P. 1
Marea Schisma Din 1054

Marea Schisma Din 1054

|Views: 57|Likes:
Published by Romila Dan

More info:

Published by: Romila Dan on Jul 12, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/03/2013

pdf

text

original

MAREA SCHISMĂ DIN 1054

Prof.dr.ing.Andea Petru Europa secolelor I – XI se poate compara cu o cetate asediată, în care vechile popoare ale Imperiului roman şi noile popoare germanice – unite printr-o religie comună, guvernate de instituţii politice similare şi cultivând tradiţiile civilizaţiei greco-latine – erau presate din afară de alte popoare, care înaintau dinspre bazinul Mediteranei (musulmanii) şi din stepele Asiei. Este epoca în care “asediaţii”, în condiţii extrem de dificile, operează cu forţe mereu noi şi diverse pe planul economiei, al politicii, al vieţii sociale şi religioase, cu o capacitate inventivă şi o rapiditate neegalate în nici o altă epocă istorică de până atunci. În jurul anului 1000, Europa respinge “asediul” – şi, fără a-şi întrerupe nici un moment creativitatea cultutal – civilizatoare, începe o fază de expansiune. În comunitatea europeană, îşi fac intrarea popoare de la periferia Imperiului carolingian – anglo-saxonii, italienii din sudul Peninsulei, spaniolii castilienii şi catalanii. Popoarele din centrul, sud-estul şi răsăritul continentului rămân apărătorii Europei împotriva invaziilor mongole şi turceşti. “Istoria Europei, prin urmare, nu este istoria unui continent adunat într-un stat unic sau într-o federaţie de state, ci este esenţialmente istoria unei civilizaţii”. Din punct de vedere al religiei, primul mileniu al creştinismului se poate împărţi în trei perioade distincte. Perioada I, de la începutul creştinismului până la 324, de când Constantin cel Mare (306 – 337) domneşte singur peste tot Imperiul roman. Este perioada de confruntare a Bisericii cu lumea antică. Perioada a II, de la 324 până la 787, perioada Sinoadelor ecumenice şi a Părinţilor Bisericeşti, când s-a realizat biruinţa Ortodoxiei asupra ereziilor, care s-a consfinţit în Duminica Ortodoxiei, din 11 martie 843. Perioada a III-a, de la 787 până la 1054, care este epoca de cristalizare a catolicităţii sau universalităţii Bisericii. Începând din a doua jumătate a secolului al IX-lea, s-a ajuns, însă, la unele neînţelegeri dogmatice, cultice şi canonice între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Ele erau mai vechi şi au fost semnalate încă de la Sinodul II (trulan sau quinisext) de la Constantinopol, din 691 – 692, care a elaborat pentru 102 canoane pentru înlăturarea acestor neînţelegeri. Insuccesul demersului a condus la regretabila ruptură dintre Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului, numită “schismă”. Prima fază a schismei a început în secolul al IX-lea, iar a doua ei fază s-a consumat la 16 iulie 1054, când cardinalul Humbert a aruncat pe altarul catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol actul de anatematizare asupra patriarhului Mihail Cerularie şi a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului. Vina schismei şi-o acuză reciproc grecii şi latinii (apusenii). Grecii o atribuie “inovaţiilor” latine, iar latinii o atribuie separatismului şi orgoliului grecesc. Despărţirea Bisericilor din secolele IX şi XI n-a fost însă, opera unor patriarhi de Constantinopol, (Fotie (secolul IX) sau Mihail Cerularie (secolul XI)) sau rezultatul unor ambiţii şi veleităţi greceşti de a obţine “independenţa” bisericească şi nici consecinţa unui număr de cauze mici, socotite simple pretexte de polemică şi de dzbinare confesională. Cauzele şi antecedentele dezbinării Bisericilor din secolele IX şi XI au fost în realitate de ordin mult mai profund şi serios. Schisma dintre cele două biserici are o cauzalitate mult mai complicată, mult mai întinsă şi mai veche decât faptele petrecute în secolele IX şi XI. Cauzele ei multiple sunt de ordin politico-religios şi se pot urmări încă din secolul al III-lea.
1

