Sunteți pe pagina 1din 63

1

FAMILIA DUPĂ PLANUL LUI DUMNEZEU


Studii despre căsătorii şi familii din Biblie
HARM WILTS

(Traducere din limba germană de Ion Petru in 2001) – Titlul original: „Gezin naar Gods plan”
În limba germană a fost publicat la editura „CSV”, Hückeswagen, 1988 )

CUPRINS

Prefaţă
Introducere

1. Adam şi Eva şi copiii lor


2. Lameh şi familia sa
3. Noe şi familia sa
4. Avraam şi familia sa
5. Lot şi familia sa
6. Isaac şi familia sa
7. Iacov şi familia sa
8. Iov şi familia sa
9. Amram şi familia sa
10. Manoah şi familia sa
11. Samson şi căsătoria sa
12. Core şi familia sa
13. Eli şi familia sa
14. Zaharia şi Elisabeta
15. Iosif şi Maria
16. Familia din Betania
17. Soţii Anania şi Safira
18. Soţii Aquila şi Priscila

PREFAŢĂ

Această carte a apărut pe baza conferinţelor, pe care am avut misiunea să le ţin pe această temă în
diferite ţări, precum şi prin participarea la conferinţe, care au avut ca subiect această temă.
Fără ajutorul soţiei mele credincioase, nu aş fi fost în stare să mă dedic multelor activităţi din ţară şi
străinătate. Pe această cale doresc să îi mulţumesc oficial.
Sunt recunoscător lui Dumnezeu că am putut să scriu această carte.
O dau ca moştenire copiilor, nepoţilor şi stănepoţilor noştri şi sper să le fie atât lor cât şi altora spre
binecuvântare.

Velp, 1986
Harm Wilts
2

INTRODUCERE

La nunta noastră ni s-au adresat foarte multe urări de fericire. Într-o scrisoare am găsit următoarea
propoziţie: „Căsătoria este un act de binecuvântare pe care Dumnezeu l-a instituit şi ni l-a păstrat din
Paradis.”
După aproape 60 de ani de viaţă de căsătorie şi familie, pot să dau dreptate încă acestei constatări. Şi
totuşi am aflat şi eu (şi am observat şi la alţii), că acestă binecuvîntare nu ne cade pur şi simplu în sân şi
nu ne este garantată. Trăim într-o lume păcătoasă a cărui prinţ este satan. În această societate acţionează
tot felul de forţe asupra vieţii de familie, îndreptându-se asupra naturii noastre păcătoase. Prin aceasta se
produce mult necaz, lucru pe care îl putem constata permanent. În practica mea îndelungată ca învăţător în
şcoli, în lucrarea de misiune şi evanghelizare, în ţară şi străinătate, am avut ocazia să intru în contact cu
multe familii şi am cunoscut multe probleme care le frământă. Bineînţeles am citit şi multe lucrări despre
aceasta. În vizitele prin case sau la conferinţe, am avut de răspuns la multe întrebări legate de acest
subiect. Răspunsul la problematica familiei şi a căsătoriei din timpul nostru, trebuie să-l căutăm în Biblie.
Nu numai în Noul Testament, chiar şi în Vechiul testament, găsim multe explicaţii în legătură cu această
temă. Fireşte, familiile descrise în Biblie, au trăit în alte timpuri şi împrejurări decât noi. Atunci erau alte
obiceiuri şi datini. În societatea noastră nu putem aplica, extinde sau prelua toate felurile de comportare şi
modelele culturale. De fapt nu toate familiile descrise aici ne servesc ca modele. Biblia este o carte
sinceră, atât pentru lucrurile pozitive cât şi pentru cele păcătoase din familie. Cuvântul lui Dumnezeu ne
solicită atenţia, de aceea noi putem să aplicăm aici ce ne scrie apostolul Pavel în 1 Corinteni 10. 11:
”Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră.”
La studiul acestei teme am observat totodată cât de multe învăţături sunt încă actuale în această Carte.
Ea se adresează tuturor oamenilor din toate timpurile.
Natura umană a rămas aceeaşi ca a primei perechi de oameni, după căderea în păcat. Toţi oamenii au
aceleaşi înclinaţii păcătoase, care îi pot conduce la alunecări şi în acest sens satan este încă acelaşi ispititor
şi criminal ca la început. El încearcă încă să distrugă tot ce Dumnezeu a intenţionat să fie o binecuvântare
pentru om. Şi aceasta în mod deosebit pentru viaţa de căsătorie şi familie. Cititorul va lua cunoştinţă de
intenţia acestei cărţi. Ea nu va da explicaţii sistematice privind logodna, căsătoria, sexualitatea şi familia
sau educaţia copiilor.
Intenţia acestei cărţi este să ne prezinte un număr de familii care ne sunt descrise în Biblie pentruca din
acestea să scoatem învăţături folositoare pentru viaţa de familie a timpului nostru. Apoi vin de la sine în
discuţie tot felul de puncte de vedere privind viaţa de familie şi de căsătorie.

1.Adam şi Eva şi copiii lor


(Geneza 3 şi 4)

Prima familie care este amintită în Biblie este cea a lui Adam şi Eva. Ei au avut un număr necunoscut
de fii şi fiice, dintre care sunt amintiţi trei fii Cain, Abel şi Set.
Mai întâi Dumnezeu a creat pământul şi l-a întins ca loc de locuinţă pentru om. Ca o încheiere şi
coroană a lucrării Sale, El l-a creat pe Adam. Dumnezeu l-a făcut pe Adam din ţărâna pământului. Apoi i-a
suflat suflare de viaţă şi astfel omul a devenit un suflet viu. Dumnezeu l-a aşezat să locuiască într-un loc
minunat din grădina Eden. El urma să îngrijească şi să păzească această grădină. Dumnezeu i-a dat
stăpânire peste tot ce a creat. Adam a dat animalelor nume. Astfel el a dat expresie autorităţii pe care
Dumnezeu i-a dat-o asupra animalelor. El a observat animalele în comportarea lor aşa cum le crease
3

Dumnezeu ca mascul şi femelă. Atunci a apărut în el sentimentul de singurătate; pentru el însuşi nu se


găsea nici un ajutor care să i se potrivească. Dar deja înainte ca Adam să constate această nevoie la el
însuşi, Dumnezeu spusese: „ Nu este bine ca omul să fie singur. Am să-i fac un ajutor potrivit.”
Dumnezeu, Creatorul pusese în inima lui Adam această dorinţă şi El Însuşi voia să o împlinească.
După ce El a făcut ca Adam să cadă într-un somn adânc, a luat una din coastele lui, a făcut din ea o
femeie şi a adus-o lui Adam. Ce încântare trebuie să fi umplut sufletul său când a primit din mâna lui
Dumnezeu această femeie! Este o bucurie care de atunci se repetă în inimile tuturor când ştiu că sunt unite
ca perechi prin dragostea lui Dumnezeu.
Adam ştia că Dumnezeu o luase pe soţia lui din el. Era întradevăr soţia sa din trupul său. Nu este fără
importanţă că Dumnezeu a luat lui Adam o coastă. Talmudul iudaic remarcă: Dumnezeu nu a făcut femeia
din capul lui Adam, ca ea să domnească peste el, nici din picioarele lui, ca el să o calce în picioare, ci din
coasta lui, pentru ca el să o iubească. Astfel Adam şi Eva au devenit împreună soţ şi soţie: „Om”.
În acesta se ascunde o învăţătură profetică adâncă pe care Pavel o dezvăluie mai târziu. „Bărbaţilor,
iubiţi-vă nevestele, cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfiinţească după ce a
curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără
zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii
nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât
vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem
mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi
pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup”. (Efeseni 5.25-31).
În lumina acestui loc din Scriptură, vedem clar că orice căsătorie trebuie să fie o imagine a relaţiei
dintre Hristos şi Biserică. Orice gând de poligamie, infidelitate şi divorţ este în contradicţie cu ordinea pe
care Dumnezeu a pus-o în creaţie. Asupra acestui lucru vom reveni.
Prima pereche trăia într-o armonie desăvârşită. Cei doi nu cunoşteau ruşinea unul faţă de celălalt. Frica
de Dumnezeu le era străină, când se bucurau de prezenţa lui Dumnezeu în grădină. Nu exista întrebarea
„Cine din cei doi ar avea conducerea?”. Adam putea împărţi cu Eva stăpânirea peste toate lucrurile din
grădină. Ei colaborau desăvârşit. „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l.” (Geneza 1.28).
Sarcina de a cultiva grădina Eden şi a o păzi o aveau de îndeplinit împreună. Orice loc al binecuvântării,
pe care Dumnezeu l-a dat vreodată omului, este permanent însoţit de responsabilitate. Şi la Adam şi Eva a
fost valabil acest principiu. Ei nu trebuiau numai să continue dezvoltarea acestei grădini, ci şi să o
păzească. Acest lucru putea să se petreacă numai pe drumul ascultării de Dumnezeu, ei nu trebuiau să
mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, în caz contrar ei urmau să moară. Ştim cum i-a reuşit lui
satan să o înşele pe Eva şi a condus-o la neascultare. În acest caz ea l-a tras pe soţul ei cu ea. Ei nu au păzit
grădina. Ei nu puteau să o lucreze mai departe, ci au fost izgoniţi din ea. Paradisul a fost pierdut pentru ei
pentru totdeauna. Şi cu neascultarea lor ei au adus toată creaţia în teritoriul de sub stăpânirea lui satan, a
păcătului şi a morţii.
Ce modificări ulterioare a adus însă cu ea această cădere în păcat pentru această pereche de oameni şi
apoi cum s-au extins aceste consecinţe asupra întregii omeniri! În locul unei vieţi de bucurie în părtăşie cu
Dumnezeu, au pătruns printre altele teama şi ruşinea. Când au fost conştienţi de goliciunea lor şi-au
confecţionat haine din frunze de smochin. Dumnezeu le-a înlocuit cu piei de animale. Fără îndoială,
aceasta vorbeşte de ispăşire. În felul acesta Dumnezeu voia să facă vizibil prin imaginea unui animal
nevinovat sacrificat, că oamenii pot să reziste în faţa Lui numai pe baza morţii unui înlocuitor. În Paradis,
munca fusese o binecuvântare plină de bucurie. Pământul în afara grădinii rodea acum spini şi pălămidă.
Adam trebuia acum să-l lucreze anevoios, plin de trudă şi să-şi mănânce pâinea cu sudoare. Tot ceea ce a
concurat la căderea în păcat a fost tras la răspundere de Dumnezeu. Fiecare şi-a primit propria
condamnare: satan, şarpele, Eva şi Adam.
Vedem de asemenea că în relaţiile dintre aceşti doi soţi au intervenit modificări mari. Aşa cum ştim în
1 Timotei 2.13 şi 1 Corinteni 11.8,9, poziţia bărbatului şi a femeii este redată, precizându-se că Adam
4

ocupă după ordinea creaţiei primul loc ca şi cap, însă este clar că aceasta i s-a spus Evei abia după căderea
în păcat: „...şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”.(Geneza 3.16 b).
Înainte de căderea în păcat nu erau aceste relaţii între ei. Din fericire nu i s-a poruncit lui Adam să
stăpânească peste soţia sa (să luăm bine seama la acest aspect!). Însă Evei i s-a explicat clar că ea urmează
să ocupe faţă de soţul ei un loc de subordonare.
Deseori se susţine că această relaţie de subordonare a încetat în perioada nou-testamentală şi că nu ar
avea valabilitate. Bărbaţii şi femeile ar fi puşi acum într-o poziţie de egalitate deplină în societate,în
familie şi în adunările creştine.”... nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască...”, aşa se
citează cu plăcere în Galateni 3,28. Se spune că: cine nu respectă această idee de emancipare, acela
practică discriminarea şi astfel în mod cert săvârşeşte cel mai grav păcat care este întâlnit în ochii
oamenilor.
Dacă se arată ce a spus Pavel în alt loc din Noul Testament în legătură cu acest lucru, se dă următoarea
ripostă: acesta este un punct de vedere „paulinic”, probabil bun şi de luat în seamă în timpul său, dar în
vremea noastră aceste idei sunt cu totul învechite şi nu se mai pot aplica. Totuşi creştinii care gândesc
spiritual, care cunosc şi iubesc Biblia, ştiu că învăţăturile apostolului Pavel sunt porunci ale Domnului. (1
Corinteni 14, 34-37). Ce spune Pavel despre poziţia femeii în familie? Citez din nou Efeseni 5, acum
versetele 22-24: ” Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei,
după cum şi Hristos este Capul Bisericii, El Mântuitorul trupului. Şi după cum biserica este supusă lui
Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Aceste versete sunt „lectură”
pentru femei nu pentru bărbaţi. Le sfătuiesc pe surorile noastre să citească totdeauna aceste versete cu
stăruinţa ascultării. Ele cunosc îndemnul „voi soţiilor fiţi supuse soţilor voştri”. Dar aceasta nu dă dreptul
soţilor să citească ca şi cum ar fi scris: „bărbaţilor ţineţi pe soţiile voastre în supunere”. Ce se spune soţilor
este scris în pasajul următor celui pe care l-am citat: "să-şi iubească soţia” nu este acelaşi lucru cu „să
stăpânească peste soţia sa”.
Am vizitat odată o pereche, în care relaţiile erau altfel decât ideale. Soţia era singură acasă. După puţin
timp am fost asaltat cu o întreagă „litanie” de plângeri referitoare la soţul ei, care nu s-au terminat aşa de
repede. Un timp am lăsat totul să se desfăşoare aşa. Apoi am făcut remarca că aparent ea ar avea un soţ
care ar fi neascultător de Cuvântul lui Dumnezeu. „Se poate spune aşa ceva”, a fost răspunsul ei.
„Niciodată nu aud de la el un cuvânt de dragoste sau de apreciere”. Am luat Biblia şi am deschis la
capitolul 3 din prima epistolă a lui Petru şi am citit:” Tot astfel nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor
voştri, pentruca dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor,
când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere” (capitolul 3.1,2). Ea cunoştea bine acest pasaj. La
întrebarea mea dacă ea urmează sfatul lui Petru, a dat un răspuns deschis: „trebuie să spun că m-am purtat
deseori necorespunzător şi i-am răspuns cu cuvinte dure”. Ea a recunoscut că acesta este probabil este
motivul pentru care nu a avut o influenţă bună asupra soţului ei.
În acest moment, dialogul nostru a fost întrerupt, deoarece soţul a venit acasă. El a văzut Biblia
deschisă şi faţa plânsă a soţiei lui şi a înţeles ce se întâmplase. Da, nu era relaţia care trebuie să fie între soţ
şi soţie. El a recunoscut aceasta fără alte explicaţii.
Am citit împreună mai departe versetul 7 al acestui capitol:” Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi la rândul
vostru cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor
moşteni împreună cu voi harul vieţii ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre”. Soţul se plânse: „Cum
poţi să iubeşti o soţie care nu vrea să ştie de supunere, care totdeauna este împotrivitoare şi vrea să joace
rol de şef ? Soţia reacţionă: „Cum poţi fi supusă unui soţ care nu arată niciodată dragoste şi preţuire?.
Acest lucru nu îl poate face nimeni”.
În încheiere le-am dat sfatul să schimbe textul Bibliei. Ea trebuia să înveţe să accepte cu inima ce era
scris pentru ea; el ce era hotărât pentru el. Nu este această „atenţie la ce este pentru alţii” o problemă
generală printre creştini? Ne vine mai uşor să fim atenţi la alţii şi să-i criticăm, decât să aplicăm Cuvântul
5

la noi înşine. Locurile din Scriptură arătate mai sus aruncă o lumină clar pe relaţia dintre soţ şi soţie în
căsătorie şi familie. Ele se aplică şi în viaţa de adunare.
Pavel i-a scris lui Timotei ca acesta să ştie cum trebuie să ne comportăm în adunare ca şi casa lui
Dumnezeu. El spune despre locul femeii: ”femeia să înveţe în tăcere cu toată supunerea. Femeii nu-i dau
voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Timotei 2.11,12).
Într-un alt loc el spune:” femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci
să fie supuse cum zice şi legea” (1 Corinteni 14.34). Ce scrie Pavel este o poruncă a Domnului, a Capului
Adunării.
Problema, dacă o femeie are permisiunea să exercite o slujbă în adunare nu se punea înainte. Locurile
din Scriptură, redate mai sus erau suficient de clare şi erau privite ca decisive (determinante). Nici în
prezent din păcate nu este o problemă, dar în sens invers: în general femeii îi este totul permis. S-a găsit o
explicaţie mai bună pentru acest loc din Scriptură? Nu este cazul. Nu se poate interpreta în două feluri.
Nu, ci s-a argumentat că aceste gânduri nu ar mai fi pentru timpul actual. Sunt numai „păreri paulinice”,
legate de timpul de atunci şi pentru zilele în care trăia Pavel. Cu aceste argumente s-a răpit pur şi simplu
efectul şi i-au dat de o parte puterea. Aşa s-a întâmplat cu numeroase adunări, dar nu doresc să continui pe
acestă temă acum.
În ceea ce priveşte locul femeii în adunare, aceste cuvinte din Scriptură se adresează oricărei femei
care vrea să se supună autorităţii Scripurii. Pentru slujba oficială din adunare, Domnul care este cap al
Adunării l-a chemat pe bărbat. Există numeroase indicaţii cum urmează ca el să-şi exercite această slujbă.
Faptul că femeia este chemată la altfel de lucrări, cu siguranţă acest lucru nu înseamnă că ea ocupă în faţa
Domnului un loc de valoare minimă. Au fost femei care au slujit Domnului cu bunurile lor. Au fost femei,
cărora El li s-a adresat după înviere pentru prima dată. Au fost femei cărora el le-a dat lucrarea de a
comunica fraţilor marea noutate a învierii Lui. Au fost de asemenea femei care au luptat împreună cu
Pavel pentru Evanghelie. Bărbat şi femeie, fiecare are locul său propriu în familie şi în adunarea lui
Dumnezeu.
Capitolul 4 din Geneza începe comunicându-ne că Adam s-a împreunat cu Eva. Relaţia sexuală dintre
bărbat şi femeie este o binecuvântare deosebit de mare a lui Dumnezeu şi nu ceva păcătos sau cu valoare
de dispreţuit. Dumnezeu a unit acest privilegiu şi această bucurie cu căsătoria. Aceasta se arată deja la
instituirea căsătoriei: „Ei vor fi un trup”. Dumnezeu le-a implantat animalelor instinctul sexual ca mijloc
de a-şi menţine specia. Aceasta este intenţia lui Dumnezeu şi cu privire la om. Dumnezeu a spus lui Adam
şi Evei: „Fiţi roditori (fecunzi) şi înmulţiţi-vă...” (Geneza 1.28). Binecuvântarea cu copii în căsătorie este
un izvor de mare bucurie. Putem spune că aceasta este singura poruncă pe care oamenii de pretutindeni au
urmat-o. Aceasta este o urmare a instinctului sexual înnăscut. Dumnezeu a dat însă omului odată cu
sexualitatea mult mai multe decât animalului: voinţă, dragoste şi gândire controlată. Unde lipseşte acest
control, omul se coboară la nivelul vieţii instinctului animalic. Indicaţii clare cu privire la experienţa
sexualităţii în căsătorie le găsim în 1 Corinteni 7.3-5: „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria
de soţ şi tot aşa şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei ci bărbatul. Tot astfel, nici
bărbatul nu este stăpân pe trupul lui ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar
prin bună învoială, pentru un timp ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, apoi să vă împreunaţi
iarăşi ca să nu vă ispitească satana, din pricina nestăpânirii voastre.”
Am aflat deja, că Dumnezeu a stabilit clar un loc diferit în domenii precise: viaţa bărbatului şi a
femeii. Aceasta o găsim şi în epistolele apostolului Pavel. De aceea este cu atât mai surprinzător că aici
ambii parteneri sunt priviţi complet echivalenţi şi egali în drepturi. Acest lucru este foarte important din
punct de vedere al sexualităţii. Un al doilea punct important este că ambii parteneri sunt învăţaţi, să nu
ajungă la concluzia să-şi caute satisfacţia pentru ei înşişi ci să aibe în vedere fericirea celuilat. Nu trebuie
în căsătorie, să fie vorba de a lua, ci fiecare să aibe convingerea că pe cât posibil trebuie să dea. Acolo
unde sunt aplicate aceste principii, este posibil să dăinuie o căsătorie armonioasă în bucurie ani de-a
rândul în domeniul sexualităţii. Prin aceasta se întăreşte legătura dragostei. Ignorarea acestor principii,
6

face să apară un obstacol care face să eşueze multe căsătorii. Relaţiile se răcesc, apare înstrăinarea cu toate
urmările ei urâte.
Se consideră des că renunţarea la sexualitate şi la căsătorie, ar deschide celor credincioşi un mai mare
grad de spiritualitate. Aceasta este o eroare. Domnul Isus Însuşi a învăţat altfel şi a arătat aceasta prin
faptul că El, a chemat ca apostoli bărbaţi căsătoriţi (1 Corinteni 9.5). Acest lucru poate fi numit bun numai
dacă se renunţă la căsătorie de bună voie pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Există numai puţini cărora li s-a
dat acest dar deosebit. Acelaşi gând l-a prezentat Pavel în epistola sa către Corinteni. Dar el s-a adresat
aspru împotriva celor care interziceau căsătoria (1 Timotei 4.3). Faptul că mai târziu preoţii din biserica
romano-catolică erau obligaţi să nu fie căsătoriţi nu are nici o fundamentare în Scriptură. Acelaţi lucru se
poate spune şi pentru diferite ordine mănăstireşti, unde aceste prescripţii au fost introduse pentru călugări
şi călugăriţe. S-a dovedit în mod repetat că oamenii nu au putut să-şi îndeplinească obligaţia de a duce o
viaţă de castitate. Istoria bisericii poate dovedi cât de grav au păcătuit în acest sens „feţe bisericeşti” până
la cel mai înalt rang şi este cunoscut suficient că multe mănăstiri erau clocitorii ale depravării morale.
Nimeni să nu facă în acest sens greşeala de a exagera. Pavel nu numeşte păcat neputinţa de a te stăpâni, ci
căutarea de a-ţi satisface plăcerile sexuale în afara căsătoriei. Din multele întrebări, pe care corintenii i
le-au pus lui Pavel, au fost şi diferite referiri la căsătorie. Din răspunsul lui, reiese că dorinţele sexuale au
un loc dat de Dumnezeu în interiorul limitat al căsătoriei.
Ce trece peste aceasta se numeşte „curvie” şi este condamnat ca păcat. Pentru creştini este bine şi ca o
necesitate absolută să se ţină de această normă. La instituirea legilor în „ţările creştine” s-a acordat în acest
sens în generaţiile mai dinainte mai multă sau mai puţină importanţă. În prezent însă mulţi nu vor să mai
ştie de aceste norme dumnezeieşti. Contactele sexuale în afara căsătoriei sunt vorbite de bine şi uneori
chiar propagate oficial.
Aşa s-a ajuns ca bărbaţii să aibe contacte sexuale între ei şi femeile între ele şi acest lucru a ajuns să fie
acceptat. Mulţi sunt de acord chiar ca aceste forme de viaţă trăită să aibe şi temei legal. Şi cine îndrăzneşte
să reproşeze oficial astfel de practici, este primit ca un învechit, ridicol şi limitat.
Unii chiar au ajuns să susţină că cei care discriminează pe acei oameni trebuie să fie pedepsiţi. Se
susţine că oamenii se pot dezvolta mai bine şi pot fi mai fericiţi fără normele biblice. Această gândire nu
este atât de nouă cum pare. Este vechea minciună a şarpelui din Paradis. Dacă mănânci din acest fruct
interzis, vei fi ca Dumnezeu şi vei cunoaşte ce este bine şi ce este rău. O jumătate de adevăr care este mai
gravă decât o minciună întreagă. Diavolul nu a adăugat însă, că omul cu această cunoaştere nu ar fi în stare
să se mai lase de rău şi să facă bine. Renunţarea la normele lui Dumnezeu nu l-au făcut pe om niciodată
mai fericit şi nici nu îl va face vreodată. Ce societate mizerabilă este accea în care acest proces are loc, în
ce hal se găseşte ea azi !
Primul fiu pe care l-a primit Adam şi Eva era Cain. Apoi s-a născut Abel. Ea nu „a făcut” copii cum se
aude până în ziua de azi ca expresie. Eva a cunoscut binecuvântarea lui Dumnezeu în această naştere. Aşa
trebuie să privească şi azi părinţii pe copiii lor, ca un dar dar al Domnului şi ei trebuie să îi educe pentru
Domnul. La această educaţie părinţii găsesc deseori multă bucurie, deseori însă şi griji şi durere. Această
experienţă a făcut-o şi prima pereche.
Filozoful Rousseau spunea că, copiii ar fi o coală de scris albă. Dacă educatorul ar şti să stăvilească
toate influenţele dăunătoare de afară, ar putea să scrie pe această coală ce ar vrea. Din relatarea despre
prima familie învăţăm altceva. Influenţa de afară a acestor copii nu a jucat nici un rol. La Cain vorbea
natura păcătoasă pe care el o primise de la naştere, o limbă clară. Părinţii lui trebuie să fii mult necaz cu el.
În aşteptarea ei plină de speranţă, Eva a fost foarte dezamăgită.
Desigur, Cain a avut şi trăsături de caracter religioase. Era primul care îi aducea lui Dumnezeu jertfă.
Însă el nu a priceput nimic în ce priveşte felul cum un păcătos poate să stea înaintea lui Dumnezeu şi cum
se poate apropia de El şi aceasta în contrast cu fratele său. Şi Abel aducea jertfe, cele două jertfe ale lor
erau însă diferite. La o citire superficială a Scripturii s-ar putea spune că datorită faptului, că aveau meserii
7

diferite; Cain, agricultor, aducea Domnului din roadele pământului, Abel, păstor, aducea întâiul născut din
oile lui. Aceasta pare de la sine înţeles.
Dacă tragem această concluzie comitem marea eroare în învăţătura asupra ispăşirii care este cuprinsă
în această întâmplare. În epistola către Evrei citim aceasta: „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o
jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit
darurile lui şi prin ea vorbeşte el, încă, măcar că este mort (Evrei 11.4). Există o mare deosebire între
aceşti doi bărbaţi. În primul rând Abel credea şi aducea pe baza acestei credinţe o jertfă. Cain arăta doar
slujba voinţei proprii faţă de Dumnezeu, exact ca părinţii săi după căderea în păcat. Ei considerau că se pot
îmbrăca cu frunze de smochin care erau aduse dintr-un pământ blestemat. Pieile cu care Dumnezeu i-a
îmbrăcat îi învăţau pin această imagine, că păcătosul poate sta înaintea lui Dumnezeu numai pe baza
morţii unui înlocuitor, care trebuie să moară în locul său. Această lecţie trebuiau să o înveţe Adam şi Eva
şi ei trebuiau să o transmită fără îndoială mai departe şi copiiilor lor, dar Cain nu a înţeles nimic din
aceasta. De aceea citim că Dumnezeu nu a privit la Cain şi la jertfa lui. A doua deosebire este că Abel avea
o altă stare lăuntrică: credinţa. El aducea de aceea, cum exprimă scriitorul epistolei către Evrei, o jertfă
„mai bună”, o jertfă de sânge. Prin aceasta el recunoaşte vina lui înaintea lui Dumnezeu. El credea pe
Dumnezeu, care ar accepta această jertfă în locul său. Observăm de aceea că Dumnezeu, la ambele jertfe
face legătura între persoană şi jertfă.
Adam şi Eva puteau să povestească copiilor lor despre faptele lui Dumnezeu. Ei puteau să transmită
mai departe învăţăturile primite. Dar ei nu puteau nici să-i pocăiască, nici să-i aducă la credinţă. Acest
lucru îl poate face numai Dumnezeu şi El îl duce la îndeplinire prin lucrarea Duhului Sfânt. Acelaşi lucru
a fost valabil şi pentru părinţii din acel timp. Noi trebuie să fim pătrunşi adânc de răspunderea noastră
mare ca părinţi şi în acelaşi timp de neputinţa noastră totală. Acest lucru ne conduce la rugăciune.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru copiii care se pocăiesc şi vin la credinţă. Şi ne rugăm mai departe pentru
copiii care arată indiferenţă faţă de educaţie.
Când cain a văzut că Dumnezeu nu primeşte jertfa lui, a devenit furios, s-a mâniat pe fratele lui şi până
la urmă l-a omorât. De ce? Ioan spune: „... Pentrucă faptele lui erau rele, iar ale fratelui său neprihănite (1
Ioan 3.12b). Totuşi Dumnezeu l-a iubit şi pe Cain, aşa cum El iubeşte pe toţi păcătoşii. Dumnezeu nu vrea
distrugerea păcătosului, ci El vrea ca el să se pocăiască şi să fie mântuit. De aceea El l-a avertizat pe Cain
înainte ca acesta să ajungă la această faptă îngrozitoare. Când Dumnezeu după aceea, a pronunţat judecata,
Cain a recunoscut gravitatea faptei sale oribile. O fi fost oare căinţă adevărată, sau a vorbit sub impresia
urmărilor îngrozitoare ale faptei sale? Nu putem să emitem în legătură cu aceasta decât presupuneri.
Dumnezeu a făcut lui Cain un semn înainte de a pleca în drumeţiile lui, ca oricine îl va găsi să nu îl
omoare. Şi în această judecată pe care El a rostit-o asupra lui Cain, vedem iar îndurarea lui Dumnezeu.
Prin expresia „oricine l-ar găsi” trebuie să înţelegem că este vorba de ceilalţi copii ai lui Adam şi Eva.
Unii dintre ei se căsătoriseră deja cu surorile lor. Cain avea acum, de asemenea ca soţie pe o soră de-a lui.
În locul lui Abel cel ucis, Dumnezeu a dat Evei un fiu, Set, despre care şi despre a cărui urmaşi citim
în capitolul 5 din Geneza. Acest capitol se termină cu Noe. Asupra lui şi a familiei lui vom reveni mai
târziu. Despre seminţia lui Cain citim în capitolul 4. În această genealogie este cuprins Lameh şi familia
lui. Vom afla despre ei în următorul capitol.

Întrebări din capitolul 1:

1. Ce principii despre căsătorie găsim în Geneza 2.24 ?


2. Cum a reuşit satan să conducă la păcat primii oameni? Compară Luca 4.1-13 şi 1 Ioan 2.16?
3. Care este sentinţa rostită lui satan, şarpelui, lui Adam şi Evei?
4. În Geneza 3.7 şi 21 vedem că omul nu poate fi plăcut înaintea lui Dumnezeu prin lucrarea proprie.
Caută alte locuri din Scriptură care confirmă aceasta.
5. Cum reglementeză Dumnezeu relaţia dintre bărbat şi femeie? Vezi şi Maleahi 2.13-16.
8

6. Ce importanţă are sexualitatea şi care este deosebirea în acest sens dintre om şi animal?
7. Prin ce deosebeau Cain şi Abel? Vezi şi Evrei 11.4 şi 1 Ioan 3.12?

