunt de 18°C, realizându-se o constantă termică de 600° C. Temperaturile mai mari de 30° C în perioada înfloritului, însoţite de arşiţă atmosferică (vânturi uscate şi umiditate relativă a aerului redusă) provoacă pagube însemnate producţiei de seminţe, deoarece polenul îşi pierde viabilitatea şi

- 8° C, dacă acestea sunt de scurtă durată.

- 4° C, iar

7

creşte în felul acesta procentul de seminţe seci, reducând în acelaşi timp conţinutul de ulei al acestora.

Cerinţe faţă de umiditate Deşi se numără printre plantele mari consumatoare de apă, coeficientul de transpiraţie oscilând între 209 - 705 (după Bâlteanu Gh., 1993), între 390 - 765 (Bărnaure V., 1991), iar după Canţăr F., 1965, între 470 - 570, floarea-soarelui rezistă destul de bine la secetă, mult mai bine decât porumbul. Această rezistenţă mărită la secetă a florii-soarelui se datorează sistemului radicular bine dezvoltat, prezenţei perişorilor protectori pe frunze şi tulpini, măduvei din interiorul tulpinii, care înmagazinează anumite cantităţi de apă şi reducerii suprafeţei foliare în perioadele de secetă şi arşiţă atmosferică, prin autoeliminarea frunzelor din partea bazală a tulpinii. În perioada de vegetaţie, o plantă de floarea-soarelui consumă 70 - 80 litri apă. Floarea-soarelui creşte şi se dezvoltă bine atunci când solul conţine 69 - 90 % apă din capacitatea de câmp. Se poate dezvolta în zonele în care cad anual peste 350 mm precipitaţii, dar aceasta se dezvoltă bine în zonele în care anual cad 450 - 600 precipitaţii. Cerinţele plantelor de floarea-sorelui faţă de factorul apă sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie. La germinaţie, seminţele de floarea-soarelui au nevoie de 70 - 100 % apă din greutatea lor. Faza critică pentru apă a florii-soarelui în cursul perioadei de vegetaţie apare în intervalul de 45 - 60 zile, cuprinse între 5 - 10 iunie şi 25 iulie - 5 august, aceasta corespunzând stadiilor F 1 – M 6 – (începutul formării inflorescenţelor – începutul înfloririi, când plantele consumă numai 20 - 25 % din cantitatea totală de apă şi fazele de înflorire – umplerea fructelor, când se consumă cea mai mare cantitate de apă). Nerealizarea nivelului optim de apă în prima decadă de după ofilirea florilor ligulate influenţează negativ atât producţia de seminţe, cât şi conţinutul de ulei al acestora. Stresul hidric la floarea- soarelui afectează în primul rând caracteristicile morfologice ale plantei, determinând reducerea taliei plantei (fenomen de piticire), diminuarea părţii epigee şi ca o consecinţă a acesteia, reducerea suprafeţei foliare, iar în al doilea rând, caracteristicile productive, respectiv numărul de seminţe pe calatidiu, masa boabelor/ calatidiu, MMB. Pentru floarea-soarelui sunt hotărâtoare precipitaţiile acumulate în perioada 1 octombrie – 1 aprilie (400 - 450 mm) şi precipitaţiile din timpul vegetaţiei (300 - 450 mm). Excesul de umiditate şi temperaturile scăzute din timpul înfloritului reduc rezistenţa plantelor la boli şi împiedică zborul insectelor polenizatoare, cu consecinţe negative asupra producţiei şi a conţinutului de ulei (V.Tabără, 2008). La maturitate, umiditatea relativă a aerului trebuie sa fie între 75 - 80 % (Cr.Hera, 1989, citat de V.Tabără,

2008).

Cerinţe faţă de lumină Datorită capacităţii fotosintetice ridicate, floarea-soarelui este o plantă cu pretenţii mari faţă de lumină, dovadă fiind în acest sens fenomenul de heliotropism care se manifestă de la răsărire până la înflorire, când frunzele şi calatidiile se întorc cu „faţa” spre est, dimineaţa şi către vest, seara. Floarea-soarelui este sensibilă la intensitatea luminii în perioada cuprinsă între iniţierea primordiilor inflorescenţei până după formarea inflorescenţei. La lumină slabă şi în condiţii de umbrire, tulpinile se alungesc, scade suprafața foliară, calatidiile sunt mai mici, iar producţia se reduce. Insuficienţa luminii în perioada de acumulare a lipidelor determină un conţinut scăzut de ulei în seminţe, nivelul de iluminare saturat la floarea-soarelui fiind apreciat la 150 000 lucşi, foarte ridicat comparativ cu alte plante de cultură (Roman Gh., 2006, citat de I.Viorel, 2008). În ceea ce priveşte reacţia la fotoperioadă, aceasta este foarte diferită de la un cultivar la altul, datele din literatura de specialitate fiind contradictorii în acest sens. Există din punct de vedere al reacţiei la fotoperioadă, forme neutre, forme de zi scurtă, forme de zi lungă, însă floarea-soarelui

8

poate fi considerată sub acest aspect, neutră. În zonele sudice, creşterea plantelor este mai înceată şi producţia de seminţe mai mare, în zonele mai nordice creşte biomasa vegetativă, însă fructificarea este mai slabă. Desimea plantelor condiţionează atât captarea energiei solare, cât şi coeficientul de penetrabilitate a radiaţiei în profilele verticale ale lanului de floarea-soarelui.

Cerinţe faţă de sol Floarea-soarelui se încadrează în grupa plantelor de cultură cu cerinţe ridicate faţă de sol, preferând solurile cu textură mijlocie, lutoase şi luto-nisipoase, fertile, bine aprovizionate cu nitraţi, fosfor mobil (peste 15 ppm P 2 O 5 ), potasiu mobil (peste 130 ppm K 2 O), cu capacitate mare de înmagazinare a apei, bogate în materie organică, cu apa freatică la mică adâncime şi reacţie neutră, slab acidă sau slab alcalină (pH = 6,4 - 7,2). Cele mai indicate soluri pentru cultura florii-soarelui sunt cernoziomurile (mai ales cele levigate), solurile aluvionale cu o bună permeabilitate, solurile brun - roşcate şi brune. Floarea-soarelui nu trebuie cultivată pe solurile argiloase (> 35 % argilă), pe solurile grele, compacte, reci, prea umede, acide sau prea alcaline, pe solurile nisipoase sau erodate.

TEST DE EVALUARE

1. Cum se caracterizeazǎ seminţele de floarea soarelui sub aspect al conţinutului în ulei? Rǎspuns:

Seminţele de floarea-soarelui de la materialul biologic cultivat în prezent în ţara noastră se caracterizează printr-un conţinut ridicat în ulei, limitele uzuale de variaţie fiind între 40 şi 53 %, în miez, limita superioară a conţinutului de ulei tinzând spre 75 %.

2. Cum se împart hibrizii de floarea - soarelui dupǎ conţinutul de acid oleic? Rǎspuns:

- soarelui dupǎ conţinutul de acid oleic? Rǎspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura ridicatǎ

Exerciţii.

Exemplu rezolvat:

1. Temperatura ridicatǎ influenţeazǎ pozitiv sau negativ acumularea de acid linoleic

sau oleic?

a)

pozitiv acumularea de acid linoleic şi oleic;

b)

negativ acumularea de acid linoleic şi oleic ;

c)

negativ acumularea de acid linoleic şi pozitiv pe cea de acid oleic;

d)

pozitiv pe cea de acid oleic şi negativ acumularea de acid linoleic;

e)

nu influenţeazǎ în nici un fel;

Rezolvare: c

De rezolvat:

9

2. Enumeraţi principalii acizi pe care îi conţine uleiul de floarea soarelui?

a) acid palmitic – 6,2 %;

b) acid stearic – 4,75 %;

c) acid linolenic – 67 %;

d) acid oleic – 19,8 %;

e) acid behenic – 0,89 %;

Rezolvare:

1.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea

Rotaţia Floarea-soarelui este una dintre speciile fitotehnice pretenţioase la rotaţie, datorită sensibilităţii la boli şi dăunători şi consumului mare de apă şi elemnte nutritive. Floarea-soarelui se va cultiva obligatoriu în asolamente de lungă durată (4 - 8 ani), în care vor predomina cerealele păioase (grâul) şi porumbul, dându-se cu prioritate soluri fertile, lutoase sau luto-nisipoase, profunde, cu capacitate ridicată de înmagazinare a apei, bogate în humus şi elemente nutritive, cu un pH = 6,3 - 8,0. Nu trebuie să revină pe acelaşi teren mai devreme de 6 ani (în cazul hibrizilor toleranţi la mană şi lupoaie, intervalul de revenire pe acelaşi teren se poate reduce la 4 - 5 ani), iar monocultura este exclusă din cauza atacului de boli (mană Plasmopara helianthi, putregaiul alb – Sclerotinia

sclerotiorum, pătarea brună Phomopsis / Diaporthe helianthi), a plantelor parazitare (lupoaie – Orobanche cumana) şi dăunătorilor (gărgăriţa /răţişoara porumbului Tanymecus dilaticolis, viermilor sârmă Agriotes sp. etc.). Creşterea ponderii florii-soarelui în structura culturilor (adică reducerea numărului de ani în care floarea-soarelui revine pe acelaşi teren) face să crească frecvenţa atacului de mană şi a altor boli şi să scadă producţia de seminţe (după C. Pintilie şi Gh. Sin, 1974, citaţi de Solovăstru Cernea, 2008). După Gh. Bălteanu, 2001, citat de V. Tabără, 2005, în cadrul asolamentului, ponderea florii-soarelui nu trebuie să depăşească 18 %. În asolament, floarea-soarelui urmează după cereale păioase, porumb, mazăre, cartof, in pentru ulei, plante furajere, porumb siloz sau masă verde. Floarea-soarelui dă rezultate bune în asolamente de 6 ani de tipul:

I.

1 – leguminoase pentru boabe; 2 – cereale; 3 – floarea-soarelui; 4 – cereale păioase; 5 – porumb; 6 – porumb .

II.

1 – leguminoase pentru boabe + in; 2 – cereale păioase; 3 – porumb; 4 - floarea-soarelui; 5 – cereale păioase; 6 – porumb .

III.

1 – leguminoase pentru boabe; 2 – cereale păioase; 3 sfeclă pentru zahăr; 4 – porumb;

5 – floarea-soarelui; 6 – cereale păioase. Se va evita amplasarea florii-soarelui lângă culturi de grâu, in, mazăre, soia etc., la care se aplică erbicidele pe bază de 2,4 D, MCPA, Bromoxinil, Bentozan sau alte erbicide la care floarea- soarelui este sensibilă (particule fine de erbicide purtate de vânt în timpul tratării acestor culturi odată ajunse pe frunzele de floarea-soarelui reduc considerabil producţia, chiar compromiţând-o total). Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui următoarele:

culturile cu boli comune: soia, fasolea, rapiţa, care sunt atacate ca şi floarea- soarelui de putregaiul alb (Sclerotina scleotiorum);

10

culturile de lucernă, sorg şi iarbă de Sudan, plante cu înrădăcinare adâncă şi care consumă - mai ales în regiunile secetoase - mari cantităţi de apă din straturile mai adânci ale solului;

cânepa şi tutunul, din cauza atacului de lupoaie;

porumbul – dacă în combaterea buruienilor din cultura acestuia s-au folosit erbicide pe bază de atrazin;

sfecla pentru zahăr, deoarece aceasta are un consum mare de apă, elemente nutritive şi are dăunători comuni cu floarea-soarelui (gărgăriţa);

cartoful şi inul, în cazul atacurilor puternice de putregai cenuşiu;

culturile mixte (porumb + fasole sau porumb + floarea-soarelui), din cauza bolilor comune;

în monoculturile în care producţia este grav afectată de atacul bolilor (mană, putregai alb, pătarea brună a tulpinilor etc.). Floarea-soarelui este o foarte bună premergătoare pentru culturile de primăvară (cereale păioase, porumb etc.), în general pentru toate culturile neafectate de boli comune, inclusiv pentru grâu, cu condiţia recoltării până la 15 septembrie, tocării şi încorporării adânci a resturilor vegetale şi aplicării unor doze ceva mai mari de îngrăşăminte cu azot.

Fertilizarea Floarea-soarelui este o mare consumatoare de elemente nutritive, producţii ridicate sub aspect cantitativ şi calitativ obţinându-se în principal printr-o fertilizare corespunzătoare cu azot, fosfor şi potasiu, iar acolo unde situaţia o impune şi prin folosirea microelementelor cu magneziu, zinc şi bor. După Ignatiev B., 1959, citat de V. Ştefan, 2008, pentru 1000 kg seminţe, la care se adaugă producţia secundară aferentă de rădăcini, tulpini şi inflorescenţe, floarea-soarelui extrage din sol 60 - 70 kg N, 25 kg P 2 O 5 şi 120 - 150 kg K 2 O. După M.Rollier (1972), citat de Al.V.Vrânceanu (1974, 2000), pentru o producţie de 1000 kg seminţe plus producţia secundară aferentă, floarea-soarelui extrage din sol 40 - 60 kg azot, 15 - 23 kg P 2 O 5 şi 75 - 120 kg K 2 O), la acestea adăugându-se 17,6 kg calciu, 11 kg magneziu, 4,7 kg sulf, 1,7 kg sodiu, 261 g fier, 55 - 155 g mangan, 42 - 99 g zinc, 15 - 19 g cupru, 65 - 135 g bor, 4- 29 g molibden şi 287 g aluminiu (Robinson, 1973, citat de Cr.Hera şi colab., 1989). Sredo G.J. şi colab. (1985), pentru aceeaşi producţie de 1000 kg seminţe plus producţia secundară aferentă au găsit un consum specific de 81 kg azot, 13 kg P 2 O 5 , 131 kg K 2 O şi 19 kg MgO (Al.V.Vrânceanu, 2000), iar V.Tabără (2005), pentru o producţie de 3000 kg seminţe plus 9000 kg tulpini, frunze şi calatidii a găsit un consum de 170 kg N, 80 kg P 2 O 5 , 260 kg K 2 O. Floarea-soarelui este aşadar foarte pretenţioasă la aprovizionarea solului cu potasiu, pretenţioasă la azot şi mijlociu de pretenţioasă la fosfor. În tabelul 1.2 (după CETIOM, citat de Al.V.Vrânceanu, 2000, Solovăstru Cernea, 2008) se prezintă consumul de elemente nutritive de către floarea-soarelui, pentru o producţie de 3500 kg/ha, exportul cu sămânţa şi partea restituită solului. În nutriţia florii-soarelui, perioada critică o reprezintă faza de răsărire, formarea primei perechi de frunze adevărate şi înflorirea (Gh. Bâlteanu, 1993, citat de V.Tabără, 2005). Până la sfârşitul înfloririi, când plantele au acumulat 69 % din substanţa uscată totală, floarea-soarelui consumă 92 % din cantitatea totală de azot, 88 % din cea de potasiu şi numai 54 % din cantitatea totală de fosfor, faza de înflorit, fiind faza de consum maxim al elementelor nutritive. În fructe se acumulează 60 % din azotul absorbit, 30 % din fosfor şi 10 % din potasiu. Azotul şi fosforul sunt transferate din frunze şi tulpină în calatidiu (în mod deosebit în fructe), iar potasiul

11

este direcţionat mai mult în tulpină şi are un flux continuu spre calatidiu, unde participă la sinteza glucidelor şi lipidelor. Azotul este deosebit de important în nutriţia florii-soarelui, deoarece atât deficitul cât şi excesul, mai ales în fazele timpurii de creştere au repercusiuni negative asupra proceselor de creştere şi dezvoltare şi implicit asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului de ulei. Insuficienţa azotului încetineşte sau opreşte creşterea plantelor, internodiile tulpinii se alungesc dar rămân subţiri, cu frunze puţine şi cu suprafaţă de asimilaţie redusă, cele de la bază se usucă şi cad prematur, calatidiile rămân mici, conţinutul în ulei al seminţelor este redus. Excesul de azot determină manifestări diferite, în funcţie de faza de vegetaţie, când se înregistrează. În primele 4 - 5 săptămâni de vegetaţie, excesul de azot duce la îngălbenirea şi piticirea plantelor (plantele acumulează azot în cantităţi mari, ce nu poate fi transformat în totalitate în azot organic, rămânând sub formă minerală, care este toxic). După această perioadă, excesul de azot determină o creştere luxuriantă a tulpinilor şi frunzelor în detrimentul producţiei de seminţe, prelungirea perioadei de vegetaţie a plantelor, mărirea sensibilităţii plantelor la secetă, boli şi cădere, scăderea procentului de ulei din seminţe. Dozele de îngrăşăminte cu azot pentru floarea-soarelui se stabilesc în funcţie de indicele de azot (I : N) şi recolta estimată tab.1.2 (după Cr.Hera şi Z. Borlan, 1980, citaţi de Solovăstru Cernea,

2008).