este înlăturat de regele tribului german al herulilor. nu-i poate da nici un ajutor. pentru a-şi reface unitatea sa politică. de către papa Leon al III-lea (795 – 816). pradă năvălirii popoarelor migratoare. mai bine apărat. Teritoriul cucerit de franci de la longobarzi a fost dăruit de Pipin cel Scurt în 754 – 755 papei Ştefan II sub denumirea de “Patrimonium Sancti Petri”. De acum înainte. în anul 286: cel de Răsărit şi cel de Apus.Cauze politice. numit din secolul al VII-lea “Imperiul bizantin”. reuşesc să răpească o mare parte din Italia. să mute capitala. când a fost desfiinţat de statul italian. care l-au anatematizat ca eretic iconoclast. Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol. iar acest fapt a făcut să crească şi mai mult resentimentul apusenilor faţă de răsăriteni. pierdută în 731. e considerat unicul continuator legitim al fostului Imperiu roman universal dintrecut. fie pentru că era prea departe. Prin acest act. Ultimul împărat roman. Acesta a durat până la 1870. Pe viitor. la 11 mai 330. În anul 751. În fine. Împărţirea Imperiului de Teodosie cel Mare (379 – 395) în 395. fie pentru că avea şi el nevoile sale. au început să-şi îndrepte ochii către popoarele din Apus. în noaptea de Crăciun a anului 800. Schisma se poate constata şi urmări mai bine. Consecinţa acestei situaţii a fost că episcopii Romei. Este drept că Imperiul s-a reunificat în parte. când Imperiul Roman de apus cade sub loviturile popoarelor migratoare. se poate socoti încă una din cauzele politice ale schismei. O discordie şi mai mare între Roma şi Constantinopol a produs în special măsura pe care a luat-o în 731 împăratul Leon III Isaurul (717 – 740) de a trece provinciile Iliricului oriental. Orientul. format în regat puternic. care până atunci se aflatu sub jurisdicţia papei. între fiii săi Arcadiu (395 – 408). în grija cărora rămăsese Italia şi Roma în calitatea lor de Episcopus civitatis. cerându-le ajutorul. Roma rămâne mai departe expusă loviturilor popoarelor migratoare. de la care papa Ştefan II l-a luat cu ajutorul francilor. Italia de sud (Calabria). dar această reunificare n-a putut dura. trecându-l sub jurisdicţia Romei. ba mai mult. După moartea sa. ştirbind astfel strălucirea de care s-a 2 . la orice întâlnire şi discuţie cu grecii. papa Ştefan II (752 – 757) face apel la regele francilor Pipin cel Scurt (741 – 768). confiscând totodată moşiile şi veniturile Romei din aceste provincii. Prin acest fapt însă. care. Izolarea şi coborârea Romei pe al doilea plan creşte şi mai mult după anul 476. Odoacru (434 – 493). Romulus Augustulus (475 – 476). care. după toate acestea. din anul 568. Creându-şi astfel un stat terestru. s-a întâmplat un eveniment de răsunet european. în anul 800. Acelaşi lucru l-a determinat pe Constantin cel Mare (306 – 337). în calitatea lui de şef al unui stat numit Respublica Romanorum. care primeşte Orientul şi Honoriu (395 – 423). Diocleţian înţelegea că există o lume orientală cu concepţiile şi metalitatea ei. Imperiul roman de răsărit. Roma a rămas într-un plan secund. care trece cu armata sa în Italia şi distruge între 754 – 756 regatul longobarzilor din Italia centrală. papa se emancipează de sub puterea politică a Bizanţului. de la Roma la Bizanţ. Datorită acestui fapt. Leon III Isaurul a luat această măsură ca răspuns faţă de atitudinea papilor Grigore II (715 – 731) şi Grigore III (731 – 741). În anul 752. deosebită de cea occidentală. care a concretizat schisma politică dintre Răsărit şi Apus. apoi a fost iarăşi reînfiinţat în 1929 (Statul Vatican). sub împăratul Justinian cel Mare (527565). din acest an. papii au pretins jurisdicţia asupra Iliricului. încă de când împăratul Diocleţian (284 – 305) a împărţit Imperiul în două. devine “Roma cea Nouă” sau “a doua Romă”. unde bizantinii aveau exarhatul de Ravena. care ia Occidentul. se produce o schismă politică. face concurenţă Imperiului bizantin. îndeosebi ale longobarzilor. exarhatul de Ravena trece sub stăpânirea longobarzilor. anume: încoronarea regelui franc Carol cel Mare (768 – 814) ca “împărat roman al Apusului”. îndeosebi către franci.