2. Lameh şi familia lui


(Geneza 4.19-24)

După istoria primei familii, găsim în Geneza 4 şi 5 două genealogii. Una descrie linia lui Cain, cealaltă
linia lui Set. Ambele se încheie cu scurte descrieri ale familiei.
Prima este familia lui Lameh. Lameh şi-a luat două neveste. Numele uneia era Ada şi numele celeilalte
era Ţila. Ada a născut pe Iabal şi el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele. Numele fratelui
său era Iubal. El a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul.
Ţila de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi fier. Sora lui
Tubal-Cain era Naama.
Lameh a zis nevestelor sale: „Ada şi Ţila, ascultaţi cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea
şi un tânăr pentru vânătăile mele. Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câte
şapte” (Geneza 4.23-24). Această scurtă descriere arată clar că Lameh poseda toate trăsăturile de caracter
ale tatălui său Cain (primul din genealogia lor). Cuvintele şi faptele lui dovedeau că el s-a abătut mai
departe de la Dumnezeu şi de la Cuvântul Lui, decât Cain. Cain luase în acord cu gândurile lui Dumnezeu
o soţie. La multele întrebări puse, de unde a luat el această soţie, există numai un răspuns clar biblic:
„Adam a născut fii şi fiice” (Geneza 5.4) , „Dumnezeu a făcut ca toţi oamenii să iasă dintr-unul... (Faptele
Apostolilor 17.26). Aşadar Cain s-a căsătorit cu sora sa. Însă Lameh a lucrat total în contradicţie cu
intenţia lui Dumnezeu, pentru că şi-a luat două neveste. Poligamia este în contradicţie cu ordinea din
creaţia lui Dumnezeu. Cine cunoaşte Biblia ştie că Dumnezeu a tolerat poligamia, dar nu a acceptat că
aceasta este un lucru bun. Vedem că această practică greşită are totdeauna ca urmare consecinţe negative.
Observaţiile mele personale în Africa în această chestiune mi-au confirmat această regulă. Nu ne
putem aştepta la căsătorii şi familii ideale constituite pe acest temei.
Lameh nu lucra în necunoştinţă. Din Geneza 4.24, putem să desprindem, că lui nu îi erau necunoscute
lucrurile pe care le-a spus Dumnezeu. El nu avea însă nici cea mai mică dorinţă de a păzi ce spusese
Dumnezeu lui Cain şi promisiunile pe care i le făcuse acestuia.
În închipuirea lui, plin de mândrie şi dându-şi singur onoare, el lasă să se înţeleagă că poate foarte bine
şi este capabil să se apere singur. El s-ar apăra singur şi şi-ar face singur dreptate! Nu avea în nici un caz
nevoie de Dumnezeu. Voinţa proprie, independenţa, aroganţa erau trăsăturile lui dominante de caracter.
Cu aceste calităţi se poate ajunge departe în lume. Scurta descriere a familiei lui, explică clar aceasta. Cei
trei fii ai săi scot la iveală caracterul tatălui lor. Toţi trei au fost bărbaţi, care şi-au făcut un nume în lumea
contemporană lor. Ei au fost pionieri în domeniul talentului şi al activităţii lor. Iabal, un agricultor, a fost
tatăl tuturor celor ce locuiau în corturi şi practicau creşterea animalelor. Iubal, a fost tatăl tuturor celor ce
9

cântă din alăută şi caval. El a fost pionierul în lume al culturii şi artei, fiind cel ce a dat tonul. Tubal-Cain a
fost tatăl prelucrătorilor de metal, de tot felul: aramă şi fier. Pe drept îl putem numi pionierul lumii
industriale, al timpului său.
Ne putem imagina că Lameh era privit de contemporanii săi cu respect şi invidie. Ce familie
înfloritoare avea acest bărbat! Cum să nu fii invidios pe ea? Trei fii care au ocupat fiecare un loc de
conducere în societate. Ce părinţi nu se bucură, când copiiilor lor le merge bine în lumea aceasta? Pentru
educaţia lor nu se dau înapoi de la nici un sacrificiu financiar, îşi jertfesc timpul şi energia lor. Nu urmează
apoi să se bucure de succesul lor şi chiar să fie puţini mândri de aceasta? Aşa gândesc taţii astăzi; şi la
Lameh nu era altfel. Dar erau toate oare aşa bune şi frumoase cum arătau sau se lăsa tatăl Lameh orbit de
aparenţe? Nu procedează la fel şi azi cei care erau în situaţia lui Lameh? Lameh avea un contemporan pe
nume Enoh. Acesta era exact ca şi Lameh din a şaptea generaţie după Adam însă pe linia lui Set, unde se
chema Numele Domnului. Enoh umbla cu Dumnezeu, în contrast cu Lameh care nu făcea aşa. Şi Enoh s-a
căsătorit. Şi el a născut fii şi fiice. Din câte ştim, familia lui nu s-a remarcat prin nimic deosebit în lumea
din timpul său. Enoh însă nu trăia pentru lume, el umbla cu Dumnezeu.
Cine umblă cu Dumnezeu, are alte idealuri decât cel ce nu trăieşte decât pentru lume. Pentru un astfel
de om au valoare alte lucruri. Enoh vedea lucrarea lui şi locul său în lume cu totul altfel decât Lameh.
Există încă alte două locuri în Scriptură în care se completează ce scrie la Geneza: Evrei 11.5,6: „Prin
credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea şi n-a mai fost găsit pentru că Dumnezeu
îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu”. Prin această
credinţă el a primit şi intuiţie în caracter în lumea timpului său care era în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Prin
înţelepciunea primită el a înţeles de asemenea că această lume avea în faţa ei judecata unui Dumnezeu
sfânt. El a profeţit despre această judecată care urma să vină şi i-a avertizat pe oamenii timpului său (Iuda
14). În mod regretabil, lumea de atunci nu a pus la inimă acel avertisment. Trei generaţii mai târziu, în
zilele lui Noe, s-a declanşat judecata lui Dumnezeu în formă de potop.
Istoria lui Lameh şi a familiei lui cuprinde şi pentru noi şi familiile noastre o avertizare serioasă. Să nu
mă înţelegeţi greşit ! Nu este păcat să ne străduim pentru instruirea copiilor noştri. Nu este păcat să
practici o meserie. Dacă lucrăm în agricultură, industrie, artă sau orice alt domeniu, nu este ieşit din
comun câtă vreme, profesia noastră o putem exersa în părtăşie cu Dumnezeu şi spre slava Lui.
Credincioşii nu mai aparţin acestei lumi. „Dumnezeu ne-a salvat de sub stăpânirea întunericului şi ne-a
mutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale” (Coloseni 1.13). Noi facem parte prin har dintre aceia pe care
Tatăl ne-a luat din lume şi ne-a dat Fiului Său. Dar noi suntem încă în lume şi avem încă de împlinit în
aceasta o lucrare plină de responsabilitate. Apostolul Ioan scrie: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume.
Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti,
pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii nu este de la Tatăl ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine face
voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2.15-17).
Ca să corespundem locului nostru şi responsabilităţii noastre în această lume, avem nevoie de credinţa
unui Enoh. Pavel vedea pericolul de a ne folosi necorespunzător de lume şi avertiza referitor la acest
pericol. El vorbea despre posibilitatea de a folosi lucrurile din lume corespunzător şi prin aceasta
glorificându-l pe Dumnezeu (1 Corinteni 7.31). Uzul şi abuzul pot fi aproape unul de altul. Prima situaţie
poate să treacă peste a doua situaţie. Şi ca să lămurim aceasta vreau să dau un exemplu. Cu mult timp
înainte omul a descoperit modul de a strânge gândurile lui şi a le transmite altora. Iov ştia deja arta
scrisului şi a gravurii (Iov 19.23,24). Mai târziu s-a descoperit arta tipăririi cărţii şi mai târziu s-au adăugat
şi alte mijloace de informare. Toate aceste invenţii au fost şi sunt paşi spre cer sau spre iad, aşa cum
spunea cineva. Putem constata cum diavolul le foloseşte intensiv pentru a îşi extinde împărăţia. Trebuie să
fie aceasta un motiv pentru credincioşi să renunţe la toată cultura şi să se posteze pe o poziţie advesă ei şi
să se izoleze ?
Arta de a tipări cărţi, tehnica radio şi TV au turnat un torent de stricăciune peste această lume. Acesta
este abuz. Dar printr-o folosire benefică de exemplu a artei de a tipări cărţi, s-a adus acum Biblia în
10

mâinile a milioane de oameni. Iar oamenilor care nu pot citi li s-a propovăduit Evanghelia prin radio şi
casete. Foloseşte lucrurile din lume dar nu le folosi pentru păcat !
Marele lingvist şi cunoscător al Bibliei William Kelly, s-a întâlnit şi a discutat odată cu un filolog în
vârstă. Deodată profesorul întrebă: „Ce faceţi la bătrâneţe domnule Kelly?” Răspunsul său a fost: „Studiez
Biblia, scriu despre aceasta şi ţin conferinţe”. Profesorul spuse: „Ce păcat că lumea pierde un astfel de
talent!”. Reacţia scurtă a lui Kelly a fost: „Care lume domnule?”. Această întrebare ne provoacă la
cugetare. Pentru care lume trăim şi lucrăm noi? Pentru care lume ne educăm copiii? Un om lumesc ca
Lameh îşi educă copiii pentru lume – însă aceasta trece. „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea,
dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? Să spunem şi noi ca Iosua:
„Eu şi casa mea vrem să slujim Domnului” (Iosua 24.15).

Întrebări din capitolul 2:


1. Ce însuşiri caracterizează pe Lameh şi pe fiii săi?
2. În care locuri din Biblie este arătat că Dumnezeu tolerează poligamia în căsătorie, dar nu o
consideră ca ceva bun?
3. Unde vedem urmările rele ale acestui fel de căsătorii?
4. Ce deosebiri vedem între lameh şi Enoh?

3. Noe şi familia lui


(Geneza 6-9)

Nedreptatea şi violenţa erau la culme în zilele lui Noe. De aceea Dumnezeu a hotărât să şteargă
omenirea de pe suprafaţa pământului prin apele potopului. Dar El nu a făcut-o fără să avertizeze înainte
omenirea de lucrul acesta. În îndelunga Lui răbdare, El le-a dat încă 120 de ani, timp de căinţă şi
întoarcere la El (pocăinţă). Petru scrie despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu care a manifestat-o în
zilele lui Noe (1 Petru 3.20). Dar nu s-a schimbat nimic. Noe s-a dovedit în comportamentul lui ca o mare
excepţie în comparaţie cu contemporanii săi. El era un om drept şi căruia nu i se putea reproşa nimic, el
umbla cu Dumnezeu la fel ca şi Enoh. Noe a găsit har în ochii lui Dumnezeu. Dar oferta de har a lui
Dumnezeu nu s-a adresat numai lui Noe. Ea a a fost şi pentru casa sa, pentru soţie şi copii. „Tu şi casa ta”
este o expresie pe care o găsim des în Biblie. Dumnezeu nu vrea să mântuiască numai persoane singulare,
ci case şi familii. Când Dumnezeu pe vremea lui Avraam a adus judecată asupra Sodomei, El a hotărât să-l
salveze pe Lot. Când îngerii au venit să nimicească Sodoma, ei au spus lui Lot: „Pe cine mai ai aici?”. Ei
l-au întrebat şi de ginerii lui. Şi Lot a mers să-i ia cu el, dar ei nu au acceptat să fie salvaţi şi au murit.
Dumnezeu voia să salveze întreaga familie a lui Lot.
Noe a primit o înştiinţare dumnezeiască şi a pregătit cu teamă de Dumnezeu o corabie pentru salvarea
familiei sale. Când corabia a fost gata, Domnul a spus: „Intră în corabie tu şi casa ta” (Geneza 7.1). Şi Noe
a intrat cu fiii săi, cu soţia lui şi soţiile fiilor lui în corabie. Astfel au fost salvaţi toţi. Aceşti fii şi fiice erau
toţi oameni maturi, ei aveau în jur de 100 de ani! Ce deosebire a fost în comportamentul lor faţă de
comportamentul ginerilor lui Lot!
În Faptele Apostolilor 16 citim întâmplarea cu temnicerul. În teama sufletului său, acesta, cuprins de
îndoială a strigat: „Ce trebuie ca să fac ca să fiu mântuit?”. Şi răspunsul a fost: „Crede în Domnul Isus şi
vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Faptele Apostolilor 16.31). Aşa cum pentru Noe şi ai săi corabia era singurul
mijloc de salvare, aşa era pentru temnicer şi casa lui, credinţa în Domnul Isus Hristos. „În nimeni altul nu
este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”
11

(Faptele Apostolilor 4.12). Cât de minunat este, când întreaga familie: tată, mamă şi copii se pot bucura de
mântuirea lui Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus Hristos.
Fiii lui Noe nu au fost izbăviţi prin credinţa tatălui lor, ci pentrucă ei înşişi au intrat în corabie în
ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Este o mare favoare să ai părinţi credincioşi şi să fii obişnuit din
tinereţe cu Evanghelia. Dar nimeni să nu considere, că este mântuit pe baza exemplului şi învăţăturii
părinţilor credincioşi. Poţi fi mântuit numai pe baza credinţei personale.
În epistolele lui Petru, Noe este numit un propovăduitor (2 Petru 2.5). Despre el se spune de asemenea,
aşa cum citim în 1 Petru 1.11, că Duhul lui Hristos era în el. Prin acest Duh, Domnul Hristos a
propovăduit şi prin Noe, celor care sunt acum în închisoare, dar care atunci au fost neascultători (1 Petru
3.18-20). Cum ştim din epistola lui Iuda, că Enoh a profeţit, aşa ştim din epistola lui Petru că Noe a
predicat. La ambii a fost o umblare după voia lui Dumnezeu cu profeţii descoperite şi propovăduiri. Astfel
şi apostolul Pavel a spus credincioşilor să facă ce a văzut la el şi ce a auzit de la el. Şi aşa trebuie să fie şi
la noi.
După potop Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ. Semnul acestui legământ este curcubeul în nori.
Omul poate să-şi îndrepte ochii spre acest curcubeu şi să găsească mângâiere chiar atunci când se strâng
nori întunecoşi. În viaţa practică, cunoaştem toţi aceşti nori ameninţători care pot aduce cu ei atât de multe
temeri: boli, necazuri, nenorociri şi multe de felul acesta. Dar putem privi în nori curcubeul, care vorbeşte
de o speranţă vie. Acesta este Hristos în care sunt cuprinse toate promisiunile lui Dumnezeu. Dar nu
numai noi suntem îndreptaţi spre curcubeu. Dumnezeu ne dă asigurarea, că el priveşte de asemenea
curcubeul şi nu-şi uită promisiunile.
Noe a construit un altar lui Dumnezeu şi a luat din toate animalele curate şi din toate păsările curate şi
a adus jertfe de ardere de tot pe altar. Şi jertfele sale au fost ca toate jertfele amintite în Geneza ca arderi
de tot. Celelalte feluri de jertfe sunt numite în Levitic şi arată în imagini importanţa imensă şi multilaterală
a jertfei Domnului Isus Hristos. Despre aceasta citim în Noul Testament şi în mod deosebit în epistola
către Evrei.
Când Dumnezeu a mirosit parfumul plăcut care s-a înălţat de la altar, a spus în inima Lui: „Nu voi mai
blestema pământul din pricina omului, pentrucă întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din
tinereţea lui”(Geneza 8.21). Deci aceasta nu s-a întâmplat pentrucă Noe şi ai lui au devenit oameni mai
buni. Ei erau exact aceiaşi ca în versetul 21. Dumnezeu a hotărât însă să reverse mai departe har din cauza
jertfei pe care Noe a adus-o şi în care el îşi găsea plăcerea. Ca şi celelalte jertfe, aceasta arăta spre jertfa
Domnului Isus Hristos pe care a adus-o pe crucea de la Golgota. El S-a adus acolo pe Sine Însuşi ca jertfă
desăvârşită înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 5.2). Prin această jertfă Dumnezeu a fost deplin satisfăcut şi
glorificat. Jertfa pe care Hristos a adus-o a avut ca ţel fundamental glorificarea lui Dumnezeu. Dar ea a
fost adusă şi pentru noi. Numai pe baza acesteia Dumnezeu putea să găsească plăcere şi în noi. După
întoarcerea noastră prin pocăinţă şi credinţă, noi nu am devenit o rasă de oameni înnobilaţi în comparaţie
cu cei care nu cred, ci exact aşa ca şi cei opt oameni care au fost în corabie. Îmi imaginez cu plăcere
această familie mântuită prin har stând în jurul altarului. Aş dori să-l numesc altarul familiei. Cunoaştem
şi noi în familiile noastre un asemenea altar? Fireşte, nu mă refer la un altar în sens literal. Întrebarea mea
este dacă noi ne rezervăm încă timp ca părinţi şi copii să ne strângem în jurul Cuvântului lui Dumnezeu
pentru a fi mângâiaţi şi învăţaţi din acesta. Îi mulţumim noi Domnului împreună pentru binecuvântările pe
care le primim de la El? Dacă facem aceasta, acest lucru nu va rămâne fără urmări binecuvântate. Ca soţ şi
soţie, trebuie să fim atenţi unul faţă de altul în dragoste, fiind un exemplu pentru copiiii noştri pentru ca ei
să înveţe să se iubească unul pe altul şi să se îngrijească unul de altul. Dacă ne vom lăsa copleşiţi de tot
felul de activităţi, inclusiv profesionale, de şcoală şi alte obligaţii, neglijând slujba pentru Domnul, nu
trebuie să ne surprindă urmările triste ale eşecurilor de tot felul. Nu este oare acesta motivul că deseori
viaţa de familie are atât de puţin din caracterul unei familii creştine?
Istoria lui Noe şi a familiei lui ne este arătată mai departe în Geneza 9.18-29. Cât de diferită este
situaţia acestei familii mai departe, decât ne-am fi aşteptat! Tatăl cade din poziţia de model. El nu se poate
12

stăpâni pe sine însuşi şi se îmbată. El se întinde beat în cort. Mai pot părinţii, într-o asemenea stare să mai
pretindă cinste de la copiii lor? Fiul cel mai tânăr dă pe faţă clar dispreţul (înjosirea). El povesteşte cu un
fel de plăcere fraţilor săi ce a văzut. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu învaţă pe copii să-şi cinstească părinţii
ajungând la părerea că ei merită această cinste. Ei au din partea lui Dumnezeu autoritatea care trebuie
respectată de copii, chiar dacă acestora le vine greu să o facă.
Ham este pedepsit şi această pedeapsă se va extinde la fiul său Canaan. Sem şi Iafet sunt întristaţi de
comportarea tatălui lor. Dragostea acoperă totul. Ei arată această dragoste şi onoare şi sunt răsplătiţi cu
binecuvântare din partea tatălui lor.

Întrebări din capitolul 3:

1. Cum era comportamentul oamenilor în zilele lui Noe şi prin ce s-a deosebit Noe de aceştia?
2. Cum trebuia să construiască el corabia şi de unde a avut el acest model? Cine a mers cu el în
corabie şi ce vedem noi prin aceasta?
3. Prin ce se vede că după potop oamenii nu au devenit mai buni, ci numai pe baza unei jertfe prin
favoarea lui Dumnezeu?
4. În ce fel putem întemeia cu familia noastră un altar al familiei?

4. Avraam şi familia lui


(Geneza 11.26-25.11)

Avraaam a fost chemat să iasă din ţara sa, din rudenia sa şi din casa tatălui său şi să meargă în ţara pe
care i-o va arăta Dumnezeu. Acestea sunt trei categorii de grupări de oameni. În această chemare a fost
implicată de fapt casa lui proprie. Şi aici găsim gândul „tu şi casa ta”. Probabil că atunci când au plecat,
nepotul său Lot nu era încă căsătorit. Ceea ce se relatează istoric este din Geneza de la capitolul 11.31,32
până la capitolul 12.1.
La început Avraam şi-a părăsit ţara şi rudenia sa, dar nu şi casa tatălui său Terah. Acesta a mers cu ei,
avea chiar conducerea, nu a ajuns însă mai departe de ţinutul Haran unde a murit. Prin aceasta Dumnezeu
l-a eliberat pe Avraam. Astfel că el a mers mai departe cu ai lui corespunzător Cuvântului lui Dumnezeu.
Istoricii sunt înclinaţi să evite relatarea faptelor negative ale unor persoane renumite. Biblia nu procedează
aşa. În capitolul 12 ni se arată o latură întunecoasă din viaţa de familie a acestei perechi. Pentru a se salva
pe sine, Avraam, ascunde adevărata relaţie a lui cu Sara, ca oameni căsătoriţi şi o prezintă drept sora lui.
Acesta era un adevăr pe jumătate, aşa cum se procedează în cele mai multe cazuri – dar de fapt este o
minciună întreagă. Această viclenie a reuşit. Dar ce comportare ruşinoasă a fost aceasta şi ce ridicol a fost
pentru a fost pentru un credincios să ajungă să i se reproşeze de către un necredincios! Pentrucă numai
datorită intervenţiei lui Dumnezeu, această căsătorie a rămas neîntinată.
Dumnezeu a creat pe bărbat şi pe femeie în mod diferit. Ambii au însuşiri diferite, însărcinări şi
domenii de responsabilitate diferite faţă de cei din jur. De la bărbat Dumnezeu aşteaptă ca el să acţioneze
ca şi cap al familiei, să-şi iubească familia, să o îngrijească şi să o protejeze. De la femeie se aşteaptă ca ea
să dirijeze lucrurile în familie în dependenţă de soţul ei. În final Sara este prezentată ca model pentru
celelalte femei (1 Petru 3).
13

Ceea ce l-a condus pe Avraam la fapta lui nu a fost dragostea pentru soţia sa. El a făcut-o pur şi simplu
din egoism. Ca să îi meargă lui bine, a fost gata să-şi arunce soţia în nenorocire.
„Cât de egoişti pot fi bărbaţii!” auzeam odată pe o femeie spunând cu amărăciune. Pentru mulţi bărbaţi
acest lucru pare să fie ţelul principal al vieţii lor şi să ajungă să-şi obţină dreptul pe orice cale. Ce urmări
are aceasta pentru partenerul de căsătorie, nu îl interesează. Egoism pur! Un astfel de comportament este
frecvent în viaţa de căsnicie.
În acest caz putem vedea cu admiraţie lepădarea de sine a Sarei, care s-a supus soartei şi a acceptat
rugămintea soţului ei pentru a-l salva. Cât de adânc era egoismul înrădăcinat în inima lui Avraam,
pentrucă vedem că acest comportament s-a repetat. În Geneza capitolul 20 citim cum Avraam s-a mutat în
ţara de miazăzi şi s-a aşezat în Gherar. Prin aceasta, el a trecut prin acelaşi pericol. Din nou Avraam a
tăgăduit pe Sara şi adevărata lor relaţie, susţinând că sunt frate şi soră. Urmarea a fost că împăratul
Abimelec a luat pe Sara. Din nou datorită intervenţiei lui Dumnezeu, căsătoria lor a fost salvată. Lui
Abimelec i s-a descoperit într-un vis relaţia lor reală. El s-a scuzat, arătând că atât Avraam cât şi Sara
spuseseră că ei sunt frate şi soră. Şi în acest vis Dumnezeu i-a spus: „Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimă
curată: de aceea te-am şi ferit să păcătuieşti împotriva Mea. Iată de ce nu am îngăduit să te atingi de ea.
Acum, dă omului nevasta înapoi; căci el este prooroc...” ( Geneza 20.6,7). Abimelec a ascultat această
poruncă. Însă în ziua următoare el a tras la răspundere pe Avraam şi i-a reproşat spunându-i că a fost un
lucru care nu se cade să fie făcut. Acest păgân i-a pus lui Avraam o întrebare pătrunzătoare: „Ce ai
intenţionat făcând acest lucru?” (Geneza 20.10). Avraam a răspuns: „Îmi ziceam că, fără îndoială, nu-i nici
o frică de Dumnezeu în ţara aceasta, şi că au să mă omoare din pricina nevestei mele. Dealtfel este
adevărat că este sora mea, fiica tatălui meu; numai că nu-i fiica mamei mele; şi a ajuns să-mi fie nevastă.
Când m-a scos Dumnezeu din casa tatălui meu, am zis Sarei: „Iată bunătatea pe care să o arăţi faţă de
mine: în toate locurile unde vom merge, spune despre mine că sunt fratele tău.” (Geneza 20.11-13). Din
această mărturisire se poate vedea evident că Avraam avea acest păcat în inimă de mulţi ani, de atunci de
când plecase din Haran. De atunci era rădăcina acestui păcat.
Avraam nu era încă la înălţimea credinţei pe care a arătat-o mai târziu. Prin tot felul de experienţe care
ne sunt descrise în acest capitol, credinţa lui a crescut şi s-a întărit. Promisiunile lui Dumnezeu s-au repetat
şi treptat au devenit mai clare. Mai întâi este vorba doar de o rămăşiţă (capitolul 12.7), apoi de un fiu
trupesc (capitolul 15.4) şi în final acest fiu va fi născut din Sara (capitolul 18.10). În final viaţa de credinţă
a lui Avraam a devenit atât de puternică, că Dumnezeu a putut să-l pună la o probă, pe care nimeni altul nu
ar fi putut să o suporte.
În Geneza 22.1-3 citim: „ După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis:
„Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl
iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.”
Mă gândesc că nici un credincios nu a fost pus la o astfel de probă ca Avraam aici. Fusese dată
promisiunea că Isaac va deveni un popor mare. Şi acum era cererea să sacrifice pe acest fiu. Cum putea să
rezolve această contradicţie? Evrei 11.19 ne dă răspunsul: „Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze
chiar şi din morţi...”. Aici străluceşte o credinţă care depăşeşte posibilitatea noastră de înţelegere. Prin
aceasta Avraam este un exemplu pentru toţi credincioşii din toate timpurile.
Să ne ocupăm acum cu ceea ce citim despre Sara. Ea trebuie să fi fost o femeie foarte frumoasă, încât
trebuie să-i fi pus în încurcătură pe bărbaţii din aceste teritorii păgâne. Despre viaţa ei de credinţă nu
găsim în Vechiul Testament vreo informaţie pozitivă. Imposibilitatea ei de a avea copii a fost pentru ea o
suferinţă greu de suportat. Acest necaz îl găsim deseori în familiile pe care Biblia ni le descrie. Şi în zilele
noastre multe femei suferă din cauza acestui lucru. Ceea ce este de făcut acum, este să te bazezi pe
Domnul, care închide sau deschide drumul spre naştere (1 Samuel 1.5), dar condiţia este să te rogi
(Geneza 25.21), deşi în unele cazuri chiar se încearcă ajutorul medicilor. Cauza sterilităţii nu este
totdeauna la femeie. Uneori problemele se rezolvă printr-o intervenţie chirurgicală la bărbat, uneori soluţia
14

este o adopţie, deşi şi acest lucru creează mari dificultăţi. Însă, am putut constata deseori, că familiile fără
copii, tocmai în situaţia lor şi-au îndeplinit misiunea cum nu a făcut-o o familie cu copii.
În general, trebuie să avertizăm asupra metodelor de a ieşi din această situaţie, care nu sunt etice şi
care sunt numite pe faţă păcate. În timp ce eu scriam aceste rânduri, am citit într-un ziar o relatare recentă
despre o femeie, a cărei dorinţă de a avea copii a fost atât de mare că a săvârşit un adulter. Când soţul ei a
descoperit că ea este gravidă – acest lucru a fost pentru el motivul de divorţ. În acest fel cazul a devenit
public. Dar chiar atunci când lucrul acesta se face cu acordul soţului (în zilele noastre acest procedeu se
numeşte „implantare” şi mamă de împrumut), acest lucru nu poate fi numit bun. În unele ţări din lumea a
treia, atunci când problema este la femeie, se recurge la poligamie. Am putut constata aceasta în timpul
şederii noastre în Camerun. Dar în drumul cârmuirii lui Dumnezeu, lucrul acesta este rău, de obicei fiind
pedepsit de Dumnezeu.
Acesta a fost şi cazul de rezolvare, pe care l-a propus Sara soţului său (Geneza 16). Putem să
considerăm ca o scuză pentru ea promisiunea din Geneza 15.4, dar promisiunea că vor avea un fiu care li
se va naşte le era încă necunoscută (Geneza 18.10). În orice caz ce au făcut nu a fost bine.
În 1 Petru 3.5,6, alături de alte femei credincioase este prezentată şi Sara, ca un exemplu pentru
supunerea ei. Cine o consideră „o gâscă proastă” pentru supunerea ei, considerând că ea nu are părerea ei
proprie, îi face o mare nedreptate. Dumnezeu a dat lui Adam pe Eva pentru ca ea să-i fie un ajutor care să
i se potrivească. Ea trăia la acelaşi nivel ca el. Aşa era şi cu Avraam şi Sara. Ce ajutor are un bărbat de la
soţia sa, la care fiecare iniţiativă a soţului ei este da şi amin?
În rezolvarea, pe care ea o propune lui Avraam, în nici un caz nu i-a fost de ajutor. El ar fi făcut mai
bine să nu asculte. Într-o căsătorie bună din ziua de azi, o astfel de soluţie ar fi de neconceput. În vremea
de atunci acest lucru nu era neobişnuit. În Geneza 30 citim că Rahela a făcut la fel. În ambele cazuri
copilul urma să fie socotit al stăpânei. Aceste propuneri nu sunt inspirate de credinţă şi nu sunt o mărturie
a încrederii în Dumnezeu.
Naşterea lui Ismael prin roaba Agar a adus multă nenorocire. Când mai apoi Sara s-a simţit jignită de
comportarea sclavei ei, ea a făcut pe nedrept reproşuri soţului ei. Acesta i-a dat mână liberă să se poarte
rău cu sclava, ceea ce a şi făcut.
Avraam avea atunci 85 ani şi nu era încă în constituţia corporală din Geneza 18, când el avea 100 de
ani şi Sara avea 90 de ani. Avraam a crezut atunci promisiunea, dar Sara dovedea clar necredinţa.
În Geneza găsim încă ceva cu totul deosebit. De două ori Sara a dat sfaturi neîntrebată, din proprie
iniţiativă soţului ei. S-a dovedit deja că prima dată nu a fost bine, pentrucă, ceea ce era, era din necredinţă.
Al doilea sfat îl găsim în Geneza 21.10: „Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci roabei acesteia nu va
moşteni împreună cu fiul meu Isaac”. Acest sfat nu a găsit audienţă la Avraam, ci i-a displăcut foarte mult.
Dar el se înşela. Dumnezeu i-a spus: „Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din
pricina roabei tale: fă Sarei tot ce-ţi cere; căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă care va purta cu adevărat
numele tău...” (Geneza 21.12). Ea s-a dovedit în această chestiune mai inspirată decât soţul ei.
Pe autostrada germană, am citit cu câţiva ani înainte o inscripţie având următorul conţinut: „Ascultă-ţi
soţia!” Acest lucru poate fi în multe cazuri foarte folositor. Acest lucru trebuia să îl înveţe şi Avraam.
Bărbaţii sunt deseori înclinaţi, dintr-un sentiment de superioritate în gândire, să respingă un sfat al soţiilor
lor, considerânu-l ca pe „o apă de ploaie a femeilor”. Aceasta este o jignire dureroasă. Deseori se
dovedeşte că au o inspiraţie mai bună decât a bărbaţilor. În acest sens avem în Biblie mai multe exemple şi
cunoaştem aceasta şi din propria noastră experienţă.
Este evident că viaţa de credinţă a Sarei nu a atins nivelul credinţei lui Avraam. Dar Sara a fost prin
acest sfat dat soţului ei, un ajutor bun.