Tabelul 1.2 Dozele de azot (kg/ha s.a.) la floarea-soarelui în funcţie de indicele de azot (I : N) şi producţia estimată (Re)

Recolta

 

Indicele de azot

 

estimată

             

(kg/ha)

1,5

2,0

2,5

3,0

3,5

4,0

4,5

2500

94

85

80

77

79

72

71

3000

107

98

93

89

87

85

84

3500

117

111

103

100

97

95

94

Doza de îngrăşăminte cu azot se poate calcula, ţinând seama de factorii amintiţi anterior şi cu următoarea formulă (Aglae Mogârzan, 2004):

DN kg/ha = R p x

C SN x C IN + N RV – N G ± N pp ± N RA , în care:

DN = doza de azot (kg/ha);

R p

C SN = consumul specific al N-ului kg/1t seminţe; C IN = corecţia în funcţie de conţinutul solului în humus (coeficientul indicelui de azot);

N RV = corecţie, în funcţie de resturile vegetale;

N G

N pp = corecţia dozei de azot în funcţie de planta premergătoare;

N RA = corecţia dozei de azot în funcţie de rezervele de apă:

= recolta planificată (t/ha);

= corecţie în funcţie de doza de gunoi aplicată;

12

IN = indicele de azot; S b = suma bazelor schimbabile; A h = aciditatea hidrolitică

Sb

IN = % humus Sb

× Ah

În funcţie de valorile IN, corecţia se va face astfel:

Valorile IN

< 1

1-2

2-3

3-4

> 4

Coeficient

de

1,2

1,15

1

0,9

0,8

corecţie

Pentru fiecare tonă de resturi vegetale încorporate se adaugă 7 - 8 kg azot. Pentru fiecare tonă de gunoi de grajd se scad 2 kg N, dacă gunoiul s-a aplicat direct florii-soarelui, 1 kg când s-a aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg/t gunoi, aplicat antepremergătoarelor (Al.V.Vrânceanu, 1974, citat de Aglae Mogârzan, 2004). Corecţia dozei de azot în funcţie de planta premergătoare se face astfel :

după leguminoase, cereale de toamnă şi primăvară, cartof timpuriu şi in nu se modifică doza;

se adaugă 10 kg după porumb;

se adaugă 15 kg după cartoful de toamnă;

Corecţia dozei de azot în funcţie de rezerva de apă:

dacă în intervalul octombrie – martie s-au realizat precipitaţii la nivelul mediei multianuale, doza de azot rămâne nemodificată;

dacă precipitaţiile se prognozează a fi în exces, pentru fiecare 10 mm în plus se adaugă 4- 5 kg N/ha;

dacă se prognozează deficit de precipitaţii, pentru fiecare 10 mm în minus se scad din doză 3 - 4 kg N. La floarea-soarelui se pot folosi toate formele de îngrăşăminte chimice simple sau complexe cu azot. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot la floarea-soarelui suscită păreri diferite. Unii cercetători recomandă aplicarea fracţionată a dozei de azot, jumătate din doză la pregătirea patului germinativ, cealaltă jumătate la prima sau a doua praşilă mecanică. Alţii consideră mai utilă pentru floarea-soarelui, aplicarea dozei de azot în trei fracţiuni: la pregătirea patului germinativ, la semănat (cu semănătoarea SPC - 6 prevăzută cu echipament pentru îngrăşăminte) şi concomitent cu praşilele. O altă grupă de cercetători consideră mai eficient fracţionarea dozei de azot în două fracţiuni, jumătate din doză aplicată toamna, cealaltă jumătate din doză aplicată primăvara, odată cu semănatul. De regulă (putem lua aceasta ca o concluzie) în zonele unde se cultivă floarea-soarelui, îngrăşămintele cu azot se vor aplica fracţionat, jumătate din doză, primăvara sub lucrările de pregătire a patului germinativ, iar restul dozei, odată cu primele praşile mecanice, dar nu mai târziu de prima decadă a lunii iunie, utilizând în mod frecvent, în funcţie de factorii menţionaţi anterior, 60 - 110 kg/ha azot s.a. Fosforul joacă un rol important în dezvoltarea plantelor, fiind componentul principal al acizilor nucleici, fosfolipidelor, fosfoproteinelor şi a multor enzime implicate în sinteza şi vehicularea glucidelor şi în metabolismul lipidelor. În raport optim cu azotul echilibrează creşterea vegetativă

13

şi generativă, stimulând fructificarea şi producţia de seminţe, influenţează favorabil procentul de ulei în seminţe şi sporeşte rezistenţa plantei la boli şi secetă. Insuficienţa fosforului dereglează creşterea plantelor, acestea crescând slab, pe frunze apar pete necrotice, internervuriene sub formă de cercuri concentrice, dispersate către vârful frunzelor, simptome ce se aseamănă cu atacul de alternarioză şi de septorioză. De asemenea, carenţa de fosfor dereglează formarea şi umplerea seminţelor, achenele rămân mici, cu procent mare de coji, conţinut ridicat în fitină şi scăzut în ulei, maturarea lor întârziind în final nepermis de mult. Excesul de fosfor nu s-a manifestat prin efecte negative asupra plantelor de floarea-soarelui. Intensitatea maximă a absorbției fosforului este localizată la începutul diferenţierii primordiilor inflorescenţei până la înflorirea maximă, interval în care se consumă 60 - 70 % din necesarul total de fosfor şi este favorizată de prezenţa în mediu nutritiv a cationilor de K, Mg şi Ca şi a anionilor de N şi S (Rollier, 1972, citat de V.Ştefan). Floarea soarelui are cerinţe mari în ce priveşte fosforul, reacţionând pozitiv la fertilizarea cu fosfor pe toate solurile din ţara noastă. Solul pe care se amplasează culturile de floarea-soarelui trebuie să conţină minimum 50 ppm, în funcţie de aprovizionarea solului cu acest element şi de producţia estimată stabilindu-se dozele de îngrăşăminte cu fosfor, tab.1.3 (Cr.Hera şi colab.,1980, citat de Solovăstru Cernea, 2008).

Tabelul 1.3

Dozele de fosfor la floarea-soarelui în funcţie de conţinutul solului în fosfor mobil (ppm) şi producţia estimată

Producţia

 

Fosfor mobil (ppm)

 

(kg/ha)

15

20

25

30

35

40

45

50

2000

89

67

57

46

37

29

20

-

3000

124

114

103

93

84

76

67

60

3500

146

135

124

114

105

97

89

81

Doza de fosfor (kg/ha s.a.) se poate calcula şi cu următoarea formulă (Aglae Mogârzan, 2004):

P 2 O 5 (kg/ha) = R p ×C sp ×C p - P G , în care :

R p = recolta planificată (t/ha); C sp = consumul specific al fosforului (kg/1t); C p = coeficientul de corecţie în funcţie de aprovizionarea solului în fosfor mobil; P G = corecţia dozei în funcţie de doza de gunoi de grajd aplicată

Valorile coeficientului de corecţie în funcţie de conţinutul solului în fosfor mobil:

Conţinutul solului în fosfor mobil

< 2

2,01-4

4,01-8

8,01-

>16

16

Valorile C p

2

1,75

1,5

1,15

1

Corecţia dozei de fosfor în funcţie de cantitatea de gunoi aplicată se face în general, scăzând 1- 1,15 kg fosfor pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicată plantei premergătoare. Când nu se cunosc valorile pH-ului şi a conţinutului solului în fosfor mobil (nu există cartare agrochimică) se vor aplica doze orientative, în funcţie de fertilitatea solului şi aprovizionarea cu

14

apă, respectiv 80 - 90 kg P 2 O 5 /ha, pe solurile sărace, 70 - 80 kg P 2 O 5 /ha, pe solurile cu fertilitate mijlocie, 40 - 60 kg P 2 O 5 /ha pe solurile fertile. Pe terenurile irigate, aceste doze se măresc cu 15 kg P 2 O 5 /ha. La floarea-soarelui se pot folosi toate tipurile de îngrăşăminte fosfatice, simple şi complexe.Cu privire le epoca de aplicarea a îngrăşămintelor cu fosfor, cele simple sunt împrăştiate uniform şi se încorporează odată cu arătura de bază, vara sau toamna, iar cele complexe care conţin NP sau NPK, în diferite raporturi se aplică la pregătirea patului germinativ sau localizate, lateral de rânduri, la 4 - 5 cm şi 10 cm sub sămânţă, odată cu semănatul sau concomitent cu praşilele mecanice, folosind în felul acesta doze mult mai mici şi obţinând sporuri semnificative comparativ cu aplicarea acestora prin împrăştiere. De regulă, pentru majoritatea zonelor de cultură a florii-soarelui din România, dozele recomandate oscilează între 60 - 100 kg P 2 O 5 /ha şi se aplică sub lucrările de bază ale solului, vara sau toamna şi numai în cazuri excepţionale, la pregătirea patului germinativ sau localizat sub formă de îngrăşăminte complexe. Potasiul este consumat în cantităţi mari de către floarea-soarelui, chiar din forme greu solubile, dar va fi restituit solului în procent de 80 - 90 %, împreună cu resturile vegetale rămase după recoltare. El stimulează activitatea fotosintetică, metabolismul şi migrarea glucidelor, condiţionează echilibrul dintre azotul proteic şi cel solubil, influenţează pozitiv reacţiile de sinteză ale amidelor, procesele de fosforilare şi fotoreducere. Măreşte presiunea osmotică şi capacitatea de reţinere a apei în celule, măreşte rezistenţa plantelor la secetă (prin reducerea transpiraţiei), la cădere şi boli şi măreşte evident conţinutul seminţelor în ulei. Insuficienţa potasiului se manifestă prin blocarea creşterii, plantele afectate rămân cu internodiile scurte (mult mai scurte decât la insuficienţa azotului sau fosforului), plantele sunt mici, cu frunze apropiate între ele (aspect de tufă), frunzele se îngălbenesc, apar pete necrotice, care se extind de la vârf şi margini către mijlocul frunzei. Excesul de potasiu nu produce dereglări în dezvoltarea plantelor. Intensitatea maximă de absorbţie a potasiului are loc la înflorire, când plantele de floarea-soarelui absorb 75 % din totalul de potasiu. Prezenţa unei cantităţi mari de Ca 2+ în sol frânează absorbţia potasiului. Îngrăşămintele cu potasiu au rol important în procesele de transfer al asimilaţiilor şi produşilor de sinteză în plante, de la frunze la fruct. Dozele de potasiu (după Cr.Hera şi colab., 1989, citaţi de Aglae Mogârzan, 2004) se calculează astfel:

K 2 O (kg/ha) = R p ×C Sk – 0,7 × K s – K G

, în care:

R p = recolta planificată; C Sk = consumul specific al potasiului; 0,7 = coeficientul de acţiune al potasiului din sol; K s = potasiul schimbabil existent în sol (K-mg/100g sol); K G = corecţia în funcţie de gunoiul aplicat. Dacă se aplică gunoi de grajd semifermentat sau proaspăt, pentru fiecare tonă de gunoi de grajd se scad între 1 şi 3 kg (s-a aplicat direct florii-soarelui se scad 2 - 3 kg K 2 O /t gunoi grajd, s-a aplicat plantei premergătoare se scad 1 - 1,5 kg K 2 O /t gunoi grajd, s-a aplicat antepremergătoarei se scad 0,5 - 1 kg K 2 O /t gunoi grajd). La cernoziomuri şi pe alte soluri fertile bine aprovizionate cu acest element (>17mg K 2 O /100g sol uscat), reacţia florii-soarelui la fertilizarea cu potasiu este mai puţin evidentă. Totuşi, la nivelul natural de aprovizionare a solului cu potasiu mobil, în ţara noastră producţiile de floarea- soarelui nu pot depăşi 1500 kg/ha (V. Tabără, 2005).

15

În asemenea condiţii, pe solurile brune, podzolite şi podzolice, cu mai puţin de 15 mg K 2 O /100g sol uscat, în mod obligatoriu la culturile irigate, pe solurile foarte bogate în calciu şi pe terenurile fertilizate cu doze mari de azot (în vederea prevenirii frângerii), fertilizarea cu potasiu este necesară în doze de 60 - 80 kg s.a. De regulă, dozele de potasiu la floarea-soarelui se stabilesc în funcţie de conţinutul solului în potasiu mobil şi acolo unde situaţia o impune oscilează între 40 şi 80 kg/ha K 2 O. Potasiul se va aplica toamna şi se va încorpora sub arătura de bază (îngrăşămintele simple, sarea potasică sau clorura de potasiu), împreună cu cele de azot şi fosfor, primăvara la pregătirea patului germinativ sau odată cu semănatul pe rând (îngrăşămintele complexe).

Calciul, la fel ca şi potasiul realizează un echilibru între azotul solubil şi cel proteic influenţează sinteza substanţelor pectice şi formarea membranelor celulare în meristeme, asigură permeabilitatea acestora. De la răsărire până la înflorire se absoarbe 65 - 70 % din total calciu, acesta acumulându-se mai mult în frunze. Magneziul se găseşte în moleculele de clorofilă şi activează unele sisteme enzimatice, condiţionând direct productivitatea fotosintezei. Molibdenul, fierul, cuprul, magneziul şi manganul participă la metabolizarea azotului şi reducerea nitraţilor. Insuficienţa zincului determină scăderea nivelului auxinelor libere şi legate şi măreşte conţinutul inhibitorilor endogeni. Insuficienţa borului influenţează negativ translocarea asimilatelor în plante, reduce conţinutul de acizi nucleici din frunze, blocând formarea nucleotidelor. Insuficienţa şi excesul de bor are repercursiuni nefavorabile asupra metabolismului fosforului (Al.V.Vrânceanu, 2000, citat de Aglae Mogârzan, 2004). Dozele de îngrăşăminte ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc în funcţie de producţia estimată a se obţine, consumul specific, fertilitatea naturală a solului, planta premergătoare, rezerva de apă în primăvară, la începutul vegetaţiei, particularităţile de nutriţie ale florii-soarelui, raportul: parte vegetativă parte generativă (de exemplu o fertilizare abundentă cu azot favorizează creşterea părţilor vegetative ale plantei în detrimentul părţii generative şi a conţinutului de ulei), etc.

Gunoiul de grajd aduce sporuri însemnate de producţie, chiar şi atunci când se aplică culturilor premergătoare. El pune la dispoziţia florii-soarelui elemente nutritive uşor solubile, pe întreaga perioadă de vegetaţie. Gunoiul de grajd poate fi valorificat de floarea-soarelui chiar la 2 - 3 ani de la aplicare. Se va administra în doze de 20 - 30 t/ha, prin împrăştiere uniformă pe toată suprafaţa solului, încorporat ulterior sub arătura de bază. La floarea-soarelui se poate face în timpul vegetaţiei şi fertilizarea foliară, 1 - 2 stropiri, cu POLYFEED = 6 - 10 kg/ha/tratament, NAP = 5 - 10 kg/ha/tratament sau MAGNISAL = 5 kg/ha/tratament. Aceasta se poate aplica concomitent cu tratamentele împotriva bolilor, influenţând pozitiv atât producţia cât şi conţinutul de ulei.

Lucrările solului Floarea-soarelui este o plantă cu cerinţe ridicate faţă de lucrările solului. Fiind o plantă cu înrădăcinare profundă necesită un sol afânat în profunzime, fără hardpan şi fără bulgări la suprafaţă, structurat, cu o porozitate bună, fără buruieni, mărunţit şi nivelat, bine aprovizionat cu apă şi elemente nutritive, care să permită aplicarea erbicidelor, un semănat de precizie şi implicit o răsărire rapidă şi uniformă. Pregătirea terenului în vederea semănatului se realizează printr-un

16

complex de lucrări ale solului în cadrul unui asolament bine organizat, la alegerea sistemului de lucrări ale solului avându-se în vedere reducerea cât mai mult posibil a gradului de compactare a solului. Lucrările solului încep imediat după eliberarea terenului de plantele premergătoare, la floarea-soarelui acestea fiind, în succesiune dezmiriştirea (discuirea prealabilă, dacă situaţia o impune), arătura, pregătirea propriu-zisă a patului germinativ. Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare (dacă s-a făcut dezmiriştirea, la cca. 2 - 3 săptămâni după aceasta), vara sau toamna, cât mai devreme posibil, pentru a favoriza procesele de acumulare a azotului în sol. Arătura este definită de momentul când se execută şi de adâncimea pe care se mobilizează solul. Floarea-soarelui nu se seamănă în arătură de primăvară, deoarece pierderile de recoltă scad cu 300 - 500 kg/ha, iar consumul de combustibil necesar lucrării solului este cu 11,2 litri /ha mai ridicat în cazul arăturii de primăvară (Picu, 1984, Sin Gh. şi colab. 1986, citaţi de V.Ştefan, 2008). Adâncimea arăturii pentru floarea-soarelui se execută în funcţie de tipul de sol (20 - 25 cm pe solurile normale, 25 - 30 cm pe solurile compacte, pe solurile uşoare sau pe cele cu strat arabil subţire efectuându-se pe adâncimea stratului de sol). Pregătirea patului germinativ se efectuează primăvara, imediat înainte de semănat, prin lucrări care au ca deziderat realizarea unui sol fără buruieni, nivelat şi aşezat, mărunţit până la adâncimea de aşezare a seminţelor şi care să conserve apa în stratul superficial de sol. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se va face perpendicular sau oblic pe direcţia de semănat, pentru a evita în felul acesta îmburuienarea terenului înaintea răsăririi culturii şi totodată pentru a încorpora în sol erbicidele specifice.