între 484 şi 519. stabilită la Sinodul I ecumenic din 325. papa Grigorie cel Mare s-a numit pe sine. Şi 55 trulan). au existat totuşi unele deosebiri ale Apusului faţă de Răsărit ca: a. para arogându-şi puterea şi autoritatea asupra celor două cetăţi. nu există decât un singur împărat legitim. Pe lângă acestea.56 trulan). discută dogma creştină.66 ap. limba latină întinzându-se ca limbă oficială şi la popoarele care nu făcuseră parte din Imperiul roman. datorită acestui fapt. ajung în secolul al IX-lea să nu se mai înţeleagă. concepţia lui Tertulian că Biserica este o instituţie administrativă – pământească. pentru împăcarea monofiziţilor cu Ortodoxia. de la Pater patrum. care a durat 35 de ani. b. dispreţuiau pe latini. fiind de drept moştenitorii Imperiului roman universal din trecut.82 trulan) etc. Cauze religioase. se ocupă de probleme de cult şi de morală. iar latinii. “servus servorum Dei”. înclinaţi spre filozofie şi metafizică.bucurat până atunci Imperiul bizantin. împăraţii Bizanţului se considerau însă singuri împăraţi legitimi. mai scurtă. Dimpotrivă. simplu.51 apostolic şi can. d. prin titlul de papă. apusenii. introducerea în Apus a “missei” romane.63 şi 67 trulan). se considera patriarh al întregului Apus creştin. La rândul lor. numindu-i “barbari”. prin aceasta. Grecii. mâncarea de ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile Păresimilor (can. mai practici. a izbucnit schisma religioasă dintre Roma şi Constantinopol. cunoscută sub denumirea de “Schisma acachiană”. grecii şi romanii. concepţia Fericitului Augustin despre determinismul harului în dobândirea mântuirii. socotindu-i născocitori de erezii şi chiar eretici. în locul Liturghiei ortodoxe. dar. acceptarea pascaliei romane în locul celei alexandrine. 3 . după concepţia Evului mediu. postul de sâmbăta (can. cultură şi civilizaţie. Chiar când unitatea creştină era înţeleasă şi exprimată şi în Răsărit şi în Apus la fel. ca: celibatul clericilor (can. moştenitorii unei strălucite culturi şi civilizaţii. cu predispoziţii şi înclinaţii diferite. pictarea Mântuitorului sub chipul unui miel (can. deosebiţi apoi prin limbă. după concepţia originistă condamnată. analizând-o sub toate aspectele. primatul papa. apusenii îi dispreţuiau. la rândul lor. consumarea de animale sugrumate şi de sânge (can. cum se vede din inovaţiile lor introduse în cult. c. f. O nouă răceală s-a produs în relaţiile dintre Roma şi Constantinopol când patriarhul Ioan IV Postitorul (582 – 595) şi-a luat titlul de “patriarh ecumenic” în sinodul local de la Constantinopol din 588. În urma publicării Henotikon-ului în octombrie 482. în timp de Occidentul se latinizează şi mai mult. Gravitatea gestului consta în faptul că. fapt care l-a supărat pe papa Grigorie I cel Mare (590 – 604). e. să se privească chiar cu răceală şi resentimente. de către împăratul bizantin Zenon (474 – 491). Există apoi şi condiţii generale. urau pe greci pentru mândria şi dispreţul lor. Cele două popoare. dar. Grecii. prin papa Grigorie cel Mare (590 – 604).13 trulan). ei au căzut uneori în erezii. Trebuie să avem mai întâi în vedere că a existat şi există o mare deosebire de concepţie şi mentalitate relativ la înţelegerea şi trăirea practică a învăţăturii creştine între greci şi latini. scos din concepţia Fericitului Augustin din lucrarea De civitate Dei despre civitas Dei şi civitas terrena. erau acuzaţi de greci de unele practici condamnate de Sinodul II din 691 – 692. pentru a da dovadă de smerenie creştină. acceptarea tezei despre purgatoriu. devenind “Imperiul bizantin”. latinii. şi care a mărit răceala dintre cele două Biserici. Se ştie că din secolul al VII-lea Imperiul roman de răsăsirt se elenizează tot mai mult. cel încoronat de papă. În semn de protest.