Întrebări:
15

1. Cum a chemat Dumnezeu pe Avraam şi în cel fel l-a adus la ascultare? În ce fel lucrează El astăzi
cu copiii Săi?
2. De unde reiese că Avraam a avut o comportare nepotrivită faţă de soţia lui? De ce a făcut el
aceasta?
3. Unde mai citim despre problema sterilităţii?
4. Unde vedem lucruri cu privire la lipsa de credinţă a Sarei?
5. Prin ce iese Sara în relief, fiind dată ca exemplu femeilor credincioase?

5. Lot şi familia lui


(Geneza 11.31; 12.4,5; 13; 14; 18 şi19)

Istoria acestei familii este una dintre cele mai triste relatări din Biblie. Când Avraam şi Sara au ieşit
din Haran, l-au luat şi pe Lot. El era nepotul lui Avraam. Poate era încă necăsătorit şi era privit ca unul
care făcea parte din casa lui Avraam. Lot a mers peste tot cu Avraam, chiar şi în Egipt. Acolo el a dobândit
o turmă şi a devenit proprietar de oi, rămânând de atunci în imediata apropiere a lui Avraam. Când a
apărut cearta între cele două cete de păstori, Avraam a făcut propunerea de despărţire. Lot nu s-a opus
propunerii unchiului său aşa cum ar fi fost de aşteptat şi când a fost vorba de alegere, şi-a ales
împrejurimile mănoase ale Iordanului. El s-a retras spre răsărit şi şi-a întins corturile până la Sodoma, deşi
ştia că oamenii de acolo sunt răi, sunt mari păcătoşi înaintea Domnului.
Mai târziu s-a aşezat să locuiască în cetate. El şi-a împărţit soarta cu locuitorii acestei cetăţi şi a
devenit chiar prizonier al împăratului Chedorlaomer. Prin intervenţia lui Avraam el a fost eliberat. Cu
toată această lecţie serioasă, Lot s-a întors în Sodoma şi chiar a obţinut în cetate un loc printre cei de
cinste. El „stătea la poartă”, locul unde se exercita guvernarea (Geneza 19).
Ne putem deci imagina că el şi-a găsit o soţie în Sodoma. El s-a unit mult cu această cetate şi vedem
cât de greu i-a venit mai târziu să se elibereze de aceasta. Aşa a devenit Lot un cetăţean stabil al acestei
cetăţi, în timp ce Avraam cu ai lui locuiau ca şi călători într-un cort şi erau în comuniune la altar cu
Dumnezeu.
Ce contrast între aceste două familii! Cine era mai fericit? Această întrebare solicită imediat un
răspuns. Ceea ce spune Petru despre aceasta în a doua sa epistolă, este concluziv: „...dacă a osândit El la
pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în
nelegiuire, şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor
stricaţi;”(2 Petru 2.6-8). Cum a suportat acest om toate acestea? Dar el nu este singurul. Gândirea
lumească şi alegerea unui partener de viaţă în mod greşit, pot şi acum să aibe o influenţă nefastă asupra
unui credincios.
Cât de mari erau păcatele în Sodoma, putem să citim clar în Geneza capitolul 19. Homosexualitatea
aşa cum se vede nu era în această cetate o excepţie, ci devenise în general o obişnuinţă printre aceşti
bărbaţi. Aceasta este şi tema din timpul nostru, cu care se confruntă oamenii din timpul nostru. Într-o
carte unde se vorbeşte despre căsătorie şi viaţa de familie nu poate să rămână neamintită o astfel de
chestiune. Bineînţeles fără să pătrundem problemele etice şi sociale ale acesteia. Ne limităm doar la ce
spune Scriptura despre aceasta. Geneza 19 şi 2 Petru 2 vorbesc clar despre acest lucru.
Pavel a scris de asemenea despre aceasta. El le spune în Romani 1.24-27: „ De aceea, dumnezeu i-a
lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor, aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat
în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este
binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci
femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii,
au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte
16

bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea
lor”.
În prezent, ideea care se face auzită în multe locuri este că homosexualitatea nu ar fi păcat, ci că omul
este „altfel” din naştere. Dar manierele în care Lot este confruntat în Sodoma şi ceea ce spune Pavel în
locul arătat mai sus ne determină să vedem aceste lucruri ca şi păcat. „Oamenii”, se spune „sunt altfel şi
trebuie să trăiască în deplină libertate şi să-şi trăiască diversitatea lor”.
Urmarea acestor argumente ar fi că şi incendiatorii şi tâlharii ar trebui să fie ocrotiţi, pentru că
incendiile sau pagubele pe care aceştia le produc, reies doar doar din această diversitate a lor! Dar
pagubele materiale atârnă mai mult decât aceste nenorociri pe plan spiritual.
Predicatori, învăţători şi educatori au permisiunea să recunoască nestingherit aceste diversităţi şi să
trăiască în mod public după aceste principii. Adulţi şi copii sunt influenţaţi de acestea. Situaţia este la fel
ca şi în Sodoma. Când Lot nu a vrut să fie părtaş la aceste fapte şi a vrut să îi protejeze pe oaspeţii lui, se
spune că oamenii din cetate au stigat: „ Pleacă! Omul acesta a venit să locuiască aici ca un străin, şi acum
vrea să facă pe judecătorul. Ei bine, o să-ţi facem mai rău decât lor”. Şi împingând pe Lot cu sila s-au
apropiat să spargă uşa” (Geneza 19.9). Lot a trebuit să fie redus la tăcere. Cine se ridică împotriva acestor
teorii şi practici nenorocite, vor trebui să poarte consecinţa de a fi discriminat şi de a fi adus la tăcere. Că
există oameni care se nasc cu deficienţe corporale şi spirituale, de lucrul acesta nu se îndoieşte nimeni. Şi
este salutar când aceşti oameni sunt ajutaţi. Dar în Sodoma nu este vorba de diversitate naturală, ci de
degenerare. Astfel de situaţii le vedem şi în zilele noastre. Înainte aceste păcate erau condamnate public şi
înfăptuite în ascuns. Acum o minoritate care este în creştere doreşte ca acesta să fie un „drept public”,
ameninţând principiile unei societăţi, în care şi creştinii au libertatea să trăiască după principii biblice. Să
ţinem la principiile căsătoriei şi ale onoarei şi să fim atenţi la învăţăturile şi practicile rele care ne aduc
numai daune.
La rugăciunea de mijlocire a lui Avraam, Domnul a vrut să îl salveze pe Lot. Dar pentru aceasta, el a
trebuit să rupă relaţiile cu locuitorii acestui oraş şi să plece din Sodoma. Şi acest lucru trebuia să îl facă şi
familia lui Lot. Găsim acest „tu şi casa ta” şi aici precum şi la Noe şi în multe alte locuri. Casa lui Lot
însemna soţia lui, copiii lui şi ginerii lui.
Noe avea o oarecare autoritate morală astfel încât familia lui care era compusă din persoane adulte a
ascultat de el şi au fost salvaţi. La Lot era altfel. Ginerii lui nu voiau să părăsească Sodoma. Faptul că ei au
pierit a fost vina lor proprie. Pentru Lot faptul că ei nu l-au ascultat şi nu l-au luat în serios, a fost o
experienţă care dă de gândit. Comportarea sa a fost cu siguranţă acest motiv. Aceasta este o lecţie serioasă
pentru toţi taţii credincioşi.
Însă Lot însuşi a avut probleme în a se elibera de Sodoma. El zăbovea şi îngerii au trebuit să îl apuce
pe el şi pe ai lui de mână şi să îi scoată afară. Atât de mult îl influenţase viaţa nesănătoasă a cetăţii
Sodoma, că el a preferat să fugă în mica cetate Ţoar decât la munte, cum i se spusese la început.
Cu soţia a fost mai grav. Odată ieşită nu putea să se elibereze de Sodoma. Ea a rămas în spatele soţului
ei şi a ficelor ei. Ea a privit în jur şi s-a transformat într-un stâlp de sare. Această privire în jur a fost
împotriva poruncii lui Dumnezeu (versetul 17), deci o neascultare vădită. Cu privire la judecata care
urmează să vină, Domnul Isus a spus: „Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot”.
Şi noi ar trebui să ne amintim de ea. Unită (prin căsătorie) cu un credincios chiar dacă acesta era un
bărbat slab spiritual, i se dăduse ocazia să fie salvată. Ea ieşise de fapt din Sodoma, nu a ajuns însă la locul
salvării şi a devenit un stâlp de sare. Istoricul Flavius Iosefus relatează că ea era încă acolo pe vremea lui.
Când Lot a sosit în Ţoar, el nu a îndrăznit să rămână acolo, ci a reluat munca spre munţi şi a locuit cu
cele două fiice ale lui într-o peşteră. După aceea s-a întâmplat ceva foarte trist. Ele l-au îmbătat şi au
înfăptuit cu tatăl lor incestul. Acesta este un păcat care este pedepsit şi la noi de lege. Din păcate se pare că
acest păcat este mai des decât este cunoscut în general.
Din această împreunare păcătoasă au apărut moabiţii şi amoniţii, popare care s-au dovedit a face mult
rău poporului Israel. Astfel că putem vedea aici că răul se autopedepseşte. Acestea sunt ultimele lucruri
17

care ne sunt relatate despre istoria lui Lot şi a familiei lui. Este o imagine care avertizează, de la care şi noi
ca părinţi din zilele noastre putem să învăţăm multe.
Prin materialism şi potrivirea cu lumea putem să pricinuim familiei noastre şi nouă înşine mari pagube
spirituale. Prin faptul că Lot s-a aşezat să locuiască în Sodoma, a adus familia sa într-un mare pericol
moral. Am văzut urmările.
Dar chiar şi în localitatea în care locuim ne pândesc numeroase pericole. Pavel învaţă pe credincioşii
din Corint în acest sens. Grecii cunoşteau expresia „a trăi ca un corintean”, şi aceasta însemna a duce o
viaţă imorală.
Credincioşii nu puteau evita totdeuana relaţiile cu astfel de oameni, dar Pavel avertizează totuşi asupra
relaţiilor dintre credincioşi şi necredincioşi (2 Corinteni 6). În 1 Corinteni 15.33, el spune: „ Nu vă
înşelaţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”. Cât de mulţi părinţi sunt aşa de preocupaţi că măcar nu
ştiu unde îşi petrec copiii lor timpul liber. Ei nu ştiu cu ce prieteni umblă ei, ce citesc şi la ce pericole se
expun copiii lor.
De curând am auzit cum un băiat de 16 ani, dintr-o familie de oameni credincioşi a fost influenţat de
prieteni răi să facă fapte păcătoase. Au urmat apoi o mare teamă şi o amară părere de rău. El s-a căit şi a
rupt relaţiile cu prietenii. Şi părinţii lui şi-au dat seama că au fost vinovaţi prin necunoaşterea şi delăsarea
lor. Ei au lăsaseră prea mult pe fiul lor să hotărască singur multe lucruri. Aceste lucruri rele pot fi întâlnite
în familii mari sau mici. Desigur pot fi motivaţii referitoare la ocupaţia cu serviciul, care pot deveni scuze.
Dar poate ea deveni plauzibilă în faţa lui Dumnezeu care ne-a dat responsabilitatea pentru educaţia
copiilor noştri? Prin căderea lui, Lot trebuie să ne fie un exemplu de avertizare.

Întrebări din capitolul 5:

1. În ce păcate au căzut bărbaţii din Sodoma? Ce ni se spune despre aceste păcate în Noul Testament?
2. Cum putem vedea din istoria lui Lot că Dumnezeu vrea să mântuiască toată familia ? De ce nu au
vrut ginerii lui Lot să fie salvaţi ?
3. Ce inflenţe negative a avut creşterea în Sodoma a ficelor lui Lot ?
4. Ce avertismente sunt de primit pentru timpul nostru din istoria lui Lot ?

6. Isaac şi familia lui


(Geneza 24-28)

În Geneza 24 citim mai întâi despre Avraam, că era bătrân. El era frământat că fiul lui nu avea soţie. În
zilele acelea părinţii purtau responsabilitate mai mare decât copiii lor astăzi, cel puţin în acele ţări. Din
obiceiurile şi tradiţiile pe care le găsim descise în Biblie, nu putem să trasăm reguli sau prescripţii în acest
sens.
Influenţa părinţilor de-a lungul anilor a fost şi este încă foarte deosebită. Am ocazia să cunosc în India
un tată care a rugat pe un prieten să caute pentru fiul său care era la vârsta căsătoriei o soţie potrivită. Când
acesta a considerat că a găsit-o pe cea potrivită, părinţii celor doi au negociat. După ce au căzut de acord,
copiii au primit „acordul verbal” şi căsătoria a avut loc. Este aceasta o rezolvare ideală a căsătoriei. Eu nu
sunt de această părere.
Un tânăr din America a părăsit casa părintească pentru a merge mai departe la un loc de muncă. El a
cunoscut o fată. Ei au hotărât să se căsătorească şi abia mai târziu au făcut lucrul acesta părinţilor. A fost
aceasta ideal? Eu nu sunt de această părere.
18

Îmi pot imagina că tinerii din a doua situaţie consideră rezolvarea mai ideală decât cei din primul caz.
Şi totuşi în America există mult mai multe familii despărţite (divorţuri) decât în India.
Samson a păşit pe un drum de mijloc. El şi-a găsit o fată şi a rugat pe părinţii lui să rezolve chestiunea
după obiceiurile locale. Dar el nu a ţinut cont de sfatul care era întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu. O, de
n-ar fi făcut pasul acela!
Consider că este corect ca un tânăr credincios să discute cu părinţii lui, când el consideră că a găsit o
fată potrivită pentru căsătorie. Şi o fată ar trebuie să ceară sfatul părinţilor înainte de a se decide.
Şi despre ce ar urma să se discute? Ce pierdere că şi în cercurile creştine se pune atât de mult preţ pe
lucrurile materiale ! Se pun întrebări precum: „Ce zestre are fata?” Ce poziţie, post sau venit are tânărul?”
Avraam nu cunoştea acest fel de gândire. Ceea ce era hotărâtor din punctul lui de vedere era că fiul său
nu trebuia să se căsătorească cu o canaaneancă. Aceasta nu i se permitea lui Eleazar în nici un caz.
Avraam l-a pus să jure în acest sens.
În 2 Corinteni 14.10, se spune credincioşilor: „ nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi”.
Aici nu este vorba direct despre căsătorie. Atenţionarea cuprinde un domeniu mult mai larg. Expresiile de
acolo: „tovărăşia”, „părtăşia” sau „armonia” şi „a fi împreună cu” extind aplicarea. Dar este clar pentru
oricine că aceste cuvinte sunt aplicabile şi în legătură cu căsătoria.
Avraam şi Eleazar nu au fost călăuziţi numai de gânduri negative. Aceasta reiese din rugăciunea lui
din Geneza 24.12-14. Ce însuşiri potrivite spera el să găsească la fată ! Aceste însuşiri urmau să o
promoveze ca mireasa potrivită pentru fiul stăpânului său. Şi ascultarea acestei rugăciuni este descrisă în
versetele următoare.
Este demn de remarcat că în versetul 16 scrie: „ Fata era foarte frumoasă; era fecioară, şi nici un bărbat
nu avusese legături cu ea”. Şi acest loc ne arată că relaţiile sexuale sunt permise numai pe terenul
căsniciei. Biblia accentuează aceasta în Vechiul precum şi Noul Testament. Dacă un tânăr credincios
aşteaptă ca viitoarea mireasă să se păstreze curată, este de la sine înţeles că el trebuie să trăiască la fel.
Vezi în acest sens relatarea despre Iosif şi Maria din Matei 1.18-25.
În Geneza 24.26 citim cum Eleazar a mulţumit lui Dumnezeu pentru călăuzirea clară pe care a
experimentat-o. Când el mai târziu a povestit încă o dată cele întâmplate toţi au fost de acord că aceasta
este călăuzirea Domnului.
Astăzi de obicei un tînăr nu mai permite persoane intermediare. El însuşi activ. Dar este bine dacă el
acţionează în spiritul lui Eleazar. Nu mă refer că el ar urma să se roage pentru un semn. Aceasta ar putea fi
periculos. Este necesar în mod normal ca întâi el să fie sigur de sentimentele lui de dragoste, dar numai în
dependenţă în rugăciune poate să descopere călăuzirea Domnului. Şi fata trebuie să aibe convingerea
înainte de a rosti acel cuvînt „da”. Şi cît de minunat este cînd apare această convingere la cei doi că
Domnul conduce totul.
Suntem oarecum puşi în încurcătură văzând că Isaac este atât de pasiv la toate acestea. Însă, din alt
punct de vedere este activ. În versetul 63 citim: „într-o seară Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp...”.
Cugetarea înseamnă aici a gândi rugându-te, a avea un timp liniştit. Dacă asemenea cugetări de seară erau
obiceiuri la Isaac sau dacă el le făcea în perspectiva lucrurilor care aveau loc, asta nu ştiu, dar putem să
tragem o învăţătură importantă din aceasta: cînd suntem în aşteptarea desfăşurării unor lucruri pozitive la
care trebuie să decidem, drumul corect rămâne dependenţa activă în rugăciune şi conducerea Domnului.
Este îngrijorător uneori, să vedem cum încheie tinerii credincioşi o relaţie luând decizia de a se
căsători fără să caute călăuzirea lui Dumnezeu pentru aceasta. Este în acest caz de mirare că tot mai multe
căsătorii eşuează ?
Toţi cei care au cerut călăuzirea Domnului nu au avut decât să mulţumească pentru aceasta. Şi aşa
trebuie să fie. Astfel Isaac şi Rebeca au devenit o pereche de oameni căsătoriţi. Aici ar fi necesar un timp
în care să se cunoască lucrul acesta. Acest timp însă în mod normal trebuie să existe. Înainte de logodnă
cei doi parteneri ar trebui să fie siguri de dragoste, de călăuzirea Domnului, de sentimentele lor. Şi dacă în
19

timpul logodnei se dovedeşte invers, trebuie să se meargă totuşi la căsătorie pentrucă şi-au spus unul altuia
„da” şi acest jurământ nu trebuie să se rupă ? Trebuie să vedem limpede diferenţa între o logodnă şi o
căsătorie. Dizolvarea unei logodne este renunţarea la un jurământ şi aceasta nu trebuie privită ca un lucru
mărunt. De aceea după apariţia unei relaţii, nu trebuie să se grăbească logodna. Desfacerea unei căsătorii
însă este mult mai mult decât renunţarea la un jurământ. Este ruperea unui legământ încheiat de oameni
înaintea lui Dumnezeu care după Scriptură este valabil de-a lungul întregii vieţi. Numai moartea poate să
acţioneze la despărţire şi să sfârşească această legătură.
A ţine o logodnă după conştiinţa că aceasta ar duce la o căsătorie sănătoasă nu este normală. Însă când
această eroare, sau greşeală iese la iveală în timpul căsătoriei, după Scriptură nu este un motiv valabil ca
cei doi să divorţeze. Dumnezeu interzice clar lucrul acesta în Cuvântul Său.
Tot mai mulţi tineri nu ma văd caracterul oficial al unei căsătorii. Când au spus unul altuia cuvântul
„Da”, ei sunt de părere că înaintea lui Dumnezeu sunt priviţi căsătoriţi şi pot fi unul cu altul având
acoperire. A merge la oficiul de stare civilă, sau oficiul de căsătorii, pentru a primii certificatul de
căsătorie, se consideră a fi în plus. Se consideră că despre astfel de document nu este scris ăn Biblie.
Ceremonialul căsătoriei a fost de fapt ăn diferite timpuri şi ăn diferite ţări foarte diferit şi este încă.
Totdeauna şi peste tot încheierea căsătoriei a fost o chestiune oficială, publică, astfel ca să fie cunoscută în
general şi să fie urmată de consecinţe corespunzătoare. Acolo unde cineva nu procedează astfel, fapta
devine josnică intrând în felul de comportare a animalelor.
Când citim în Matei 1, dialogul dintre Înger şi Maria, şi mai târziu chiar cu Iosif şi citind mai departe
versetele 18 şi 25 vedem clar ce diferenţă mare făceau aceşti tineri temători de Dumnezeu, între căsătorie
şi logodnă.
Privind întrebarea cât ar trebui să dureze timpul de logodnă nu se poate da un răspuns general valabil.
Aşi dori doar să spun. Acest timp să fie suficient de lung pentruca cei doi să se cunoască să pregătească
căsătoria, şi să îşi facă planuri. Pe de altă parte să nu fie prea lung pentru a nu se crea o tensiune cu
pericolul de a practica păcatul. Isaac şi Rebeca nu au avut un astfel de timp de pregătire. Rebeca a auzit
multe despre Isac şi într-o oarecare măsură l-a cunoscut din aceste relatări. La întrebarea dacă ea vrea să
meargă la el ea a răspuns cu un „Da” hotărât. Citim despre ea că după obiceiul locului ea s-a căsătorit cu
Isaac fiind acoperită (îmbrobodită). Din partea lui, sau din punctul lui de vedere aceasta nu a fost o
căsătorie din dragoste. Însă din ultimul verset al acestui capitol se spune că ea i-a devenit soţie şi el a
iubit-o. Ce bucurie a fost pentru el să îi poată descoperi frumuseţea interioară şi exterioară. A fost o
repetare a sentimentului de bucurie pe care l-a avut Adam când a primit pe Eva, soţia lui din mâna lui
Dumnezeu. După o viaţă lungă de căsătorie se poate constata deseori că totul este har. Toate îngrădirile
sunt eliminate după încheierea căsătoriei şi cei doi se pot dărui unul altuia pe deplin.
Luna de miere aşa cum se spune uneori ironic a început şi la Isaac şi Rebeca. Ce a urmat după aceea.
În Geneza 26.8 citim: „Fiindcă şederea lui acolo se lungise, s-a întâmplat că Abimelec, împăratul
filistenilor, uitându-se pe fereastră, a văzut pe Isaac jucându-se cu nevastă-sa Rebeca”. Vedem deci la ei că
această lună de miere a durat mult timp. („mulţi ani”). Părtăşia sexuală ca expresie a dragostei în căsătorie,
nu este ceva de care cei credincioşi ar avea să se ruşineze, sau de care ar fi să-şi facă procese de conştiinţă.
Nu, căci prin aceasta Creatorul a făcut un cadou deosebit creaturii Sale. Însă orice dar este dat pentru ca de
el să se facă uz şi nu abuz. Relaţia sexuală poate să fortifice legătura dragostei, pe cînd abuzul conduce la
răcirea acestei legături.
Dacă ni s-a expus aici exemplul lui Isaac şi al Rebecii nu putem cosidera ca ceva bun că lui Abimelec i
s-a dat ocazia să-i vadă. Expunerea publică a sexului din timpul nostru la plajă sau în alte locuri a luat şi ia
proporţii ruşinoase. Tinerii ar trebui să ia aminte la aceste lucruri. Trezirea poftelor care nu sunt apoi
împlinite nu fac altceva decât să dăuneze. În multe căsătorii din nefericire luna de miere nu durează „mulţi
ani”. Deseori dragostea se răceşte după puţin timp. Apoi nu se mai pot satisface unul pe altul, nu mai au
interese unul pentru altul. Căsătoria devine doar o locuire unul lângă altul, seacă, cu toate pericolele legate
20

de aceasta. Pentru a evita această situaţie sunt necesare vegherea grija pentru dragoste (aşa cum un foc
trebuie întreţinut pentru a nu se stinge).
Un început bun nu garantează o continuare bună sau un sfârşit bun, aşa cum vedem şi aici. Imaginea
generală pe care Scriptura ne-o dă despre această familie nu este a unei familii ideale. Au apărut probleme
care nu se întrezăreau la început. Viaţa niciunui om nu este fără probleme. În orice familie apar probleme.
Ele însă trebuiesc rezolvate prin rugăciune înaintea Domnului.
Căsătoria lui Isaac şi a lui rebeca a rămas mult timp fără copii. Şi Avraam şi Sara au trebuit să
experimenteze această dezamăgire grea. Despre Sara citim însă că a găsit o soluţie şi a făcut o propunere.
Nu a fost însă soluţia dorită de Dumnezeu. Şi propunerea Sarei a produs multă durere. Pentru Isaac
sterilitatea a fost un subiect de rugăciune (Geneza 25.21): „Isaac s-a rugat Domnului pentru nevasta sa căci
era stearpă; şi Domnul l-a ascultat: nevasta sa Rebeca a rămas însărcinată”. Dar din păcate aşa cum se
vede el s-a rugat singur. Este posibil deci să vedem aici un început al înstrăinării care devenea tot mai
profundă între cei doi soţi care au începuseră atât de bine. Este bine ca soţul şi soţia să discute problemele
lor unul cu altul şi să găsească împreună o soluţie. Este bine ca ei să meargă împreună în rugăciune cu
această problemă în faţa Domnului. Chiar dacă soţul, fiind capul, îmbracă în cuvinte această rugăciune.
Însă trebuie să fie o rugăciune în comun. Această este o expresie a unităţii şi întăreşte mai mult legătura
decât atunci când te rogi pentru tine, deşi şi rugăciunea singulară trebuie să existe.
Se pare că Isaac şi Rebeca nu au cunoscut rugăciunea în comun. Aici citim numai că Isaac se ruga. Şi
în Geneza 25.22 Rebeca se ruga singură. N-ar fi trebuit ei să discute aceste lucruri împreună şi apoi să se
roage împreună? Aparent nu! Ce bine ar fi fost dacă şi Isaac ar fi auzit el însuşi, direct Cuvântul Domnului
referitor la viitorul celor doi gemeni care erau aşteptaţi să nască.
Copiii constituie un element de legătură în căsătorie şi împiedică în multe cazuri despărţirea acestora.
Deseori au fost multe astfel de situaţii. Şi invers constatăm în cazul acestei familii. Esau era răsfăţatul
tatălui, Iacov al mamei. Aceste simpatii deosebite i-au îndepărtat şi a produs şi înstrăinarea celor doi
băieţi. Ce a aurmat de aici mai departe, reprezintă pentru orice pereche de oameni căsătoriţi o avertizare
serioasă. Motivele lui Isaac au fost foarte superficiale, aşa cum reiese din versetul 28. El s-a lăsat complet
condus de poftele simţămintelor lui. Am putea noi să acceptăm că ceea ce scrie în Cuvântul lui Dumnezeu
şi citim în versetul 23 îi era necunoscut lui Isaac ? Cum putea el atunci să dea la o parte aceste lucruri ? Şi
cu ce a găsit Rebeca deosebit la Iacov ? Faptul că stătea mai mult pe lângă casă sau faptul că ea cunoştea
promisiunea lui Dumnezeu cu privire la el? Nu ştim, putem constata că sentimentele deosebite faţă de
copii au dus la înstrăinarea dintre părinţi. Aceasta a dus la înstrăinarea lor şi a fost în paguba copiilor lor.
Noi ca părinţi trebuie să învăţăm din toate acestea. Copiii nu trebuie să aibă un tată sau o mamă ci părinţi.
Şi amândoi trebuie să-i iubească pe copiii lor la fel.
Prăpastia creată între cei doi fraţi a devenit tot mai adâncă, iar părinţii trăiau din ce în ce mai despărţiţi.
Dacă aceşti băieţi ar fi trăit astăzi, noi l-am fi preferat pe Esau cel deschis, decât pe Iacov cel viclean.
Totuşi în Evrei capitolul 12, Esau este numit „un om fără Dumnezeu”. Pentrucă şi-a vândut dreptul de
întâi născut pentru o mâncare. Expresia din Maleahi că Dumnezeu l-a iubit pe Iacov şi l-a urât pe Esau nu
trebuie să fie nicidecum acceptată în gândirea părinţilor şi aceştia să considere că Dumnezeu l-ar prefera
pe un copil spre a-l salva, iar pe altul l-ar rândui pentru pierzare. Înainte de naştere a spus doar că cel mai
în vârstă va sluji celui mai tânăr. Cealaltă prezicere a avut loc mult timp după moartea lor. Părinţii trebuie
să se roage cu încredere pentru toţi copiii lor, atât pentru un aparent Iacov care este un copil aşezat liniştit
cât şi pentru un Esau care este mai neascultător. Ca părinţi trebuie să mijlocim în rugăciune pentru
amândoi.
Esau a dispreţuit dreptul de întâi născut, în timp ce Iacov s-a îndreptat cu totul către această năzuinţă.
Aşa au trecut anii. Din punct de vedere material lor le mergea foarte bine. Dar spiritual nu le mergea prin
aceasta mai bine. Şi în zilele de astăzi, constatăm în mod trist că este de cele mai multe ori la fel. Ce
foloseşte bunăstarea când relaţia cu Dumnezeu şi unul cu altul lasă de dorit. În viaţa lor ca părinţi a apărut
21

o nouă durere de inimă? Prin căsătoriile poligame ale lui Esau. Aceasta a fost pentru Isaac şi Rebeca un
chin sufletesc.
Isaac orbise. El se simţea bătrân şi singur. În mod vizibil se aştepta ca sfârşitul său să fie curând. Şi
privind astfel el dorea să dea marea sa binecuvântare lui Esau. El l-a chemat de aceea la el şi a cerut să-i
aducă mâncare gătită din vânat. Rebeca trăsese cu urechea şi auzise ce vorbise Isaac fiului său. Aceasta ne
arată în ce cădere adâncă era relaţia lor. Nu mai exista nici un fel de schimb de păreri, nici un fel de
încredere a unuia în celălalt.
Şi Rebeca arăta că nici ea nu mai avea încredere în Dumnezeu. Ea a lucrat de fapt cu ei şi a înşelat pe
soţul şi pe fiul ei. Astfel şi-a atins scopul. Iacov a primit marea binecuvântare. Dar cât de mult a trebuit să
sufere aceşti oameni datorită urmărilor lucrurilor pe care le-au făcut de capul lor! Isaac considera că el ar
muri curând şi s-a izbit de eşec. Dar el a mai trăit de atunci încă 50 de ani: ani de singurătate pe care i-ar fi
putut petrece alfel. Rebeca se gândea că prin sfatul ei viclean ar fi putut să salveze situaţia. Ea spera să îl
revadă pe fiul ei Iacov, când mînia lui Esau s-ar fi potolit. A fost însă altfel. Ea nu l-a mai revăzut
niciodată.
Şi ce ani grei au urmat pentru Iacov, când el înşelătorul a fost înşelat de unchiul său Laban ! şi esau se
gândea să se răzbune cât de curând pe fratele său, gîndind că tatăl său va muri curând. Toate calculele nu
s-au adeverit. Aici vedem confirmat principiul că omul seceră ce a semănat. Aceasta este valabil şi pentru
credincioşi.
Cît timp a mai trăit Rebeca nu ştim. Din Geneza 49.31 ştim numai că ea a fost înmormântată în peştera
Macpela. În Geneza 33 citim despre împăcarea lui Iacov cu Esau. Dar şi apoi se vede că nu putea fi vorba
despre o încredere reciprocă reală. Ei vor rămâne şi vor locui mai departe despărţiţi. La sfârşitul
capitolului 35 din Geneza citim că Isaac a murit la vîrsta de 180 de ani. Şi apoi aflăm acelaşi lucru ca şi
despre Avraam, unde se spune că Isaac şi Ismael l-au îngropat (Geneza 25.9). Şi aici cei doi fii Esau şi
Iacov l-au îngropat împreună pe tatăl lor.
Reiese deseori că în familie apare înstrăinarea şi că perechile şi membrii de familie sunt foarte
dezbinaţi. Se trăieşte împreună dar practic nu există nici un fel de părtăşie. În final ei nu se întâlnesc decât
la înmormântări.
Acesta este finalul unei vieţi de familie începută atât de frumos, familia lui Isaac şi Rebeca. Această
familie a deraiat şi în mod regretabil nu a mai revenit pe drumul corect. Poate aici îşi recunosc unii cititori
ceva din propria lor experienţă. În zilele noastre au loc tot mai des astfel de deraieri. De accea aş dori să
spun: Nu lăsaţi trenul să o ia razna pe lângă şine. Căsătoria şi viaţa de familie sunt daruri mult prea mari
ale lui Dumnezeu, sunt binecuvântări mult prea mari pe care noi trebuie să le luăm în serios – aceasta este
important. Dumnezeu este neînchipuit de mare în harul Său. El poate şi vrea să reabiliteze ceea ce noi
considerăm imposibil. Şi El o face, când cei doi apelează cu pocăinţă la harul Său.
Aş vrea să amintesc şi cuvintele Domnului Isus referitor la aceasta (Matei capitolul 5.21-26; 18.15-17
şi Luca 12.13). În aceste locuri din Scriptură Domnul vorbeşte despre neînţelegerea dintre doi fraţi. Putem
gândi că aici este ceva literal sau o înrudire spirituală, aceasta însă nu este aşa. În amândouă cazurile este
vorba de o indicaţie clară cum se poate realiza o împăcare.
Aceste cazuri sunt foarte diferite. În primul caz Domnul vorbeşte cuiva care el însuşi a pricinuit o
relaţie negativă. El trebuie să-şi ducă darul la altar, dar mai întâi să se împace cu fratele său. Cel vinovat
trebuie să se împace. El trebuie să-şi recunoască vina: „Mărturisiţi-vă unii altora greşelile”. Pentru celălat
este valabil cuvântul: „Iertaţi-vă unul pe altul după cum va iertat Domnul”. Când este înlăturată cearta se
poate aduce jertfa cu toată libertatea.
În al doilea caz vedem invers: aici nu sunt eu cel care a păcătuit ci fratele meu. Chiar şi când cineva nu
este vinovat de o relaţie deteriorată, el trebuie să considere totul altfel în scopul refacerii unei relaţii bune.
El nu trebuie să aştepte ca celălat să vină cu căinţă la el. El însuşi trebuie să ia iniţiativa să încerce să
discute lucrul respectiv şi să-l câştige pe fratele său.
22

Dacă nu reuşeşte atunci el trebuie să ia cu el una sau două persoane. Cu un gând bun se vor lua acele
persoane de la care este de aşteptat. Dacă aceasta nu ajută atunci va fi convocată adunarea pentru
comunicare. Atunci s-a făcut tot ce este posibil şi nu rămâne altceva decât ca acela să fie privit ca un
păgân şi ca un vameş.
În Luca capitolul 12.13 vedem pe cineva care îl roagă pe Domnul Isus să îi dea ajutor într-o problemă
de moştenire. Omul se simţea nedreptăţit de fratele său. Domnul Isus refuză să exprime o judecată, îi
explică însă rădăcina stării sale nefericite: lăcomia. Cu privire la aceasta există o învăţătură importantă
pentru cei din jur.
Uneori se spune, că banii ar fi cauza tuturor relelor. Aceasta nu este aşa. Cu banii de fapt se pot face
multe nedreptăţi dar cu banii se poate face şi mult bine. Din păcate problema moştenirilor este şi acum
printre „fraţi” un motiv de înstrăinare, chiar de ură şi de ceartă. Se poate ajunge încât să se apeleze la un
judecător din lume, în loc să se meargă pe drumul care este arătat în Matei capitolul 18. despre aceasta
vorbeşte şi apostolul Pavel în 1 Corinteni 6.1-9. Ei consideră la corinteni o greşeală atunci când ei au o
motivaţie să se judece, iar pentru aceasta fac apel la un judecător necredincios. „ Pentru ce nu suferiţi mai
bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba ?”. Acesta este un principiu care trebuie să se
adreseze şi azi celor credincioşi atât în adunare cât şi în general ca membrii de familie. În familia creştină
mădularele trebuie să trăiască într-o armonie spirituală unii cu alţii.