Sămânţa şi semănatul Sămânţa de floarea-soarelui destinată semănatului trebuie să fie din anul precedent, să fie certificată F 1 (în cazul hibrizilor), să aparţină unor categorii biologice superioare (în cazul soiurilor) şi să îndeplinească condiţiile de calitate prevăzute de standardele STAS în vigoare (seminţe mari, cu MMB 50 - 80 g, puritatea minimă 98 %, germinație minimă 85 %), să fie uniformă, sănătoasă, să nu conţină seminţe seci sau sparte, scleroţi de Sclerotinia, seminţe de lupoaie şi de alte buruieni, iar umiditatea să nu depăşească 10 -11 %. Tratarea seminţelor de floarea-soarelui înainte de semănat contra bolilor şi dăunătorilor este obligatorie. Pentru combaterea diferitelor şi foarte periculoaselor boli produse de un complex de

agenţi patogeni, cum ar fi Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb), Plasmophara helianthi (mana florii-soarelui), Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu) etc., se vor folosi hibrizi rezistenţi, măsuri agrotehnice efciente şi tratamente chimice preventive la sămânţă, după cum urmează:

- împotriva atacului de putregaiul alb şi cenuşiu, seminţele se tratează semiumed (7 -10 l apă/ t sămânţă) cu unul din produsele: Sumilex 50 WP (1 kg/t), Rovral PU 50 % (2 kg/t), Vitavax Neutral (3 l/t) sau alte produse omologate; - când cultura de floarea-soarelui urmează după porumb, pentru combaterea gărgăriţei frunzelor sau împotriva viermilor sârmă se folosesc produse avizate, cum ar fi insecticidele Dalila – 10 l/t sămânţă, Semafor 20 ST 3,5 kg/t sămânţă, etc. Epoca de semănat. Momentul optim pentru semănatul florii-soarelui este atunci, când dimineaţa la orele 8, în sol, la adâncimea de semănat se realizează, mai multe zile consecutiv, temperatura de 7 - 8° C cu tendinţă de creştere. Orientativ, calendaristic se eşalonează între ultimele zile ale lunii martie şi mijlocul lunii aprilie (25 martie - 15 - 20 aprilie). Desimea de semănat influenţează puternic producţia şi se diferenţiază în funcţie de hibridul cultivat, tipul de cultură (irigat sau neirigat), rezerva de apă la începutul vegetaţiei, rezerva de elemente nutritive din sol etc. Pentru a realiza desimi la nivel optim, sămânţa de floarea-soarelui

17

destinată semănatului trebuie să fie uniformă ca mărime şi greutate, iar semănătorile performante şi reglate corespunzător. În general pentru ţara noastră, pe terenuri neirigate se asigură la recoltare, desimea de 40 - 50 000 plante /ha (40 - 50 000 plante recoltabile /ha pentru hibrizii cu talia mare de 1,70 m şi 45 - 50 000 plante recoltabile /ha la hibrizii cu talia mai mică de 1,70 m). Pe terenuri irigate, desimea optimă a hibrizilor cu port obişnuit este de 45 - 55000 plante recoltabile /ha, iar la cei cu talie redusă, de 55 - 60000 plante recoltabile /ha. Pentru realizarea acestor desimi se seamănă cu 10 - 15 % mai multe seminţe faţă de desimea de recoltare. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar, corespunzătoare desimii optime şi în funcţie de valoarea culturală a seminţei (puritate şi germinaţie) şi respectiv greutatea a 1000 de boabe (MMB), oscilează între 3,5 - 5 kg/ha. Distanţa de semănat între rânduri, în condiţii de cultură neirigată sau irigată prin aspersiune şi corespunzătoare dotării tehnice a sistemei de maşini pentru întreţinere şi recoltare este generalizată la 70 cm. În cazul irigării prin brazde, distanţa de semănat între rânduri este de 80 cm. Distanţa de semănat între rânduri de 45 - 105 cm la aceeaşi desime nu influenţează nivelul producţiei (Gh.Sin, 1981, citat de V.Tabără, 2004). Adâncimea de semănat se diferenţiază în funcţie de umiditatea din sol, textura solului şi calitatea patului germinativ, momentul semănatului faţă de epoca optimă, caliatatea materialului biologic utilizat, limitele de variaţie fiind între 4 - 8 cm. Pe solurile cu textură mai grea şi cu umiditate la nivel optim, când seminţele destinate semănatului au capacitatea germinativă situată la limita inferioară (85 %) şi când semănatul se declanşează la începutul perioadei de semănat se seamănă la o adâncime mai mică. La o adâncime mai mare se seamănă, când se apropie sfârşitul perioadei optime de semănat, solurile au textură uşoară sau mijlocie, stratul de sol de la suprafaţă este uscat, iar sămânţa are indici de calitate foarte buni. Semănatul florii-soarelui se realizează cu semănători de precizie în cuiburi, SPC - 4, SPC - 6, SPC - 8, SPC - 12, SERO 6 (8), viteza optimă de semănat fiind de 5 - 6 km/h. În toate condiţiile este bine ca, sămânţa să fie plasată, prin semănat, la nivelul dintre stratul de sol afânat şi mai zvântat şi cel aşezat şi umed.

Lucrările de îngrijire Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor precum şi irigarea şi polenizarea constituie principalele lucrări de îngrijire în cultura de floarea-soarelui. Combaterea buruienilor este o lucrare de mare importanţă, floarea-soarelui fiind foarte sensibilă la îmburuienare până în stadiul de 5 perechi de frunze (3 - 5 săptămâni de la răsărire) şi spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. De aceea trebuie luat în calcul combaterea integrată a buruienilor, care se realizează prin respectarea rotaţiei culturilor, a calităţii (uniformitate şi încorporarea resturilor vegetale) şi epocii de executare a arăturilor, a respectării perioadei şi desimii de semănat, prin praşile mecanice şi manuale şi prin aplicarea erbicidelor. Lucrările de bază în combaterea buruienilor din culturile de floarea-soarelui sunt prăşitul şi erbicidarea. Prăşitul Efectuarea praşilelor mecanice şi manuale au printre altele şi rolul de a completa acţiunea erbicidelor, acolo unde buruienile nu sunt distruse în totalitate de acestea şi de a îmbunătăţi structura solului şi a favoriza dezvoltarea tinerelor plante. Sunt recomandate 2 - 3 praşile mecanice între rândurile de plante şi 1 - 2 praşile manuale pe rând, la adâncimea de 6 - 10 cm. Prima praşilă mecanică se execută foarte devreme, atunci când se văd bine rândurile cu plante (la

18

apariţia primei perechi de frunze), la adâncimea de 4 - 6 cm, respectându-se zona de protecţie laterală faţă de rând, de 8 - 10 cm şi cu o viteză a agregatului de 3 - 5 km /h. Cu cât prima praşilă se face mai devreme, cu atât efectul acesteia asupra plantelor este mai bun. Următoarele praşile mecanice (praşilele 2 şi 3) se execută la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de gradul de tasare a solului şi de apariţie a buruienilor, la adâncimea de 6 - 8 cm, mărindu-se zona de protecţie laterală faţă de rând, la 14 - 15 cm şi cu o viteză de 7 - 8 km /h. Ultimul prăşit se efectuează la înălţimea plantelor de 60 - 70 cm, întârzierea efectuării acestei lucrări făcând imposibilă intrarea în lan cu cultivatorul (bara cultivatorului atinge vârful plantelor şi le rupe). Combaterea chimică a buruienilor Erbicidarea constituie principala cale de combatere a buruienilor din cultura de floarea-soarelui. Erbicidele se pot aplica pe toată suprafaţa concomitent cu lucrările de pregătire a patului germinativ, în benzi – concomitent cu semănatul sau în benzi în timpul vegetaţiei. Alegerea erbicidelor şi a asociaţiilor de erbicide depinde de la caz la caz, de buruienile prezente în terenul în care se cultivă floarea-soarelui. Concomitent cu pregătirea patului germinativ, pe întreaga suprafaţă de teren, se poate aplica unul din produsele: Triflurom 3-4 l/ha, Mecloran 35 EC 8-12 l/ha, Diizocab 80 6-10 l/ha, Frontier 25 EC 4-6 l/ha, Stomp EC 4-5 l/ha, Racer 25 EC 4-6 l/ha, Guardian 2 l/ha, Trifsan 48 1,75-2,5 l/ha, Eflurin 3,5-5 l/ha, Digermin 3,5-5 l/ha etc. Erbicidele volatilice antigramineice: Treflan, Triflurom, Diizocab, Trifsan 48, Triflurex, Eflurin, Digermin, etc., se vor aplica la pregătirea patului germinativ (PPI) prin încorporare imediată în sol, la 8 - 10 cm adâncime cu discul + grapa cu colţi reglabili. Solul trebuie să fie reavăn, bine mărunţit şi fără resturi vegetale. Erbicidele nevolatile antigramineice ca: Dual, Mecloran, Guardian, Frontier, Harness, Relay, Stomp, etc., se pot aplica preemergent, imediat după semănat, în zonele umede sau în condiţii de irigare sau PPI (prin încorporare superficială, la 2 - 4 cm) în zonele secetoase. Dozele de erbicide, spre limita inferioară sau superioară a intervalului, depind de conţinutul solului în humus. Concomitent cu semănatul, în benzi, erbicidarea se poate face folosind unul din produsele: Igran 50, Afalon, Aresin, Cosatrin, Linurex 50 WP, în doză de 1 - 2,5 kg/ha. Imediat după semănat (preemergent, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sensibile: Amaranthus, Chenopodium, Solanum, Matricaria, Sinapis, etc.) se poate aplica unul din erbicidele Modown 1 - 1,5 l/ha, Racer 2 - 3 l/ha, în doze diferite în funcţie de sol. Pe vegetaţie (când plantele de floarea-soarelui au 4 - 6 frunze, iar buruienile graminee anuale au 2 - 4 frunze înainte de înfrăţire), pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene, inclusiv Sorghum halepense din rizomi se recomandă erbicidele: Agil 0,8 - 1,5 l/ha, Galant Super 1 l/ha, Fusilade Super 1,5 - 2 l/ha, Select 0,6 - 2 l/ha, Focus ultra 3 - 4 l/ha etc., iar împotriva dicotiledonatelor anuale (când acestea au 2 - 4 frunze) poate fi folosit Modown (împotriva speciilor: Amaranthus, Chenopodium, Sinapis, Raphanus, Matricaria, Galinsoga, Solanum, Abutilon, etc.,). Pentru combaterea costreiului din rizomi, erbicidele enumerate anterior precum şi alte erbicide (Verdict, Aramo, Tiger, Daclofop, etc.,) se aplică în doze mărite în funcţie de gradul de infestare şi înălţimea costreiului (15 - 25 cm). După tratament se interzice efectuarea praşilelor pentru a nu se întrerupe translocarea erbicidului în rizomi. Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o altă lucrare de îngrijire, care contribuie la obţinerea unor producţii ridicate la floarea-soarelui şi căreia trebuie să i se acorde o atenţie deosebită. Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor trebuie privită ca şi combaterea buruienilor tot sub aspect complex, prin cultivarea hibrizilor toleranţi, tratarea seminţelor înainte de semănat, pentru prevenirea atacului de mană şi putregai, respectiv rotaţiei culturii (să revină pe acelaşi teren după

19

6 ani), evitarea fertilizării unilaterale şi cu doze mari de azot, semănatul în epoca optimă, respectarea desimii optime, combaterea buruienilor, tratamente în vegetaţie etc. Principalele boli care produc pagube mari în lanurile de floarea-soarelui sunt:

mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi (Farl.) Berl. et de Toni);

putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de By);

putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea);

pătarea

brună

şi

necrozarea

tulpinilor

(Phomopsis

helianthi

Muntcvetk.,

Muhaly et Rtr);

înnegrirea tulpinilor (Phoma oleracea var. helianthi tuberosi Sacc.)

putrezirea rădăcinii şi tulpinii (Sclerotium bataticola Tamb.);

alternarioza (produsă de Alternaria spp.).

Dacă tratamentele efectuate la sămânţă au fost ineficace, în vegetaţie se vor efectua tratamente cu Rovral 500 SC în doză de 1 l/ha, Fundazol 50 WP în doză de 1,5 kg/ha, Impact 125 SC în doză de 1,5 l/ha, Impact 25 – 0,75 l/ha, Trifmine 30 WP – 1 kg/ha, etc., efectuându-se două tratamente preventive pentru Phomopsis, primul tratment la 6 - 8 perechi de frunze, iar al doilea de la formarea butonului floral până la apariţia florii ligulate. În parcelele cu atac puternic de putregai alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi putregai cenuşiu (Botrytis cinerea) pe calatidii, în cursul vegetaţiei se recomandă două tratamente la avertizare, primul în intervalul de la diferenţierea calatidiului până la apariţia florilor ligulate, iar al doilea la 10 - 15 zile după sfârşitul înfloritului, cu Topsin M 70 – 1,5 kg/ha, Bavistin – 1,5 kg/ha, Rovral TS – 2,5 kg/ha, Prosaro 250 EC – 1 l/ha, Alizee – 1 kg/ha, etc. Dintre dăunătorii florii-soarelui, cei care produc pagubele cele mai însemnate sunt răţişoara porumbului (Tanymecus dilaticollis), viermii sârmă (Agriotes spp.) şi afidele, aceştia atacând încă de la începutul vegetaţiei, chiar din faza de plantulă, diminuând desimea culturii şi producţia de seminţe. Atacul acestor dăunători poate fi prevenit printr-o rotaţie corectă a culturii de floarea- soarelui, prin tratamente la sămânţă, iar dacă situaţia o impune, pentru combaterea viermilor sârmă se vor face tratamente la sol cu Sinolintox 10G – 20 kg/ha, Marshal 1,5 D – 10 - 15 kg/ha aplicate pe rând, odată cu semănatul, respectiv Actara 25 WG – 0,1 kg/ha, Marshal 25 EC – 2 l/ha, aplicate după răsărirea florii-soarelui, pentru combaterea răţişoarei şi afidelor. Polenizarea suplimentară a florii-soarelui prin amplasarea de familii de albine (2 - 3 stupi/ha) înainte de înflorire aduce importante sporuri de producţie de cca 400 - 600 kg/ha, prin reducerea numărului de seminţe seci din inflorescenţă, realizându-se de asemenea şi cca 30 - 50 kg/ha miere de albine de foarte bună calitate (culoare galbenă, miros specific şi gust dulce delicat, cu acţiune hipolipermiantă (scade nivelul lipidelor sanguine), antiarteriosclerotică. Irigarea. Deşi este o plantă rezistentă la secetă, floarea-soarelui reacționează la irigare prin importante sporuri de producţie, irigarea influenţând pozitiv atât cantitatea cât şi calitatea recoltei. Consumul cel mai mare de apă (faza critică) se înregistrează la floarea-soarelui în perioada de la apariţia inflorescenţei până la formarea seminţelor, când se poate ridica la 5 mm/zi şi chiar mai mult. Calendaristic, floarea-soarelui se găseşte în faza critică pentru apă pe tot parcursul lunii iulie şi prima decadă din august. În condiţii de irigare se recomandă ca umiditatea solului pe terenul respectiv să nu scadă sub nivelul de 50 % din IUA, pe adâncimea de 80 cm. Se aplică 2 - 3 udări cu norme de 400 - 800 m 3 /ha, la un timp de revenire de 7 - 14 zile, fazele critice pentru apă ale plantei fiind între formarea capitulului şi începutul înfloritului. Se va evita irigarea prin aspersiune a florii-soarelui în timpul înfloririi, deoarece spală polenul şi împiedică zborul insectelor.

20

Fertilizarea foliară – ca lucrare de îngrijire a florii-soarelui este necesară în general pentru a corecta carenţele de macro şi microelemente, respectiv dezechilibrele de nutriţie, ca urmare a blocării de către anumiţi factori a unor elemente fertilizante (fosfor, potasiu, bor, molibden etc.). Fertilizarea foliară se poate face cu unul din produsele: Crompax – 0,5-2 l/ha, Kristalon – 1 % în 500 l apă/ha, Nitrofoksa foliar – 2-5 kg/ha (se vor face 2 - 3 tratamente la intervale de 10 -14 zile), Top Crop – 1000 ml/ha/tratament. Fertilizarea foliară extraradiculară influenţează producţia şi calitatea florii-soarelui (V.Tabără, 2005).