Sfinţii Părinţi au stabilit că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl. Din cele arătată se vede că fondul aşa. Temelia schismei o constituie străduinţa papalităţii de a acapara în mod abuziv şi exclusiv universalitatea sau catolicitatea Bisericii. convocat şi prezidat de Carol cel Mare. episcopul Teodulf de Orleans a aprobat. Singurii ierarhi care au refuzat împăcarea cu Fotie au fost mitropoliţii Mitrofan al Smirnei şi Stylian al Neocezareei. dintre care cea mai importantă este învăţătura greşită că Sfântul Duh purcede “de la Tatăl şi de la Fiul” – Filioque – pe care latinii l-au adăugat la Simbolul niceo-constantinopolitan. Anglia şi Italia de nord. lista inovaţiilor latine în domeniul cultului s-a mărit cu încă una: folosirea azimei sau a pâinii nedospite la săvârşirea Sfintei Euharistii. pentru următoarele: Că sunt simoniaci. pe masa altarului catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol. Primul conflict. socotindu-l un adaos arbitrar şi a poruncit să se graveze pe două plăci de argint Simbolul niceo. care s-a generalizat în Apus abia prin secolele IX-XI. în schimb între canoanele sinodului. cum făceau arienii. Din Spania. eroarea adaosului “Filioque”. că susţin. din 447. la deschiderea sinodului. grecii erau acuzaţi. că permit ca nicolaiţii căsătoria preoţilor. din anul 867. s-a introdus apoi în Franţa. La Roma. din ordinul împăratului. a fost cel dintre patriarhul Fotie (858 – 867. Astfel. Cea dintâi grijă a patriarhului Fotie a fost convocarea unui sinod care să revizuiască condamnarea rostită contra sa de sinodul din 869 – 870. numai pâinea dospită dă viaţă.zisei “înstrăinări” dintre cele două Biserici. au venit doar 12 episcopi şi abia spre sfârşitul sesiunii. numărul s-a urcat până la 102.constantinopolitan în greceşte şi latineşte. precum şi pretenţia papilor la jurisdicţia universală asupra tuturor creştinilor din Apus şi Răsărit. la 7 octombrie 869. spre bucuria ierarhiei şi a creştinilor din Răsărit. apoi în sinodul III de la Toledo. care a fost apoi impus în tot imperiul carolingian. Pentru prima oară. Cu privire la deosebirile teologice şi practice ale latinilor. Dar. La 23 octombrie 877. cum reiese din actul de excomunicare aruncat de cardinalul Humbert la 16 iulie 1054. În sinodul din noiembrie 809 de la Aquisgranum (Aachen sau Aix la Chapelle). care a constituit începutul schismei. pe care le aflăm din Enciclica patriarhului Fotie către scaunele arhiereşti din Răsăsit. însă. “Haec Leo posui amore et cautela Orthodoxae fidei” (Eu. etc. la 28 februarie 870. Prin secolele VIII – IX. că rebotează. La rândul lor. Patriarhul Fotie a fost anatematizat. s-au mai adăugat altele. că pretind că numai la greci este Biserica cea adevărată. s-a ţinut la Constantinopol al VII-lea sinod ecumenic. adaosul “Filioque” este semnalat la sinodul I de la Toledo. aşa cum îl aveau şi-l rosteau grecii. nu s-a spus nici un cuvânt. din 589. papa Leon III (795 – 816) a protestat împotriva lui “Filioque”. patriarhul Ignatie a murit. aceştia având misiunea de a impune întâietatea scaunului de la Roma. iar după trei zile a fost reaşezat pe scaunul patriarhal Fotie. plăci pe care le-a aşezat la intrarea catedralei Sfântul Petru. Sinodul s-a deschis în mod solemn 4 . Leon am pus aceasta din dragostea şi grija pentru credinţa ortodoxă). pe cei ce fuseseră botezaţi în numele Sfintei Treimi.La acestea. 14 sunt recunoscute de greci şi 27 de latini. că fac eunuci şi-i ridică apoi la episcopat. În Răsărit s-a folosit totdeauna la Sfânta Impărtăşanie pâine dospită – “fermentum”. 877 – 886) şi papa Nicolae I (858 – 867). spre a sublinia că trebuie să se păstreze credinţa ortodoxă neschimbată. pe “Filioque” din simbolul credinţei. dedesubtul cărora a pus să se scrie. era mult mai grav. care a dus în cele din urmă la marea schismă din 1054. adaosul "Filioque”la Simbolul credinţei. la care au participat delegaţii împăratului franc şi al papei Adrian II. cu toate că la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. între care şi Anastasie Bibliotecarul. în Spania.