Întrebări din capitolul 6:

1. Ce responsabilitate au părinţii în alegerea unui partener de căsătorie pentru copiii lor ?


2. Ce rol ar trebui să joace raşiunea alături de dragostea sinceră înainte de alegerea unui partener ?
3. Prin ce vedem călăuzirea lui Dumnezeu la întemeierea familiei lui Isaac şi Rebeca ? Cum se poate
experimenta şi astăzi o asemenea călăuzire ?
4. Există motive concluzive care să motiveze pentru ce o căsătorie care a început atât de bine totuşi a
eşuat ?
5. Ce ne învaţă această istorie cu privire la educarea copiilor ?

7. Iacov şi familia lui


(Geneza 27-34)

Dumnezeu s-a descoperit ca Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov. Că Dumnezeu se numeşte
Dumnezeul lui Avraam putem înţelege. Avraam a umblat prin credinţă cu Dumnezeu şi Dumnezeu l-a
numit prietenul Său căruia i-a descoperit planurile Lui. „Expresia Dumnezeul lui Isaac”, nu ne este străină.
Dar că El nu se ruşinează să fie numit Dumnezeul lui Iacov, este surprinzător. În aceasta vedem Harul Său
nelimitat. Cu câtă plăcere ne amintim că şi noi în viaţa noastră îL avem pe Dumnezeul lui Iacov ca
ajutorul nostru. Prima faptă care ne este relatată cu privire la Iacov este faptul că el l-a înşelat pe tatăl său
care era orb. (Geneza 27, 1-29) Ultima lui faptă. El a binecuvântat prin credinţă pe fiii săi.(Geneza 49;
vezi şi Evrei 11,21) Între acesteaeste istoria vieţii lui lungi şi aceea a familiei lui, o istorie a căderii şi a
ridicării.
În această experienţă vedem adevărul cuvintelor din Psalmul 99,8: „ ... ai fost pentru ei un Dumnezeu
iertător, dar i-ai pedepsit pentru greşelile lor”. Aceasta este o învăţătură importantă pentru noi şi familiile
noastre. Dacă ne recunoaştem păcatele putem conta pe iertarea plină de Har a lui Dumnezeu, dar în
dreptatea lui El face prin căile guvernării Lui, ca urmările păcatelor noastre să le suportăm pe drept aici pe
pământ.
23

Că Iacov a fugit de acasă a fost urmarea unui complot de înşelătorie. Totuşi Dumnezeu îi apare la
Belel în vis şi îi face o promisiune bogată. Şi Iacov îşi împlineşte juruinţa la întoarcerea lui, jertfind aici
Domnului.
În capitolul 29 citim cum înşelătorul Iacov este înşelat de unchiul său Laban, de asemenea un înşelător.
El i-o promite pe Rahela, pentru care el a trebuit să slujească lui Laban timp de şapte ani. Însă când timpul
a trecut, Laban i-a dat-o pe Leea. El a primit apoi şi pe Rahela, pe care o iubea, însă pentru ea a trebuit să
lucreze încă şapte ani. Trist a fost faptul că, două surori au trebuit să trăiască cu acelaşi soţ. Ne sunt
descrise frământările îngrozitoare care au urmat în casa lui din cauza aceasta. Când mai târziu în Israel
poligamia a fost tolerată tacit, totuşi o astfel de căsătorie a fost interzisă. (Levitic 18.18) Prin cele două
femei, în gelozia lor, i-au fost impuse lui Iacov şi două sclave. Astfel Iacov a avut 12 fii şi pe fiica lui
Dina. Deşi aceşti ani pe care i-a petrecut au fost atât de încurcaţi, el se temea de întâlnirea cu fratele său
Esau. Din nou el s-a dovedit un făuritor de planuri viclean, voind să dea o desfăşurare bună a întâlnirii cu
fratele său. Când noaptea aflându-se lângă râu, i-a apărut înainte Dumnezeu.Vezi Psalmul 18,26, unde
apare expresia: „ cu cel stricat te porţi după stricăciunea lui”.
Dumnezeu i s-a descoperit în înfăţişarea unui înger. Într-un alt loc din Vechiul Testament se vorbeşte
despre Îngerul Domnului. Este posibil ca lui Iacov abia în timpul luptei să-i devină clar cu cine avea de a
face. Aici înşelătorul Iacov este zdrobit. Profetul Osea spunea mai târziu: „Iacov s-a luptat cu îngerul, şi a
fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el...” (Osea 12.4). După aceasta Iacov putea să se roage: „nu te voi lăsa
să pleci până nu mă vei binecuvânta”. Rugăciunea lui a fost ascultată şi Dumnezeu şi Dumnezeu i-a
schimbat numele de Iacov (cel ce ţine de călcâi, înşelătorul) în numele Israel (luptătorul lui Dumnezeu)
(Geneza 32.22-32). Ferice de orice creştin care prin harul lui Dumnezeu găseşte Peniel-ul său.
Mai înainte în capitolul 30 ne-au fost descrise tot felul de evenimente în familia lui Iacov şi cum
unchiul său Laban şi Iacov s-au înşelat reciproc. Când şi fiii lui Laban au început să aibă o comportare
duşmănoasă faţă de Iacov, Domnul i-a poruncit să se întoarcă în ţara lui de naştere.
Prin fuga lui înşelătoare, prilej cu care Rahela a furat terafimii tatălui său, Laban a fost cuprins de
furie. Acesta la urmărit şi după ce şi-au făcut reciproc reproşuri, ei au încheiat un legământ (capitolul 31).
În capitolul 33 ne este descrisă împăcarea superficială cu Esau şi plecarea mai departe a lui trecând prin
Sucot spre Sihem.
În capitolul 34 citim cum fiica lui Iacov, Dina a fost violată pe câmpul Sihemului, fapt pentru care
Simeon şi Levi, cei doi fraţi s-au răzbunat în mod nestăpânit prin înşelătorie. Iacov a condamnat acest fel
de comportare a fiilor săi revenind asupra acestor cuvinte pe care le-a exprimat în profeţia lui de
binecuvântare în capitolul 49.
În capitolul 35 citim cum Dumnezeu i-a poruncit să părăsească ţinutul acesta şi să se stabilească la
Betel. Cu mulţi ani înainte, când fugise de fratele său Esau, aici îi apăruse în vis Dumnezeu. El dăduse
locului acestuia numele Betel (Casa lui Dumnezeu) şi spusese: „Cât de înfricoşător este locul acesta!”.
Între timp Dumnezeu împlinise toate promisiunile Sale, aducându-l din nou pe Iacov în ţara lui. Dar până
acum nu ajunsese încă ca el să-şi împlinescă juruinţa pe care o făcuse lui Dumnezeu. Acum Dumnezeu
Însuşi a trebuit să îi aducă aminte de aceasta. El a trebuit să îi zidească lui Dumnezeu, care îi apăruse acolo
un altar. Putem desigur înţelege teama lui Iacov de a se întoarce în acel loc „înfricoşător”. Starea morală
rea a familiei lui l-a reţinut să facă lucrul acesta.
Înainte de a pleca el a poruncit casei lui şi tuturor celor ce erau cu el să îndepărteze tot ce avea de a
face cu închinarea la idoli. Nu citim că Dumnezeu îi poruncise să facă lucrul acesta. El în mod vizibil a
simţit însuşi foarte bine că se cuvine sfinţenie casei lui Dumnezeu. Apelul lui a găsit audienţă ţi Iacov a
îngropat toate aceste obiecte sub terebinţii din Sihem. Ceva asemănător găsim şi în Faptele Apostolilor
19.19. Închinători la idoli convertiţi care se ocupaseră cu vrăjitoria, au strâns toate cărţile lor şi le-au ars în
faţa mulţimilor. Aceştia au fost mai radicali decât Iacov. El avea posibilitatea ca mai târziu să dezgroape
aceste obiecte. Pe când magicienii aceia au adus o jertfă finaciară de 50 piese de argint. Nu ar fi fost mai
bine ca acestea să se vândă şi suma obţinută să se folosească în mod util ? Cine pune această întrebare nu
24

înţelege nimic despre cel rău, despre care este vorba aici. Cei care au de a face cu magia neagră au ştiut şi
au fost conştienţi de jertfa lor.
Să nu ne gândim că astfel de practici aparţin trecutului. Am am avut posibilitatea să cunosc personal în
Africa influenţele puternice ale acestei magii. Acolo unde oamenii veneau la creştinism, aceste forţe îi
trăgeau cu putere înapoi. Dar trebuie să fie o întoarcere reală de la idoli la Dumnezeu. Referitor la aceasta
Domnul Isus spune: „ Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă
şi nu o găseşte. Atunci zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi când vine în ea o găseşte
goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă,
locuiesc acolo şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va
întâpla şi cu acest neam viclean.” (Matei 12.43-45).
La fel este şi în lumea noastră din vest, nu numai în neagra Africă. Există mai mult de 10 milioane de
oameni care practică spiritismul. Misticismul din răsărit şi ocultismul pătrund şi înaintează într-un mod
îngrozitor. Din aceste izvoare tulburi provine şi folosirea drogurilor, jocurile ....OUIJA-BRETT...,
consultarea horoscoapelor, practicarea Yoga şi altele. Este duhul care lucrează în fiii neascultării şi acest
duh este în creştere.
Mă refer la televiziune, care seduce tineretul la toate formele de violenţă. Citez pe un colaborator al
unui cunoscut ziar neutru: „televiziunea este în primul rând mediul prin care se alimentează ura, bătăile,
crima ridicându-le pe podium pentru a deveni plăcerea poporului”. Părinţii se înacarcă cu vină când ei
înşăşi permit copiiilor lor să fie sub astfel de influenţe.
A păstra o atmosferă creştină este imposibil prin astfel de mijloace. Putem şi noi să ne creem o
atmosferă cântând împreună. În Biblie ni se cere să ne îndemnăm unul pe altul cu psalmi, cu cântări de
laudă şi cu cântări duhovniceşti. Întemniţaţii din Filipi ascultau atât de încordaţi cântările lui Pavel şi Sila,
că nici măcar nu au fugit când s-au deschis uşile. Împăratul Saul era liniştit prin muzica lui David şi
profetul Elisei era reconfortat prin muzica instrumentală. Noi înşine ar trebui să experimentăm în familia
noastră cât de valoroase sunt muzica şi cântarea. Îmi amintesc că odată am făcut cunoştinţă cu cineva care
mi-a spus: „Dumneavoastă sunteţi aşadar tatăl acelei familii numeroase care cînta atât de mult ? Când
vizitam pe vecinii dumneavoastră ne plăcea să ascultăm în grădina lor cum cântaţi”. Şi acum ne amintim
cu plăcere de acele vremuri şi noi şi copiii noştri.
Să ne mai ocupăm încă un moment cu anii din ultima parte a vieţii lui Iacov pe care i-a petrecut în
Egipt. Credincioşii evrei sunt îndemnaţi în epistola care le-a fost adresată să îşi aducă aminte de
conducătorii lor. Ei trebuiau să privească la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmeze credinţa. Un
proverb spune: „Totul este bine când se termină cu bine”. Sfârşitul drumului de viaţă a lui Iacov a fost bun
şi pentru gloria lui Dumnezeu. Mustrările pe care i le-a făcut Dumnezeu, care erau necesare pentru
abaterile lui, au lucrat în el roada păcii şi neprihănirii.
În Geneza capitolul 47 la versetul 8 citim despre întâlnirea lui cu Faraon. Acesta i-a pus întrebarea: „
Care este numărul zilelor anilor vieţii tale ?” Şi conducătorul acelui timp a recunoscut starea lui Iacov. El
(Iacov) a spus: „ Îndurarea ta mă face mare” (Psalmul 18.35). Adevărul acestor cuvinte ale lui david le
vedem confirmate şi în viaţa lui Iacov.
Iacov a mai trăit 13 ani în Egipt. Când el a simţit că i se apropie sfârşitul, a binecuvântat pe fiii săi.
Mai întâi a venit Iosif la el cu cei doi fii ai săi Efraim şi Manase. Iosif a primit o binecuvântare dublă ,
pentru că cei doi fii ai săi au fost socotiţi ca fiii lui Iacov, aşadar au devenit două seminţii.
Dreptul de întâi născut era în timpul acela de mare importanţă. Esau nu a dat nici o valoare acestuia şi
l-a vândut pentru o ciorbă de linte. El a pierdut binecuvântarea pe care Iacov a primit-o. Ruben a pierdut
această binecuvântare din cauza vieţii lui păcătoase pe care Iacov, tatăl său a trebuit să i-o amintescă pe
patul său de moarte (vezi şi 1 Cronici 5.1). Faptul că el l-a pus pe Efraim, pe cel mai tânăr deasupra lui
Manase, cel mai în vârstă, nu a fost arbitrar, ci o faptă a credinţei aşa cum ne este arătat în Evrei 11.21.
25

Prin această credinţă Iacov a putut să prevadă şi viitorul celor 12 seminţii. Credinţa lui iacov în
făgăduinţele lui Dumnezeu, pentru viitorul poporului său, ne arată şi ultima sa dorinţă : El dorea să fie
îngropat cu părinţii săi în ţara făgăduinţei.
În istoria lui Iacov, avem înaintea noastră o viaţă agitată, o viaţă care a început cu înşelăciune marcată
de căderi şi ridicări, păcătuiri şi recunoaşteri. Dar la sfârşitul vieţii lui a strălucit credinţa lui mod minunat.
El ne apare în caracterul unui preot şi profet atunci când murind, şi-a strâns picioarele în pat (Geneza
49.33). A avut parte de o înmormântare deosebită, regească. Psalmistul poet, în psalmul 146.5, ne spune:
„Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, ferice de cine-şi pune nădejdea în Domnul
Dumnezeul său”.

Întrebări din capitolul 7:

1. În ce vedem şi la Iacov urmările nefaste ale poligamiei ?


2. A fost înpăcarea fraţilor sinceră ? Ce ne-a învăţat Domnul Isus despre împăcarea adevărată ?
3. Compară Geneza 35.4 cu Faptele Apostolilor 19.19. Ce putem învăţa din acestea ?
4. Ce influenţe oculte ameninţă azi familiile noastre ?

8. Iov şi familia lui

Iov făcea parte probabil dintr-o seminţie a unui popor care era înrudită cu Edomul. Citind cartea Iov,
suntem impresionaţi de cunoştinţele mari pe care acest om le avea despre Dumnezeu, cât şi a prietenilor
lui numiţi pe nume care făceau parte din popoare păgâne. Despre acest om, Dumnezeu a mărturisit chiar
înaintea lui Satan (capitolul 1.8). Satan, acuzatorul fraţilor, privise cu atenţie la Iov. El avea şi o explicaţie
privind comportarea lui ireproşabilă care a fost imediat o acuzaţie. Iov se comporta astfel, pentru că avea
avantaje din aceasta, după părerea lui Satan. Erau motive pur egoiste, de aceea se temea de Dumnezeu. El
susţinea că Iov s-ar îndepărta de Dumnezeu dacă El i-ar lua averile. Dumnezeu i-a dat lui Satan mână
liberă cu urmarea că sabeenii au tăbărât în ţară, i-au răpit animalele, i-au omorât servitorii. După aceea a
coborât foc din cer şi a mistuit turmele lui împreună cu păstorii. Apoi au năvălit caldeenii, au jefuit
cămilele, au omorât pe servitori, un sol a venit şi a adus ştirea că o furtună a venit peste casa fiului celui
mai mare unde erau împreună toţi ceilalţi copii ai săi, aceasta s-a prăbuşit şi i-a omorât pe toţi.
Însă Satan nu şi-a atins scopul. Iov a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului
binecuvântat“ (1.21-22).
Apoi Satan a primit permisiunea să se atingă de trupul lui Iov. Însă cu condiţia ca viaţa să-i fie cruţată.
Satan l-a lovit cu o boală care în termeni medicali se numeşte abces sau ulceraţii pe corp. Dar şi de data
aceasta planul său a eşuat. Nici un cuvânt păcătos nu a ieşit de pe buzele lui Iov. Prietenii lui au venit să-l
consoleze . În 28 de capitole ne sunt relatate dialogurile dintre cei patru bărbaţi despre taina suferinţei.
Apoi urmează capitolele de la 32-37 cu o vorbire lungă a celui de-al patrulea prieten, Elihu. Ultimele
capitole conţin cuvinte ale lui Dumnezeu adresate lui Iov şi prietenilor săi.
Iov şi soţia lui aveau o familie mare: şapte fii şi trei fiice. La începutul acestei cărţi fiii, în mod vizibil
erau deja căsătoriţi. Părăsiseră casa părintească şi locuiau fiecare în casa lor. Aşa trebuie să fie în orice
casă. Este lucru cel mai demn de dorit. În regiunile de la ţară, locuirea în locuinţe comune, avea
dezavantajele ei.
Fiicele lui Iov erau mari. Dar după cum se vede nu erau încă căsătorite şi locuiau cu părinţii acasă. În
general, lucrurile aşa cum se desfăşurau erau ca şi pe vremea noastră. Despre anii tinereţii copiilor şi
problemele educaţiei nu citim nimic. Totuşi, şi acolo ca şi peste tot ea se administra. Era o satisfacţie şi
pentru aceşti părinţi; mare satisfacţie să vadă cum copiii lor se înţelegeau între ei între ei. Totuşi această
26

experienţă este puţin dureroasă. Un cunoscut pedagog a spus odată că «scopul educaţiei ar trebui să fie ca
tu însuţi să devii de prisos (inutil)». Sunt de acord cu aceasta. Şi totuşi nu este complet adevărat.
Părinţii nu devin niciodată complet inutili. Ei vor urmări întotdeauna cu rugăciune şi interes desfăşurarea
lucrurilor în continuare. Aceasta însă nu este permis, în general, să depăşească limitele şi să ne amestecăm
în toate amănuntele. Acest lucru pare a fi în primul rând dificil pentru mame. Aceasta poate produce
printre altele aşa zisele comportări dure ale soacrelor.
Copiii lui Iov se întâlneau cu regularitate pentru a sărbători la unul dintre fii în a cărui casă avea
loc această sărbătoare. Seara familiei rămânea să fie ţinută şi după căsătoria copiilor. O stare binecuvântată
unde mai poate fi găsită. Astăzi lucrurile decurg cu totul altfel. Dar este clar că părinţii nu erau prezenţi la
aceste sărbători. Nu au fost ei invitaţi? Se simţeau copiii „mai bine“ între ei? Se simţeau ei atunci mai
liberi? Avem aici de-a face cu simtomul „conflictului dintre generaţii“? Cuvântul este modern, dar
chestiunea în sine este, bineînţeles, atât de veche cât lumea. Generaţiile au perpetuat aceasta.
Mulţi părinţi suportă greu când observă pe copiii lor care cresc şi îi părăsesc. Ei pot realiza cu greu
această independenţă a copiilor. Personal cunosc cazuri de părinţi care au ajuns să nici nu citească
corespondenţa copiilor lor şi nici măcar să nu deschidă scrisorile care le erau adresate. Este foarte grav
când părinţii arată neîncredere nefondată, pierd atenţia copiilor lor. Şi când după căsătoria copiilor această
neîncredere continuă, aceasta se dovedeşte a fi un amestec nedorit şi stresant pentru copiii lor. Fiecare
nouă generaţie de credincioşi este în faţa problemei de a găsi soluţii independent pentru problema familiei
ei. Norme biblice nemodificate sunt valabile şi privesc generaţiile care au trecut, dar aceasta nu înseamnă
că trebuie urmate în toate amănuntele şi că ele ar constitui o mostră de comportament.
Unde se consideră că normele lui Dumnezeu ar fi învechite şi ar trebui date la o parte, căsătoria şi
viaţa de familie merge în mod inevitabil spre eşec. Fiecare generaţie trebuie să citească Cuvântul lui
Dumnezeu rugându-se, pentru ca în lumina acestui Cuvânt să i-a fiinţă în această familie principiile
nemodificate ale Cuvântului. Întotdeauna apar noi situaţii şi probleme la care trebuie să se găsească
răspuns. Nu ne putem aştepta ca noua generaţie să nu ia un exemplu de la mine sau de la tine sau de la
bătrâni şi să ia imediat o decizie. Aceasta este imposibil şi în domeniul social şi de afaceri; şi nu se
potriveşte nici când este vorba de probleme ale vieţii de familie. Aceste deosebiri de cunoaştere şi
diferenţele care apar pe parcurs trebuie acceptate. Aceasta nu trebuie să conducă la înstrăinare, dar poate să
poate fi un motiv în acest sens. Este demn de remarcat că în ultimul capitol al Vechiului Testament apare
acest conflict între generaţii. Acolo se dă şi soluţia şi rădăcina, se descoperă rădăcina conflictului.
Nu este vorba de cunoaşteri deosebite sau păreri diferite. Acest text vorbeşte despre prăpastia care
s-a creat sau a apărut între inimi. Acest pericol este şi în vremea noastră vizibil, şi aceasta nu numai pentru
familiile noastre, ci şi pe terenul adunărilor.
Nu am nimic împotriva întâlnirilor adunărilor şi conferinţelor de tineri unde se discută teme în care
se vorbesc tinerilor, dar nu trebuie să se ridice pretenţia că bătrânii trebuie excluşi „ pentru că ei nu cunosc
problemele noastre“. Aceasta conduce la pierderea atenţiei dorite de Dumnezeu şi la onoarea bătrânilor şi
în afară de aceasta această depoziţie este ireală şi superficială. Bătrânii au rezolvat această criză la vremea
lor în mod asemănător. Şi în această direcţie există „nimic nou sub soare“.
Nu am nimic împotrivă dacă bătrânii avertizează asupra pericolelor duhului timpului, în care în
special sunt expuşi tinerii şi din păcate unii au fost abătuţi de pe cale. Dar nu sunt de acord nici cu varianta
în care acest lucru să fie condamnat şi considerat că activităţile lor ar fi „carnale“. Şi această exprimare nu
ar fi adevărată. Înainte de orice, activitatea lor trebuie orientată pe terenul evaghelic, prin dragoste spre
Hristos.
Precauţia şi îndemnul la gândire al bătrânilor şi entuziasmul tinerilor, sunt curente care trebuie să
curgă împreună. Atunci apare un echilibru în slujba lui Dumnezeu. În Maleahi 4.5-6 citim cum Dumnezeu
trimite pe profetul Său să restaureze prăpastia dintre generaţii: „Iată, Eu vi-l trimit pe profetul Ilie, înainte
de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare. Şi el va întoarce inima părinţilor către copii şi inima
copiilor către părinţii lor, ca nu cumva să vin şi să lovesc ţara cu blestem“. Când prin slujba profeţiei
27

dumnezeieşti sunt aduse inimile împreună, atunci toate diferenţele sunt aduse la acelaşi numitor. Vedem
că Dumnezeu nu începe ca să lucreze la inima copiilor, ci la inima părinţilor. Nu stă în aceasta
soluţionarea multor probleme în domeniul familiei şi al rudeniilor? Dacă se pune numai problema
vinovăţiei şi se vorbeşte despre aceasta, ea se va răspândi, va fi unilaterală, va fi dată vina pe ceilalţi şi
inimile vor continua să fie înstrăinate. Şi ce este încă mai grav, ele vor fi îndepărtate de Domnul. Dar prin
efectul Cuvântului lui Dumnezeu şi al Duhului lui Dumnezeu inimile vor fi aduse împreună la Domnul
prin acesta. Şi abia după aceea este posibil să se rezolve sensibilitatea harului şi a dragostei în dificultăţile
apărute.
Iov şi soţia lui nu au forţat pe copiii lor spre a fi şi ei prezenţi la petrecerile lor, pentru a exersa
acolo o influenţă bună sau a le face morală. Dar aceasta nu înseamnă că ei s-au retras supăraţi. Dimpotrivă
!: „Şi era aşa: când treceau zilele ospăţului, Iov trimitea şi-i sfinţea; şi se scula dis-de-dimineaţă şi înălţa
arderi-de-tot după numărul lor, al tuturor; pentru că Iov zicea: Poate că fiii mei au păcătuit şi L-au
blestemat pe Dumnezeu în inima lor. Aşa făcea Iov în toate zilele“ (1.5). În ziua de astăzi copii nu pot face
literal ce a făcut Iov: arderi-de-tot în sens literal nu mai cunoaştem. Dar din comportarea lui Iov putem să
învăţăm astăzi multe lucruri. La fel ca şi Iov şi soţia lui, toţi părinţii trebuie să accepte că copiii la
căsătoria lor părăsesc pe tată şi pe mamă. Ei formează împreună cu partenerul sau partenera lor o nouă
unitate independentă cu responsabilitate proprie. Prin aceasta însă părinţii nu devin de prisos. Aşa că ei nu
ar trebui să mai aibă nici un fel de sarcină. O sarcină rămâne întotdeauna: urmărirea plină de dragoste a
dezvoltării noii familii şi uneori cu sfat şi faptă acţionat. Atunci când părinţii observă probleme sau când
copiii le încredinţează anumite probleme lor, rămâne posibilitatea rugăciunii. Iacov a spus odată:
„rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacov 5.16). El a amintit despre rugăciunea lui Ilie. Această rugăciune nu a
fost ascultată de un om, dar ea a pătruns în cer şi a influenţat aici pe pământ evenimentele. Rugăciunea
preoţească a lui Iov a fost, fără îndoială, de mare valoare pentru familia lui. Şi această temă este şi pentru
părinţii credincioşi de astăzi ca un privilegiu permanent, la fel ca şi la Iov.
Cum a reacţionat însă această pereche la suferinţa de nespus la care au fost supuşi care a venit aşa
dintr-o dată peste ei, la începutul acestui capitol am făcut o referire sumară a evenimentelor. Citim încă o
dată în Iov 1 şi 2. Zdrobit de amărăciune, Iov cade la pământ, dar el nu se dezice de Dumnezeu. El
recunoaşte că totul ce avea era un dar de la Dumnezeu. Nimic nu era decât har: „Domnul a dat“, dar apoi
el spune şi „Domnul a luat“. El ar fi putut să vorbească despre evenimente naturale prin care copiii lui au
murit, ar fi putut să se plângă de sabeeni şi de caldeeni, acele cete de criminali şi de tâlhari, şi ar fi avut
dreptate, dar atunci în inima lui ar fi rămas doar suferinţă şi amărăciune. El nu ar fi văzut mâna lui
Dumnezeu în aceste suferinţe şi nu ar fi putut atunci să spună; „Domnul a luat“. Şi a treia exprimare „fie
numele Domnului lăudat“ nu ar fi venit. Un punct culminat al vieţii lui de credinţă îl vedem în suferinţele
lui adânci în capitolul 19.25-27, citez cuvinte cunoscute: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi la
urmă el se va ridica pe pământ“.
Ascultăm cuvintele lui cu admiraţie. Departe suntem în timpul probelor noastre, a vieţii de credinţă
de acele zile de demult ale credincioşilor, dar nu vrem să admirăm acest om, ci harul lui Dumnezeu care a
lucrat asupra inimii unui astfel de credincios. Şi acest Dumnezeu nu S-a schimbat până acum în harul Său
pentru ai Săi.
Am cunoscut pe un tată care şi-a pierdut în zilele războiului pe fiul lui ma mare. Trebuia să meargă
la lucru într-un sat care trecea printr-un teritoriu unde ra ocupaţie. Toţi bărbaţii care puteau fi găsiţi erau
prinşi şi trimişi în Germania. A fost luat şi fiul lui. Nimeni nu s-a mai întors şi nici el. Câteva luni mai
târziu părinţii au primit ştirea că fiul lor ar fi murit de „aprindere de plămâni“. Un prieten încerca să-l
mângâie cu cuvinte şi încerca să-l întărească spunând că Domnul a îngăduit aceasta. Fratele a spus:
„aceasta n-ar fi pentru mine o mângâiere. Nu pot să înţeleg. Dar ştiu că Dumnezeu a vrut să-l ia acasă pe
fiul meu în felul acesta“.
28