Recoltarea. Stabilirea momentului optim de recoltare a florii-soarelui prezintă importanţă deosebită, acesta fiind legat de maturitatea calatidiului şi umiditatea seminţelor. Momentul declanşării recoltării poate influenţa producţia, uscarea şi treieratul, respectiv calitatea seminţelor de floarea-soarelui. Floarea-soarelui se poate recolta manual sau mecanizat, direct cu combina din lan. Recoltarea mecanizată se face cu combina direct din lan la maturitatea tehnologică a seminţelor, atunci când 70 - 85 % din calatidii au culoare brună, umiditatea seminţelor este de 12 - 14 % şi se încheie, când umiditatea acestora ajunge la 10 - 11 %. Viteza optimă de lucru la care se înregistrează pierderi minime prin scuturare, este de 3 - 5 km/h. La combina cu care se recoltează floarea-soarelui se vor efectua reglaje şi adaptări specifice pentru a se evita pierderile seminţei:

montarea echipamentului de recoltat floarea-soarelui (2,1 RIFS-O sau RIFS - 6M, recoltându-se şi plantele căzute);

reglarea corespunzătoare a echipamentului şi a cabinei în funcţie de starea lanului (înălţimea de tăiere va fi de 50 - 100 cm în lanurile cu plante necăzute şi 25 - 50 cm în lanurile cu plante căzute, turaţia bătătorului va fi de 400 - 600 ture/minut, distanţa dintre bătător şi contrabătător va fi de 25 - 30 mm la intrare şi 15 - 20 mm la ieşire);

sitele de la curăţirea I vor avea orificiile de 12 - 16 mm, iar cele de la curăţirea II a de 14 - 20 mm în partea superioară şi 2 - 3 mm în partea inferioară;

se vor monta sitele pentru floarea-soarelui şi scutul de protecţie sub ventilatorul principal;

curentul de aer al ventilatorului va fi atent reglat şi dirijat spre faţa combinei astfel

încât să fie eliminate seminţele seci şi resturile de flori, dar fără a fi antrenate în pleavă şi seminţe pline. La recoltarea mecanizată a florii-soarelui se recomandă ca, pierderile de seminţe să nu fie mai mari de 2 %, procentul de seminţe sparte să nu depăşească 5 %, iar puritatea seminţelor să fie mai mare de 97 %. Calendaristic, în ţara noastră, în anii normali din punct de vedere climatic, recoltarea florii- soarelui trebuie încheiată până la 10 septembrie în sud şi 15 septembrie în restul ţării. Întârzierea recoltatului florii-soarelui determină pierderi mari de producţie, din cauza căderii plantelor, atacului păsărilor, scuturării seminţelor, decojirii seminţelor la treierat ,etc. În cazul recoltării prea timpurii a florii-soarelui, creşte pericolul deprecierii recoltei datorită umidităţii ridicate, iar cheltuielile cu condiţionarea şi uscarea seminţelor sunt foarte mari. Când maturizarea calatidiilor este neuniformă şi întârziată – mai ales în cazul hibrizilor tardivi sau când recolta este ameninţată de atacul de putregai se recomandă desicarea culturii, cu Reglone forte (diquat 150 g/l), în doză de 1 - 3 l/ha, Glyfogan 480 SC (glifosat 480 g/l), în doză de 2 - 3 l/ha sau Havarde 25 F – 500 g/ha, atunci când 50 % din plante au calatidiile galbene şi s- au uscat florile ligulate (V.Tabără, 2005).

21

Recoltarea florii-soarelui poate începe în acest caz la cca 9 - 12 zile de la tratament, interval în care plantele se usucă, iar seminţele ajung la cca 13 % umiditate. Producţii. Floarea-soarelui are un potenţial de producţie ridicat, în condiţiile ţării noastre realizându-se producţii ce oscilează între 1500 şi 4500 kg/ha, putându-se realiza frecvent peste 2500 kg/ha în cultură neirigată şi peste 3500 kg/ha în condiţii de irigare. Producţiile medii realizate în ţara noastră oscilează între 1000 - 1500 kg/ha.

TEST DE EVALUARE

1. Cum se va cultiva floarea soarelui în asolamente?

Rǎspuns:

Floarea-soarelui se va cultiva obligatoriu în asolamente de lungă durată (4 - 8 ani), în care vor predomina cerealele păioase (grâul) şi porumbul, dându-se cu prioritate soluri fertile, lutoase sau luto-nisipoase, profunde, cu capacitate ridicată de înmagazinare a apei, bogate în humus şi elemente nutritive, cu un pH = 6,3 - 8,0.

2. Precizaţi care sunt plantele premergǎtoare contraindicate pentru floarea soarelui.

Rǎspuns:

contraindicate pentru floarea soarelui. Rǎspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1 . Care este consumul

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1. Care este consumul specific de azot, fosfor şi potasiu pentru 1000 kg seminţe plus producţia secundarǎ aferentǎ:

a) 40 - 50 kg N; 25 kg P 2 O 5 ; 110 - 120 kg K 2 O;

b) 60 - 70 kg N; 25 kg P 2 O 5 ; 120 - 150 kg K 2 O;

c) 80 - 100 kg N; 15 - 20 kg P 2 O 5 ; 100 -1 50 kg K 2 O;

d) 60 - 70 kg N; 45 kg P 2 O 5 ; 180 kg K 2 O;

e) 40 - 60 kg N; 40 kg P 2 O 5 ; 100 kg K 2 O;

Rezolvare: b.

De rezolvat:

2. Sămânţa de floarea-soarelui destinată semănatului trebuie să fie:

a) din anul precedent;

b) să fie certificată F 1 ;

c) să aparţină unor categorii biologice superioare;

d) să îndeplinească condiţiile de calitate;

e) să îndeplinească condiţiile de calitate (seminţe seci, sparte, fără scleroţi, seminţe de

lupoaie, seminţe de buruieni) Rezolvare:

22

REZUMATUL TEMEI

Floarea soarelui este una dintre cele mai importante surse de ulei vegetal, fiind cea mai importantǎ plantǎ uleioasǎ din România şi una dintre cele mai importante plante uleioase din lume. Se cultivǎ în principal pentru obţinerea de ulei rafinat, care se utilizeazǎ în alimentaţia omului, având culoare, gust şi miros plǎcute. Se cultivǎ în peste 70 de ţǎri pe o suprafaţǎ 23,7 milioane ha. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar, corespunzătoare desimii optime şi în funcţie de valoarea culturală a seminţei (puritate şi germinaţie) şi respectiv greutatea a 1000 de boabe (MMB), oscilează între 3,5 - 5 kg/ha. Distanţa de semănat între rânduri, în condiţii de cultură neirigată sau irigată prin aspersiune şi corespunzătoare dotării tehnice a sistemei de maşini pentru întreţinere şi recoltare este generalizată la 70 cm. În cazul irigării prin brazde, distanţa de semănat între rânduri este de 80 cm. Distanţa de semănat între rânduri de 45 - 105 cm la aceeaşi desime nu influenţează nivelul producţiei (Gh.Sin, 1981, citat de V.Tabără, 2004). Adâncimea de semănat se diferenţiază în funcţie de umiditatea din sol, textura solului şi calitatea patului germinativ, momentul semănatului faţă de epoca optimă, caliatatea materialului biologic utilizat, limitele de variaţie fiind între 4 - 8 cm. Pe solurile cu textură mai grea şi cu umiditate la nivel optim, când seminţele destinate semănatului au capacitatea germinativă situată la limita inferioară (85 %) şi când semănatul se declanşează la începutul perioadei de semănat se seamănă la o adâncime mai mică. La o adâncime mai mare se seamănă, când se apropie sfârşitul perioadei optime de semănat, solurile au textură uşoară sau mijlocie, stratul de sol de la suprafaţă este uscat, iar sămânţa are indici de calitate foarte buni. Semănatul florii-soarelui se realizează cu semănători de precizie în cuiburi, SPC - 4, SPC - 6, SPC - 8, SPC - 12, SERO 6 (8), viteza optimă de semănat fiind de 5 - 6 km/h. În toate condiţiile este bine ca, sămânţa să fie plasată, prin semănat, la nivelul dintre stratul de sol afânat şi mai zvântat şi cel aşezat şi umed. Temperatura minimǎ de germinaţie este de 4 - 5 0 C, dar procesul germinativ se desfǎşoarǎ normal începând cu temperatura de 7 - 8 0 C. În perioada înfloritului îi sunt favorabile temperaturile de 16 - 20 0 C, iar în faza de formare şi umplere a bobului, temperaturi de 20-22 0 C. Rezistǎ destul de bine la secetǎ, are pretenţii mari faţǎ de luminǎ şi de sol. Este pretenţioasǎ la aprovizionarea solului cu potasiu, azot şi mijlociu de pretenţioasǎ la fosfor. Momentul optim pentru semǎnatul florii soarelui este atunci când, dimineaţa la orele opt, în sol, la adâncimea de semǎnat se realizeazǎ mai multe zile consecutiv temperatura de 7 - 8 0 C cu tendinţǎ de creştere. Cantitatea de sǎmânţǎ pentru semǎnat este de 3,5 - 5 kg./ha. Combaterea buruienilor, a bolilor şi dǎunǎtorilor, precum şi irigarea şi polenizarea constituie principalele lucrǎri de îngrijire în cultura de floarea soarelui.

23

Tema nr. II

RAPIŢA (Brassica napus L.)

Unităţi de învăţare:

Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie la rapiţǎ.

Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea.

Obiectivele temei:

- prezentarea importanţei rapiţei în contextul alimentar, industrial;

- stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei;

- enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea culturii, fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii;

- precizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare. Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată

1. Bâlteanu Gh., 1974, Fitotehnie, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti. 2. Ştefan M., 2009, Fitotehnica florii soarelui şi rapiţei, Editura Universitaria, Craiova. 3. Tabǎrǎ V., 2005, Fitotehnie,vol.I, Plante tehnico-oleaginoase şi textile, Editura Brumar, Timişoara.

2.1. Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de vegetaţie la rapiţǎ.

Importanţă Rapiţa mare (rapiţa Colza sau rapiţa de toamnă) este la ora actuală pe plan mondial una dintre cele mai importante specii oleifere, cultivându-se pentru seminţele sale bogate în ulei 42 - 48 %, ulei utilizat în alimentaţia oamenilor, la prepararea unor margarine dar şi în industrie.

Uleiul de rapiţă are indicele iod 94 - 112 şi poate fi folosit în industria textilă, industria pielăriei,

a materialelor plastice, a lacurilor, vopselurilor, cernelurilor, detergenţilor, în industria

poligrafică, la iluminat sau ca lubrifiant, ulei pentru pictură, lumânări, la fabricarea agenţilor antipraf, ca adjuvant pentru pesticide, ca fluide hidraulice.

La

ora actuală, toate cultivarele (soiuri şi hibrizi de rapiţă) raionate şi cultivate în ţara noastră nu

au

sau au în seminţe un conţinut foarte redus (1 2 %) de acid erucic, încât se pot considera fără

acid erucic, fără glucozinolaţi şi cu un procent redus (3 – 4 % sau chiar mai mic) de acid eicosenoic, toate acestea având efecte unice, în special asupra serului total, colesterolului, acizilor graşi plasmatici şi asupra nivelurilor antioxidanţilor, comparativ cu dietele cu grăsimi saturate sau bogate în ulei mono sau polinesaturat de folarea-soarelui ( Valsta I.M. şi colab., 1995, citaţi de Berea N. , 1998, Aglae Mogârzan, 2004). Turtele şi şroturile rămase după extragerea uleiului sunt un furaj valoros pentru animale, dacă se administrează în cantităţi moderate.

24

Ele conţin 35 40 % proteină, 32 37 % glucide şi 8 10 % săruri minerale, având deci o valoare biologică ridicată. Din 100 kg seminţe de rapiţă se obţin 30 - 35 kg ulei şi 50 - 55 kg şroturi.

Rapiţa poate fi cultivată şi în scop furajer, folosindu-se ca nutreţ verde, toamna foarte târziu, dacă se seamănă la sfârşitul verii sau primăvara timpuriu, dacă se seamănă toamna. Rapiţa este o foarte bună plantă meliferă, de pe un hectar de rapiţă obţinându-se peste 50 kg de miere de foarte bună calitate, cu acţiune energizantă, antianemică şi digestivă. În agricultura biologică, infuzia de rapiţă (frunze şi rădăcini) este folosită în combaterea moniliozei la cais şi prun prin stropiri la înflorit (Iacomi Beatrice, 1996, citată de Solovăstru Cernea, 2008). Rapiţa de toamnă oferă cultivatorilor şi o serie de avantaje agrofitotehnice:

se

seamănă şi se recoltează în afara perioadelor aglomerate;

are reacţie favorabilă la fertilizare;

permite utilizarea completă a aceluiaşi tip de maşini ca şi la cereale;

ajunge la maturitate devreme (iunie - iulie), lasă solul curat de buruieni şi cu

o

bună fertilitate, fiind o foarte bună premergătoare pentru cerealele de

toamnă sau culturile succesive;

prin ritmul rapid de creştere şi masa vegetativă bogată, rapiţa înăbuşe în bună parte buruienile, iar solul rămâne într-o bună stare din punct de vedere

fizico-chimic şi biologic;

în

circuitul biologic lasă în sol o cantitate mare de biomasă;

având sămânţă mică se usucă repede şi ajunge la 10 – 12 % umiditate în câmp, nemaifiind necesară uscarea artificială;

este o excelentă plantă antierozională;

acoperă solul în timpul iernii, limitând riscul spălării nitraţilor;

are un coeficient de multiplicare mare (500 - 1000), comparativ cu grâul (40

- 50) sau mazărea (16), (Rusanovschi V. şi colab., 1981, citaţi de Aglae Mogârzan, 2004). Rapiţa are însă şi un mare neajuns, de care trebuie sa ţinem seama, respectiv nesiguranţa producţiei, dată în principal de răsărirea defectuoasă toamna, din cauză secetei la semănat, rezistenţei mai slabe la iernare, mai ales când nu există strat acoperitor de zăpadă, atacului numeroşilor dăunători greu de combătut, sensibilităţii mai mari la brumele din timpul înfloritului, rezistenţei mai slabe la scuturare. Rapiţa este o excelentă plantă de asolament şi are o valoare comercială mare, realizând prin producţiile obţinute şi preţul pe unitatea de produs, venituri importante pentru producătorii agricoli.

Răspândire.

Suprafeţele ocupate cu rapiţă pe plan mondial au crescut de la 11,6 milioane ha în anii 1979- 1981, până la 18,2 milioane ha în anii 1989 - 1991 şi 24,1 milioane ha în anul 1995, pentru ca în anul 2003 să scadă uşor la 23,4 milioane ha, în 2008 găsindu-se cultivate pe glob cca.25 milioane ha, rapiţa fiind una din culturile agricole la care se înregistrează creşteri de suprafeţe în ultimii ani. Cea mai mare ţară cultivatoare de rapiţă este China cu 7,2 milioane ha, urmată de Canada cu 4,6 milioane ha şi India cu 4,5 milioane ha.

25

În Europa, rapiţa se cultivă pe o suprafaţă de cca 4,5 milioane ha, cele mai mari suprafeţe

cultivate cu rapiţă întâlnindu-se în Germania 1,266 milioane ha, Franţa 1,082 milioane ha, Anglia 0,542 milioane ha, Polonia 0,436 milioane ha.

La ora actuală există pe plan mondial o preocupare foarte mare pentru utilizarea industrială a

uleiului în producerea Diester-ului, la nivelul anului 1995 cultivându-se în acest scop 0,5

milioane ha, pentru anul 2015 previziunile fiind estimate la cca 6 milioane ha. În România, rapiţa s-a cultivat încă din sec XIX, iar în anul 1913 ocupa 80 milioane ha.

În perioada interbelică (1930) s-au cultivat peste 77 mii ha, apoi cultura cu rapiţă a scăzut la 14

mii ha în 1950 şi la 18 mii ha în 1960, pentru ca mai târziu în perioada 1968 -1973, această plantă

să dispară din cultură. În ultimii ani s-au reintrodus şi extins în cultură suprafeţe cu rapiţă, în anul 2001 găsindu-se cultivate 60 mii ha, în 2002 - 75 mii ha, în prezent, în România cultivându-se între 60 - 100 mii ha (Anuarul Statistic al României, 2007). Creşterea suprafeţelor cu rapiţă în ţara noastră se datorează introducerii în cultură a soiurilor şi hibrizilor libere de acid erucic şi glucozinolaţi, cultivării de soiuri şi hibrizi rezistente la iernare şi scuturare, mecanizării totale a culturii şi respectiv cerinţelor ridicate de rapiţă pe piaţa externă şi internă.