că rebotează. la Constantinopol. Papa Leon IX a acceptat propunerea împăratului şi a trimis la începutului lunii ianuarie 1054.că jură. îngâmfat şi care nu-i iubea pe greci. o delegaţie papală la Constantinopol. Nichita Pectoratus. era un om mândru. celibatul şi nerespectarea postului mare la fel ca ortodocşii. a intrat în ziua de sâmbătă 16 iulie 1054. Înainte de a părăsi biserica şi-a scuturat praful de pe încălţăminte. trimiţând delegaţi la Constantinopol. era dispus să. care. ştergând acel sinod de pe lista sinoadelor. 3. a căutat din consideraţiuni politice. delegatul papei Leon IX (1048 – 1054) a aruncat la începutul Liturghiei. că în Biserică.în octombrie 879. un libel. De atunci. cancelarul Frederic şi arhiepiscopul Petru de Amalfi. Sinodalii anulară tot ceea ce s-a hotărât contra lui Fotie la sinodul din 869 – 870. muşcă-ţi limba” arată îndestul ura lui Humbert faţă de greci. ştiind prea bine că în Sicilia şi în Italia de sud. hotărând convocarea unui sinod la Constantinopol. când canrdinalul Humbert. care se vor asocia cu aceştia. a călugărului Nichita Pieptosul (Pectoratus). Sosind la Constantinopol. aşezându-o pe sfânta masă din altar. despărţirea dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului e cunoscută în istorie sub numele de Schisma cea mare din 16 iulie 1054. ca valeşii şi-i ridică nu numai la demnităţi preoţeşti. Că admit. cardinalul Humbert a compus.şi sacrifice patriarhul. Nenorocirea a fost că şeful delegaţiei. Pierzându-şi răbdarea şi încurajat de atitudinea şovăitoare a împăratului. Prin actul de anatematizare sau excomunicare din 16 iulie 1054. 5. darul lui Dumnezeu. de dragul prieteniei cu Roma. delegaţii latimi s-au prezentat împăratului Constantin IX. violenţi şi mândri. Patriarhul Mihail Cerularie. în biserica Sfânta Sofia. 2. se încrucişau de veacuri interesele celor două rituri bisericeşti. în care să se discute “inovaţiile” imputate apusenilor de către răsăriteni. pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales pe latini. Cu această sentinţă de excomunicare. a arhiepiscopului Leon de Ohrida. retrage şi arde cele două scrieri ale sale contra latinilor. un act de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie. în Biserica Sfintei Sofii. Chiar cercetătorii şi istoricii catolici se miră cum de a putut papa Leon IX trimite în delegaţie la Constantinopol nişte soli atât de aroganţi. cu condiţia ca Fotie să ceară iertare pontifului roman şi să-i recunoască dreptul de jurisdicţie asupra bisericii bulgare. cardinalul Humbert.că vând. şi jetfa cea adevărată şi botezul. ca cei de mai sus. cardinal de Silva Candida. succesorul lui Adrian II. Humbert şi ceilalţi delegaţi au fost găzduiţi în mânăstirea Studion din Constanrtinopol. care-i primeşte cu onoruri. precum şi contra tuturor acelora.XI. ca nicolaiţii. Împăratul Constantin IX Monomahul. ca donatiştii. a recunoscut pe Fotie ca patriarh. ci şi la episcopat. A doua fază a schismei dintre Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului s-a consumat sâmbătă 16 iulie 1054. Că fac eunuci. Însuşi noul papă Ioan VIII (872 – 882). care murise la 19 aprilie 1054. problamând sinodul din 879 – 880 ca “al VIII-lea sinod ecumenic. Epitetele injurioase adresate lui Nichita Pectoratus şi tonul violent folosind în dialog de cardinalul Humbert – “câine murdar. fără autorizarea papei Leon al IX-lea. strigând “Dumnezeu să vadă şi să judece”. în prezenţa a 383 episcopi şi a delegaţiilor celor patru patriarhii din Răsărit. în afară de Biserica grecilor. autor al mai multor scrieri poleice contra latinilor. a clericilor şi a credincioşilor Bisericii ortodoxe. în care cămbătea: azima. în frunte cu Humbert. unde clerul şi poporul venise să asculte Sfânta Liturghie. ca arienii. la insistenţele împăratului şi în interesul păcii religioase. căsătoria trupească şi o apără pentru 5 . unde se aşezaseră normanzii la începutul sec. ca simonienii. să împace lucrurile. unde stareţul ei. mărindu-le şi mai mult orgoliul. pe masa altarului Sfintei Sofii actul de anatematizare a patriarhului Mihail Cerularie (1043 – 1058). ştiind că nu se poate aştepta la nimic bun din partea delegaţilor latini. latinii acuzau pe greci pentru următoarele greşeli: 1. 4. le-a comunicat că toate chestiunile şi neînţelegerile bisericeşti vor fi discutate în sinod. a pierit din toată lumea şi Biserica lui Hristos.