Nu am uitat niciodată aceste cuvinte. M-am gândit atunci la cuvintele lui Iov: „Domnul a dat,
Domnul a luat“. Ce binecuvântare este şi pentru noi să vedem pe drumul suferinţei mâna Domnului şi să
uităm mâna omului.
Putem accepta că până în acest moment soţia lui i-a fost credincioasă, a fost de partea lui şi că
împărţeau bucuria şi suferinţa împreună. Aşa trebuie şi să fie. Nu au încheiat soţul şi soţia un legământ să
se iubească unul pe altul şi să împartă împreună zilele bune şi zilele rele în credincioşie şi să nu se
despartă până la moarte? Este adevărat că Iov şi soţia lui nu au făcut probabil astfel şi nici nu au auzit de
astfel de forme şi nici nu au semnat astfel de formulare. Dar nu a fost intenţia lui Dumnezeu ca fiecare
căsătorie a tuturor timpurilor să fie numită legătura dragostei ca soţ şi soţie? Cât de uşor se uită uneori
aceasta când vin „zile rele“. În acest sens pot fi socotite şi zilele de mari probleme materiale, precum şi
zilele de suferinţă şi dezamăgiri. Cât de des vedem cum unul dintre parteneri cedează şi nu respectă
credincioşia pe care a jurat-o. Se ajunge doar de a trăi unul lângă altul şi deseori chiar la un divorţ oficial.
Apoi se adaugă tot felul de motive pe care judecătorul pământesc le ia în consideraţie. Dar nu aceasta este
intenţia lui Dumnezeu. Dumnezeu urăşte despărţirea în căsătorie.
Nu mi-am propus deloc să ajung atât de departe cu aceştia doi, dar începutul înstrăinării este clar.
Soţia lui Iov s-a săturat. Ea a pierdut încrederea în Dumnezeu şi a dat sfat soţului ei cu cuvinte pline
reproş: „Încă rămâi neclintit în neprihănirea ta ! Blestemă pe Dumnezeu, şi mori !“ ( Iov 2.9). Cât de greu
trebuie să fi fost acestui bărbat greu încercat, ca în astfel de împrejurare să piardă sprijinul soţiei lui. Dar el
nu s-a prăbuşit nici sub acest examen; a respins cu hotărâre cuvintele ei.
Cineva a explicat că el nu a numit-o pe soţia lui nebună, ci spune: „tu vorbeşti ca o nebună“ (2.10).
Din aceasta reiese răbdarea lui. Expresiile, „mesajul lui Iov“ şi „răbdarea lui Iov“ sunt în limba noastră
încă vii şi ne amintesc de acest bărbat deosebit. Iov a vorbit soţiei lui: „Ce? Am primit de la Dumnezeu
binele şi să nu primim răul?“ (2.10). El nu spune „eu“, ci „noi“. Din aceasta reiese că de fapt el a dat un
îndemn soţiei lui şi acest îndemn nu era cu tendinţa de a o distanţa.
Aceste cuvinte conţin şi o învăţătură adâncă pentru noi. Noi suntem gata să acceptăm lucrurile bune cu
recunoştinţă de la Dumnezeu, dar când este vorba de lucruri rele suntem înclinaţi să găsim tot felul de
subterfugii.
Un medic spunea odată cu amărăciune despre pacienţii lui creştini: „dacă îţi dai silinţa şi ai norocul
să îi duci pe pacienţi peste munte, ei spun: aceasta a făcut Dumnezeu. Dacă însă cu toate eforturile depuse
nu reuşeşti, ei îndrăznesc să susţină că medicul nu a dat diagnosticul corect, nu a prescris medicamentele
corespunzător şi de aceea ar fi murit pacientul. De la asemenea oameni nu trebuie să te aştepţi la nici un
fel de onoare“. Apreciezi înţelepciunea în gândire a acestui medic. Trebuie să fim atenţi la felul nostru de
gândire şi la cuvintele noastre. Cine trăieşte însă în duhul lui Iov nu va ajunge la astfel de exprimări.
Despre soţia lui Iov nu mai citim nimic după aceasta. Şi Satan care a luat cuvântul de câteva ori,
dispare din imaginile următoare. Dar suferinţele îngrozitoare ale lui Iov persistă.
Apoi apar prietenii lui ca să-l mângâie. Dar discuţiile lungi arată că acestea nu au fost mângâieri.
Prietenii scot la iveală maiestatea, suveranitatea şi absoluta dreptate a lui Dumnezeu. Prin aceasta ei arată
o bună cunoaştere despre lucrurile privitoare la o bună gândire. Dar ei scot la iveală lucruri răstălmăcite şi
anume, că suferinţa omului se datorează răsplătirii drepte a lui Dumnezeu pentru relele pe care le-am făcut
şi aceasta trebuie să aibă loc.
Iov se apără cu patimă, el ţine nezdruncinat la dreptatea lui şi se luptă mai departe cu problemele
care sunt de nesoluţionat. El devine din ce în ce mai violent în cuvintele pe care le foloseşte pentru
răspunsuri care nu pot fi numite ca bune. Şi cuvintele prietenilor devin din ce în ce mai dure. Ei îl
învinovăţesc pe Iov de făţărnicie. Susţin că el ar fi făcut nişte rele în taină şi în final că el ar fi păcătuit. Şi
o spun pe faţă.
Prin punctele lor de vedere răstălmăcite şi adresările lor lipsite de dragoste pe care la susţin ca adevăruri,
ei devin acuzatorii lui Iov în loc de mângâietori. Astfel, aceşti bărbaţi au vorbit unul după altul şi nu au
ajuns la o soluţionare a problemei. Apoi a luat cuvântul un prieten tânăr, Elihu. El s-a adresat atât
29

prietenilor săi, cât şi lui Iov şi a rostit cuvinte de inimă. Dar nici el nu a ajuns la o reabilitare temeinică a
lucrurilor. Nici el nu a avut nici o soluţie pentru problema lui Iov; nici un răspuns la întrebările lui.
În final, vorbeşte Dumnezeu Însuşi. Mai întâi spre Iov. El a adus înaintea măreţiei Lui şi a
majestăţii Lui şi a nimicniciei lui Iov. Putea oare o creatură să devină criticul Celui Atotputernic şi să
plângă de nedreptate în faţa Lui? Iov şi-a pus mâna la gură. Nu a mai avut de data aceasta nici un răspuns.
Ultimele lui cuvinte au fost: „Cine este acela care, fără cunoştinţă, Îmi întunecă sfatul? De aceea am
rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoşteam. Ascultă, te rog, şi voi
vorbi. Te voi întreba, şi tu Mă vei învăţa! Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu te vede.
De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă“ (42.3-6).
Dumnezeu a vorbit şi prietenilor lui Iov şi le-a adresat cuvinte serioase. Ei îl învinovăţiseră pe Iov
pe nedrept, dar ce era mai grav, ei nu vorbiseră potrivit despre Dumnezeu. De aceea ei trebuia să aducă o
jertfă şi să îl roage pe Iov să se roage pentru ei. Dumnezeu a ascultat această rugăciune pentru prietenii săi,
aşadar ei nu au fost pedepsiţi pentru comportarea lor păcătoasă. Astfel Dumnezeu Şi-a atins ţelul cu Iov şi
aşa El a putut să-l elibereze. Şi prietenii au învăţat lecţia lor.
Noi toţi suntem confruntaţi în viaţa noastră de familie cu probleme de suferinţă. Este demn de
remarcat că nici Iov, nici prietenii lui nu au spus vrun cuvânt despre Satan, deşi el în primul capitol a fost
amintit. Aceasta nu trebuie să ne mire.Ei nu au auzit despre dialogul din cer despre participarea lui Satan
la această întreagă istorie. Ei nu au avut cunoştinţă. În afară de cartea Iov, numele lui Satan apare în
Vechiul Testament numai în 1 Cronici 21.1 şi Zaharia 3.1 şi 2. Şi acolo el apare ca pârâş şi ca adversar al
poporului lui Dumnezeu. În Noul Testament nu i se consacră nu se vorbeşte mult despre el. Printre numele
lui care sunt folosite: Balaurul, Şarpele cel vechi, Diavolul şi Satan (Apoc. 20). El este numit ca prinţul
acestei lumi (Ioan 12.31), ca dumnezeul acestui veac (2 Corinteni 4.4), ca tatăl minciunii (Ioan 8.44),
căpetenia puterii văzduhului (Efesni 2.2). El apare ca leul care răcneşte împotriva celor credincioşi şi ca
înger al luminii (1 Petru 5.8; 2 Corinteni 11.14).
Totuşi cât de nescripturistic este de a neglija existenţa personală a lui Satan, lucrul pe care-l fac
mulţi teologi. Satan există şi aceasta cu certitudine.
Satan personal a încercat să-L conducă pe Domnul Isus înspre păcat încercând să-L abată de la
dependenţa faţă de Dumnezeu şi mai târziu a folosit chiar pe unul din ucenicii Săi (Matei 4.1-11; 16-23).
Satan l-a condus pe Iuda şi l-a împins de a juca rolul trădătorului (Luca 22.3). Lui Anania i s-a adresat
reproşul: „Anania, de ce ţe-a umplut Satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt?“ (Fapte 5.3); „ca să nu
dăm câştig lui Satan asupra noastră“ (2 Corinteni 2.11); „împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la
voi“ (Iacov 4.7). Această împotrivire este posibilă numai prin puterea credinţei, cu armătura lui Dumnezeu
şi rugăciune (Efeseni 6.1-20).
Pavel a fost de asemenea în viaţa lui confruntat cu influenţa Satanei. El voia atât de mult să meargă
în Tesalonic ca să întărească pe credincioşi în credinţă. El a încercat aceasta chiar de câteva ori, dar Satan
l-a împiedicat (1 Tes. 2.18). În ce fel s-a petrecut aceasta? Nu se spune. Noi am putea spune: cum ar putea
Dumnezeu să permită ca Satan să aibă biruinţă asupra lui Pavel? Era însă doar o biruinţă aparentă, era
ocazia ca Pavel să scrie epistolele sale care au fost spre binecuvântare nu numai tesalonicenilor, ci şi
pentru milioane de credincioşi. Astfel, Dumnezeul atotcunoscător foloseşte împotrivirea faţă de
credincioşi chiar când aceştia sunt confruntaţi cu Satan.
Mai târziu Pavel a scris despre suferinţe: o suferinţă în trup, un ţepuş pentru carne. El numea acesta
ca o lucrare a unui înger al Satanei. El s-a rugat de trei ori Domnului ca să-l scape de această suferinţă, dar
Domnul nu a ascultat această rugăciune. El trebuia să găsească suficienţă în harul Domnului chiar şi pe
drumul suferinţei. Domnul a arătat în intenţia Lui prin aceasta: că nu era vorba de pedeapsă sau de
răsplătire, ci pază împotriva mândriei, pentru că lui i se încredinţase multe lucruri. Apoi el putea să fie
mulţumit sau recunoscător (2 Cor. 12.7-10).
Câţiva ani înainte am fost cu soţia la unul din copiii mei acasă la înmormântarea unui băiat al lor.
Un băiat drăguţ de 13 ani care arătase că Îl iubeşte pe Mântuitorul şi care le-a fost luat dintr-o dată.
30

Printr-o manevră greşită a unui autobuz el a fost smuls de pe bicicletă şi omorât pe loc. O lovitură
dureroasă pentru părinţi, pentru ceilalţi copii şi pentru noi. Mă gândesc că unii cititori de aproape şi de
departe au trecut prin ceva asemănător. Atunci apare uneori întrebarea: de ce trebuie să ne lovească acest
lucru? Atunci Satan este pregătit să tragă săgeata lui pentru a atinge inima în necredinţă şi în îndoială faţă
de dragostea lui Dumnezeu.
Copiii noştri erau foarte tulburaţi. Suferinţa era grea, dar nu s-au descurajat. Nu au simţit nici acea
privire de ură faţă de şofer care a pricinuit nenorocirea. Prin harul lui Dumnezeu ei au putut vedea mâna
Domnului care era asupra lor. În calendarul lor din acea zi scria: „ce fac, tu nu ştii acum, dar vei vedea
după aceea“ (Ioan 13.7). Noi am fost deosebit de mângâiaţi prin aceste cuvinte. Cine crede acest lucru
poate să cânte printre lacrimi în împrejurări grele: dacă astăzi trebuie să merg întrebând deseori, voi
înţelege sus totul, odată. Nu avem permisiunea să întrebăm de ce. Nu ne este permis să căutăm motivaţia
la noi sau la alţii. Aceasta nu dă linişte, ci conduce mai mult spre descurajare. Este mai bună întrebarea
„spre ce“ sau pentru ce motiv şi apoi să descoperim ce vrea Domnul să ne înveţe prin aceasta.
Curând a fost foarte clar. Puţin după acest eveniment a fost că în vecini s-a întâmplat o nenorocire
asemănătoare. Părinţii erau disperaţi şi nemângâiaţi. În acest moment copiii noştri au avut cuvinte ca să-i
mângâie şi pe alţii cu mângâierea pe care ei înşişi au primit-o de la Dumnezeu (2 Cor. 1.4). Ştim prin
Cuvântul lui Dumnezeu ceva şi anume cum Iov a trebuit să înveţe prin drumul lui greu de suferinţă. „Dar
ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care
sunt chemaţi potrivit planului Său“ (Romani 8.28). De aceea, întotdeauna trebuie să avem această
înclinaţie ca pe drumul suferinţelor care apar şi în familiile noastre să vedem mâna plină de dragoste a
Domnului. Atunci vom putea să mergem mai departe păziţi, dar nu lipsiţi de sentimente. Altfel nu am
învăţa nimic din acestea. Apoi din acestea nu vom fi zdrobiţi, ci exersaţi spiritual: „Dar orice disciplinare,
pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul
dătător de pace al dreptăţii“ (Evrei 12.11). Adevărul acestor cuvinte îl găsim confirmat în istoria lui Iov.

Întrebări referitoare la capitolul 8:

1. Ce învăţăm despre lucrarea Satanei din istoria lui Iov. Caută alte locuri din Scriptură unde se
vorbeşte despre activitatea Satanei.
2. Ce putem învăţa de la Iov ca tată.
3. Prin ce se vede că el a pierdut în final sprijinul soţiei lui.
4. Caută alte locuri din Scriptură în Noul Testament care vorbesc despre sensul suferinţei.

9. Amram şi familia lui

„Şi un om din casa lui Levi s-a dus şi a luat pe o fiică a lui Levi. Şi femeia a rămas însărcinată şi a
născut un fiu. Şi l-a văzut că era frumos şi l-a ascuns trei luni. Şi, când n-a mai putut să-l ascundă, a luat
pentru el un coşuleţ de papură şi l-a uns cu bitum şi cu smoală şi a pus copilul în el şi l-a pus între trestii,
pe malul râului. Şi sora lui stătea departe, să vadă ce se va face cu el. Şi fiica lui Faraon a coborât să se
scalde în râu; şi slujnicele ei se plimbau pe marginea râului. Şi a văzut coşuleţul în mijlocul trestiilor; şi a
trimis pe slujnica ei şi l-a adus. Şi a deschis şi a văzut copilul şi, iată, băiatul plângea. Şi, făcându-i-se
milă, a zis: „Acesta este unul dintre copiii evreilor“. Şi sora ei a zis fiicei lui Faraon: „Să mă duc şi să
chem o doică dintre femeile evreice ca să alăpteze copilul pentru tine?“ Şi fiica lui Faraon i-a zis:
„Du-te“. Şi fecioara s-a dus şi a chemat pe mama copilului. Şi fiica lui Faraon i-a zis: „Ia copilul acesta
şi alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti“. Şi femeia a luat copilul şi l-a alăptat. Şi, după ce a crescut copilul, l-a
31

adus fiicei lui Faraon, şi el a ajuns fiul ei. Şi ea i-a pus numele Moise şi a zis: „Pentru că l-am scos din
apă“ (Exod 2.1-10).
Aşa sună începutul istoriei lui Moise. După aceea perechea aceasta dispare complet pe scena din spate
şi nu mai auzim nimic despre ei. Ştefan face referire la această istorie în discursul său în faţa sinedriului cu
următoarele cuvinte scurte: „În timpul acela s-a născut Moise şi era frumos înaintea lui Dumnezeu. El a
crescut trei luni în casa tatălui său. Şi când a fost aruncat, fiica lui Faraon l-a luat şi l-a crescut ca fiu al
ei“ (Fapte 7.20-21). Şi în Evrei se spune despre el: „Prin credinţă, Moise, după ce s-a născut, a fost
ascuns trei luni de părinţii lui, pentru că au văzut că era frumos copilaşul, şi nu s-au temut de porunca
împăratului“ (Evrei 11.23). În ganeral, nu ne sunt relatate multe lucruri deosebite referitoare la această
pereche. Totuşi ele sunt de o mare importanţă şi sunt demne de a fi cercetate mai îndeaproape.
Amram şi Iochebed erau una în credinţa lor în Dumnezeu. Acesta este principiul de bază pentru orice
căsătorie bună. Erau oameni ai rugăciunii care în deciziile lor se lăsau călăuziţi de Dumnezeu şi de
Cuvântul Său. Amram levitul s-a căsătorit cu o femeia din familia Levi. Aceasta a fost o parte neredată de
Dumnezeu care s-a dovedit că i se potriveşte.
Pentru a găsi soţia potrivită este necesar pentru tânărul credincios dependenţa în rugăciune de Domnul.
O aşteptare a conducerii lui Dumnezeu este indispensabilă. Consider că în nici un domeniu nu există mai
multă predare a gândurilor ca în acest domeniu (ordonare a gândurilor în dependenţă de Dumnezeu). Ceea
ce doreşte el trebuie să fie nu de competenţa lui, ci sub conducerea lui Dumnezeu.
Am cunoscut un tânăr care s-a îndrăgostit de o fată şi a întrebat-o referitor la intenţia lui de a o lua în
căsătorie. Ea a reacționat altfel decât se aşteptase el şi a cerut timp pentru ca ea să se gândească dacă este
voia lui Dumnezeu astfel pentru ea. Ea a rămas datornică în această hotărâre şi atunci când el insista cu
motivaţia că pentru el este clar că ar fi călăuzirea Domnului, că s-au întâlnit unul cu altul susţinând că ei
sunt unul pentru altul. Trei luni mai târziu însă, gândul lui a mers spre o altă fată.
Înţeleptul împărat Solomon a spus: „Cine poate găsi o femeie virtuoasă (cinstită)?“ (Proverbe 31.10).
Şi ceva mai departe: „Farmecul este înşelător; femeia temătoare de Domnul − aceea va fi lăudată“
(v.30). Atunci când cineva spune că ar avea conştiienţa de a fi sub călăuzirea mâinii lui Dumnezeu, lucrul
acesta nu trebuie să fie o frază goală.
Unitatea în credinţă s-a dovedit reală la Amram şi Iochebed când a trebuit să treacă prin examene
grele: „în timpul acesta s-a născut Moise“ (Fapte 7.20). Părinţii lui cunoşteau porunca lui Faraon că toţi
băieţii evrei trebuia să fie aruncaţi în Nil. Cu siguranţă, nu era vremea când se putea risca şi să aduci pe
lume un copil. Totuşi ei aveau doi copii: o fată mai în vârstă şi un fiu mai în vârstă cu câţiva ani. Nu era
aceasta suficient ?
În vremea noastră se aduc multe argumente pentru a dovedi că familia este completă. Vreau eu să spun
cu aceasta că fiecare pereche trebuie să aducă pe lume atâţi copii cât este posibil ? Cu siguranţă, nu. Am
atins în primul capitol al acestei cărţi această problemă. Aşa că mă opresc aici.
Şi în zilele lor se cunoşteau bine procedee prin care să fie evitată graviditatea. Dar această pereche a
acceptat din partea lui Dumnezeu prin credinţă un nou copil. Şi ce binecuvântare ! Moise a fost bărbatul
care trebuia să conducă poporul din prizonierat în ţara promisă. „Prin credinţă, Moise, după ce s-a născut,
a fost ascuns trei luni de părinţii lui, pentru că au văzut că era frumos copilaşul, şi nu s-au temut de
porunca împăratului“ (Evrei 11.23). În relatarea din Geneza 2 citim numai despre activitatea mamei, iar
mai târziu sprijinită de fiica ei. Tatăl rămâne complet în scena din spate. În Evrei se vorbeşte despre
credinţa părinţilor.
În familia Isaac şi Rebeca am constatat din păcate că tatăl şi mama au avut păreri deosebite referitor la
educaţia copiilor şi au acţionat în felul acesta. Urmările nu s-au lăsat aşteptate, nici pentru ei, nici pentru
copiii lor.
Mă tem că şi în timpul nostru deseori planează astfel de pericole. Mulţi copii constată de fapt că ei au
un tată şi o mamă, dar nu experimentează că au părinţi. Ei nu pot vedea că tatăl şi mama sunt legaţi în
dragoste şi că formează o unitate. Unde nu există o astfel de relaţie, ea nu poate rămâne ascunsă de copii.
32

Ochiul copilului este ager şi inima copilului este sensibilă şi vede clar această situaţie. Micuţul va şti să
abuzeze în mod îndemânatic pentru a-şi atinge scopul. Uneori el va încerca să se agaţe de tatăl, în alte
cazuri se va adresa mamei şi este grav atunci când un „nu“ al tatălui se transformă cu succes într-un „da“
al mamei sau invers. Acest lucru acţionează negativ la unitatea familiei şi la educaţia copiilor. Copiii nu au
nevoie de un tată şi de o mamă, ei au nevoie de o pereche de părinţi cu aceeaşi gândire.
Miriam, Aaron şi Moise au avut binecuvântarea de a avea părinţi buni şi de a primi o educaţie bună în
frica Domnului şi aceasta a fost exprimat în viaţa lor.
Faptul că în istoria noastră mama este activă fiind pe scena din faţă este cu totul natural. La îngrijirea
bebeluşului, tatăl descoperă des că el este pe locul doi. El cedează locul întâi cu plăcere soţiei lui. Mai
târziu, el poate apoi să se implice mai mult şi să apară pe scena din faţă. Şi ce bine ar fi să o facă. În toate
acestea este bine când şi tatăl învaţă să înfăşeze bebeluşul şi să spele vasele. El poate atunci să înţeleagă
mai bine că soţia este uneori obosită de grijile şi de ostenelile din căsnicie, la fel ca şi el datorită activităţii
profesionale.
Fiecare ţară democratică are un consiliu de miniştri care stabileşte linia directoare. Prin aceasta
miniştrii ţin linia, responsabilitatea de ministru. Dacă nu ar fi aşa ar apare o anarhie. Din păcate se poate
vorbi în multe familii despre anarhie (lipsă de coordonare, dezordine), pentru că ori lipseşte linia
„directoare“ sau pentru că nu s-a acţionat în funcţie de aceasta.
La vremea respectivă eram datorită călătoriilor mele misionare luni în şir plecat de acasă şi soţia mea
purta practic singură responsabilitatea pentru familie. Trebuie să luăm împreună totuşi uneori o hotărâre
fără să le gândim împreună. Problemele nu erau abandonate. Le cunoşteam şi aveam încredere unul în
altul, cunoşteam şi liniile noastre „directoare“ şi acţionam în sensul acesta.
Iochebed se pare că a acţionat de la sine, dar ea a făcut-o după linia „directoare“ pe care au stabilit-o în
ascultarea de credinţă faţă de Dumnezeu. Aşa trebuie să fie în fiecare familie creştină. Părinţii aveau în
realizarea planurilor lor în mod vizibil ca ajutor şi pe fiica lor, Miriam. Ei trebuia să protejeze cât se poate
de bine pe bebeluş aşezându-l pe Nil. Mă gândesc însă (deoarece Aaron era încă prea mic), că aceştia trei
gândeau împreună, îngenuncheau împreună şi-L rugau pe Dumnezeu să-i ajute pentru o desfăşurare bună a
lucrurilor.
Apoi părinţii prin călăuzirea lui Dumnezeu au primit posibilitatea ca să-l aibe din nou acasă pe băieţel.
Iochebed a devenit dădaca bebeluşului. Ea trebuia să-l alăpteze şi trebuie să fim convinşi de faptul că ea a
„folosit“ aceşti ani şi nu numai că l-a hrănit pe fiul ei, ci l-a educat „în frica de Domnul“, aşa cum spune
Biblia.
Nu ştim cât a durat această perioadă. Biblia spune numai: „după ce a crescut copilul, l-a adus fiicei lui
Faraon“. Cu siguranţă, ea a tergiversat lucrurile făcând ca acest timp să fie cât de lung posibil şi l-a folosit
cât se poate de bine.
Profesorul Waterink relatează în una din cărţile lui despre un dialog dintre mame asupra educaţiei
copiilor şi influenţa de afară. Deodată o mamă tânără a strigat: „Avem îngrozitor de puţin timp pentru a ne
educa copiii“. Cei din jur au început să râdă de strigătul acesta. Dar Waterink a continuat: „Aş dori ca
toate mamele să fie adânc pătrunse că au foarte puţin timp pentru educaţia copiilor lor“.
El avea dreptate. Vă mai amintiţi când băiatul vostru a folosit în casă expresii de care v-aţi îngrozit?
De unde le-a avea el, de unde le ştia? Strada îi şoptise acest cuvinţel (sau expresie). Apoi vine şcoala şi noi
căutăm probabil cea mai bună şcoală creştină (pe cât posibil), dar cea mai mare influenţă provine de la
cadre didactice şi de la elevii cu care ei sunt în contact. Dar de la aceştia nu trebuie să ne aşteptăm la mult.
Pentru părinţii credincioşii este necesar să ţină cont de aceste influenţe.
Din păcate mulţi părinţi nici nu ştiu cel puţin de ce sunt influenţaţi copii lor. Ştim noi ce lectură cade
în mâna copiilor ? Şi apoi pentru unii vine timpul să fie învăţaţi „în toată înţelepciunea Egiptului“, timpul
universităţii. Catolicii au în Olanda universitatea lor proprie. Un tată romano-catolic al cărui fiu studia
acolo i s-a plâns: „Este cea mai deplorabilă universitate care există“.
33

Trebuie să fim recunoscători dacă există posibilitatea ca sau de a îndruma copiii noştri să frecventeze şcoli
creştine bune, însă în general, tinerii noştri trebuie să dobândească această putere de a se opune prin
educaţie biblică sănătoasă pe care o primeşte acasă.
Cuvântul lui Solomon din Proverbe 22.6 conţine permanent valoarea lui: „Creşte-l pe copil după
rânduială pe calea sa şi, când va fi bătrân, nu se va abate de la ea“. Această lecţie s-a adeverit şi în viaţa
lui Moise. Învăţătura în toată înţelepciunea Egiptului nu l-a putut acapara. Personal îndrăznesc să mă
îndoiesc că el ar fi avut vreun câştig din aceasta pentru îndeplinirea sarcinii sale. Unii gândesc astfel. Ei
sunt de părere că Moise în ceea ce a scris mai demult, a cuprins mult din înţelepciunea Egiptului, dar în
Biblie stă scris clar că Moise a descris facerea cortului după chipul pe care Dumnezeu i-l arătase pe munte.
Chiar şi legea cu privire la mâncăruri şi legile care sunt cu privire la igienă depăşesc cu mult pe
acelea din scrierile vechi egiptene, fiind chiar şi pentru medicina din ziua de astăzi de o mare valoare.
Acestea sunt în contradicţie atât de mare cu izvoarele învăţăturii Egiptului. Medicinistul american, doctor
S. I. Mcmilan scrie în cartea sa „Boli evitabile“ că el a fost foarte impresionat de realitatea că Moise a
descris tăierea împrejur ca ea să se facă a opta zi. S-a descoperit că în această zi are loc cea mai redusă
scurgere de sânge. Această înţelepciune nu o are de la egipteni. A fost înţelepciune de sus, inspiraţie prin
Duhul Sfânt. Desigur, nu vreau să susţin cu această că o şcoală bună sau o instrucţie de specialitate sau o
universitate nu ar fi valoroase, dar nu sunt lucruri care se pot învăţa în facultăţi.
În Evrei citim: „Prin credinţă, Moise, când s-a făcu mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui
Faraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare
a păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea spre
răsplătire“ (11.24-26). La ce vârstă a ajuns el la această concluzie? Nu ştim. Educaţia de acasă a avut fără
îndoială influenţă. Viaţa în Egipt şi poziţia lui de acolo trebuie să fi fost o pierdere pentru acest tânăr.
Pentru a oferi o rezistenţă corespunzătoare, puterea primită printr-o bună educaţie acasă, nu este suficientă.
Trebuie să existe o alegere sau o decizie personală prin credinţă. La aceasta trebuie să se gândească atât
părinţii cât şi copiii care au crescut. Cele mai multe hotărâri sau decizii de credinţă sau întoarceri la
Dumnezeu reale au loc înainte sau în jur de 20 de ani. Mai târziu devine din ce în ce mai greu să te predai
Domnului şi să o rupi cu păcatul. Transformarea lăuntrică a lui Moise nu a rămas ascunsă părinţilor săi.
Întotdeauna este o mare bucurie pentru părinţii credincioşi să vadă cum copiii lor prin pocăinţă şi
prin credinţă Îl primesc pe Domnul Isus. Acesta este de fapt obiectul rugăciunii lor.
Un poet a spus odată: „Un talent se formează în singurătate şi un caracter în societate“. Trăsăturile
de caracter pe care Moise le-a dovedit la prima apariţie, să spunem, în Egipt (Exod 2.11) au dovedit că el
nu era potrivit pentru chemarea sa. El nu a greşit ca şi chemare, ci a greşit privind timpul chemării sale.
Dumnezeu a trebuit mai întâi să-l ducă în linişte în Midian. Acolo la oi, el a învăţat ceea ce nu putea să-l
înveţe toată înţelepciunea Egiptului: răbdarea şi blândeţea, condiţii necesare pentru a conduce un astfel de
popor mare şi dificil, prin pustiu, şi acesta l-a învăţat în a doua perioadă de 40 de ani al vieţii sale. Nu
citim că Moise în timpul acestor 40 de ani trăiţi în Midian ar fi avut contact cu poporul său, dar Dumnezeu
nu l-a pierdut în tot acest timp din ochi. Când Dumnezeu a considerat că a sosit timpul i-a apărut lui Moise
într-un rug cu cuvintele: „Şi Domnul a zis: „Am văzut într-adevăr întristarea poporului Meu care este în
Egipt şi le-am auzit strigătul din cauza supraveghetorilor; pentru că le cunosc durerile ... Şi acum, vino, şi
te voi trimite la Faraon, ca să scoţi din Egipt pe poporul Meu, pe fiii lui Israel“ (Exod 3.7, 10). Când
Moise nu s-a simţit capabil de o astfel de lucrare, Dumnezeu i-a spus „Eu voi fi cu tine“. Această
promisiune ar fi trebuit să fie suficientă, dar Moise a făcut în continuare obiecţii, în total de cinci ori.
Dumnezeu l-a întâmpinat cu mult har şi răbdare. Când Moise în final, dorea să se elibereze de această
sarcină, Dumnezeu i-a promis să-i trimită pe fratele său Aaron care să fie de partea lui şi să vorbească
pentru el.
Atunci Moise s-a întors cu soţia lui şi fiii lui în Egipt, pentru a-şi îndeplini sarcina şi a elibera poporul. Cu
40 de ani înainte el încercat să facă aceasta fără a fi chemat şi cu forţa lui proprie, dar nu a reuşit. El nu
suporta starea prezentă a poporului său, se temea de furia lui Faraon şi a fugit în Midian. Acum însă putea
34

să reziste reacţiilor descurajatoare ale poporului şi nu se mai temea de furia împăratului. Şi el a rămas
statornic ca şi cum ar vedea ceea ce este nevăzut. Aceasta putea s-o facă prin credinţa în Acela care îl
chemase şi-l trimisese (Evrei 11.27).
În Numeri s-a putut spune despre el: „Şi bărbatul Moise era foarte blând, mai mult decât toţi oamenii
care erau pe faţa pământului“ (12.3). Cine se putea gândi la aşa ceva după prima lui apariţie în popor
când el a omorât atât de impulsiv şi plin de mânie un egiptean? Este o lecţie pentru noi: un credincios nu
are voie să se dezvinovăţească niciodată că este chemat, dar are trăsături de caracter rele, spunând: eu eram
odată un caracter mânios şi ... fiecare poate să complecteze aici restul.
Biblia ne învaţă că în puterea Duhului Sfânt toate caracterele rele ale vechii naturi pot fi ţinute sub control,
dar nimeni nu trebuie să gândească că această veche natură poate să fie îmbunătăţită, că caracterul său
poate fi înobilat. Aceasta nu s-a întâmplat nici la Moise, în ciuda acestei mărturii minunate. Iar aproape la
sfârşitul călătoriei s-a dovedit că vechea lui fire a fost răscolit de poporul încăpăţânat. În loc să se adreseze
stâncii, aşa cum poruncise Domnul, el a lovit-o de două ori. În harul lui, Dumnezeu a dat de fapt apă, dar
Moise şi-a pierdut ca pedeapsă pentru neascultarea sa privilegiul de a conduce şi de a ajunge personal cu
poporul în ţara promisă (Numeri 20.7-13).
Şi Aaron, fratele său, care s-a făcut vinovat de această neascultare a trebuit să sufere aceeaşi pedeapsă.
Despre Aaron citim întâi în Exod 4.14. Când a sosit timpul lui Dumnezeu Moise a primit însărcinarea să
meargă la Faraon să scoată poporul din Egipt, el a făcut tot felul de obiecţii la care Dumnezeu a ripostat,
obiecţie după obiecţie. Când, în sfârşit, Moise a fost eliberat de aceste obiecţii, Dumnezeu i-a promis să i-l
dea pe Aaron ca ajutor. Slujba lui pentru popor este cuprinsă în cuvintele din Exod 6.26-27.
Apoi este amintită sora lui mai mare, Miriam. Şi ea a ieşit din Egipt. Pe malul Mării Roşii a cântat cu
tamburina şi cu celelalte femei: „Cântaţi Domnului, pentru că este foarte înălţat“ (Exod 15.21). Ca
profetesă a primit un loc important în mijlocul poporului. Dar nici ea nu a fost desăvârşită, la fel ca şi fraţii
ei. Mânată de invidie l-a luat pe Aaron şi s-a ridicat împotriva conducerii lui Moise, fiind pedepsită prin
lepră. Moise însă nu s-a arătat pregătit să ierte. El a făcut lui Dumnezeu o rugăciune scurtă: „Dumnezeule,
Te rog, vindec-o!“ (Numeri 12.13). Această rugăciune a fost ascultată. După o săptămână de punere
deoparte în afara taberii, ea a putut să reia locul în mijlocul poporului.
Aceasta este pe scurt despre ceea ce ni se relatează de cei trei copii ai lui Amram şi Iochebed. Ce loc
binecuvântat au putut avea ei în mijlocul poporului! O dacă părinţii ar fi putut să vadă aceasta!
Dar şi despre ei se spune în Cuvânt: „ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi
urmează!“ (Apoc. 14.13). Şi noi putem privi înapoi la această pereche credincioasă care a educat în
împrejurări dificile pe copiii lor spre onoarea lui Dumnezeu.
Întrebări referitoare la capitolul 9.
1. Ce lecţii putem învăţa de la Amram şi Iochebed cu privire la planificarea familiei?
2. Cum trebuie să ne comportăm ca părinţi, ca tată şi ca mamă?
3. Ce putem constata privind influenţarea copiilor?
4. Ce alegere bună a făcut Moise şi ce greşală a făcut după aceea?
5. Ce obiecţii a făcut Moise când Dumnezeu l-a chemat în lucrare pentru El şi cum l-a încurajat
Dumnezeu?
6. Prin ce au fost Aaron şi Miriam un ajutor pentru Moise şi ce probleme i-au făcut?