Compoziţia chimică În funcţie de specie, soi sau hibrid, seminţele de rapiţă conţin 45 50 % grăsimi, 19,6 - 23,8 % proteine brute, 17,8 - 19,1 % extractive neazotate, 5,8 - 7,4 % celuloză, 4,1 - 5,2 % cenuşă, 5,2 - 7,3 % apă (după Kellner-Fingerling, Baussingault citaţi de N.Zamfirescu, 1965, V.Bărnaure, 1993, citat de Solovăstru Cernea, 2008). Ultima generaţie de hibrizi de rapiţă conţin peste 50 % grăsimi şi sunt liberi de acid erucic (conţinut de glucozinoleţi 12 - 13 µmol/g). Uleiul de rapiţă conţine în proporţii diferite acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi: oleic – 20 %, linoleic -15 %, linolenic – 9 %, erucic -15 %, casenoic – 8 %, palmitic – 4 %, stearic -1 % (V.Tabără,

2005).

Acidul erucic prezent în uleiul de rapiţă folosit în alimentaţie are efecte negative asupra organismului uman, deoarece întârzie creşterea organismelor tinere, provoacă afecţiuni ale aparatului circulator şi ale glandelor suprarenale, ficatului şi glandei tiroide. Prin reducerea conţinutului de acid erucic a crescut procentul de acid oleic, de la 14 – 20 % la peste 64 %, iar procentul de acid linoleic de la 13 – 15 % la peste 24 %, ceea ce a mărit calitatea alimentară a uleiului de rapiţă, care poate înlocui sub acest aspect uleiul de floarea-soarelui. În ultima perioadă, în cultură sunt extinse soiuri şi hibrizi de rapiţă cu un conținut foarte scăzut sau fără glucozinolaţi (GLS, soiurile şi hibriziide tip „00”- dublu zero - Lau erucic acid and glucozinolaţi rapsed), iar în viitor se preconizează realizarea soiurilor şi hibrizilor tip „000”, care pe lângă conţinutul scăzut de acid erucic şi glucozinolaţi (GLS) să aibă redus şi procentul de celuloză şi de asemenea soiuri şi hibrizi de tip”0000”,care pe lângă însuşirile unui soi sau hibrid tip „triplu zero” să aibă şi un conţinut redus de acid linoleic (acid cu trei duble legături, sensibil la oxidare), datorită căruia apare fenomenul de oxidare al uleiului (N.Berea,1998, citaţi de Aglae Mogârzan, 2004, Solovăstru Cernea, 2008). Trebuie reţinut de asemenea şi subliniat faptul că, uleiul de rapiţă cu un conţinut redus în acid erucic are efecte unice asupra serului total, colesterolului, acizilor graşi plasmatici şi asupra nivelului antioxidanţilor, comparativ cu dietele cu grăsimi saturate sau bogate în ulei mono sau polinesaturaţi de floarea-soarelui (I.M.Valsta, 1995, citat de Solovăstru Cernea, 2008). După N. Berea, 1989, citat de Aglae Mogârzan, 2008, în ultimul timp, prin intermediul ingineriei genetice se urmăreşte modificarea structurii acizilor graşi din uleiul de rapiţă şi crearea tipului cu

26

85 % acid oleic sau 29 % acid palmitic (folosit în industria margarinei), a formei de rapiţă cu 34 % acid stearic în ulei (valoros în industria margarinei şi ca substituent al untului de cacao) sau a făinii de rapiţă cu 40 % acid lauric, folosit în industria cosmetică (săpunuri şi parfumuri fine). În procesul de ameliorare a rapiţei trebuie acordată atenţie deosebită şi glucozinolaţilor, deoarece conţin sulf şi sunt considerați şi ei responsabili de calitatea uleiului şi a şroturilor de rapiţă, aceştia diminuând procentul de proteină din şroturile de rapiţă. Cei mai reprezentativi glucozinolaţi sunt progroitrina şi glucobrasoii, care sub acţiunea canapino- mirozinazei formează cu sulful, compuşi toxici, dăunători atât organismului uman, cât şi animalelor. Pentru a se evita formarea acestor produşi, şroturile se păstrează în stare uscată astfel încât, glucozinolaţii să nu se hidrolizeze (Gh.Bâlteanu, 1993, citat de V.Tabără, 2005). Turtele de rapiţă (şroturile) rezultate de la extragerea uleiului conţin 38 – 44 % proteine, apropiindu-se din acest punct de vedere de şroturile de soia, 31,5 – 36,6 % extractive neazotate, 11,9 – 14,4 % celuloză, 7,8 9,8 % cenuşă. Compoziţia chimică a seminţelor de rapiţă este influenţată de factorii genetici (cultivar – soi sau hibrid), de condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată, conţinutul maxim de ulei în seminţe acumulându-se după 60 de zile de la înflorire.

Relaţii plantǎ-factori de vegetaţie.

Cerinţe faţă de temperatură Rapiţa este o plantă cu cerinţe moderate faţă de temperatură şi dă rezultate bune în regiunile cu climă temperată, acolo unde se întâlnesc ierni blânde, veri răcoroase şi umede. Constanta termică la rapiţă este de 2100 - 2500° C la formele de toamnă, 1500 - 1800° C la rapiţa de primăvară (∑ t > 0° C). Rapiţa Colza realizează randamentele cele mai mari, în regiunile cu temperaturi medii anuale de 7 - 9° C, dar randamente economice asigură şi în zonele cu temperaturi anuale de 10 - 11° C. Toate formele de rapiţă sunt sensibile la oscilaţiile de temperatură. Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 3° C, iar după răsărire, tinerele plante vegetează bine toamna, la temperaturi de 8 - 15° C, temperaturi care permit dezvoltarea corespunzătoare a plantelor şi pregătirea acestora pentru temperaturile scăzute din timpul iernii.

Suma temperaturilor necesare pentru perioada de vegetaţie din toamnă este de circa 800° C (∑ t > 0° C), sau de 400 - 450° C (∑ t > 6° C). În faza de rozetă (6 - 8 frunze), după perioada de „călire”, cultivarele actuale de toamnă (soiuri şi

-18° C, fără strat acoperitor de

- 25° C, cu

hibrizi) rezistă peste iarnă, până la temperaturi de -12

zăpadă, dacă acestea nu survin brusc şi nu sunt de lungă durată, şi până la - 20

strat acoperitor de zăpadă de cca 10 - 20 cm înălţime. În creşterea sau micşorarea rezistenţei la iernare, un rol important îl joacă stratul de zăpadă, umiditatea şi starea solului (îngheţat sau neîngheţat). Pe solul umed neîngheţat şi fără strat de zăpadă, rapiţa este distrusă la temperaturi de

-7

C, în timp ce pe un sol îngheţat, rapiţa dezvoltată normal şi trecută prin stadiul de călire

(cca 40 zile) poate rezista până la -18° C. Din punct de vedere al rezistenţei la ger, rapiţa se aseamănă mult cu orzul de toamnă (V.Ştefan, 2000). Stratul gros de zăpadă pe sol neîngheţat poate determina sufocarea şi putrezirea rapiţei.

Formele de rapiţă de primăvară rezistă până la - 2

2008). Odată cu desprimăvărarea şi intensificarea ritmului de creştere, rapiţa devine sensibilă la îngheţ. Alternanţele între îngheţ şi dezgheţ pot produce „descălţarea culturii”. Pentru a se preîntâmpina aceasta se va adapta perioada de semănat în zonele frecvente cu acest fenomen, se

-15

-10°

-3°

C (I.Fazecaş, 1983, citat de D.I.Vâban,

27

va alege cultivarul corect, se va evita aplicarea de azot în exces şi se vor asigura elementele nutritive în cantitate suficientă. Fertilizarea raţională cu fosfor şi stratul de zăpadă acoperitor influenţează pozitiv rezistenţa la iernare a rapiţei (factor de risc ce limitează aria de cultură a acestei plante). Primăvara, rapiţa Colza îşi reia vegetaţia foarte repede, chiar la temperaturi de 2° C, însă începutul primăverii pentru rapiţă se consideră atunci când, temperaturile medii zilnice sunt peste 5° C (începe alungirea tulpinii). După reluarea vegetaţiei în primăvară şi până la înflorire, rapiţa Colza solicită temperaturi medii zilnice de 12 - 15° C (plantă microtermă). După înflorire, rapiţa Colza vegetează bine la temperaturi medii zilnice de 15 - 20° C (plantă mezotermă). Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară din perioada de înflorire, ca şi oscilaţiile de temperatură, îi sunt dăunătoare şi afectează grav culturile, determinând de multe ori distrugerea întregii recolte.

Cerinţe faţă de umiditate Rapiţa este pretenţioasă în ce priveşte umiditatea, având cerinţe ridicate faţă de apă. Coeficientul de transpiraţie este ridicat, de 600 - 740 şi are o slabă rezistenţă la secetă. Are o rezistenţă slabă la secetă în special după răsărire şi formarea rozetei de frunze, din cauza slabei dezvoltări a sistemului radicular în această perioadă. Seceta din primăvară este deosebit de păgubitoare, ea împiedică dezvoltarea normală a elementelor de productivitate (fenomen extins pe scară largă în primăvara anului 2007 în partea de S - V a Olteniei). Critice faţă de apă sunt perioadele de răsărire - formarea rozetei de frunze (august - septembrie, când plantele au cerinţe ridicate faţă de apă pentru a se dezvolta normal şi a intra „călite” în iarnă) şi respectiv înflorire - fructificare (când se stabilesc toate componentele randamentului – număr de silicve/plantă, număr de boabe în silicvă, masa medie a bobului). După înflorire, cerinţele faţă de apă ale rapiţei se reduc, iar umiditatea în exces provoacă deprecierea şi pierderi de producţie. Rezultate bune se obţin în zonele unde cad anual 450 - 650 mm precipitaţii. Consumul de apă pentru diferite faze de vegetaţie se prezintă astfel: 95 - 130 mm = semănat reluarea vegetaţiei, 55 - 75 mm, reluarea vegetaţiei – începutul înfloririi, 80 - 100 mm la înflorire, 170 - 290 mm, sfârşitul înfloririi-maturitate. În ţara noastră apar uneori probleme în zonele de S şi SE, cu asigurarea umidităţii solului necesară răsăririi plantelor în toamnă. Seceta survenită înainte şi după semănat determină o răsărire anevoioasă, cu multe goluri, o creştere şi dezvoltare slabă a plantelor de rapiţă (riscul răsăririi plantelor). Intrarea în vegetaţie activă, devreme în primăvară - vară şi ritmul rapid de creştere face ca rapiţa să valorifice eficient apa acumulată în sol din timpul iernii.

Cerinţe faţă de lumină Referitor la cerinţele faţă de lumină, rapiţa este o plantă de zi lungă, iubitoare de lumină, în special în ultima parte a perioadei de vegetaţie.

Cerinţe faţă de sol Faţă de sol, rapiţa este pretenţioasă. Se cultivă cu rezultate bune pe solurile profunde, cu textură luto - nisipoasă, permeabile, fertile, cu capacitate mare de reţinere a apei, cu reacţie uşor alcalină sau neutră (pH = 6,0 - 7,5) şi forme accesibile de P, S, K, Ca. Cele mai bune soluri pentru cultivarea rapiţei sunt cernoziomurile, brun - roşcatele de pădure (preluvosolurile) şi aluviunile. Rapiţa nu se cultivă pe solurile cu profil subţire, pe soluri grele, cu exces de umiditate şi nici pe solurile nisipoase sau pe cele prea acide sau prea alcaline.

28

Zonarea culturii Rapiţa se cultivă cu rezultate foarte bune în general, în zona de cultură a orzului de toamnă. Zona I (foarte favorabilă) de cultură a rapiţei de toamnă cuprinde partea de vest şi de est a ţării (Câmpia de Vest şi Est), Podişul Transilvaniei şi zonele colinare adăpostite, care asigură condiţii de răsărire şi de iernare a culturii fără pierderi. Zona a II-a (favorabilă) cuprinde Dobrogea şi Câmpia de Sud (Câmpia Dunării), unde rapiţa se cultivă în condiţii de irigare în vederea asigurării unei răsăriri uniforme, după care pot urma culturi succesive (I. Borcean, 1995, citat de Aglae Mogârzan, 2004).

TEST DE EVALUARE

1. Care este compoziţia chimicǎ, în funcţie de specie soi sau hibrid, la seminţele de rapiţǎ? Răspuns:

În funcţie de specie, soi sau hibrid, seminţele de rapiţă conţin 45 50 % grăsimi, 19,6-23,8 % proteine brute, 17,8 - 19,1 % extractive neazotate, 5,8 - 7,4 % celuloză, 4,1 - 5,2 % cenuşă, 5,2 - 7,3 % apă. Ultima generaţie de hibrizi de rapiţă conţin peste 50 % grăsimi şi sunt liberi de acid erucic (conţinut de glucozinolaţi 12 - 13 µmol/g).

2. Care sunt cerinţele rapiţei pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ? Răspuns:

pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ? Răspuns: Exerciţii Exemplu rezolvat: 1. Care este conţinutul

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Care este conţinutul uleiului de rapiţǎ în acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi?

a) oleic 10%, linoleic 5 %, linolenic 9%, erucic 25%, casenoic 8%, palmitic 4%, stearic 1%;

b) oleic 10%, linoleic 15 %, linolenic 9%, erucic 15%, casenoic 8%, palmitic 4%, stearic 5%;

c) oleic 10%, linoleic 25 %, linolenic 9%, erucic 25%, casenoic 8%, palmitic 4%, stearic 1%;

d) oleic 20%, linoleic 15 %, linolenic 9%, erucic 15%, casenoic 8%, palmitic 4%, stearic 1%;

e) oleic 30%, linoleic 15 %, linolenic 9%, erucic 25%, casenoic 8%, palmitic 4%,stearic 10%;

Rezolvare: d

De rezolvat:

2. Zona foarte favorabilă de cultură a rapiţei de toamnă cuprinde?

a) Câmpia de Vest a ţării;

b) Câmpia de Est a ţării;

c) Podişul Transilvaniei;

d) zonele colinare adăpostite

e) Câmpia de sud a ţării.

Rezolvare:

29

2.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea

Rotaţia Rapiţa se amplasează în asolamente cu cereale şi plante tehnice de 3 - 5 ani, ponderea maximă în asolament a rapiţei nedepăşind 25 %. Deoarece rapiţa se însămânţează toamna devreme (sfârşitul lunii august - jumătatea lunii septembrie), cele mai bune premergătore pentru rapiţă sunt plantele care se recoltează cât mai timpuriu, pentru a se putea pregăti terenul până la semănat în cele mai bune condiţii şi a permite acumularea apei necesare răsăririi. Ţinând seama de aceste aspecte se consideră foarte bune premergătoare pentru rapiţa de toamnă, cerealele păioase de toamnă (grâul, orzul), mazărea, cartoful timpuriu, borceagul de toamnă, trifoiul roşu după prima coasă, iar bune premergătoare, plantele furajere. Rapiţa de primăvară se poate semăna şi după culturi recoltate târziu, cum ar fi porumbul, sfecla pentru zahăr, cartoful de toamnă etc. Nu se va cultiva rapiţă după floarea-soarelui, soia, fasole, tutun şi nici în monocultură, pentru a se preveni atacul de Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb). Se va evita cultivarea rapiţei după specii de plante cultivate din familia Cruciferae, în apropierea unor sole ce urmează să fie cultivate cu specii de cultură, tratate cu erbicide hormonale sau pe terenurile tratate cu triazine cu efect remanent, rapiţa fiind una din culturile cele mai sensibile. Rapiţa poate reveni pe acelaşi teren după 3 ani, iar în caz de atac de Sclerotinia sclerotiorum, după 6 - 8 ani. Influenţa rotaţiei culturii asupra potenţialului productiv al rapiţei de toamnă este destul de însemnată, într-o rotaţie de 3 ani producţia scăzând la 96 % faţă de varianta martor în care perioada de rotaţie a culturii a fost de 4 ani, la 90 % la revenirea rapiţei pe acelaşi teren după doi ani, la 88 % în cazul rotaţiei de 1 an sau cca 75 % în cazul monoculturii (rapiţă după rapiţă). Rapiţa la rândul său este o foarte bună premergătoare pentru marea majoritate a plantelor, deoarece eliberează terenul devreme şi lasă terenul curat de buruieni, cerealele de toamnă (grâul şi orzul) fiind cel mai adesea luate în calcul. În zonele cu regim pluviometric suficient sau în condiţii de irigare se pot înfiinţa în scop furajer, culturi succesive de porumb, leguminoase pentru boabe, varză furajeră.