se ştie că şi pe vremea lui Humbert. pe care-i socotesc desfrânaţi. Numai programul mişcării mânăstirii de la Cluny din Franţa. în părţile Milanului. scriind tratatul Adversus Simoniacos. În fond. arătând că răspunderea despărţirii dintre cele două Biserici cade pe capul delegaţilor romani. spune un cercetător catolic. a trecut un oarecare timp până să se facă traducerea lui în greceşte. din Tatăl şi din Fiul. învinuirile aduse erau simple pretexte. Pentru învinuirea că în Răsărit credincioşii primesc împărtăşania de la clerici căsătoriţi. Sinodalii au condamnat în unanimitate procedura delegaţilor papali. dezlipiţi de grijile familiare. care voise să cumpere darul preoţiei pe bani. ci chiar şi episcopi căsătoriţi şi în Răsărit şi în Apus. se socotea o cinste ca preoţii să fie căsătoriţi. plecaseră în grabă din Constantinopol. Aducând învinuiri neîntemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054. Sfinţii Părinţi şi Sinoadele ecumenice vorbesc lămurit de purcederea Sfântului Duh numai dintr-un singur izvor. pentru că tocmai Biserica Apuseană era aceea care de secole practica simonia şi nepotismul. clerul şi mulţimea credincioşilor. pentru a linişti spiritele. cum bine observase încă din secolul IX patriarhul Fotie în Enciclica sa din anul 867. adulteri. care se grăbiseră să se strecoare între timp afară din oraş. când a combătut “inovaţiile” latinilor. dincolo de răceala sufletească dintre cele două biserici.slujitorii sfântului altar. partizani ai lui Simon Magul. 6 . cuprinşi de o profundă indignare. chiar de a doua zi după aruncarea anatemei. 7. Ca şi pnevmatomahii sau teomahii. la care papii n-au renunţat până azi. a papei Leon IX şi a Bisericii Romane. 6. doritoare să aplice teocraţia universală. adevăratul motiv al dezbinării religioase din 16 iulie 1054 îl constituie pretenţia de jurisdicţie universală a papilor asupra întregii Biserici din Apus şi Răsărit.Sofia sinodul permanent. ci să impună. Învinuierea de simonieni. Când. ca severienii. era prea mare ca să mai poată reuşi aceasta. însă. Însuşi cardinalul Humbert s-a ridicat împotriva simoniei. Cum actul de anatematizare era compus în latineşte. Cât despre preoţi. pentru că puterea papală. ar fi voit să sfâşie pe delegaţi. dar indignarea clerului şi a credincioşilor.a. bucurându-se de simpatia clerului şi a credincioşilor. susţine generalizarea celibatului. Biserica Romano-Catolică uită de veacuri de-a rândul au existat nu numai preoţi căsătoriţi. a delegaţilor romani. a fost foarte prost aleasă. Patriarhul Mihail Cerularie. nicolaiţi. în fine s-a aflat de anatemă şi de injuriile nedrepte aduse Bisericii Răsăritului. Învinuirea cea mai grosolană. a răspuns clericilor şi credincioşilor că de ştia şi de ar fi fost posibil – fără a jigni dreptul solilor – ar fi aplicat însuşi pedeapsa trimişilor papei. este aceea că grecii ar fi scos din Simbolul credinţei învăţătura că Duhul Sfând purcede şi de la Fiul – Filioque -. fără să accepte tratativele în sinod. deoarece abia Sinodul II trulan de la Constantinopol din 691 – 692 va cere ca episcopii să fie mai întâi călugăriţi. fiindcă aceştia. Patriarhul Mihail Cerularie ar fi dorit chiar să cheme înapoi delegaţii papali. căci dincolo de diferenţele dogmatice. dincolo de patimile politice şi slăbiciunile omeneşti. care a rostit anatema contra cardinalului Humbert. precum şi de tensiunea creată între cele două Biserici. a convocat duminică 24 iulie 1054 la Constantinopol în catedrala Sf. avea nevoie de oameni cât mai devotaţi. când se ştie de oricine că Sfânta Scriptură. spre a scoate Biserica Romană din marasmul în care o aruncaseră atotputernicia şi abuzurile nobililor din secolul obscur. produsă de purtarea lor. au tăiat din Simbolul credinţei purcederea Sfântului Duh de la Fiul – “Filioque” ş. Împăratul însuşi înspăimântat de întorsătura evenimentelor pe care le patronase. din Dumnezeu – Tatăl. Că spun. dar nu i-au putut găsi. că Legea lui Moisi este blestemată. care au plecat în grabă. iar nu din două izvoare. se vede clar că delegaţii papali nu veniseră la Constantinopol să trateze frăţeşte într-un sinod. rituale şi disciplinar – canonice. compus din 12 mitropoliţi şi 2 arhiepiscopi.