10 .Manoah şi familia sa

Familia de care ne ocupăm acum este o familie mică: tatăl, mama şi un fiu. Despre această pereche
ni se spune în Judecători 13, că la început a fost o familie fără copii, pentru că femeia era sterilă. Numele
35

ei nu este dat. Despre problema sterilităţii am spus câte ceva în celelalte capitole. Fără îndoială această
pereche a adus în rugăciune înaintea lui Dumnezeu durerea ei.
Domnul Însuşi i-a apărut acestei femei. Îngerul Domnului cum se numeşte deseori înainte de
„descoperirea în carne“.
Din cuvintele Lui reiese că El cunoştea situaţia ei. El i-a promis că va avea un copil şi că acesta
trebuie să fie un nazireu al lui Dumnezeu. În Numeri 6 este scris despre toată legea nazireului. Aici sunt
amintite câteva puncte: să nu-şi taie părul, să nu bea vin sau băutură tare, să nu mănânce lucruri necurate.
Când femeia a povestit soţului ei aceste cuvinte, Manoah s-a rugat ca Bărbatul acela să vină încă o dată la
ei. Nu pentru că nu ar fi putut crede. Rugăciunea lui dovedeşte contrariul. El s-a rugat: „Te rog, Doamne,
să mai vină la noi Omul lui Dumnezeu, pe care L-ai trimis, şi să ne înveţe ce să facem cu copilul care se va
naşte“ (Jud. 13.8). Noi tocmai am spus despre necesitatea unei pregătiri prin rugăciune a părinţilor. Din
păcate de cele mai multe ori acest lucruru este neglijat. Şi cum poate fi îndeplinită sarcina educaţiei
copiilor fără înţelepciunea de sus? Rugăciunea a fost ascultată. Lui Manoah i s-a oferit ocazia să pună
întrebările lui. Şi este demn de remarcat că îngerul a spus întâi ce trebuie să facă viitoarea mamă. Am fost
întotdeauna convins că secretul educaţiei copilului conţine în primul rând chestiunea educaţiei proprii.
Trebuie să fii pregătit mai dinainte. Autostăpânirea şi dispoziţia pentru jertfă, desigur, nu stă în natura
femeii, şi cu atât mai puţin a bărbatului. Înaintea naşterii greutatea este a mamei. Ea poartă copilul şi-l
aduce pe lume. Ea îl hrăneşte şi-l îngrijeşte. Primele influenţe pentru copilul fraged sunt dirijate corporal şi
spiritual prin mamă. De aceea, femeia are primul loc ca mamă în acest sens. Deseori viitoarele mame
primesc tot felul de sfaturi, poate bine intenţionate. Şi soţia mea primea astfel de sfaturi. Dar cele mai
multe pot fi numite, bineînţeles, glume băbeşti. Însă din ceea ce a spus Îngerul soţiei lui Manoah, putem să
învăţăm multe lucruri. Nu spun cu aceasta că totul trebuie aplicat literal.
Dar folosirea alcoolului, fumatul, drogurile sunt dăunătoare pentru bebeluşul nenăscut şi chiar mai
târziu. Mamele de mai târziu trebuie să înveţe să se ferească pe cât posibil de aceste lucruri. Şi această
autodisciplină rămâne ca o cerinţă şi pentru soţ dacă vrea să-şi educe cu succes copiii.
Un exemplu în acest sens: am avut o dată o vecină care căzuse pradă nicotinei. Dis-de-dimineaţa
începând cu curăţenia şi cu aspiratorul, îşi aprindea o ţigară după alta. Medicatul i-a dat sfatul, având în
vedere graviditatea ei, de a renunţa la acest obicei. Ea n-a putut să se abţină, dar urmările nefaste s-au
arătat după naşterea bebeluşului. Au urmat regretele, dar prea târziu.
Pentru părinţii credincioşi, rugăciunea pentru înţelepciune privind educaţia copiilor este absolut
indispensabilă. O tânără pereche pe care am cunoscut-o, avea o fiică inimoasă de circa trei ani. Într-o
seară, era timpul pentru ea să meargă la culcare. I s-a cerut, ca de obicei, să dea sărutul şi să spună „noapte
bună“, a urmat un „nu“ clar. Cu toate că tatăl a insistat, a rămas „nu“. O mică înghionteală n-a ajutat cu
nimic. Nici măcar îndemnul „treci la colţ“ nu a avut succes. Permanent răsuna din guriţă împotrivirea
„nu“. Atunci tatăl a dus-o în cealaltă cameră şi a închis uşa. Înfrânţi părinţii râdeau împreună.
Părinţii cu mai mulţi copii cunosc aceste perioade de „nu“ dificile pe care copiii mici le învaţă treptat şi
ştiu cel mai bine să reacţioneze. Pentru aceşti părinţi au urmat experienţe noi şi dureroase. Mama a început
să plângă. Ea era de părere că soţul trebuia să înceteze şi să cedeze. Dar el nu era convins voinţa micuţei să
fie mai tare decât a lui. Era cât pe ce să urmeze un schimb de cuvinte. Atunci şi-au plecat genunchii şi au
cerut înţelepciunea de la Domnul. Tatăl a deschis uşa şi a spus prietenos: Vino aici Ane (numele este
arbitrar). Încurajată micuţa a venit înăuntru. Noapte bună tăticule, noapte bună mămică. Un pupic şi
micuţa a mers în pat. Ascultarea rugăciunii, poate cineva care nu crede aceasta, are o altă explicaţie. Şi eu
am o explicaţie psihologică. Eu cred că tonul schimbat în vocea dură a tatălui a frânt rezistenţa ei. Totuşi,
nu o spun cu îndoială, aici este vorba de ascultarea rugăciunii.
Pe o plăcuţă de pe un perete am citit o dată cuvintele: „Rugăciunea schimbă totul“. Acesta nu este
un cuvânt din Biblie, însă este adevărat ceea ce se spune aici. Această schimbare se petrece deseori în
inima celui care se roagă, precum şi în acest caz. Dacă toţi părinţii ar fi conştienţi de importanţa rugăciunii
pentru copiii lor şi uneori chiar cu copiii lor. Mă gândesc că ei ar învăţa pe copii autoritatea pe care
36

Dumnezeu le-a dat-o pentru a proceda în mod corect. Şi când copiii vor deveni mari şi vor pleca de acasă,
rugăciunea rămâne şi devine chiar mai intensivă. Dar atunci când apare aşa-zisul conflict dintre generaţii şi
când încep schimburile de cuvinte şi de păreri, şi atunci aceasta este soluţia.
Am spus deja că secretul educaţiei are pe primul loc chistiunea autoeducaţiei. Acesta este modul şi
felul în care putem să fim un model pentru copiii noştri. „Exemplul este cea mai bună învăţătură“.
Cunoaşteţi probabil istoria despre fiul care a fost îndemnat de tatăl pentru comportarea lui: „când eram de
vârsta ta reuşeam să realizez mult mai multe“. A urmat înşiruirea a tot felul de virtuţi. „Ai putea tu să spui
aceasta mai târziu şi copiilor tăi?“ Răspunsul a fost: „Cred că da. Dar dacă îmi reuşeşte s-o fac cu aceeaşi
mină de nevinovăţie ca tine, asta nu ştiu“. Acesta a fost un răspuns brutal, necioplit. Mulţi copii vor spune
aşa ceva, dar este aşa. Ochiul copilului vede multe, urechea lui înregistrează multe. Şi de la îndemnul care
nu este însoţit de exemplul personal nu este de aşteptat un rezultat deosebit.
Pavel le scrie filipenilor: „Ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut în mine, pe acestea
faceţi-le“ (Filipeni 4.9). Matthew Henry face o observaţie referitoare la acest verset: „Există o putere mare
în ceea ce spune altora că putem fi chemaţi să o facem. Şi aceasta dacă este aplicată de noi. O lecţie
importantă pentru educatori“.
Despre relaţia soţ-soţie privind această pereche este de observat încă ceva interesant. Pe când îşi
arătau recunoştinţa aducând o ardere-de-tot ei au văzut o minune. Îngerul Domnului s-a ridicat în flacăra
de pe altar. Manoah a fost cuprins de teama că ar muri. Dar soţia lui i-a spus: „Dacă Domnul ar fi vrut să
ne omoare, n-ar fi luat din mâinile noastre o ardere-de-tot şi un dar de mâncare, nici nu ne-ar fi arătat toate
acestea şi nici nu ne-ar fi făcut să auzim în timpul acesta lucruri ca acestea“ (Judecatori 13.23). Aici soţia
arată o mai multă înţelepciune spirituală şi o credinţă mai puternică decât soţul ei. De cele mai multe ori
bărbatul din punct de vedere psihic este mai puternic decât femeia. În sens spiritual ne este însă cu mult
acest caz, pentru că nu rar lucrul acesta este invers.
La predica de la căsătoria noastră vorbitorul a folosit o imagine din natură pentru a ilustra relaţia de
căsătorie ideală. El compara pe bărbat cu un stejar şi pe soţie cu ederă care se agăţa de acesta. Această
imagine m-a atins. Un astfel de stejar robust, neclintit, aş fi vrut să fiu. Şi fata dragă de lângă mine, ea care
peste câteva ore devenea soţia mea, nu ar fi fost minunat ca de acum să stea mereu lângă mine şi să poată
găsi în mine sprijin şi putere? L-am găsit ca pe o imagine minunată. Această expresie ne-a oferit mult, iar
noi am apreciat foarte mult pe vorbitorul acesta care de mulţi ani este deja la Domnul. Dar deja curând am
observat că această imagine nu este potrivită sau în orice caz nu ni se potrivea nouă. Am ajuns la
descoperirea dureroasă că n-am fost un stejar aşa de vânjos. Nu am fost în toate situaţiile vieţii de căsătorie
întotdeauna cel mai tare. Şi soţia mea nu a fost acea ederă dragă dependentă de mine. Ea mi-a arătat că ea
însăşi că a avut două picioare pe care a putut să stea.
Sunt recunoscător că această ilustraţie pe care am mai auzit-o deseori nu redă relaţia reală. Ce folos
are un stejar de la o plantă de podoabă care-l înconjoară? Cât de decorativă ar fi ea nu dă nici un sprijin şi
nu conferă o rezistenţă la vânturile şi furtunile de toamnă. Cât de frumoasă ar fi, până în final nu este
altceva decât o plantă parazită.
De fapt, o astfel de relaţie nu a fost intenţia lui Dumnezeu atunci când El a dăruit lui Adam pe Eva.
Şi nu a fost intenţia Lui când a unit pe soţ şi soţie ca ei să meargă împreună prin viaţă. Căsătoria este mult
mai frumoasă şi de o însemnătate infinit mai mare decât o conţine această ilustraţie. În Biblie găsim
suficiente exemple în care uneori soţul, alteori soţia este mai spiritual şi mai puternic. Şi care pereche nu a
experimentat încă că a existat şi situaţia în care uneori soţul a avut o inspiraţie mai bună, alteori soţia a
avut o inspiraţie mai bună. Chiar şi în probele mai grele s-a dovedit că uneori unul a avut o rezistenţă mai
mare alteori altul. Un poet spunea: „Unul să fie sprijin pentru celălalt pe drumul spre patrie“. Acest ideal
ar trebui să-l aibă fiecare pereche şi ar trebui să-l pună în aplicare prin puterea lui Dumnezeu.
Dacă această pereche mai târziu a avut mai mulţi copii, nu ştim. Scriptura nu ne spune despre aceasta. Dar
acest unic fiu a făcut mai târziu părinţilor suficiente probleme. Pentru Samson este rezervat un capitol
anume.
37

Întrebări referitoare la capitolul 10:

1. Ce a însemnat rugăciunea şi pregătirea în perspectiva de a deveni părinţi pentru Manoah şi soţia


lui ? Ce putem învăţa din acest lucru?
2. În ce privinţă soţia a dovedit mai multă înţelepciune decât soţil ei? Caută şi alte exemple în
Biblie şi la cei din jur.

11. Samson şi căsătoria lui

Poate că cineva se miră că în această carte a fost consacrat un capitol despre Samson. La el nu este
vorba despre o familie, ci despre o căsătorie. Istoria vieţii lui din Judecători cap. 14 şi 16 începe cu
redactarea despre căsătoria lui.
Samson a văzut la filisteni în Timna, o femeie, şi el a dorit să se căsătorească cu ea. Dragoste la
prima vedere! Dar a fost aceasta dragoste? Sau numai erotism. Dragostea nu înseamnă numai „erotism“.
Aceasta este numai un surogat, o înlocuire egoistă, o dragoste de sine care are în vedere doar fericirea
unilaterală. Samson era conştient de faptul că ea era o filisteancă şi că nu era după voia lui Dumnezeu să
se căsătorească cu ea. Şi mai puţin vedem în viaţa lui, patima stăpânea, se ridica deasupra raţiunii lui.
Solomon a spus că cel care se poate stăpâni pe sine este mai tare decât cel care cucereşte o cetate. În final,
aşa a fost şi Samson, dar la început n-a învăţat aceasta.
Sper că această carte va ajunge şi în mâinile multor tineri care stă înaintea căsătoriei. Tu priveşti
poate multe fete, şi în final, o fată care trezeşte în tine dorinţa de a o avea. Dragoste la prima vedere sau
nu? Atunci vin întrebările. Este o dragoste adevărată la mine sau sunt alte sentimente? Este aceasta soţia
pe care mi-a hotărât-o Dumnezeu? Şi o fată credincioasă va pune aceste întrebări. Mă pot încredinţa lui în
dragoste? Este el soţul pe care Dumnezeu mi-l pune în cale? Soluţia pentru răspunsul corect înseamnă
pentru amândoi: timp şi rugăciune pentru a primi lumină în această chestiune.
Deseori, tinerii aleargă mult prea repede unul în braţele celuilalt. Eu nu văd în dragoste mai mult
decât de a fi îndrăgostit şi nu aşteaptă lumina la întrebarea dacă este o căsătorie în Domnul sau nu?
Rezultatul este apoi deseori o viaţă de căsătorie cu dezamăgiri amare sau care decurge doar ca o trăire unul
lângă altul sau chiar o destrămare oficială.
Samson a cerut mijlocirea părinţilor săi. Lucrul acesta era pe vremea aceea un lucru normal, dar
tatăl şi mama lui l-au sfătuit să nu facă acest pas şi aceasta cu motivaţie.
Perioada în care părinţii hotărăsc un partener de viaţă pentru copiii lor, a trecut. Cel puţin în cultura
noastră occidentală, exceptând aşa zisele căsătorii „politice“ sau „de afaceri“. Am spus deja în capitolul 6
despre Isaac ceva. Sper că încă există obiceiul la copii de a cere rolul părinţilor înante de hotărârea lor şi a
le cere un sfat pentru a fi iluminaţi. Binecuvântarea părinţilor ar trebui să fie de mare valoare pentru copii.
Din păcate Samson nu a luat în seamă sfatul părinţilor, care de fapt era argumentat biblic, cu urmări
nefaste. Din fiul unor astfel de părinţi care fusese chemat la o astfel de slujbă s-ar fi aşteptat ceva mai bun.
Despre căsătoria cu cei din lume „legătura dintre credincioşi şi necredincioşi“, „jugul nepotrivit“,
Scriptura vorbeşte foarte clar. Cvintele apostolului: „nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi“ (2
Corinteni 6.14) sunt cuvinte cu o aplicaţie practică pentru această situaţie, deşi în context sunt în legătură
cu altceva. Tinerii trebuie să fie complet convinşi de credinţa lor în Domnul Isus Hristos înainte de a
spune „da“. Le lipseşte această unitate în credinţă, acolo este o căsătorie care se aseamănă cu un salt în
întuneric. Credincioşii caută şi găsesc soluţii ale problemelor lor de viaţă şi a consolării în dificultăţi, în
Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este pentru ei dreptarul vieţii lor. Un om neîntors la Dumnezeu nu poate să
înţeleagă aceasta. El se lasă călăuzit de alte motivaţii. Aceasta va avea ca urmare, conflicte permanente.
Cât se pune baza pe dragoste şi toleranţă reciprocă poate totul să meargă bine până într-un anumit
38

moment, dar problema pe care textul amintit o pune rămâne, „pentru că ce legătură este între dreptate şi
fărădelege“, şi răspunsul trebuie să fie întotdeauna: nici una. Diferenţele sunt prea mari, prea
fundamentale, prea deosebite ca sens în viaţă. Dar abia după ce un timp se merge împreună se va vedea
această prăpastie. Poate cineva care s-a logodit sau care a făcut pasul acesta ar putea să pună întrebarea:
Da dacă celălalt se va pocăi? Personal nu mă îndoiesc de aceasta, dar aş da sfatul să ascultăm de Cuvântul
lui Dumnezeu. Este mai uşor acum să dizolvăm o astfel de logodnă decât să încheiem o căsătorie care va fi
nefericită. O logodnă nu este o căsătorie. Ea este numai un timp de pregătire pentru căsătorie. În perioada
de logodnă nu există încă obligaţii care sunt în căsătorie. Dar pentru ambii logodiţi şi căsătoriţi este valabil
proverbul „Întâi te gândeşti, apoi îndrăzneşti“. Dacă abia după încheierea căsătoriei devine clar că există
această prăpastie sau că ea apare, lucrurile sunt altfel. Pentru cel credincios nu există nici un fel de drum
de întoarcere. Un soţ credincios nu are permisiunea să se despartă de soţia sa necredincioasă din acest
motiv. Şi pentru soţia necredincioasă este valabil acelaşi principiu (1 Corinteni 7.12-17).
Partenerilor necredincioşi Pavel nu le dă nici un fel de indicaţie. Aceştia trebuie mai întâi să se
pocăiască şi să devină credincioşi, pentru ca astfel să aibă puterea spirituală de a se supune Cuvântului lui
Dumnezeu. Este clar că Dumnezeu nu permite unui credincios divorţul ca un mijloc de a scăpa de un jug
nepotrivit, indiferent cât de apăsător sau insuportabil poate să fie.
Un tânăr credincios a cunoscut pe terenul profesional o fată. El a simpatizat-o şi ea l-a simpatizat.
Sentimentele lor s-au dezvoltat devenind o dragoste lăuntrică şi între ei s-a creat o relaţie apropiată. Dar în
convorbirile ulterioare s-a dovedit că între ei există o prăpastie care îi despărţea. Acolo unde era vorba de
credinţă ei nu se puteau înţelege. Lui i-a devenit clar că făcuse greşeala de a-i mărturisi dragostea înainte
de a şti cum stau lucrurile referitoare la credinţă. Apoi l-a făcut, de fapt prea târziu, din aceasta o chestiune
a rugăciunii şi au vorbit această chestiune deschis. Şi ea descoperise clar deosebirea. Ea provenea dintr-o
familie de necredincioşi şi nu fusese educată în astfel de lucruri, deşi faţă de lucrurile privind religia nu
avea abateri, totuşi a observat deosebirea. Au văzut amândoi că la o astfel de deosebire între ei nu putea fi
vorba despre o căsătorie fericită. Cu inimile întristate au hotărât să pună capăt relaţiilor lor. S-au despărţit
şi nu s-au mai întâlnit nici măcar nu şi-au mai scris.
Mult mai târziu fata a luat parte la o adunare de evanghelizare. Acolo s-a întors la Dumnezeu şi
viaţa ei a căpătat un alt conţinut. Când el mai apoi a auzit că ea a devenit credincioasă şi că lucrul acesta se
vedea clar în viaţa ei, a fost convind că rugăciunile pe care el le-a ridicat au fost ascultate. Mai apoi, ei au
intrat din nou în legătură. Apoi a urmat logodna şi de zece ani sunt căsătoriţi şi sunt fericiţi. Ştiu, desigur,
că nu toate astfel de relaţii rupte au un astfel de sfârşit.
O fată, tânără credincioasă avea relaţii de prietenie cu un tânăr care avea un alt stil de viaţă şi
năzuia după alte idealuri. El îi era ei simpatic şi credea că va putea fi fericită cu el. Am constatat la ea, că
această chestiune era văzută printr-o latură egoistă. Mult mai important ar fi trebuit să fie pentru ea
întrebarea dacă ea îl putea face fericit. Încerc să vă fac clar că ea, ca şi credincioasă, nu putea să fie
niciodată un ajutor real în desfăşurarea idealului său, ci doar o piedică. Dar încă mult mai important:
această legătură ar fi fost „un jug nepotrivit“, despre care Cuvântul lui Dumnezeu avertizează.
Câteva zile mai târziu ea mi-a scris că a pus capăt acestei relaţii şi câţiva ani mai târziu am aflat că
ea s-ar fi căsătorit cu un tânăr credincios. Astfel a avut şi ea o încheiere bună a istoriei ei aşa cum este
normal să se desfăşoare.
Sunt convins de faptul că orice hotărâre care se ia ţinând cont de Domnul conduce la un „sfârşit“
bun, chiar dacă acesta nu este văzut de la început imediat. Domnul a promis că orice sacrificiu pe care-l
facem pentru El va fi răsplătit de El. Dar acum încă o istorisire care nu a avut o desfăşurare fericită: o
doamnă mi-a povestit despre viaţa ei de căsătorie nefericită. Soţul ei era foarte indiferent, nu voia să ştie
despre creştinism şi refuza chiar şi contactul cu cei credincioşi. El îi permitea să frecventeze adunările. Ea
fusese avertizată despre căsătorie ca un jug nepotrivit, dar viitorul ei soţ nu era pe atunci un duşman, nici
măcar nu se putea spune cu siguranţă că el ar fi fost un necredincios. Se putea presupune că el ar putea să
meargă cu ea şi că totul ar putea să intre în ordine pe un drum bun. Era cum se spune: că ceea ce speri îţi
39

place să se întâmple. Dar realitatea a devenit cu totul alta şi acum ea are de purtat urmările unui jug
nepotrivit. Aşa a încheiat ea relatarea ei tristă. Am întrebat-o dacă cunoaşte sau semnificaţia imaginii a
„unui jug nepotrivit“. Da, a spus ea. Un bou şi un măgar, unul lângă altul sub un jug. Apoi am întrebat-o
dacă a descoperit deja cine dintre ei este boul şi cine este măgarul. „Bineînţeles“, a spus ea, „eu sunt
sărmanul măgăruş“.
Răspunsul meu a fost totuşi: „Eu cred că soţul dumneavoastră este sărmanul măgăruş. El nu posedă
nimic: nici pe Dumnezeu, nici credinţa, nici un scop în viaţă, nici o speranţă pentru eternitate. Când el
caută societate în lume, în serbări, la cinematografe sau în alte locuri de distracţie, descoperă că este
singur. Dumneavoastră nu puteţi să mergeţi cu el; dumneavoastră cunoaşteţi mângâierea din Cuvântul lui
Dumnezeu, izvorul de putere al rugăciunii, părtăşia cu credincioşii. Soţul dumneavoastră nu posedă nimic
din acestea. Cine dintre dumneavoastră trebuie compătimit? Cine este de fapt sărmanul măgăruş? Ea a
consimţit că am dreptate. Ea nu văzuse lucrurile în felul acesta. În încheiere am citit împreună 1 Petru
3.1-2: „Tot aşa, soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, încât, chiar dacă unii sunt neascultători de Cuvânt, să
fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor, fiind martori la purtarea voastră curată, în temere“. Nu
este o sarcină uşoară pentru o soţie să câştige pe bărbatul ei fără cuvinte, numai prin comportare. Nu este
asigurat un succes. Este însă singura posibilitate pe care Cuvântul lui Dumnezeu o oferă şi de aceea ea
trebuie folosită, aşa cum este scris.
Această istorie nu are un „sfârşit bun“. Nu ştiu dacă această situaţie tristă s-a îmbunătăţit. Nu mai
ştiu nimic despre această familie.
Căsătoria lui Samson a fost o dezamăgire amară şi a fost de scurtă durată. El a părăsit furios pe
soţia sa şi s-a întors la casa tatălui său. Rolul pe care l-a jucat această tânără femeie nu a fost de bun augur.
Este de la sine înţeleasă indignarea lui Samson, dar a pleca supărat şi a abandona soţia nu a fost o
comportare dreaptă.
În capitolul 15 ni se spune că Samson după un timp s-a hotărât să îşi caute din nou soţia. Cât timp
a trecut nu ştim. El a luat un cadou, probabil pentru a se împăca. Dar timpul care trecuse era lung şi nu mai
era potrivită această faptă. El a venit prea târziu. Uneori se exprimă părerea că între cei doi nu a fost o
căsătorie reală. După părerea mea aceasta nu este corect. Căsătoria a fost încheiată cu acordul şi
intermedierea celor două perechi de părinţi şi confirmată oficial printr-o sărbătoare de nuntă mare.
La destrămare ambii parteneri au fost vinovaţi, iar comportarea socrului a făcut ca această ruptură
să fie o despărţire definitivă. Părerea mea este că într-un conflict de căsătorie rareori sau niciodată
dificultăţile sunt produse sută la sută numai de un partener. Este un privilegiu ca forţe exterioare să
contribuie la împăcare, dar vai de situaţia când este invers.
Divorţul nu aduce cu el niciodată soluţia dorită. În afară de aceasta citim în Biblie: „luaţi seama la
duhul vostru; şi nimeni să nu se poarte cu necredincioşie faţă de soţia tinereţii lui. «Pentru că Eu urăsc
despărţirea», zice Domnul Dumnezeul lui Israel“ (Maleahi 2.15-16). Este trist să constatăm că Samson a
învăţat atât de puţin în ceea ce scrie mai sus.
În capitolul 16 citim că el a mers în Gaza, una dintre cetăţile filistenilor încheind relaţii cu o curvă
şi petrecând o noapte cu ea. Aici nu mai este vorba de o căsătorie, ci săvârşirea unei patimi păcătoase.
După căsătoria lui ratată într-un mod nefericit, el s-a răzbunat pe duşmanii lui. După aceea, după ce
propriul său popor l-a trădat, el a avut o mare biruinţă asupra filistenilor. El putea să pătrundă în Gaza
datorită forţei lui mari, neatins.
La capitoul 16 la versetul 4 citim că el a iubit o altă femeie filisteană, pe nume Dalila. Dar din nou
se ridică întrebarea: Ce fel de dragoste a fost aceasta ? Această relaţie a durat mai mult şi în final a devenit
o dependenţă. El a plătit această relaţie cu preţul divulgării secretului nazireatului său. El a pierdut semnul
exterior care era părul său lung şi a observat prea târziu că Domnul S-a depărtat de la el. Filistenii i-au
scos ochii şi l-au dus legat în închisoare.
40