Fertilizarea Rapiţa este o mare consumatoare de elemente nutritive, cu particularităţi de nutriţie specifice, atât în etapa vegetativă (toamnă) cât şi în cea generativă (reproductivă) din primăvară, reacţionând foarte bine atât la îngrășămintele minerale, cât şi la cele organice. Cantitatea şi calitatea producţiei de seminţe de rapiţă sunt determinate într-o mare măsură şi de veriga tehnologică fertilizare – respectiv, cantitatea de îngrăşăminte cu macro şi microelemente, raportul dintre elementele fertilizante aplicate şi momentul aplicării îngrăşămintelor. La rapiţă, consumul de elemente nutritive este ridicat. Pentru 100 kg seminţe şi producţia secundară aferentă, după diferiţi autori rapiţa consumă: 3 - 7 kg N, 2,5 - 5 kg P 2 O 5 , 6 - 10 kg K 2 O, 2 - 3 kg CaO, 0,6 - 0,8 kg MgO şi 4,2 kg S (D.Soltner, 1986, Gh.Bâlteanu, 1974, 2001, I.Borcean, 2003).La nivelul aceleiaşi producţii se exportă din sol cca 3,5 kg N, 1,4 kg P 2 O 5 , 1,0 kg K 2 O şi se restituie solului, prin producţia secundară încorporată 3,5 kg N, 1,1 kg P 2 O 5 , 9,0 kg K 2 O (D.Soltner, 1986, citat de V.Tabără, 2005,). Cea mai mare cantitate de potasiu (90 %) revine în circuitul agricol prin resturile vegetale, în timp ce 45 % din azotul total şi 53 % din fosforul total absorbit se exportă din circuitul agricol prin producţia de seminţe.

30

Absorbţia elementelor nutritive are loc cu intensitate în primele săptămâni după desprimăvărare, în cazul azotului şi potasiului, iar a fosforului, absorbţia cea mai mare are loc în perioada aprilie- iunie (Radete, citat de Soltner D., 1990). Importante pentru fertilizarea rapiţei sunt îngrăşămintele minerale, în special cele cu azot şi fosfor. În toate ţările în care se cultivă rapiţa Colza se iau în considerare pentru fertilizarea cu azot, doze foarte mari. Pentru producţii de cca 3000 kg/ha seminţe se aplică următoarele doze cu azot: Suedia = 120 - 140 kg/ha, Germania = 150 - 200 kg/ha, Italia = 150 kg/ha, Franţa = 120 - 190 kg/ha, Cehia = 120 kg/ha, Polonia = 180 kg/ha (V.Bărnaure, 1979, Aglae Mogârzan, 2004). Cantităţile de fosfor şi potasiu oscilează între 100 - 140 kg/ha. Fertilizarea cu doze mari de azot măreşte conţinutul în glucozinolaţi din seminţe şi cel de proteină, în detrimentul conţinutului de ulei (E.Wielebski, 1999, citat de Aglae Mogârzan, 2004). Pentru obţinerea unei producţii de 2000 - 3000 kg/ha seminţe, rapiţa trebuie fertilizată, în funcţie de fertilitatea solului, cu doze de 63 - 155 kg/ha azot substanţă activă (Z.Borlan, 1983), aplicat 50 % înainte de semănat şi 50 % primăvara devreme, pe solul îngheţat, înainte de alungirea tulpinii sau în trei fracţiuni: 1/3 la semănat, 1/3 la alungirea tulpinii şi 1/3 la înflorire. Administrarea întregii doze de azot la semănat determină o dezvoltare puternică a plantelor în toamnă, micşorându-se rezistenţa acestora la iernare. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot din toamnă este absolut necesară, deoarece până la intrarea în iarnă, rapiţa consumă 40 – 60 % din totalul azotului necesar. După V.Tabără, 2005, la rapiţă, azotul se aplică în ţara noastră în doze de 100 - 180 kg/ha, diferențiate după cum urmează:

100 kg/ha N pe solurile fertile, cu mineralizare foarte bună a substanţelor organice şi pe cele cu aportul de gunoi;

100 - 120 kg/ha N pe solurile mai puţin fertile şi fără aport de gunoi;

130 - 150 kg/ha N pe solurile cu mineralizare slabă a substanţei organice;

160 - 180 kg/ha N pe solurile calcaroase, fără mineralizare, după cereale.

La aceste doze de îngrăşăminte se vor adăuga 90 kg/ha sulf. Fosforul prezintă importanţă deosebită în vegetaţia rapiţei Colza, prin faptul că asigură o bună înrădăcinare a plantelor şi măreşte rezistenţa acestora la temperaturi scăzute. Sporul de recoltă prin interacţiunea azot fosfor, uneori se dublează faţă de sporul asigurat numai de azot. Fosforul aplicat singur asigură la rapiţă un spor de 6 – 7 %. Solurile moderat aprovizionate cu fosfor se vor fertiliza cu 60 - 80 kg P 2 O 5 /ha. Potasiul are rol deosebit de important în adaptarea plantelor de rapiţă la temperaturile din iarnă, la creşterea rezistenţei acestora la cădere şi boli, precum şi la acumularea grăsimilor în seminţe. Se vor aplica doze de 60 - 80 kg K 2 O /ha, pe solurile slab sau mijlociu aprovizionate cu potasiu (<132 ppm K). Gunoiul de grajd, semifermentat, aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 - 30 t/ha aduce importante sporuri economice, atât la rapiţă cât şi la cultura premergătoare care a urmat, reducându-se în acest caz dozele de îngrășăminte minerale cu 1,5 kg N, 0,75 kg P 2 O 5 şi 2 - 2,5 kg K 2 O pentru fiecare tonă de gunoi de grajd. Deoarece valorifică bine şi efectul remanent al gunoiului de grajd, mai indicat este ca acesta să se aplice plantei premergătoare, deoarece, în plus, timpul dintre recoltarea premergătoarei şi semănatul rapiţei este scurt şi insuficient pentru administrarea corectă a gunoiului. Pentru Franţa, mare cultivatoare de rapiţă, cercetătorii recomandă stabilirea sistemului de fertilizare în funcţie de producţie (consumul specific) şi fertilitatea solului, sistemul de fertilizare anterior cultivării şi folosirea îngrăşămintelor organice. În Elveţia, pentru realizarea unei producţii de 3500 kg/ha seminţe şi a unei produţii secundare aferente de 6500 kg/ha resturi vegetale se administrează 150 kg/ha N, 95 - 100 kg/ha P 2 O 5 , 1 -

31

50

kg/ha K 2 O, 20 kg MgO şi 90 unităţi S/ha. Aceeaşi producţie restituie solului prin resturile

încorporate sub arătură 50 kg/ha N, 25 kg/ha P 2 O 5 , 100 kg/ha K 2 O (Ch.L.Besson, 1985). În Germania, în prezent, pe largi areale, pentru recolte de 4500 - 5000 kg/ha se aplică doze de

180 kg/ha N, din care 90 kg pe sol îngheţat şi 90 kg în faza de buton floral, 100 kg/ha P 2 O 5 şi

150 kg/ha K 2 O.

În România, dozele de îngrăşăminte pentru cultura rapiţei, în funcţie de producţia scontată, tipul de sol şi valorile indicilor agrochimici privind conţinutul în fosfor, potasiu şi indicele de azot sunt

în general de 80 - 180 kg/ha N, 50 - 80 kg/ha P 2 O 5 , 60 - 80 kg/ha K 2 O (Z. Borlan, 1982). Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (1990) recomandă fertilizarea cu 80 - 180 kg/ha N, 50 -

80 kg/ha P 2 O 5 şi 80 kg/ha K 2 O. Pe terenurile irigate din sud-estul Olteniei, cele mai bune

rezultate s-au obţinut prin aplicarea a 120 kg N + 80 kg/ha P 2 O 5 , azotul fiind aplicat în doză de

30 kg toamna, 30 - 60 kg primăvara devreme şi 60 sau 30 kg la alungirea tulpinii (St.Ionescu,

1989).

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu şi respectiv 1/3 din doza de azot se vor aplica sub lucrările de bază ale solului (arătură), respectiv sub lucrările de întreţinere a arăturii sau pentru pregătirea patului germinativ, în cazul dozei de azot şi a folosirii îngrăşămintelor complexe, iar restul de 2/3 din doza de azot va fi administrată primăvara timpuriu. Cercetări mai noi întreprinse în ţara noastră arată că, în timpul vegetaţiei, restul dozei de azot stabilite pentru cultura de rapiţă, se va fracţiona în două astfel:

la ieşirea din iarnă, pe solul încă îngheţat se va administra jumătate din doza de azot rămasă pentru primăvară, aceasta mărindu-se uşor, dacă plantele de rapiţă au fost afectate de iarnă;

restul dozei de N (cealaltă jumătate) se va aplica la apariţia vizibilă a primului internodiu.

În timpul vegetaţiei, completarea dozei de elemente fertilizante se poate face cu îngrăşăminte foliare aplicate în acelaşi timp cu tratamentele efectuate împotriva bolilor şi dăunătorilor. Este contraindicată fertilizarea unilaterală a rapiţei cu azot. Doza de azot de 30 - 60 kg/ha aplicată toamna este suficientă pentru formarea rozetei de frunze (6 - 8 frunze) şi a rădăcinii. Nu se va aplica azot în exces toamna, deoarece va conduce la o creştere vegetativă exagerată toamna, a rapiţei, în detrimentul înrădăcinării, va prelungi vegetaţia, va afecta călirea plantelor şi va micşora rezistenţa la ger a acestora. Fertilizarea cu azot a rapiţei în primăvară se va face în funcţie de starea culturii. Pentru obţinerea de rezultate superioare, diferiţi specialişti recomandă fertilizarea cu azot echilibrată în toamnă şi folosirea unor doze mai ridicate în primăvară, eşalonate pe diferite faze de vegetaţie, fertilizarea târzie până în preajma formării silicvelor vizând mărirea MMB-ului (fig. 2.1., Ghidul de cultură KWS, 2006). Pentru a satisface şi necesarul de sulf al rapiţei, care este de 5 - 10 kg/ha, azotul se poate aplica sub formă de sulfat de amoniu. Prin aplicarea îngrăşămintelor cu sulf pe unele soluri, D.Soltner (1990), citat de Gh. Bâlteanu (1993) menţionează sporuri de producţie de 11 – 12 % (2,25 - 3,7 q/ha). Pe solurile cu reacţie acidă se vor aplica amendamente cu calciu pentru corectarea reacţiei, care are efect pozitiv asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului acestora în ulei.

32

Fig. 2. 1. Fertilizarea cu azot la rapiţǎ Lucrările solului După recoltarea plantei premergătoare şi

Fig. 2.1. Fertilizarea cu azot la rapiţǎ

Lucrările solului După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de resturile vegetale (dezmiriştire) se va efectua imediat arătura la adâncimea de 20 - 25 cm, cu plugul în agregat cu grapa stelată, pentru a permite acumularea apei în sol şi o bună dezvoltare a sistemului radicular. Dacă terenul este uscat şi arătura nu poate fi efectuată de calitate (fără bolovani şi cu încorporarea eventualelor resturi de la cultura anterioară) se impune prelucrarea solului cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, urmând ca arătura să se realizeze după ultima ploaie. Până la semănat, arătura se menţine curată de buruieni, mărunţită şi afânată prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi. Realizarea unui pat germinativ bine mărunţit (sol pregătit „grădinăreşte”) şi aşezat constituie pentru rapiţă, în condiţiile ţării noastre, una din cele mai importante probleme. Rapiţa are nevoie de sol afânat, suficient de aşezat la nivelul adâncimii de semănat şi afânat pe adâncimea de 20 - 25 cm (V. Tabără, 2005). Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ, premergătoare semănatului se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat, perpendicular pe direcţia de semănat. Dacă terenul este prea afânat se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a se asigura încorporarea seminţei la adâncimea optimă.

Sămânţa şi semănatul Sămânţa de rapiţă folosită la semănat trebuie să provină din recolta aceluiaşi an, deoarece îşi pierde repede capacitatea germinativă, să aparţină unor categorii biologice superioare cultivarelor zonate (soiuri şi hibrizi sămânţă hibridă F 1 ), să provină din culturi certificate şi să aibă puritatea minimă de 97 %, germinaţia minimă de 85 % şi MMB - ul cât mai mare. Înainte de semănat, sămânţa de rapiţă se tratează împotriva bolilor cu unul din produsele: Rapko TZ (6 kg/100 kg sămânţă), Ronilan 50 WP, Sumilex WP, Rowral 50 WP (1 kg/t sămânţă) sau Tiradin (2,5 kg/t sămânţă).

Epoca de semănat. Perioada de semănat la rapiţă este dată de zona de cultură, starea terenului şi evoluţia factorilor climatici din zonă şi microzonă. Din numeroasele cercetări efectuate în ţara

33

noastră a rezultat faptul că, de la semănat până la intrarea în iarnă, rapiţa necesită 800 - 1000° C (∑ t > 0° C) (Ionescu Şt. şi colab., 1989, Bâlteanu Gh.,1993, Berea N., 1998) sau 540 - 700 U.T. (∑ t > 5° C), (Berea N., 1998), pentru formarea unei rădăcini puternice şi a unei rozete de frunze bine dezvoltate. În aceste condiţii, epoca de semănat în sudul ţării este intervalul 5 - 15 septembrie, iar pentru estul, vestul şi nordul ţării 1 - 10 septembrie. Nu trebuie semănat mai devreme decât epoca optimă, deoarece în aceste condiţii şi coroborat cu existenţa precipitaţiilor abundente în toamnă, plantele de rapiţă cresc exagerat de mult şi îşi formează o masă vegetativă bogată până la intrarea în iarnă, zăpezile în strat gros şi temperaturile scăzute producând dispariţia unui număr mare de plante sau tulpini florifere prin asfixiere, respectiv degerare. În al doilea caz (semănată mai târziu) are loc o slabă dezvoltare a plantelor de rapiţă, până la venirea sezonului rece, plantele nu sunt „călite”, în timpul iernii pier mai uşor sub acţiunea îngheţului, înregistrându-se multe goluri şi în final producţii mici. În ţările mari cultivatoare de rapiţă Elveţia, Franţa, Germania -, epoca optimă de semănat este astfel aleasă, încât, până la intrarea în iarnă, plantele să se dezvolte normal şi să parcurgă stadiul de călire, pentru a rezista la ger (rapiţa Colza se seamănă între 15 - 25 august, realizându-se astfel cca 40 zile, cu temperaturi în jur de 7° C).Din experienţele efectuate de N.Berea (1998) la Secuieni-Neamţ în anii 1994-1996 a rezultat că, cele mai bune rezultate s-au obţinut la majoritatea cultivarelor în cazul însămânţării rapiţei în intervalul 20 august - 31 august, urmate de variantele semănate la 5 - 10 septembrie. Semănatul după 1 septembrie a atras după sine pierderi de producţie, iar în cazul semănatului după 10 septembrie aceste pierderi au fost enorme cca 72,2 %.La intrarea în iarnă, plantele de rapiţă trebuie să se găsească în stadiul de rozetă (6 - 8 frunze), să aibă un sistem radicular dezvoltat în profunzimea solului (15 - 20 cm), un diametru la colet de 5 -8 mm şi să nu aibă nici o formă de alungire a mugurelui terminal. Diametrul coletului este un factor care determină rezistenţa plantelor la ger, fiind direct coroborat cu nivelul producţiilor. De diametrul coletului la intrarea în iarnă depind principalele elemente de productivitate ale rapiţei, respectiv numărul de ramificaţii pe tulpina principală, numărul de silicve pe ramificaţiile secundare, numărul de silicve pe plante, numărul de seminţe în silicve (V.Tabără, 2005). Cultivarele de primăvară se seamănă timpuriu, în prima urgenţă, imediat după ce se poate intra pe teren, deoarece rapiţa germinează la 2 - 3° C.

Desimea de semănat. În ţările mari cultivatoare de rapiţă din Europa, desimea de semănat recomandată la recoltare este de 50 - 80 plante /m 2 (E.Spaldon, 1990, D.Soltner, 1990,. În Germania s-au obţinut producţii practic egale în limitele 30 - 60 plante recoltabile/m 2 (Y.Statenberg, 1979, M.Hunn, 1999), în Elveţia, la desimea de 30 - 50 plante recoltabile/m 2 (P.Volliond, 1992), în Polonia la desimea de 60 - 70 plante recoltabile/m 2 , pentru realizarea cărora se asigură la semănat 80 b.g./m 2 (E.Wieleleski, 1999) etc. Desimea optimă la rapiţa Colza este în mai mică măsură influenţată de particularităţile morfologice ale cultivarelor aflate în cultură. La desime mai mică, plantele ramifică puternic şi se ajunge la 150 - 200 silicve/plantă, iar la desimi mari, plantele ramifică mai puţin formând 60 - 80 silicve/plantă, producţia fiind asigurată de numărul ridicat de plante recoltabile. Rezultatele mai vechi din ţara noastră (Vrânceanu V., Voinea S., 1962) recomandau la rapiţă, realizarea la recoltare a unui număr de 70

- 80 plante/m 2 .Cercetările mai noi din ţara noastră recomandă o desime optimă de semănat de 100

- 150 b.g. /m 2 , pentru a asigura 80 - 110 plante recoltabile /m 2 (Bălteanu Gh., 1993, 2001, Berea N., 1998). La aceste desimi se asigură o coacere mai uniformă, datorită reducerii gradului de ramificare a plantelor, reducând astfel pierderile prin scuturare.