despărţirea creată de cardinalul Humbert s-a adâncit tot mai mult între cele două biserici. la 13 aprilie 1204. E drept că papii următori lui Leon IX n-au confirmart acţiunea necugetată a cardinalului Humbert la Constantinopol. s-a pus din nou problema refacerii unităţii tuturor Biserricilor creştine şi în primul rând refacerea unităţii dinmtre Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi în Biserica Romano-Catolică. care au provocat “schisma cea mare”. în faţa istoriei. patriarhul Mihail Cerularie pune din nou în circulaţie acuzaţiile contra latinilor din Enciclica patriarhului Fotie din 867. a fost trimis în exil de împăratul Isac Comnen (1057 – 1059). n-a adus vreo schimbare în raporturile dintre Roma şi Constantinopol.În enciclica însoţitoare a anatemei din 24 iulie 1054. În clipa în care se petreceau aceste triste evenimente. acuzaţiile aduse de arhiepiscopul Leon de Ohrida şi alte acuzaţii noi. papa Leon IX murise de câteva luni. pentru că lumea creştină de atunci era obişnuită cu frecventele fricţiuni şi divergenţe dintre Roma şi Constantinopol. prin cucerirea Constantinopolului. postirea cu lapte şi altele. ca: raderea bărbii. în ziua de 16 iulie 1054. datorită Mişcării Ecumenice. Prin “declaraţia comună” citită concomitent în ziua de 7 decembrie 1965 în catedrala Sfântul Petru din Roma şi în Catedra Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. la 19 aprilie 1054. botezul printr-o singură cufundare. patriarhul ecumenic Atenagora I (1949 – 1972) şi Papa Paul VI (1963 – 1978) au ridicat anatemele rostite la 16 şi 24 iulie 1054. nu mai aveau nici o calitate formală să reprezinte Biserca Romană. ci că abia mai târziu. Nici căderea patriarhului Mihail Cerularie. 7 . cardinalul Humbert şi însoţitorii săi. cum spun mulţi cercetători. rămânând vinovaşi pentru temperamentul şi purtarea lor violentă. În secolul nostru. Contemporanii acelor zile n-au acordat importanţa cuvenită evenimentelor consumate la 16 şi 24 iulie 1054. care la 8 noiembrie 1059. de către cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a. dar nici n-au infirmat-o. că contemporanii n-au socotit atât de grave evenimentele din 1054. Este drept.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->