În Osea citim ceva asemănător: „Efraim se amestecă împreună cu popoarele; Efraim este o turtă
neîntoarsă. Străinii i-au mâncat puterea şi el nu ştie“ (Osea 7.8-9). O turtă care nu este întoarsă este pe o
parte maronie, iar pe cealaltă parte aluat crud, fără gust şi nu se poate mânca, fără folos.
Această imagine se întâlneşte şi astăzi la credinciosul care are relaţii cu lumea, în loc să se
comporte după Cuvântul lui Dumnezeu punându-se la dispoziţia Lui. El pierde relaţia cu Dumnezeu şi
prin aceasta puterea lui spirituală. Din fericire această relaţie a fost restaurată la sfârşitul vieţii lui Samson.
Prin aceasta i-a revenit şi puterea lui nemaipomenită. La moartea lui, el a avut o biruinţă mai mare decât
de fiecare dată cât a trăit.
Unul din aspectele tragice din viaţa lui Samson a fost că nu a putut să stăpânească impulsurile
sexuale. Dimpotrivă, ele l-au stăpânit pe el. Impulsul sexual nu este păcat sau ceva de care trebuie să te
ruşinezi. Dumnezeu Creatorul a întocmit astfel pe creaturile Lui şi omul nu a fost exclus de la aceasta. În
felul acesta El vrea ca să menţină această specie.
La animale vorbim despre împerechere, dar aici vedem că există o mare deosebire principială între
animal şi om. La animale împerecherea este limitată la aşa-zisul timp al fecundaţiei, apoi acest impuls nu
mai apare, o dovadă sunt luptele care se dau între fiare în păduri care apar şi dispar. Primăvara se
împerechează păsările. Ele construiesc împreună un cuib, clocesc ouăle, îngrijesc de pui până pot zbura,
apoi ele şi-au îndeplinit sarcina din partea Creatorului. Lasă puii în voia soartei şi se despart de ei.
Cu oamenii, Dumnezeu are o altă intenţie. El aduce pe bărbat şi femeie într-o unitate de durată. Şi
aici impulsul sexual este evident pentru a menţine specia, dar el rămâne şi se păstrează şi acesta este un
dar mare şi nu suficient de preţuit care poate conduce sau contribui în căsătorie la o stare de fericire.
Dumnezeu l-a dotat pe om în contrast cu animalele cu înţelepciune şi voinţă. Un medicinist spunea:
„raţiunea este în stare să subordoneze impulsul sexual, să-l stăpânească precum şi să-l conducă pe un drum
bun. Vedem în mod repetat cum raţiunea împreună cu voinţa omului este aşezată ca o putere de un ordin
mai mare deasupra impulsului sexual“.
Dragostea te face orb, spune un proverb. Adevărul acestei zicale îl vedem din păcate foarte des
confirmat. Dar pe de altă parte trebuie să ne gândim că dragostea este o condiţie indispensabilă pentru o
viaţă de căsătorie fericită. Dar nu trebuie să dăm la o parte raţiunea şi voinţa, şi cu atât mai mult ceea ce
spune Cuvântul lui Dumnezeu. Unde există numai impuls natural, există şi pericole mari. „Cel încet la
mânie este mai de preţ decât cel viteaz, şi cel care îşi stăpâneşte duhul, decât cel care ia o cetate“
(Proverbe 16.32).
Din păcate Samson a învăţat aceasta la sfârşit. Credinciosul însă trebuie să înveţe şi poate să o facă
cu ajutorul Domnului în puterea Duhului Sfânt. Aproape zilnic aflăm din mediile de informaţii despre
relaţii sexuale pe care Scriptura le numeşte păcat. Cine se lasă influenţat de acestea, împiedică sau
dăunează fericirii căsătoriei pe care Dumnezeu vrea să o dăruiască.
În afară de aceasta este o greşală şi un punct de vedere periculos să ne gândim numai la frumuseţea
şi avantajele pe care le primim în căsătorie. Dacă partenerul nu vede ce urmează să se desfăşoare în
căsătorie, nu vede lucrurile cotidiene ale căsătoriei, va primi puţin de la aceasta. O căsătorie bună nu se
atinge prin motivaţii egoiste. Ea trebuie să fie însoţită de lepădarea de sine. Binele partenerului meu de
căsătorie trebuie să stea pe locul întâi. Fericirea pe Dumnezeu a prevăzut-o în căsătorie soţului şi soţiei, nu
poate fi realizată dacă ambii parteneri încearcă pe cât posibil să-şi însuşească el dreptul în căsătorie.
Şi când sunt îndeplinite toate condiţiile amintite, când doi tineri s-au găsit şi se căsătoresc în
Domnul, atunci urmează marea problemă a întemeierii unei familii. Se pune întrebarea: pot fi date laoparte
raţiunea şi voinţa dând curs impulsurilor sexuale fără rezerve? Aceasta, înainte de toate, la bărbaţi poate
conduce la o înţelegere greşită. Ea poată să conducă şi să fie cauza pentru care focul dragostei să se stingă.
Petru era căsătorit. Citim în evanghelie că avea o soacră bolnavă şi a fost vindecată de Domnul
Isus. Pavel scrie că Petru în călătoriile lui era însoţit de soţia lui (1 Corinteni 9.5). Privit în această lumină,
cuvintele lui are mai multă însemnătate pentru noi. „Tot aşa, soţilor, locuiţi cu ele după cunoştinţă, ca şi
cu un vas mai slab, feminin, dându-le onoare ca fiind şi împreună-moştenitoare ale harului vieţii, spre a
41

nu fi împiedicate rugăciunile voastre“ (1 Petru 3.7). Eu consider că în fiecare căsătorie apar împrejurări în
care bărbatul trebuie să-şi subordonezele cerinţele, raţiunea şi voinţa lui. Uneori şi soţia. Pentru cei care au
probleme în acest domeniu, repet, sfatul pe care l-am mai dat, să meargă la un medic psiholog credincios
în care are încredere, să se pună de acord ca să fie ajutat pe principiile Cuvântului lui Dumnezeu.
Sunt eu împotriva unei familii numeroase? Desigur, nu! Dumnezeu a binecuvântat căsătoria
noastră cu 8 copii. Prin aceasta a trebuit să renunţăm deseori la lucruri pe care alţii le-au putut realiza. Am
cunoscut griji, boli, stres şi ore nedormite. Acum, copiii noştri sunt de mult timp deja pe picioarele lor. Ne
bucurăm de un număr mare de nepoţi şi strănepoţi. Şi când ne gândim la anii grei care au trecut, inimile
noastre sunt pline de recunoştinţă. Noi ne-am străduit să educăm copiii pe cât de bine posibil. Avem de
asemenea, experienţa, şi spunem că aceşti copii au avut şi asupra noastră influenţe de formare. Şi pentru
aceasta putem să mulţumim lui Dumnezeu.
Am auzit deseori părerea că un copil sau doi pot educaţi mai uşor decât un număr mare. Pe când
eram învăţător am putut constata deseori diferenţa dintre copiii proveniţi din familii mari şi din familii
mici. Cunosc părinţi care nu au dorit să aibă decât unul sau doi copii. Nu a fost nici spre binele părinţilor,
nici ale copiilor. Cunosc, de asemenea, şi cazuri în care au curs lacrimi ale credincioşilor căsătoriţi care ar
fi dorit mult să aibă o familie mare, dar care n-au avut nici un copil sau care au avut unul sau doi. Noi
privim lucrurile din afară. Nu trebuie să judecăm.
Cunosc şi pe unii care nu au vrut să aibă copii, cel puţin nu în primii ani, pentru că în faţa lor
stăteau cerinţe materiale mari. Trebuia întâi cumpărată o maşină scumpă, iar pentru o casă fastuoasă erau
necesari mulţi bani.
În astfel de cazuri îmi permit să spun: principial, aici lucrurile sunt incorecte. Şi încă mai grav este
atunci când graviditatea este întreruptă prin avort. Acest cuvânt nu este altceva decât o exprimare scriptică
pentru cuvântul crimă.
Poate cititorul are impresia că a-şi descrie prea dur persoana lui Samson. Şi într-adevăr: el a fost pe
de altă parte un nazireu, un bărbat care a fost pus deoparte în slujba pentru Dumnezeu. El a eliberat
poporul Domnului de sub stăpânirea filistenilor. Numele lui a fost înregistrat în şirul eroilor credinţei din
Evrei 11. Şi ce trebuie să gândim noi despre Judecători 14.4? „Şi tatăl său şi mama sa nu ştiau că lucrul
acesta era de la Domnul, pentru că el căuta o ocazie împotriva filistenilor. Şi pe timpul acela filistenii
stăpâneau peste Israel“. Fără-ndoială, Samson avea intenţii bune şi Dumnezeu l-a ajutat ca să-şi atingă
acest scop. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a numit bun felul în care el a făcut aceasta.
Dumnezeu este Suveran. El conduce în mod desăvârşit lucrurile pentru a-Şi împlini planul. El Îşi
alege instrumentele. Cei care cunosc Biblia ştiu că Dumnezeu poate folosi vicleşugul Satanei, activităţile
duşmanilor Săi, păcatele şi slăbiciunile copiilor Săi. Despre această temă s-ar putea scrie o întreagă carte.
Dar nu este vorba de aceasta în acest capitol. Aici este vorba despre căsătorie şi despre viaţa sexuală a
acestui om al lui Dumnezeu din care putem să tragem învăţături folositoare pentru timpul de astăzi.
Deseori se spune că Dumnezeu poate foarte bine să dea o lovitură dreaptă cu un băţ strâmb.
Aceasta a făcut-o şi cu Samson şi noi lăudăm harul Său pentru aceasta. Dar în nici un caz nu trebuie să fim
de acord că este bine să fim astfel de beţe strâmbe pe care Dumnezeu le-ar folosi.

Întrebări referitoare la capitolul 11:

1. De ce căsătoria lui Samson nu a fost bună?


2. Ce spune Biblia despre căsătoria mixtă? Caută şi alte exemple din Biblie referitor la aceasta.
3. Ce ar trebui să aibe în vedere o logodnă?
4. Prin ce vedem că Samson nu a învăţat niciodată stăpânirea de sine? (compară cu Proverbe
16.32).
5. Dovedeşte că Samson a avut o stare din ce în ce mai rea pentru că nu şi-a putut stăpâni patima
lui.
42

6. Cum vedem confirmat adevărul din Osea 7.8-10 în viaţa lui Samson.

12. Core şi familia lui


(Numeri 16)

Core ne este descris ca un adevărat revoluţionar (Numeri 16). El făcea parte din seminţia lui Levi.
Din această seminţie Dumnezeu a ales pe Aaron şi descendenţii săi la preoţie, mai apoi fiind preoţia
levitică. Core nu a fost de acord cu lucrul acesta. El dorea preoţia. Din această cauză s-a unit cu Datam şi
Abiram care făceau parte din seminţia lui Ruben. Ei s-au răsculat împotriva conducerii lui Moise. El a
găsit nu mai puţin de 250 de adepţi care făceau parte din conducătorii poporului. Deviza lor era: „Ajunge!
Pentru că toată adunarea, ei toţi sunt sfinţi şi Domnul este în mijlocul lor; şi de ce vă înălţaţi voi mai
presus de adunarea Domnului?“ (Numeri 16.3). Ei acţionau sub acoperirea că luptă pentru drepturile
poporului. În realitate ei căutau o poziţie de onoare şi putere pentru ei înşişi. S-au ridicat deci împreună
împotriva lui Moise şi Aaron.
Moise s-a adresat mai întâi lui Core. Nici el nu era mulţumit cu slujba pe care trebuia s-o
desfăşoare pentru popor şi care era dată de Dumnezeu. De ce dorea el acum şi preoţia? Aceasta era o
adevărată răscoală împotriva lui Dumnezeu. Apoi, Moise a cerut şi lui Datam şi Abiram să-şi revizuiască
atitudinea, dar aceştia au replicat: „Puţin este că ne-ai scos dintr-o ţară unde curge lapte şi miere, ca să
ne omori în pustiu, de trebuie să te faci şi căpetenie peste noi? Hotărât, nu ne-ai adus într-o ţară unde
curge lapte şi miere, nici nu ne-ai dat de moştenire câmpuri şi vii; vrei să scoţi ochii oamenilor acestora?
Nu ne vom sui!“ (Numeri 16.13-14).
Moise a cerut lui Core şi colaboratorilor săi să vină înaintea Domnulu ca să asculte hotărârea Lui.
Şi Domnul a rostit o judecată clară. Poporului i s-a cerut să se îndepărteze din preajma locuinţelor lui
Core, Datam şi Abiram. Judecata a avut loc într-un mod îngrozitor: ei şi familiile lor au fost înghiţiţi de vii
de o crăpătură în pământ. Cei 250 de rebeli au fost mistuiţi de foc.
Şi această împrejurare conţine pentru noi ca şi credincioşi în timpurile noastre o avertizare
serioasă. Caracteristicile timpului de astăzi constituie un duh de împotrivire şi de revoluţionari în creştere.
Ascultarea de părinţi este propagată ca învechită. Neascultarea faţă de stat este tolerată într-o măsură care
creşte şi este propagată în mod tacit sau oficial. Conducerea spirituală deseori nu este recunoscută.
Independenţa şi autodeterminarea se scriu cu literă mare.
Cuvântul profetic ne spune că aceste rele vor creşte. Din acest punct de vedere ne aşteaptă timpuri
chiar mai grele. Totuşi nu ne lipsesc atenţionările şi învăţăturile. Aceste îndemnuri trebuie să dea de gândit
nouă şi familiilor noastre.
Biblia spune clar că copiii trebuie să asculte pe părinţii lor în Domnul. În Romani 13 suntem
învăţaţi că trebuie să fim supuşi autorităţilor. Nesupunerea faţă de ei înseamnă neascultare faţă de
Dumnezeu. Şi în teritoriul creştin Scriptura ne învaţă că trebuie să recunoaştem pe cei care ne sunt
conducători de la Domnul şi trebuie să-i respectăm şi să-i onorăm (1 Tesaloniceni 5.12; 1 Timotei 5.17).
În Numeri 16.27 citim mai departe că Datam şi Abiram stătea cu toate familiile lor la intrarea
corturilor lor. Despre familia lui Core nu se relatează nimic. El era singur acolo. În Numeri 26.11 aflăm că
fiii lui Core nu au murit. Există referitor la aceasta diferite explicaţii. Una este, de exemplu, că ei nu s-au
învoit să ia parte la acea acţiune. O alta este că ei s-au păstrat curaţi şi nu s-au alăturat acestei răscoale,
deci nu au vrut să se facă una cu propriul lor tată.
Cât de greu trebuie să le fi fost acestor copii ajungând la această recuoaştere a credinţei. Cât de
simplu este alegerea pentru tineri care au părinţi credincioşi. Pentru copiii care au părinţi necredincioşi le
este foarte greu să înţeleagă că ei pot fi mântuiţi întorcându-se la .
Dumnezeu şi crezând în Domnul Isus. Ei au nevoie de mult curaj pentru a rămâne singuri în picioare şi a
înnota împotriva curentului, la fel ca şi fiii lui Core.
43

Domnul Însuşi a spus: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic
de Mine“ (Matei 10.37). Domnul cere primul loc. Personal nu cunosc pe nimeni căruia să-i fi părut rău de
această alegere bună. Nici fiilor lui Core nu le-a părut rău. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că un tânăr
după întoarcerea lui la Dumnezeu ar fi să înceteze să iubească pe părinţii lui. Dimpotrivă, el va încerca
prin Cuvânt şi umblare să câştige familia lui pentru Domnul Isus. Lecţia cea mai importantă şi mai
constructivă pentru creşterea spirituală este totuşi: să te lepezi de tine şi să dai primul loc în viaţa ta
Domnului Isus. Aceasta este valabil, bineînţeles, şi pentru fiice. Pentru că se spune: „Şi oricine a lăsat
case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă ... pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa
eternă“ (Matei 19.29).
Pe tânărul musulman, pe care-l numesc aici Ştefan, l-am întâlnit în Guiana. Când a împlinit 18 ani
s-a întors la Dumnezeu. El a depus bucuros şi în mod deschis mărturia despre credinţa sa în Domnul Isus
Hristos. Tatăl său l-a ameninţat voind să-l facă să se lepede de credinţă. Această ameninţare a continuat şi
băiatul a primit multe bătăi, dar tatăl lui nu i-a reuşit să-l clintească pe Ştefan să renunţe la credinţă şi să
tăgăduiască pe Mântuitorul său. Apoi, i s-a interzis accesul în casa părintească şi a fost declarat „mort“.
Orice contact cu familia a fost întrerupt. Când l-am întâlnit trecuse mult timp de când nu mai avea nici un
contact cu familia. Nu i-am putut uita niciodată faţa bucuroasă şi mărturia lui dârză. Mi-a fost de mare
ajutor la multe întruniri pe care le-am putut ţine în această ţară.
În Ioan 9 citim despre un tânăr care s-a născut orb. El l-a întâlnit pe Domnul Isus care l-a făcut
sănătos. El a recunoscut cu curaj că Domnul Isus a fost Cel care îl vindecase. Această recunoaştere nu s-a
potrivit principiilor fariseilor religioşi, şi pentru că a rămas statornit, aceştia l-au dat afară din sinagogă.
Prigoană nu apare rar din partea „celor religioşi“. În timpul acela, cei care nu erau de acord cu ei, erau
scoşi afară din sinagogă, şi prin aceasta excluşi de la legătura cu viaţa spirituală iudaică. Dar aceste
călăuze oarbe habar nu aveau cât de bine se simţea acest tânăr în poziţia lui. El acum vedea. Domnul Isus
l-a căutat şi l-a găsit şi i s-a descoperit ca Fiul lui Dumnezeu. Răspunsul lui a fost: „Cred, Doamne, şi i s-a
închinat“.
Acelaşi lucru l-au experimentat şi primii ucenici suferind prigoană din partea conducătorilor
iudaici. Totuşi, ucenicii se bucurau că puteau să sufere ocara pentru Numele Domnului Isus.
Dar fiilor lui Core le-au fost foarte greu. Au trebuit să rupă relaţiile nu numai cu tatăl lor, dar să se
despartă şi de copiii lui Datam şi Abiram, care erau prietenii tatălui lor. Fără îndoială, ei vor fi umblat
înainte mult timp cu aceşti copii. Poate aceştia vor fi încercat să-i atragă şi pe ei.
Aceşti fii ai lui Core şi descendenţii lor, numiţi mai târziu coriţi, au devenit păzitori de porţi şi
cântăreţi în Israel. Au slujit mai întâi la cort, iar mai târziu, pe vremea lui Solomon în templu. Cât de mult
au fost răsplătiţi pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeu!
Din cei 150 de psalmi, 12 sunt scrişi de ei. Printre aceştia şi Psalmul 84. Măcar că au plecat de
mult în veşnicie, ei ne vorbesc astăzi prin aceşti psalmi: „Ferice de omul a cărui putere este în Tine; ei Te
vor lăuda fără încetare!“ (Psalmul 84.5).

Întrebări referitoare la capitolul 12:

1. Ce citim despre fiii lui Core?


2. Ce probleme pot apare când părinţii îşi aleg să meargă pe un drum greşit. Cum trebuie să se
comporte în această situaţie copiii?

13. Eli şi familia lui


44

(1 Samuel capitolul 1 şi 2)

Despre Eli ni se relatează puţin în Biblie. Despre soţia lui nu se spune absolut nimic. Tot ce ştim
despre acest preot găsim în 1 Samuel 1-4.
El a fost până la o vârstă venerabilă atât preot cât şi judecător în Israel. Nu ni se comunică cum şi-a
exercitat activitatea lui oficială. El ne este descris de fapt, ca tată al celor doi fii ai săi, Hofni şi Fineas. În
această sarcină plină de responsabilitate, el a căzut în mod jalnic. Prin aceasta el este pentru toţi un
exemplu care avertizează pentru toţi care sunt îmbrăcaţi de Dumnezeu cu autoritate de tată şi sunt
responsabili pentru aceasta.
Comportarea acestor fii, o comportare nelegiuită ne este descrisă în culori stridente. Ei erau fii ai
lui Belial, aceasta înseamnă oameni fără căpătâi (1 Samuel 2.12). Şi totuşi, ei aveau o poziţie mare în
Israel. Erau preoţi, mijlocitori între Dumnezeu şi popor; aduceau jertfele poporului lui Dumnezeu şi aveau
partea lor din acestea. Cum aveau să se desfăşoare aceste lucruri? A fost descris desluşit în cartea Levitic.
Dar ei nu aveau nici un fel de teamă de Dumnezeu şi nu erau atenţi la cele scrise dinCuvântul lui
Dumnezeu. Vezi în acest sens şi din Maleahi 2.1-3. Ei nu erau mulţumiţi cu partea din jertfă ce le era
conferită, ci îşi luau partea cea mai bună pentru ei, chiar şi atunci când erau avertizaţi de cei care jertfeau
şi li se făceau observaţie. Privind obligaţiile lor erau neascultători şi îşi făceau voia lor. În acest fel s-a
ajuns ca întreaga slujbă de jertfire a Domnului să fie desconsiderată.
Acesta nu era singurul lor păcat. În capitolul 2.22 citim că ei se culcau cu femeile care se perindau
înaintea cortului întâlnirii. Singurul loc din Scriptură unde se mai vorbeşte despre această perindare a
femeilor este în Exod 38.8. Şi această slujbă a fost adusă în disgraţie datorită comportării nelegiuite a fiilor
lui Eli. Nu erau ei căsătoriţi? Despre Fineas, cel puţin ştim, că soţia lui se ocupa mult mai mult şi dădea
cinste lui Dumnezeu decât soţul ei (cap. 4.19-22).
Şi totuşi aceşti bărbaţi ocupau loc de frunte. Erau oameni chemaţi de Dumnezeu să înveţe poporul
din Cuvântul lui Dumnezeu şi prin exemplul lor personal să le inspire teama sfântă atunci când exercitau
slujba pentru Domnul. Cât de îngrozitor au căzut! Totuşi au fost avertizaţi asupra acestui lucru. Un om al
lui Dumnezeu a fost trimis şi i s-a spus lui Eli şi prin aceasta şi fiilor săi despre păcatele lor grave.
Despre Eli nu citim că el personal ar fi luat parte la astfel de nelegiuiri. El personal a rămas credincios. El
a dat lui Samuel, care îi fusese încredinţat, învăţătură bună. De fapt, el a îndemnat pe fiii săi, dar acesta a
fost doar un protest slab: „Pentru ce faceţi lucruri ca acestea? Pentru că aud de faptele voastre rele de la
tot poporul acesta. Nu, fiii mei, pentru că ştirea pe care o aud nu este bună; voi faceţi pe poporul
Domnului să greşească“ (cap. 2.23-24). Însă aceste atenţionări au ajuns prea târziu. Măsura păcatelor lor
era deja mare. Domnul hotărâse să-i nmicească (v. 25).
În orbirea lor ei credeau că-L pot constrânge pe Dumnezeu să dea biruinţa în lupta împotriva
filistenilor. Fără să aibă această însărcinare, ei au dus chivotul legământului în tabără. Ei considerau că
Dumnezeu ar fi obligat să vegheze asupra comoarei chivotului şi astfel să le dăruiască biruinţa.
Dumnezeu are mijlocul Lui personal de a veghea la această onoare. Judecata anunţată a fost dusă la
îndeplinire: oastea a fost bătută; Hofni şi Fineas au fost omorâţi, chivotul legământului a fost luat. Când
Eli a auzit această veste îngrozitoare şi mai cu seamă că fusese luat chivotul, a căzut pe spate de pe scaun
şi a murit. Reacţia lui de teamă arată cât de mult avea el lucrurile lui Dumnezeu pe inimă. El personal a
avut până la sfârşit frică de Dumnezeu. Am dori să ne ocupăm mai în amănunţit cu Eli, înainte de toate ca
tată. Putem învăţa multe din acest punct de vedere lucruri folositoare pentru zilele noastre. Acest om a
căzut greu în exercitarea autorităţii ca tată. Fiii nu au ascultat de tatăl lor. Pentru această neascultare au
trebuit să pătimească, dar tatăl a ieşit nepedepsit din toate acestea? Dumnezeu a vorbit prin aceasta spre el
şi cu aceasta tuturor taţilor!
Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli (cap. 2.27). Eli este amintit ca un descendent din poziţia
privilegiată de mare preot din Aaron. Aceasta însemna o mare măsură de responsabilitate. Deşi fiii lui erau
cei care exercitau nelegiuire şi el însuşi nu lua parte la aceasta, el a fost făcut responsabil personal de omul
45

lui Dumnezeu. Ceea ce i s-a reproşat este foarte serios: „Pentru ce călcaţi voi în picioare jertfa Mea şi
darul Meu ... şi onorezi tu pe fiii tăi mai mult decât pe Mine“. De aceea a trebuit să vină judecata peste Eli
şi casa lui. Mai târziu, tânărul Samuel a trebuit să fie trimis încă o dată cu această veste. Eli a trebuit să
audă reproşul că el este conştient de toate nelegiuirile fiilor lui şi nu îi atenţionase. El nu a intervenit ca
mare preot cu responsabilitate pentru a împiedica această dezonorare a slujbei de jertfă. El, ca judecător nu
a pedepsit pe fiii săi pentru faptele lor de ruşine. Eli a căzut în familia sa în mod serios ca tată.
Cine se uită în jurul lui şi citeşte ziarele, poate constata că în toate domeniile societăţii noastre domneşte o
criză de autoritate. Astfel de vremuri au fost şi în Israel „fiecare făcea ce era drept în ochii lui“ (Jud. 17.6,
compară 18.1, 19.1, 21.25). Totul decurgea fără control.
Deschizând în Noul Testament citim ceea ce spune apostolul Pavel: „Orice suflet să fie supus
autorităţilor care sunt mai presus de el. Pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu; şi cele care
există sunt rânduite de Dumnezeu“ (Romai 13.1). Cei care au autoritate sunt clasificaţi după ce autoritate
exersează fiind răspunzători înaintea lui Dumnezeu. Despotismul şi exersarea în abuz a acestor autorităţi
au fost unii din factorii printre altele care a condus la marea revoluţie franceză şi la multe alte revoluţii.
Dar germenele pentru aceste revoluţii au emanat prin scrierile filozofilor care şi-au pus amprenta pe
gândirea pedagogilor. Influenţele întotdeauna au o descendenţă.
Foarte cunoscută a fost scrierea lui Jean Jeaques Courseau cartea sa despre educaţie. „Imil“ a
exersat o mare influenţă. Dar teoriile dezvoltate în această carte nu sunt practicabile pentru creştinii
credincioşi Bibliei. Aceasta nu trebuie să ne mire. Courseau, tată inegalabil, a citit deja în anii tinereţii lui
tot felul de cărţi coapte şi necoapte. Viaţa lui practică însă nu a fost un exemplu. Dintr-o legătură cu o
cameristă, pe care după felul lui „a legalizat-o“, i s-a născut cinci copii pe care mai târziu a trebuit să-i
ducă într-un azil de copii. Ca tată a fost un exemplu rău.
Courseau îşi exprima gândirea că un om prin natură ar fi bun şi că trebuie protejat de influenţele
din afară. El excludea orice fel de „pedeapsă“. Influenţele religioase le considera un lucru rău. El considera
că numai propria conştiinţă ar fi cel mai sigur conducător. Această conştiinţă despre bine şi rău îl face pe
om egal cu Dumnezeu. Despre Domnul Isus Hristos el nu voia să ştie. Acest om fără Dumnezeu sau
nelegiuit a exersat o mare influenţă şi teoriile lui găsesc şi astăzi mulţi adepţi.
În secolul nostru cărţile doctorului Beniamin Spoc a exersat o mare influenţă şi atrag încă mult prin
sfaturile lor. Autorul s-a născut în anul 1903 şi a fost medic pediatru şi pedagog. Cea mai recunoscută
carte a lui este „Cartea bunului simţ pentru îngrijirea bebeluşilor şi copiilor“. Ea a fost tradusă în mai mult
de 30 de limbi şi a ajuns în 10 ani deja la o suta şaptezecea ediţie. Ea a devenit în America cea mai folosită
carte, pentru că ea conţine sfaturi într-un limbaj inteligibil pentru toate posibilităţile de hrănire şi
problemele de educaţie. Punctul ei central este dezvoltarea liberă a copiilor mici şi lucrul acesta conduce
desigur la concluzii periculoase. Unele gânduri privind autoritatea, ascultarea şi pedeapsa sunt
inacceptabile de creştini, pentru că sunt nebiblice. O mamă americană scrie despre experienţele ei, că şi-a
educat băiatul complet după indicaţiile lui Spoc. Dar el devenea în mod vizibil mai dificil şi mai brutal.
Până la urmă a pus deoparte sfaturile lui Spoc şi a luat băiatul pe genunchi şi neţânând cont de sfaturile
cărţii, pentru că nu se mai putea, ea a aplicat o bătaie în toată regula. El a ţipat de ţi se rupea inima, dar
apoi a devenit ascultător şi docil. Cel mai înţelept împărat al tuturor timpurilor, a vorbit o altă limbă
despre educaţie. Punctul său central este teama de Domnul. Elementele educaţie, ascultare, pedeapsă sunt
în învăţăturile date de el lucruri centrale. Să citim cartea Proverbelor.
După ce ne-am ocupat cu eşecurile metodelor de educare ale lui Eli, mi se pare necesar să cercetăm
cum trebuia să decurgă educaţia din punct de vedere biblic. Tragem concluzia că bărbatul din capul
familiei este responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru conducerea familiei lui. Pentru această temă (cât şi
pentru toate celelalte) Dumnezeu i-a dat o femeie ca (ajutor). Hristos este capul bărbatului, bărbatul este
capul femeii. Bărbat şi femeie sunt înaintea lui Dumnezeu egali ca valoare, dar femeia a interpretat această
egalitate comiţând o mare greşală deseori cu urmări fatale. Dacă copiii văd că mama lor se opune
conducerii soţului ei, lucrul acesta îi determină să nu accepte conducerea tatălui. Urmarea este
46

neascultarea. În această familie nu domneşte disciplina şi Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii,