34

Desimea este un element esenţial al productivităţii la rapiţă, influenţând în primul rând uniformitatea maturităţii silicvelor şi seminţelor, iar în al doile rând, capacitatea şi viteza de lucru a combinelor la recoltare (la o desime mică, creşte diametrul la baza tulpinii, gradul de ramificare şi neuniformitatea maturităţii silicvelor şi seminţelor). Desimea de semănat se corelează cu distanţa dintre rânduri, cu momentul semănatului şi condiţiile de sol, fiind determinată şi de MMB şi cantitatea de sămânţă la hectar (D.Soltner, 1986 citat de V.Tabără, 2005). La stabilirea desimii optime de semănat la rapiţa de toamnă trebuie să se aibă în vedere numărul de plante de realizat la recoltare şi pierderile de plante (din sămânţa pusă în pământ răsare cca 55 - 75 %, iar din plantele răsărite 15 20 % se pierd pe parcursul perioadei de vegetaţie). Introducerea în cultură în ţara noastră, pe scară largă după anul 2006 a hibrizilor de rapiţă de ultimă generaţie, hibrizi ce se caracterizează printre-o talie mică a tulpinii, ramificare puternică ce determină un randament mai mare al culturii la o desime mai mică, protecţie mai uşoară a plantei la aplicarea mai exactă a insecticidelor şi substanţelor nutritive, respectiv o dezvoltare mai omogenă a silicvelor şi implicit o coacere mai uniformă a acestora face ca, desimea optimă la semănat să se realizeze în cadrul acestor hibrizi, astfel încât la recoltare să avem 40 - 70 plante recoltabile /m 2 . La ieşirea din iarnă se va face un control al culturii de rapiţă, pentru a stabili starea acesteia, pagubele produse de ger, de exces de umiditate, etc. Dacă în momentul tragerii plantei din pământ întâmpinăm greutate, iar aceasta rezistă înseamnă că este sănătoasă şi îşi va relua vegetația. În situaţia când la smulgere (scoatere), planta nu rezistă şi se desprinde uşor de sol, aceasta a fost afectată de ger şi nu îşi va mai relua vegetaţia. În cazul când, o cultură de rapiţă a fost afectată de ger, pentru cultivarele cu ramificare viguroasă, dacă la ieşirea din iarnă, sunt 20 - 25 plante /m 2 cu o repartiţie uniformă pe teren, cultura nu este compromisă şi poate fi lăsată în vegetaţie. Pentru cultivarele cu ramificare redusă este necesar să existe 35 - 40 plante /m 2 ,cu o repartizare uniformă pe teren.

Distanţa de semănat între rânduri în ţara noastră este de 12,5 cm, la cultivarele cu ramificare mai redusă şi respectiv de 25 cm, la cele cu ramificare puternică, semănatul realizându-se cu semănătorile pentru semănatul cerealelor, SUP - 21, SUP - 29. La aceste distanţe, culturile luptă mai bine cu buruienile, nu necesită praşile, sunt mai rezistente la cădere şi se pot recolta mecanizat în condiţii bune.

Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar se diferenţiază în funcţie de cultivar, desimea de realizat şi indicii de calitate a seminţei (valoarea utilă dată de puritate şi germinaţie, respectiv valoarea MMB) şi oscilează între 5 - 8 kg/ha, respectiv între 3,5 - 6 kg la hibrizii de ultimă generaţie, când sămânţa este drajată, această normă de sămânţă în condiţiile țării noastre, fiind corelată şi în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea pregătirii patului germinativ, spre limita inferioară sau superioară a intervalului respectiv. În Germania, Franţa, Elveţia şi alte ţări mari cultivatoare de rapiţă, pentru realizarea a 40 - 60 plante /m 2 la ieşirea din iarnă, în funcţie şi de calitatea patului germinativ se seamănă cantităţi de sămânţă drajată de numai 3,5 - 4 kg/ha, datorită cultivarelor cu grad mare de ramificare şi condiţiilor climatice specifice, care favorizează acest lucru . Există posibilitatea ca, în unele ţări rapiţa să se cultive ca plantă prăşitoare (40 - 45 cm între rânduri), caz în care este semănată bob cu bob, folosindu-se o cantitate de sămânţă drajată mai mică de 2 kg/ha. Cantitatea de sămânţă şi implicit desimea care este în corelaţie directă cu ea influenţează puternic producţia. În măsura în care creşte cantitatea de sămânţă folosită la semănat, producţia se reduce considerabil ( D.Soltner, 1986, citat de V.Tabără, 2005).

35

Adâncimea de semănat la rapiţă este de 2 - 3 cm pe solurile mai uscate, 1 - 2 cm pe solurile mai umede. Pentru semănat se folosesc semănătorile universale (SUP - 21, SUP - 29) prevăzute obligatoriu cu grape cu lanţuri.

Lucrările de îngrijire Lucrările de îngrijire la cultura rapiţei pentru ulei se rezumă în principal la tăvălugitul după semănat, aprecierea stării vegetaţiei la ieşirea din iarnă, combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, polenizarea suplimentară, respectiv la asigurarea apei pe timpul perioadei de vegetaţie (irigarea).

Tăvălugitul uşor după semănat, mai ales dacă solul este uscat este obligatoriu, această lucrare făcându-se pentru punerea seminţelor în contact cât mai intim cu solul, realizându-se în felul acesta o răsărire cât mai uniformă.

Aprecierea stării de vegetaţie se face primăvara timpuriu, atunci când plantele de rapiţă şi-au reluat vegetaţia. Se va face aprecierea desimii şi a vigorii plantelor. Dacă desimea culturii de rapiţă este sub 30 de plante/m 2 , iar aceasta este neuniformă, cultura se va întoarce, iar terenul se va reînsămânţa cu o altă specie de cultură. În luarea acestei hotărâri se va chibzui foarte atent, deoarece hibrizii de rapiţă din ultima generaţie, datorită ramificării foarte puternice reuşesc să dea producţii ridicate, chiar la o desime de 10 - 15 plante recoltabile /m 2 . Când cultura este rară, iar plantele au ieşit din iarnă afectate şi sunt puţin viguroase se vor majora dozele de îngrăşăminte, pentru a favoriza creşterea şi formarea elementelor de productivitate într-un număr mult mai ridicat (număr mare de ramificaţii /plantă, număr mare de silicve /plantă şi implicit număr mare de seminţe).

Combaterea buruienilor trebuie privită sub aspect integrat şi se va realiza prin respectarea tuturor măsurilor agrofitotehnice şi prin folosirea erbicidelor. Pentru o combaterea eficientă a buruienilor se va avea în vedere o rotaţie corespunzătoare şi efectuarea unor lucrări ale solului de calitate (arătură uniformă şi cu încorporarea resturilor vegetale). Până la semănatul rapiţei Colza se vor întâlni condiţii favorabile pentru combaterea buruienilor şi în consecinţă se vor efectua lucrări superficiale ale solului arat, ori de câte ori este nevoie, cu grapa cu discuri sau grapa cu colţi reglabili. Folosirea erbicidelor (combaterea chimică) în cultura rapiţei este obligatorie, deoarece gramineele şi samulastra de grâu sau orz (când acestea sunt plante premergătoare) pot influenţa negativ randamentele la rapiţă. În funcţie de conţinutul solului în humus se pot folosi înainte de semănat: Triflurom (240 g/l trifluralin) = 3 - 5 l/ha, Balan CE (benfluralin, 720 g/l) = 6 - 8 l/ha, Ro-Neet CE = 6 - 10 l/ha, Diizocab 80 CE (butylat 80%) = 4 - 7 l/ha etc. Aceste erbicide se vor încorpora în sol la adâncimea de 8 - 10 cm, odată cu lucrările de pregătire a patului germinativ, cu grapa cu discuri, deoarece ele sunt volatile, combătând foarte bine samulastra de grâu sau orz, numeroase specii de buruieni anuale, inclusiv Sorghum halepense din seminţe. Buruienile monocotiledonate şi dicotiledonate anuale se pot combate şi cu erbicidele Butisan şi Sultan, care se pot aplica preemergent (1,5 - 2 l/ha şi respectiv 1,2 - 1,6 l/ha, după semănat) sau postemergent (2 - 2,5 l/ha şi respectiv 1,6 - 2 l/ha, când buruienile sunt în faza de două frunze (tabelul 2.1). Buruienile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi Sorghum halepense) pot fi combătute prin aplicarea în vegetaţie (postemergent) a unor erbicide selective ca: Pantera 40 EC (quizalofop-p-tefuril 40 g/l) = 1,5 l/ha, Leopard 5 EC (quizalofop-p- etil 50 g/l) = 0,7 l/ha, Aramo 50 (Tepraloxidim 50 g/l) = 1 - 1,5 l/ha, Galant Super (Haloxifop-R- metil 108 g/l) = 0,5 - 1,5 l/ha (tabelul 2.1.). Erbicidele pe bază de glifosat (Dominator, Glifosat,

36

Roundup) se vor aplica postemergent, ca desicant (aplicate înainte de recoltarea rapiţei la

umiditatea seminţelor de 20-30 %) în doze de 2 - 3 l/ha.Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie privită tot sub aspect integrat şi se realizează prin măsuri agrofitotehnice şi tratamente în cursul perioadei de vegetaţie (rotaţie, igienă culturală, tratamente preventive şi curative). Principalele boli care produc pagube în culturile de rapiţă sunt:

putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de By);

putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea Pers);

mana (Peronospora brassicae Gaum.);

alternarioza (Alternaria brassicae (Berk.) Sacc.);

înnegrirea tulpinilor sau putregaiul uscat (fomoza)(Phoma lingam (Tode) Desm.;

fainarea (Erysiphe communis (Walh.) (Link).

Combaterea acestor boli deosebit de periculoase ale rapiţei se realizează prin metode preventive (respectarea rotaţiei, efectuarea tuturor lucrărilor la epoca optimă), prin tratamente la sămânţă înainte de semănat, cât şi prin tratamente în timpul vegetaţiei cu unul din produsele: Mirage 45 EC – 1 l/ha, Orius 25 EW – 1 l/ha, Ronilan, Rovral 50 PU, Sumilex – 1,5-2 kg/ha, Konker – 1,5 l/ha, Sportac PF – 1,5 l/ha, Sportak 45 – 1,33 l/ha, Caliden – 3l/ha, Impact RM – 1,0 l/ha, Punch C – 0,8 l/ha etc. La fiecare tratament se foloseşte alt produs, iar împotriva alternariozei se fac 2 tratamente - primul la sfârşitul înfloritului şi următorul după 3 săptămâni (Iacomi Beatrice, 1998, V.Tabără, 2005). Rugina albă a cruciferelor (Albugo candida Pers. Et Hooker) se previne prin mijloace agrotehnice, iar combaterea ei se realizează cu Dithane M 45 - 80 WP - 0,2 %, Ridomil 18 WP – 0,3 % sau Ridomil M 72WP – 0,25 % (V.Iacob, 2002).

Tabelul 2.1. Erbicide, doze şi modul de aplicare al acestora în combaterea buruienilor din cultura rapiţei

Nr.

crt.

Denumirea

comercială a

Conţinutul in

subst. activă

Doza/ha

produs

Testul pentru carea fost avizat

Perioada

de aplicare

erbicidului

comercial

 

BUTISAN

400

Metozaclor

1,5-2 l

Buruieni monocotiledonate şi

PREEM sau

SC

400

g/l

(PREEM)

dicotiledonate anuale (Amaranthus,Chenopodium, Capsella, Atriplex, Matricaria, Anagalis, Galium max. 2 frunze, Echinochloa, Digitaria)

POSTEM

 

1.

 

2-2,5 l

timpuriu

(POSTEM

(buruienile

Timpuriu)

până

la

2

frunze)

 

SULTAN 50 SC

Metozaclor

1,2-1,6 l

Buruieni monocotiledonate

PREEM sau

500

g/l

(PREEM)

anuale (Echinochloa) şi dicotiledonate anuale (Amaranthus,Chenopodium, Capsella, , Matricaria, Galium) în faza de 2-4 frunze

POSTEM

 

2.

 

1,6-2,1 l

 

(POSTEM

Timpuriu)

 

CLIOPHAR

300

Clopiralid

0,3-0,5 l

Buruieni dicotiledonate

POSTEM

 

3.

SL

300

g/l

(Amaranthus, Chenopodium, Matricaria, Xanthium, Solanum, Sonchus, Polygonum)

 
 

GALLERA

Clopiralid

0,25-0,3 l

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene (excepşie Galium, Convolvulus şi speciile

POSTEM

 

4.

267

g/l +

 

Picloram

67

g/l

crucifere)

5.

LONTREL 300

Clopiralid

0,3-0,5 l

Cirsium arvense

POSTEM

 

300

g/l

 
 

ARAMO 50

Tepraloxidim

1 l

Buruieni monocotiledonate

POSTEM

 

6.

50

g/l

1,5 l

anuale (Echinochloa, Setaria, Digitaria, Sorghum halepense din seminţe) Sorghum halepense din rizomi

 
 

SELECT SUPER

Cletodim

0,8 l

Buruieni monocotiledonate

POSTEM

 

7.

120

g/l

anuale (Echinochloa, Setaria,

 

37

Nr.

crt.

Denumirea

comercială a

Conţinutul in

subst. activă

Doza/ha

produs

Testul pentru carea fost avizat

Perioada

de aplicare

erbicidului

comercial

       

Digitaria, Sorghum halepense din seminţe)

 
 

GALLANT

Haloxifop-R-

0,5 l

Buruieni monocotiledonate anuale (Echinochloa, Setaria, Sorghum halepense din seminţe) în faza de 2-4 frunze Sorghum halepense din rizomi

POSTEM

8.

SUPER

metil 108 g/l

1 l

 

PANTERA

40

Quizalofop-P-

0,75 l

Buruieni monocotiledonate anuale (Echinochloa, Setaria, Sorghum halepense din seminţe) Sorghum halepense din rizomi

POSTEM

9.

EC

tefuril 40 g/l

1,5 l

 

LEOPARD 5 EC

Quizalofop-P-

0,7 l

Buruieni monocotiledonate anuale (Echinochloa, Setaria, Digitaria, Sorghum halepense din seminţe)

POSTEM

10.

etil 40 g/l

11.

DOMINAROR

Glifosat 360 g/l

2-3 l

Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale. Desicant (aplicat înainte de recoltare la umiditatea boabelor de 30%)

POSTEM

12.

GLIFOSAT 360

Glifosat 360 g/l

2-3 l

Desicant (aplicat înainte de recoltare la umiditatea boabelor de 30%)

POSTEM

 

ROUNDUP

Glifosat din

2-3 l

Desicant (aplicat înainte de recoltare la umiditatea boabelor de 30%)

POSTEM

13.

sare de

izopropil amină

360 g/l

 

Combaterea dăunătorilor este una dintre cele mai importante lucrări de îngrijire din cultura rapiţei. Dăunătorii cei mai periculoşi la rapiţa pentru ulei sunt puricii de pământ, păduchii cenuşii, gărgăriţa tulpinilor şi gândacul lucios. Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) se combat prin tratamente la sămânţă cu CHINOOK 200 FS – 20 l/t sămânţă. Păduchele cenuşiu (Brevycoryne brassicae) se combate prin tratamente pe vegetaţie, când se întâlnesc peste 15 exemplare /m 2 , cu Mavrik 2 F – 0,2 %. Gărgăriţa tulpinilor (Ceuthorrhynchus sp.) se poate combate prin tratamente cu Sinoratox 35 CE 3 l/ha, cu un interval de pauză de 14 - 21 zile între tratamente. Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) se combate cu Fastac 10 CE – 0,075 l/ha prin două tratamente, cu interval de pauză de 7 - 10 zile, Cipermetrin 10 CE – 0,075 l/ha, Mavrik 2 E – 2,0 l/ha, Victenon 50 WP – 0,75 kg/ha, Sumicidin 20 CE – 0,025 % etc. Aceste produse se pot folosi în perioada înfloritului rapiţei şi pot fi utilizate şi pentru combaterea viespii rapiţei (Athalia rosae). Deoarece la rapiţă se face polenizare suplimentară cu albine (producţia de seminţe creşte cu 300 - 400 kg/ha), în combaterea dăunătorilor este indicat să se folosească produse netoxice pentru albine. În acest sens, pentru combaterea majorităţii dăunătorilor rapiţei menţionaţi anterior se pot folosi: Ekamet 50 EC – 1 l/ha, Evisect – 0,5 kg/ha, Zolone 35 EC – 2 - 2,5 l/ha, Calypso 480 SC – 100 ml/ha. Schematic, un exemplu pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor din cultura rapiţei este prezentat în fig.2.2. (Ghid de cultură KWS, 2006). Polenizarea suplimentară se face prin amplasarea a 2 - 3 familii de albine /ha în apropierea culturilor de rapiţă. Pentru a avea eficienţă, familiile de albine trebui amplasate faţă de cultura de rapiţă la o distanţă de până la 1000 m. Prin această lucrare de îngrijire specifică se scurtează perioada de înflorire şi fecundare a plantelor, se uniformizează maturizarea silicvelor şi se aduc sporuri importante de producţie, de cca 300 - 400 kg seminţe /ha. Înainte de efectuarea oricărui tratament la rapiţă, pentru combaterea dăunătorilor şi în special în perioada de înflorire se va face avertizarea crescătorilor de albine, prin respectarea legislaţiei în vigoare.

38

Fig. 2.2. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la rapiţă Irigarea este necesară în primul rând în

Fig. 2.2. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la rapiţă

Irigarea este necesară în primul rând în zonele secetoase din sudul ţării. De multe ori, cultura de rapiţă nu reuşeşte din cauza secetei din toamnă de la semănat. Udarea poate apare ca necesară pentru pregătirea solului, îndeosebi a patului germinativ sau după semănat, pentru răsărire. La pregătirea patului germinativ sau după semănat se aplică o normă de udare redusă, de 350 - 400 m 3 apă /ha pentru a stimula răsărirea plantelor şi formarea rozetei de frunze până la intrarea în iarnă. Primăvara, se aplică 900 - 1100 m 3 apă /ha, în două udări: prima la începutul legării primelor silicve, cu 400 - 500 m 3 apă/ha, a doua la încheierea înfloritului, cu 500 - 600 m 3 apă/ha. Nu se vor administra udări târzii deoarece se favorizează căderea plantelor şi atacul de afide.

Recoltare. Producţii Declanşarea momentului optim al recoltării rapiţei şi alegerea metodei de recoltare este deosebit de important, în vederea evitării pierderilor de seminţe. Recoltarea rapiţei este mai dificilă decât la alte culturi, din cauza sensibilităţii mari la scuturare şi a neuniformităţii maturizării silicvelor şi seminţelor, puternic influenţată de gradul mare de ramificare şi de dozele de azot aplicate. Întârzierea recoltării după momentul optim duce la pierderi mari prin scuturare (silicvele sunt dehiscente), iar dacă recoltarea se face prea devreme, conţinutul seminţelor în ulei este mai scăzut, umiditatea seminţelor, mai mare, ceea ce ridică probleme pentru păstrarea acestora. Recoltarea rapiţei se face mecanizat, într-o singură fază, direct cu combina autopropulsată din lan sau se face divizat, în două faze. Recoltarea direct cu combina într-o singură fază este medoda cea mai practicată, mai modernă şi mai răspândită, solicitând însă în unele situaţii posibilităţi de uscare a seminţelor imediat după recoltare. Recoltarea cu combina direct din lan va fi efectuată la 5 - 7 zile după aplicarea defoliantului (Reglone 2 - 3 l/ha, Purivel 4 - 5 kg/ha, Harvarde 4 kg/ha etc), când silicvele au devenit galbene – liliachii, seminţele au devenit brunii, iar umiditatea lor

39

este în jur de 14 – 16 %. Desicarea se face atunci când 30 % din seminţe au culoarea specifică cultivarului. Lucrarea de recoltare a rapiţei cu combina din lan se va executa seara, dimineaţa şi în cursul nopţii, pentru ca pierderile sa fie cât mai mici. Lucrarea în sine trebuie încheiată înainte ca umiditatea seminţelor să ajungă sub 10 %. Pentru recoltarea rapiţei în parametrii optimi se reduce turaţia rabatorului la 30 rot./min, turaţia tobei la 500 - 700 de rot./min, se va mări distanţa între bătător şi contrabătător, iar viteza de înaintare a combinei în lan va fi de 2 - 3 km /h. Dacă nu se aplică defolianţi, recoltarea rapiţei se efectuează divizat, în doua faze, într-o primă fază realizându-se tăierea plantelor, iar în a doua fază, treieratul cu combina. ierea plantelor se va face cu vindrovărul sau cu combina fără banda transportoare, la coacerea în pârgă, când silicvele au culoare galben - liliachie, 20 – 30 % din seminţe au culoarea gri şi o umiditate de 25 – 30 %. Plantele se taie de la înălţimea de 25 cm şi se lasă în brazde suspendate pe mirişte, 6 - 8 zile, pentru uscarea şi maturizarea seminţelor. Treieratul cu combina se face direct din brazdă, prin tăierea miriştii pe care sunt aşezate plantele de rapiţă, cu combina echipată cu ridicător de brazdă, când seminţele au umiditatea de 12 – 14 %. Recoltarea în două faze reduce pierderile de sămânţă la minimum, evitându-se scuturarea seminţelor şi prezintă avantajul că, sămânţa obţinută are o puritate mai mare. Foarte important în cadrul acestei metode este stabilirea momentului optim de tăiere a plantelor şi respectiv a treieratului. Producţii. Producţiile de rapiţă oscilează în limite destul de largi, în funcţie de cultivar (soi, hibrid), condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultură aplicată respectiv între 1000 - 5000 kg. Producţia medie de rapiţă în Europa, în anul 2003 a fost în jur de 2536 kg/ha, iar în România în anul 2005, producţia medie a fost de 1250 kg/ha. În condiţii experimentale la Secuieni Neamţ, în funcţie de soi şi epoca de semănat, producţiile obţinute au oscilat între 1700 şi 4133 kg/ha (Berea N., 1989), iar în Dobrogea, în condiţii de irigare între 4820 şi 5150 kg/ha (Tomoroga P. şi colab., 1989). Producţia de seminţe de rapiţă obţinută va fi condiţionată şi uscată, aducându-se în timpul cel mai scurt la umiditatea de 9 – 10 %. Dacă umiditatea seminţelor este mai mare de 10 %, producţia nu se depozitează în straturi cu grosime mai mare de 10 cm. Seminţele de rapiţă care au umiditate mai mare de 10 % şi respectiv cele necondiţionate, aşezate în straturi groase se degradează calitativ. Conservarea seminţelor de rapiţă pe o perioadă mai lungă de timp se poate face numai atunci când acestea au umiditatea < 9 %.

TEST DE EVALUARE

1. Cum se diferenţiazǎ cantitatea de sǎmânţǎ necesarǎ pentru semǎnat la ha? Răspuns:

Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar se diferenţiază în funcţie de cultivar, desimea de realizat şi indicii de calitate a seminţei (valoarea utilă dată de puritate şi germinaţie, respectiv valoarea MMB) şi oscilează între 5 - 8 kg/ha, respectiv între 3,5 - 6 kg la hibrizii de ultimă generaţie, când sămânţa este drajată, această normă de sămânţă în condiţiile țării noastre fiind corelată şi în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea pregătirii patului germinativ, spre limita inferioară sau superioară a intervalului respectiv.

40

2.

Precizaţi principalele boli care produc pagube în culturile de rapiţǎ şi câteva produse pentru combaterea lor.

Răspuns:

şi câteva produse pentru combaterea lor. Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Dozel e de îngrǎşǎminte

Exerciţii.

Exemplu rezolvat:

1. Dozele de îngrǎşǎminte pentru cultura rapiţei în funcţie de producţia scontatǎ,

tipul de sol şi valorile indicilor agrochimici sunt:

a) 80 - 190 kg/ha N; 40 - 50 kg/ha P 2 O 5 ; 40 - 60 kg /ha K 2 O;

b) 80 - 210 kg/ha N; 40 - 50 kg/ha P 2 O 5 ; 50 - 80 kg /ha K 2 O;

c) 80 - 250 kg/ha N; 50 kg/ha P 2 O 5 ; 40 - 80 kg /ha K 2 O;

d) 60 - 80 kg/ha N; 40 kg/ha P 2 O 5 ; 50 kg /ha K 2 O;

e) 80 - 180 kg/ha N; 50 - 80 kg/ha P 2 O 5 ; 60 - 80 kg /ha K 2 O;

Rezolvare: e.

De rezolvat:

2. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar oscilează între:

a) 4 - 6 kg/ha;

b) 5 - 8 kg/ha;

c) 6 - 8 kg/ha;

d) 7 - 9 kg/ha;

e) 8 - 10 kg/ha;

Rezolvare:

41

REZUMATUL TEMEI

Rapiţa mare (rapiţa Colza sau rapiţa de toamnă) este la ora actuală pe plan mondial una dintre cele mai importante specii oleifere, cultivându-se pentru seminţele sale bogate în ulei 42 - 48 %, ulei utilizat în alimentaţia oamenilor, la prepararea unor margarine dar şi în industrie. Uleiul de rapiţă are indicele iod 94 - 112 şi poate fi folosit în industria textilă, industria pielăriei, a materialelor plastice, a lacurilor, vopselurilor, cernelurilor, detergenţilor, în industria poligrafică, la iluminat sau ca lubrifiant, ulei pentru pictură, lumânări, la fabricarea agenţilor antipraf, ca adjuvant pentru pesticide, ca fluide hidraulice. La ora actuală, toate cultivarele (soiuri şi hibrizi de rapiţă) raionate şi cultivate în ţara noastră nu au sau au în seminţe un conţinut foarte redus (1 -2 %) de acid erucic, încât se pot considera fără acid erucic, fără glucozinolaţi şi cu un procent redus (3 - 4 % sau chiar mai mic) de acid eicosenoic, toate acestea având efecte unice, în special asupra serului total, colesterolului, acizilor graşi plasmatici şi asupra nivelurilor antioxidanţilor, comparativ cu dietele cu grăsimi saturate sau bogate în ulei mono sau polinesaturat de floarea- soarelui. Suprafeţele ocupate cu rapiţă pe plan mondial au crescut de la 11,6 milioane ha, în anii 1979 -1981, până la 18,2 milioane ha, în anii 1989 -1991 şi 24,1 milioane ha, în anul 1995, pentru ca, în anul 2003 să scadă uşor la 23,4 miloane ha, iar în 2008 găsindu-se cultivate pe glob cca. 25 milioane ha, rapiţa fiind una din culturile agricole la care se înregistrează creşteri de suprafeţe în ultimii ani. Uleiul de rapiţă conţine în proporţii diferite acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi: oleic - 20 %, linoleic -15 %, linolenic - 9 %, erucic -15 %, casenoic - 8 %, palmitic - 4 %, stearic -1 %. Rapiţa are cerinţe moderate faţǎ de temperaturǎ, este pretenţioasǎ faţǎ de umiditate şi sol. Se amplaseazǎ în asolamente cu cereale şi plante tehnice de 3 - 5 ani, ponderea maximǎ în asolament a rapiţei nedepǎşind 25 %. Cercetările mai noi din ţara noastră recomandă o desime optimă de semănat de 100 - 150 b.g. /m 2 , pentru a asigura 80 - 110 plante recoltabile /m 2 (Bălteanu Gh., 1993, 2001, Berea N., 1998). La aceste desimi se asigură o coacere mai uniformă, datorită reducerii gradului de ramificare a plantelor, reducând astfel pierderile prin scuturare. Distanţa de semănat între rânduri în ţara noastră este de 12,5 cm, la cultivarele cu ramificare mai redusă şi respectiv de 25 cm, la cele cu ramificare puternică, semănatul realizându-se cu semănătorile pentru semănatul cerealelor, SUP - 21, SUP - 29. La aceste distanţe, culturile luptă mai bine cu buruienile, nu necesită praşile, sunt mai rezistente la cădere şi se pot recolta mecanizat în condiţii bune. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar se diferenţiază în funcţie de cultivar, desimea de realizat şi indicii de calitate a seminţei (valoarea utilă dată de puritate şi germinaţie, respectiv valoarea MMB) şi oscilează între 5 - 8 kg/ha, respectiv între 3,5 - 6 kg la hibrizii de ultimă generaţie, când sămânţa este drajată, această normă de sămânţă în condiţiile țării noastre, fiind corelată şi în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea pregătirii patului germinativ, spre limita inferioară sau superioară a intervalului respectiv. Adâncimea de semănat la rapiţă este de 2 - 3 cm pe solurile mai uscate, 1 - 2 cm pe solurile mai umede. Pentru semănat se folosesc semănătorile universale (SUP - 21, SUP - 29) prevăzute obligatoriu cu grape cu lanţuri. Se seamǎnǎ în perioada 20 august - 10 septembrie, 3,5 - 6 kg/ha,la recoltare recomandându-se 40- 60 plante recoltabile/m 2 . Combaterea buruienilor, a bolilor şi dǎunǎtorilor, respectiv polenizarea suplimentarǎ şi irigarea sunt principalele lucrǎri de îngrijire. Declanşarea momentului optim de recoltare la rapiţǎ şi alegerea metodei de recoltare sunt deosebit de importante

42

Tema nr. III

INUL PENTRU ULEI ( Linum humile L.)

Unităţi de învăţare:

Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de vegetaţie la inul pentru ulei.

Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea.

Obiectivele temei:

- prezentarea importanţei inului pentru ulei în contextul alimentar, industrial;

- stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei;

- enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea culturii, fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii;

- precizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare. Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată

1. Bâlteanu Gh., 1974, Fitotehnie, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti.

2. Doucet, M., Doucet Ilaria, 1964, Cultura inului, Editura Agro-Silvică, Bucureşti.

3. Tabără V., 2005, Plante tehnice, oleaginoase şi textile, Editura Brumar, Timişoara.

3.1. Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie, zonare la inul pentru ulei.

Importanţă Din seminţele inului pentru ulei se extrage un ulei cu grad ridicat de sicativitate (indicele iodic, 168 - 192). Uleiul de in, fiind rezistent la apă şi agenţi corosivi are multiple utilizări în industria lacurilor şi vopselelor, a linoleumurilor, muşamalelor, săpunurilor, cernelurilor tipografice, în pictură (pentru fixarea pigmenţilor) etc. Turtele rămase după extragerea uleiului conţin substanţe proteice (32 - 42 %), hidraţi de carbon (32 - 36 %), grăsimi (6 %), săruri minerale (5 - 6 %) (M. Doucet şi I. Doucet,1964). Ele au însuşiri calmante şi uşor laxative, fiind folosite ca nutreţ concentrat, în special pentru vaci cu lapte, pentru porci sau alte animale. În scop medicinal, seminţele de in (Semen Lini) se folosesc în tratarea bronşitelor, durerilor intestinale, etc., iar uleiul se poate utiliza contra arsurilor. Datorită mucilagiilor pe care le conţin, seminţele de in au acţiune laxativă, chiar purgativă, iar uruiala (Farina Lini) are acţiune emolientă, antiinflamatoare. Tulpinile inului pentru ulei, fiind scurte şi ramificate servesc pentru fabricarea hârtiei de bună calitate sau pentru extragerea de fibre grosiere, mai scurte, folosite la confecţionarea de frânghii, saci, prelate sau alte ţesături de calitate inferioară. Inul pentru ulei părăseşte terenul devreme şi îl lasă într-o stare culturală corespunzătoare, fiind o plantă bună premergătoare pentru grâul şi orzul de toamnă.

43

Răspândire În ultimele decenii, suprafaţa mondială cultivată cu in pentru ulei cunoaşte o tendinţă de scădere pe toate continentele, fiind în anul 2003 de 2.456 mii ha. De pe această suprafaţă s-a obţinut o producţie totală de seminţe de 2.091 mii tone, revenind un randament mediu de 851 kg/ha (după Anuarul FAO, vol. 57/2003). În anul 2005 s-au cultivat 2.920 mii ha şi s-au obţinut 984 kg/ha. Din suprafaţa mondială cu in pentru ulei 40,2 % se cultivă în Asia, 39,2 % în America de Nord, 14,2 % în Europa şi numai 6,1 % în Africa şi America de Sud. Suprafeţele cele mai mari cu in pentru ulei se cultivă în Canada (728 mii ha), India (459 mii ha), China (390 mii ha), S.U.A. (236 mii ha), Etiopia (99 mii ha). Pe continentul european se detaşează prin suprafeţe ceva mai mari, Franţa (77 mii ha). În ţara noastră, inul pentru ulei, cea mai importantă plantă producătoare de ulei industrial, deţinând multă vreme locul al doilea între plantele oleaginoase, după floarea-soarelui, cu circa 80.000 ha cultivate anual cunoaşte după 1989 un regres continuu. În ultimii ani, cu cele 2 - 3 mii ha cultivate, România nici nu mai apare în statisticile FAO. Având în vedere însă, conjunctura actuală când în Europa, îndeosebi se înregistrează un deficit de seminţe şi de ulei de in există premise pentru extinderea acestei culturi, ce are o tradiţie bogată în ţara noastră.

Compoziţia chimică După diferiţi autori, seminţele de in conţin în medie 7 - 9 % apă, 40 - 47 % grăsimi, 22 - 26 % substanţe proteice, 20 - 24 % hidraţi de carbon, 3,5 - 4,1 % cenuşă (L.S. Muntean