ci să fim puţin atenţi aici la antonimul acestui cuvânt „al păcii“ (1 Corinteni 14.33). Pacea este mai mult
decât ordinea. Un tată poate să se îngrijească de ordine exersând într-un anumit fel autoritatea, nefiind
biblică. Din aceasta se instalează starea de conflict. În Coloseni 3.20 scrie: „Copii, ascultaţi de părinţii
voştri în toate, pentru că aceasta este plăcut în Domnul“. Domnul Isus Însuşi a dat acest exemplu ca şi
copil. Iar pentru părinţi este adăugat: „Taţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu fie descurajaţi“. Iar
în Efeseni 6.4: „Şi voi, taţilor, nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşte-ţi-i în disciplina şi
mustrarea Domnului“. Cum ar putea un soţ să-şi împlinească această temă plină de responsabilitate fără
ajutorul acordat de o soţie plină de dragoste care trebuie să fie conştientă de responsabilitatea ei?
Forma ideală de conducere o găsim în Psalmul 32.8: „Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe
care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui, având ochiul Meu asupra ta“. Aşadar, Dumnezeu Însuşi vrea să
conducă pe copiii Săi. A conduce cu ochii este sigur cea mai bună metodă de conducere chiar şi pentru
părinţi, dar lucrul acesta nu este întotdeauna din păcate posibil. În versetul 9 urmează îndemnul: „Nu fiţi
ca un cal sau ca un catâr, care n-au pricepere, a căror podoabă sunt frâul şi zăbala pentru a-i struni când nu
vor să se apropie de tine“. Ideea textului este că Dumnezeu vrea să ne conducă cu privirea, dar când noi nu
acceptăm această conducere trebuie să folosească mijloace mai dure. Dumnezeu arată în felul acesta grija
Sa afectoasă faţă de noi chiar şi pe drumul disciplinării.
În Evrei 12 citim: „Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti
mustrat de El; pentru că Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe
care-l primeşte. Răbdaţi disciplinarea, Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de nişte fii; deoarece, care este
fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? Dar, dacă sunteţi fără disciplinare, de care toţi au avut parte, atunci
sunteţi nelegitimi, şi nu fii. Mai mult, am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i-am
respectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor şi să trăim? Pentru că, în adevăr, ei ne
disciplinau pentru puţine zile, după cum li se părea bine; dar El, pentru folosulo nostru, ca să luăm parte
la sfinţenia Lui. Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după
aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii“ (v.5-11).
În acest loc din Scriptură se compară disciplinarea lui Dumnezeu cu disciplinarea părinţilor. Din
acesta, ca părinţi putem să învîăţăm multe lucruri. Dumnezeu disciplinează în exclusivitate din dragoste şi
El are permanent pentru aceasta binele nostru în vedere. El aduce pentru aceasta în împrejurările date
mijlocul de disciplinare potrivit şi aceasta are ca efect roada dreptăţii în pace. Şi la noi, dragostea trebuie
să fie motivul în alegerea multor posibilităţi sau procedee de disciplinare care ne stau la dispoziţie pentru
copiii noştri. De aceea trebuie să ne verificăm noi înşine dacă nu cumva alte motive, precum dorinţa de a fi
cinstiţi sau o mândrie care duce la ceartă sau cine ştie ce alt lucru este la mijloc atunci când disciplinăm,
trebuie să alegem milocul care este cel mai bine cunoscut, ducând la atingerea scopului. Trebuie să ne
gândim, de aceea, totodată, dacă măsura pe care o luăm nu este prea uşoară sau prea grea sau care durează
prea mult timp.
Dacă nu se exersează nici un fel de disciplinare, în situaţia în care lucrul acesta este cerut de
Cuvântul lui Dumnezeu, atunci aceasta dovedeşte lipsă de dragoste, în care deseori se susţine contrariul.
Cuvântul ne învaţă clar aceasta. Altfel, copiii noştri ar fi să ne comportăm cu ei ca şi cu nişte bastarzi.
Printr-o exersare dreaptă a disciplinării copiii se vor supune şi părinţii nu-şi vor pierde autoritatea,
dimpotrivă.
Dumnezeu nu ne tratează pe noi, copiii Săi ca pe nişte bastarzi. Nici noi nu trebuie să tratăm astfel
pe copiii noştri. Desigur, educaţia sau disciplinare nu se face în mod intenţionat, fără motivaţie. Practica
arată că deseori se întâmplă aşa. Şi contrariul, se renunţă la disciplinare pentru că ar fi un dezavantaj
pentru copii şi ar putea să trezească în ei gândul că sunt jigniţi. Acesta este un argument foarte des întâlnit
şi care este auzit tot mai mult. Rezultatul este o generaţie de copii dificili, neascultători şi un tinerent
deşănţat. Să nu ne mirăm atunci că apare o generaţie de părinţi jigniţi care sunt tiranizaţi de copiii lor.
Această problemă a inversării rolurilor dă multe probleme psihologilor ... „înţelepţii sunt ruşinaţi, sunt
47

uimiţi şi sunt prinşi. Iată, ei au respins Cuvântul Domnului; şi ce înţelepciune au ei?“ (Ieremia 8.9).
Aceasta este o întrebare copleşitoare. Avem nevoie de multă înţelepciune pentru sarcina grea de educare a
copiilor noştri. De aceea nu trebuie să neglijăm învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu.
Ştiu că Samuel, descendentul lui Eli, ultimul judecător în Israel, a fost martor la tot ce s-a petrecut
în casa lui Eli. Însă, mai târziu, şi el ca tată nu şi-a îndeplinit corespunzător sarcina. El şi-a pus copiii ca
judecători (1 Samuel 8.1) şi nu a observat că ei nu erau potriviţi pentru aceasta. Când poporul i-au adus în
mod dispreţuitor la cunoştinţă comportarea fiilor lui, se pare că el le-a retras aceste funcţii. Găsim aceasta
în 1 Samuel 12.2: „fii mei sunt cu voi“.
Un mare pericol pe care-l întâmpină părinţii constă în faptul că ei supraapreciază copiii lor, aşa
cum spune un proverb german: «fiecare consideră cucuveaua lui o privighetoare». Şi cât de des este
aceasta! Un pericol la polul celălalt este că părinţii desconsideră părţile bune ale copiilor lor, de aceea ei
nu pot evalua lucrurile la adevărata valoare, deci nu ştiu să dea la copii ceea ce este potrivit. Şi tocmai
lucrul acesta este necesar copiilor. Uneori numai pentru greşeli mici se aplică pedepse mari. Părinţi dotaţi
care au realizat mult ajung prea uşor să se exprime cam aşa: Tu nu poţi absolut nimic. Sau: Tu nu eşti în
stare de nimic. Aceasta formează la copii sentimentul de inferioritate care îi poate domina mult timp în
viaţă. De ce înţelepciune avem nevoie ca să putem ocoli toate aceste stânci.

Întrebări referitoare la capitolul 13:

1. Arată prin ce a căzut Eli ca tată. Care au fost consecinţele acestui lucru ?
2. Care sunt urmările unei disciplinări prea blânzi sau a uneia prea severe ?
3. Ce putem învăţa din Psalmul 32.8 ?
4. Ce greşeli a făcut Samuel cu fiii lui? Ce putem învăţa din aceasta ?

14. Zaharia şi Elisabeta


(Luca 1.5-25, 39-45, 57-80)

Din relatările despre Zaharia şi Elisabeta din Luca 1.5, putem afla că ei erau o pereche care se
potriveau foarte bine. Amândoi erau israeliţi, făceau parte din seminţia lui Levi şi din seminţia preoţească
a lui Aaron. Ei erau, de asemenea, în armonie în ce priveşte teama personală de Dumnezeu. „Şi amândoi
erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără vină în toate poruncile şi rânduielile Domnului“ (Luca
1.6). Ne imaginăm deci că aveau o temelie puternică, o viaţă bună de familie. Însă, asupra acestei familii
plana o mare problemă: lipsa de copii. Era dureros pentru amândoi şi un motiv de multă rugăciune.
Dumnezeu nu ascultase încă această rugăciune. Trecuse ani, ei îmbătrânise şi speranţa împlinirii dispăruse.
Împăratul David a împărţit un mare număr de preoţi în 24 de cete şi această împărţire a făcut-o
după moştenitori (1 Cronici 24). Zaharia făcea parte din a opta ceată (seminţie) şi anume a lui Abia.
Diferitele însărcinări erau împărţite prin tragere la sorţi. Astfel, Zaharia a vut privilegiul de a aduce tămâie
Domnului în templu. Într-o zi poporul stătea afară rugându-se şi aşteptau întoarcerea lui Zaharia, pentru a
primi binecuvântarea aşa cum este scris în Numeri 6. Dar de data aceasta totul decurgea altfel decât de
obicei. Zaharia a văzut la dreapta altarului de tămâiere un înger şi s-a speriat.
Îngerul i-a spus „Nu te teme, Zaharia, pentru că cererea ta a fost ascultată şi soţia ta, Elisabeta, îţi
va naşte un fiu şi îi vei pune numele Ioan“ (v.13). Îngerul i-a numit pe nume pe amândoi. Zaharia
înseamnă «Domnul a gândit» şi Elisabeta «Dumnezeul jurământlui». Zaharia însă nu a dat cinste numelui
său, deşi ştia că îngerul Domnului îi vorbea şi erau deci cuvintele lui Dumnezeu. Noutăţile pe care le
auzea erau pentru el prea frumoase ca să fie adevărate. El a cerut un semn. Aceasta a fost necredinţă.
Semnul cerut a fost urmat de o pedeapsă. El a urmat până în ziua împlinirii promisiunii lui Dumnezeu să
fie mut.
48

Ce lucruri minunate au fost spuse despre fiul lor. Ei înşişi aveau să experimenteze bucuria şi mulţi
alţii aveau să se bucure de naşterea lui. El urma să fie mare în faţa Domnului şi mulţi din popor care erau
departe de Domnul aveau să se întoarcă la Dumnezeul lor. Nu este aceasta dorinţa părinţilor credincioşi?
Din păcate mulţi gândesc numai la bucuria lor proprie şi îşi educă copiii cu acest scop, iar apoi sunt
dezamăgiţi. Numele Ioan înseamnă «Domnul este plin de har». Prin venirea lui Ioan, Dumnezeu a arătat
har nu numai faţă de Elisabeta şi Zaharia, El a arătat har faţă de întregul popor, pentru că prin predicile lui
Ioan, El a chemat la pocăinţă.
Când zilele slujbei lui s-au împlinit, Zaharia s-a întors acasă. El a trebuit să spună soţiei lui ce a
văzut şi ce a auzit în scris. Când ea a văzut că Dumnezeu Şi-a împlinit promisiunea şi a rămas însprcinată,
s-a retras timp de cinci luni probabil pentru a se bucura în linişte de ceea ce a făcut Dumnezeu şi de harul
Lui. Şi probabil şi pentru a evita tot felul de întrebări. Era, desigur, dificil să povestească fiecăruia ce s-a
îmntâmplat cu Zaharia în templu. Trebuia să aştepte ca să vorbească faptele. Între timp ea a mulţumit
Domnului pentru harul pe care şi l-a arătat faţă de ea. Relatarea despre Zaharia şi Elisabeta a fost
întreruptă prin relatarea referitoare la apariţia îngerului Gabriel, Mariei şi despre vizita acesteia la
Elisabeta. Despre aceasta vom vorbi în capitolul următor.
La timpul hotărât fiul s-a năcut. În ziua a opta a avut loc tăierea împrejur şi i s-a dat nume. A fost
părerea ca băiatului să i se pună numele Zaharia. Dar când l-au întrebat pe tatăl, el a scris: „Nu, ci se va
chema Ioan“ (v.61). Şi atunci a început să vorbească din nou. Primele cuvinte pe care le-a rostit a fost
laudă la adresa lui Dumnezeu. Plin de Duhul Sfânt el a profeţit în cântecul lui de laudă. El a vorbit în
primul rând nu numai despre fiul său, ci despre fiul Mariei a cărui sosire i-a fost adusă la cunoştinţă:
„Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a făcut răscumpărare pentru
poporul Său; şi ne-a ridicat un corn de mântuire în casa lui David, slujitorul Său, după cum a vorbit prin
gura sfinţilor Săi profeţi care au fost de la început: «Mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor
celor care ne urăsc», ca să împlinească îndurare cu părinţii noştri şi să-Şi aducă aminte de legământul
Său cel sfânt, de jurământul pe care i l-a jurat lui Avraam, tatăl nostru, ca, salvaţi din mâna vrăjmaşilor
noştri, să ne dea să-I slujim fără teamă, în sfinţenie şi dreptate înaintea Lui, în toate zilele noastre“
(v.68-75). Aceste cuvinte nu puteau să fie cu referire la Ioan, căci el nu făcea parte din casa lui David.
Profeţii au vorbit despre Domnul Isus Hristos ca Mesia. În El, Dumnezeu a adus mântuirea. Această putere
de a aduce mântuirea o găsim în Scriptură printre altele în Zaharia 1.18-21; Psalmul 75.5-6; Psalmul
132.17. Această mântuire se referă în primul rând la poporul Israel, dar se extinde apoi la toţi cei care cred
acum. El ne-a mântuit de sub puterea întunericului. În El am fost făcuţi capabili ca să slujim Dumnezeului
celui viu şi adevărat.
Apoi, Zaharia a profeţit despre fiul său. Acesta urma să fie un profet al Celui Preaînalt care să
netezească calea Mesiei promis. Pentru a se putea ajunge la această binecuvântare, poporul trebuia întâi
condus la pocăinţă pentru ca să poată primi iertarea păcatelor. Aceasta urma să fie sarcina lui Ioan de a
chema poporul la pocăinţă.
Ca tânăr, Ioan s-a retras în pustiu şi s-a hrănit cu lăcuste şi miere sălbatică. La 30 de ani a apărut ca
profet şi a botezat pe mulţi care veneau la el şi-şi mărturiseau păcatele. El mărturisea clar că nu este el
Mesia, ci este numai cel care pregăteşte drumul, el este glasul celui care strigă în pustiu. Când mulţimi
dimprejur veneau în împrejurimile Iordanului ca să fie botezaţi de el, între ei erau şi mulţi farisei şi
saduchei care să fie botezaţi. Dar Ioan îi certa în mod public din cauza comportării lor rele şi făţarnice.
Folosind chiar cuvântul „pui de năpârci“. Ei mai întâi trebuia să aducă roade vrednice de pocăinţă. Ei îl
urau. Ei nu puteau să se atingă de el, pentru că poporul îl aprecia foarte mult. El a reproşat princepelui Irod
că acesta trăia cu soţia fratelui său, Filip: „Nu-ţi este îngăduit să ai pe soţia fratelui tău“. Din pricina
aceasta irodiada s-a înfuriat şi l-a convins pe Irod să-l arunce pe Ioan în temniţă. Dar aceasta nu a fost
suficient. Ea gândea şi la alte răzbunări. Ocazia a venit când Irod împreună cu mulţi oaspeţi îşi serba ziua
de naştere. Fiica ei a dansat cu această ocazie şi a fascinat pe toţi cu arta ei de a dansa. În beţia lui, Irod a
jurat să-i dea orice i-ar cere. Irodiada a abuzat de aceasta punând-o pe fiica ei să ceară capul lui Ioan.
49

Prin aceasta Irod a intrat în conflict al conştiinţei; însă nu putea să dea înapoi. Însă a dispus ca Ioan
să fie decapitat în închisoare şi capul lui să fie adus pe o farfurie lui Salome, care l-a adus mamei ei (Matei
14.1-12). Aceasta este probabil cea mai oribilă familie pe care o cunoaştem în Biblie.
Cineva a numit pe Ioan Botezătorul o figură tristă. Dar nu este aşa. El a murit ca martir din cauza slujbei
sale profetice. O figură tristă a fost Irod! Împins de poftele lui, apoi înfăşurat de promisiuni false, a devenit
un criminal.
Domnul Isus a vorbit El Însuşi despre Ioan ca fiind cel mai mare dintre profeţi (Matei 11.7-11). El
de asemenea, a mărturisit despre Ioan: „Acela era lumina care arde şi luminează, şi voi aţi dorit să vă
veseliţi pentru un timp în lumina lui“ (Ioan 5.35). Această lumină a fost stinsă.
În Domnul Isus Hristos Însuşi a apărut Lumina lumii, dar oamenii de atunci L-au lepădat pentru că ei
iubeau mai mult întunericul decât lumina. Cine Îl leapădă acum rămâne în întuneric, chiar dacă se
consideră iluminat. Vor continua bâjbâind considerându-se iluminaţi până în ziua judecăţii când vor fi
surprinşi de acel întuneric mare.
Zaharia şi Elisabeta din cauza vârstei lor înaintate nu vor fi asistat la lucrările fiului său şi nici nu
au apucat sosirea Mesiei despre care Zaharia a profeţit. Ca şi mulţi înaintea lor au adormit în speranţa
împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu.
De curând, o văduvă credincioasă, înaintată în vârstă, mi-a spus: „doresc să merg în întâmpinarea
Domnului ca să-L văd, dar las totul în urmă“. Se referea cu aceasta la copiii şi nepoţii ei pentru care se
ruga zilnic. Această sarcină este valabilă pentru toţi părinţii, chiar şi atunci când copiii de mult au părăsit
casa părintească.

Întrebări referitoare la capitolul 14:

1. Cum caracterizăm relaţiile lui Zaharia şi Elisabeta, unul cu altul şi relaţia lor cu Dumnezeu?
2. Cum au considerat ei că trebuie rezolvată problema lipsei lor de copii ?
3. Care era conţinutul predicii lui Ioan şi ce a însemnat botezul său?
4. Cum a ajuns el în conflict cu fariseii, cu Irod şi cu irodiada?
5. Ce a spus Domnul Isus personaldespre Ioan?

15. Iosif şi Maria


(Matei 1; Luca 1)

Iosif şi Maria erau amândoi descendenţi ai împăratului David. Aceasta desprindem din genealogia
din Matei 1 şi Luca 3. Dar seminţia împărătească ajunsese într-o cădere deplină. Iosif îşi câştiga pâinea lui
zilnică ca un simplu tâmplar în Nazaretul dispreţuit galileean, iar Maria ducea o viaţă anonimă în acelaşi
orăşel. Amândoi erau temători de Dumnezeu care erau logodiţi împreună, urmând să se căsătorească la
timpul potrivit.
La noi, logodna înseamnă că o pereche s-a găsit în dragoste şi s-au gândit să se căsătorească după
un timp. O logodnă poate fi, în general, să fie retrasă uşor. Aceasta nu înseamnă o încurajare de a privi
această legătură cu superficialitate. Asupra acestui lucru am discutat mai înainte. Această renunţare la
acest pas este o chestiune serioasă, dar nu este pe aceeaşi linie cu divorţul, aşa cum uneori se susţine.
Bineînţeles, o logodnă dizolvată este de preferat decât o căsătorie nefericită. În Vechiul Testament vedem
că poziţia unei fete necăsătorită care era logodită era foarte deosebită de a unei femei căsătorită. Vezi de
exemplu Exod 22.16 şi Deuteronom 20.7; 22.23, 29.
Dacă o fată căsătorită avea relaţii cu un alt bărbat, lucrul acesta însemna pentru amândoi pedeapsa
cu moartea. Aceasta înseamnă că pentru Israel şi în acest caz pentru Maria şi Iosif, noţiunea „logodit“ avea
50

o importanţă mult mai mare decât pentru noi astăzi. Însă pe de altă parte nu era o căsătorie. Nu era vorba
despre o sărbătorire oficială aşa cum este cazul la căsătorie.
Citim în Luca 1 cum îngerul Gabriel a venit la Maria şi i-a spus: „Nu te teme, Maria, pentru că ai găsit
har la Dumnezeu! Şi, iată, vei zămisli în pântece şi vei naşte un Fiu şi Îi vei pune numele Isus. El va fi
mare şi Se va chema Fiu al Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, tatăl Său; şi
va împărăţi peste casa lui Iacov pentru totdeauna şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (Luca 1.30-33).
Maria nu s-a îndoit de împlinirea acestei promisiuni, precum Zaharia. De asemenea, ea nu a cerut
un semn. Întrebarea ei a fost, cum se poate face aceasta, pentru că ea nu a avut nici o relaţie cu un bărbat.
Despre relaţia sexuală înainte de căsătorie la Iosif şi Maria nu putea fi în nici un caz vorba. Şi acest lucru
şi acum trebuie să fie la fel pentru tinerii căsătoriţi. De aceea este bine ca pe perioada logodnei să se
păstreze distanţele potrivite pentru a nu fi conduşi prin cerinţe pasionale spre păcat. Merit acest efort
pentru a intra curat în căsătorie şi apoi a primi de la Dumnezeu prin căsătorie bucuria corespunzătoare pe
care o reprezintă sexualitatea.
Am cunoscut o pereche de tineri căsătoriţi care avea probleme dificile. Din convorbirea pe care am
avut-o cu ei a reieşit că înainte de căsătorie, deci în timpul logodnei, ei au avut de câteva ori contacte
sexuale. Înainte de aceasta ei au cerut sfatul unei femei credincioase mai în vârstă. Şi aceasta îi sfătuise să
dea curs acestor cerinţe. Ea spusese: „Dacă nu cunoşti aceasta, nu-l iubeşti suficient“. Şi am făcut-o. Dar
nici unul dintre ei nu a fost mai târziu fără probleme. Văd şi acum încă în faţa mea faţa brăzdată a acestei
tinere şi o aud cum spune: M-am simţit tot timpul nefericită. Tot ce a fost mai frumos din logodnă şi din
viaţa de căsătorie a fost tulburat de acest păcat şi de efectele pe care le-a avut în starea mea spirituală şi
sufletească. Nu spun că în orice caz căsătoria devine ratată ca urmare a acestui lucru. Harul lui Dumnezeu
este mare şi vrea ca să ajute în orice situaţie în căsătorie, dacă suntem smeriţi şi ne plecăm înaintea lui.
Maria a primit un răspuns la întrebarea ei: „Duh Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt
te va umbri, de aceea şi Sfântul care Se va naşte Se va chema Fiu al lui Dumnezeu“. Şi fără să întrebe ea a
primit un semn: „Şi, iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea
lună pentru ea, cea numită sterilă“. Atunci Maria a spus: „Iată roaba Domnului; fă-mi după cuvântul
tău!“ Maria nu putea să vorbească cu nimeni despre taina ei cea mare, nici chiar cu Iosif. Ea s-a grăbit
spre casa lui Zaharia pentru a o întâlni pe Elisabeta. Când ele s-au salutat, s-a întâmplat un lucru de
remarcat şi anume, copilul Elisabetei a săltat în pântecele ei. Şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt. Ea a
strigat cu glas tare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău! Şi de unde
aceasta pentru mine, ca să vină la mine mama Domnului meu?“ (Luca 42-43).
Biblia nu este o carte de biologie, dar sunt relatate amănunte de biologie. Merită atenţia noastră.
Trebuie să gândesc mult la această istorie când citesc despre avort şi eutanasiere, despre care se scrie atât
de multe. Unele lucruri mărturisesc despre o lipsă dureroasă privind teama familiei de viaţă. Un făt sau
embrionul este numit ceva „care poate fi îndepărtat“ când este incomod şi când se voieşte a fi evitat spre a
nu se naşte un copil viu. Avortul era pe vremuri interzis şi era sub incidenţa pedepsei, dar astăzi în mod
oficial el este acceptat şi până la un anumit punct realizat şi se fac eforturi ca să nu se ajungă la punctul la
care să apară discuţii sau conflicte. Acum câteva zile citeam în ziar că trei specialişti au participat la un
avort lăsând să moară un făt de şase luni, pentru că după părerea lor acesta nu ar merita să trăiască. Justiţia
a intervenit şi au fost acuzaţi pentru că era vorba de crimă şi omor. Cuvântul lui Dumnezeu spune:
„Pentru că Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te voi lăuda că m-ai făcut
într-un mod uimitor şi admirabil. Minunate sunt lucrările Tale şi sufletul meu o ştie foarte bine. Oasele
mele nu au fost ascunse de Tine când am fost făcut în taină, ţesut ca o broderie, în locurile de jos ale
pământului. Ochii Tăi au văzut fiinţa mea neîntocmită şi în cartea Ta au fost scrise toate mădularele
mele: zi de zi se formau când nu era încă nici unul“ (Psalmul 139.13-16).
Maria a rămas cam trei luni la Elisabeta şi apoi s-a întors acasă. Aparent ea nu a putut să dea lui
Iosif o explicaţie exactă cu privire la ce i-a spus Gabriel. Prin aceasta Iosif a fost pus în faţa unei decizii
dificile. Datorită faptului că ea era gravidă, el ca bărbat drept se putea decide greu să se căsătorească cu ea.
51

După lege, el trebuia să o reclame la judecător. Deşi pedeapsa cu moartea nu mai era aplicată atunci, lucrul
acesta ar fi însemnat pentru Maria o blamare publică. Şi el nu ar fi dorit să-i facă aceasta. O altă soluţie ar
fi fost să o alunge şi s-o părăsească cu o scrisoare de despărţire. Aceasta ar fi fost mai uşor şi pentru ea. El
s-a zbătut mult pentru rezolvarea acestei probleme.
Atunci Dumnezeu i-a făcut clar ce urma să facă. Un înger i-a apărut în vis, i-a explicat situaţia, iar
el s-a hotărât să o ia imediat la el. Astfel, el a păzit-o de ochii oamenilor şi de ruşinea pe care o provocau
aceştia. Dar el nu a avut legătură cu ea până când nu li s-a născut un fiu şi el i-a pus numele Isus (Matei
1.25).
În Matei 2 citim despre sosirea magilor şi planurile josnice ale împăratului Irod. Intenţiile
criminale ale acestuia au fost zădărnicite, pentru că îngerul i-a apărut lui Iosif în vis şi i-a poruncit să fugă
cu copilul şi mama lui în Egipt. Apoi, ei s-au întors în Nazaret, unde au trăit o viaţă de căsătorie şi unde li
s-au născut cel puţin şase copii. Cei patru fii sunt numiţi în Matei 13.55: „Iacov, Iosif, Simon şi Iuda“.
Numărul surorilor nu este redat acolo. Apostolul Ioan ne spune că aceşti fraţi nu credeau atunci în Isus
(Ioan 7.5).
Despre Maria şi Iosif auzim şi mai departe că ei Îl căutau pe Isus în templu (Luca 2.41-52). Atunci
Domnul Isus Şi-a arătat înţelepciunea Lui extraordinară. Atunci s-au întors părinţii Lui şi le-a fost supus.
În aceasta El este un exemplu desăvârşit pentru toţi copiii. Cunoscutele (legende) despre Hristos cu istorii
minunate din anii copilăriei şi tinereţii Lui au la bază lucruri adevărate. Apoi nu mai auzim nimic despre
Iosif. Putem probabil accepta că deja înainte ca Domnul Isus să-Şi înceapă lucrarea oficial, El a murit.
Ceea ce citim despre Iosif, pune înaintea noastră imaginea unui soţ plin de dragoste şi a unui tată grijuliu.
Nici despre mama nu citim mult. Semnificativ pentru ea sunt cuvintele: „Dar Maria păstra în minte toate
cuvintele acestea, cumpănindu-le în inima ei“ (Luca 2.19; compară şi v. 21). Acestea erau cuvinte
referitoare la Fiul ei şi despre El, ea a fost prezentă la slujba oficială a Domnului Isus la nunta din Cana
(Ioan 2). Când ea a auzit că s-a terminat vinul, a dovedit încrederea în Domnul Isus spunând slujitorilor că
ei trebuie să facă tot ceea ce le-ar porunci El.
Maria a trebuit să sufere în anii care au urmat datorită comportării pline de ură a iudeilor faţă de
Fiul ei. Pe când ea stătea în picioare la cruce a trebuit să experimenteze văzând toată acea scenă
înfiorătoare, lucrul pe care îl exprimase Simeon în templu cu cuvintele: „chiar sufletul tău va fi străpuns
de o sabie“. Domnul Isus a turnat ulei în rănile ei cu cuvinte pline de dragoste pe care le-a rostit de pe
cruce: „Femeie, iată fiul tău“ şi către Ioan: „Iată mama ta“. Ioan a înţeles acest apel şi a luat-o din ceasul
acela pe Maria în casa lui. Probabil atunci ea era văduvă, iar fiii ceilalţi, datorită necredinţei nu şi-au
asumat o astfel de sarcină.
Pentru ultima dată citim despre ea în Fapte 1.14. După înălţarea la cer a Domnului Isus, apostolii
erau cu câteva femei şi cu Maria, mama lui Isus şi cu fraţii Lui, adunaţi în camera de sus. Câtă bucurie
pentru Maria care fusese încercată atât de dureros să poată fi acum martoră la învierea Lui şi la înălţarea
Lui la cer. Această bucurie a putut să o împărtăşească acum cu fiii ei, care mai înainte se dovediseră
necredincioşi. Cu siguranţă, ea s-a rugat mult pentru copiii ei! Ioan scrie unei femei, probabil chiar unei
văduve: „M-am bucurat foarte mult că i-am găsit pe unii din copiii tăi umblând în adevăr, după cum am
primit poruncă de la Tatăl“ (2 Ioan 4).
Unei mame i s-a spus despre fiul ei care trăia fără Dumnezeu: un copil pentru care se varsă atât de
mult lacrimi şi se ridică atât de multe rugăciuni, nu se poate să meargă la pierzare. Uneori însă, părinţi nu
ajung să vadă că rugăciunile lor au fost ascultate. Am făcut odată slujba la înmormântarea unui slujitor
devotat Domnului care a lăsat în urma lui o familie mare cu mulţi copii adulţi. Nu toţi veniseră la credinţă.
În timpul predicii unul din fii s-a pocăit. Tatăl (defunctul) nu a avut parte să vadă lucrul acesta, dar
rugăciunea lui a fost ascultată la timpul hotărât de Dumnezeu. Aceasta este o mare încurajare pentru
părinţi de a se ruga pentru copii cu stăruinţă, chiar dacă aceştia trec prin viaţă pe drumul necredinţei. Ei nu
trebuie să se descurajeze.
52

Întrebări referitoare la capitolul 15:

1. Prin ce recunoaştem că Maria, ca şi logodnică trăia o viaţă curată?


2. Ce pot învăţa cei care se logodesc din acest loc din Scriptură în privinţa relaţiilor dintre ei?
3. În faţa cărei probleme dificile a fost Iosif pus şi cum a rezolvat această problemă?
4. În ce fel putem să înţelegem acum voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră? Caută şi alte
exemple în Biblie, precum şi alte îndemnuri.
5. Ce ştii despre intrarea Domnului Isus în lucrare la 12 ani?
6. Ce s-a întâmplat în Cana? Caută şi alte locuri din Biblie care arată că cinstirea Mariei ca
mijlocitoare este în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu.
7. Ce ştii despre copiii născuţi mai târziu de Iosif şi Maria?

16. Familia din Betania


(Matei 26; Marcu 14; Luca 10; Ioan 11 şi 12)

La citirea titlului acestui capitol, fiecare din cei ce cunosc Biblia se vor gândi nemijlocit la Marta,
Maria şi Lazăr. Se pune de asemenea întrebarea dacă la aceşti trei mai poate fi adăugat şi Simon, care mai
era numit „leprosul“. În Matei 26.6 şi Marcu 14.3 ni se spune că ungerea Domnului era făcută de Maria în
casa lui Simon. Deşi numele lui nu este amintit mai departe. În Luca 10.38 citim că Marta L-a primit pe
Domnul Isus în casa sa. Nici aici nu ni se spune despre Simon nimic, cu atât mai puţin în Ioan 12.
Mulţi sunt de părere că Simon era soţul Martei şi prin aceasta ei pot rezolva problema. El ar fi fost vindeca
de Domnul Isus şi prin aceasta ar fi devenit foarte dependent de Persoana Domnului. Aşa ar trebui să fie,
însă Biblia nu ne dă amănunte cu privire la aceste lucruri. Ne vom limita aşadar în continuare la cele trei
persoane principale despre care se scrie în Matei 26.6-13, în Marcu 14.3-9, Luca 10.38-42, Ioan 11 şi
12.1-11.
Aici nu avem de-a face ca şi în celelalte capitole cu o familie compusă din părinţi şi copii, însă pe
baza lucrurilor pe care le citim privind relaţiile lor şi a faptului că Domnul Isus avea un loc central în
mijlocul lor, această familie merită cu adevărat să fie amintită.
Era o casă foarte ospitalieră unde Domnul Isus trecea cu plăcere şi aceasta cu deosebire în ultima
săptămână înainte de moartea Sa. După intrarea Sa în Ierusalim, El pura zilnic dialoguri cu iudeii, astfel a
apărut o ură crescătoare din partea conducătorilor ceea ce a condus la lepădarea oficială şi crucificarea
Domnului Isus. Seara El Se întorcea în Betania. Acolo era înviorat de ospitalitatea şi grija pe care membrii
acestei familii i-o arăta. Această familie este un exemplu de ospitalitate. Prin aceasta ei au primit o mare
binecuvântare, căci „unde este Domnul Isus, acolo El binecuvântează“.

O, casă binecuvântată, unde Tu eşti primit,


Tu prieten al sufletelor, Domnul Isus Hristos
Unde printre toţi oaspeţii care vin acolo,
Tu eşti cel mai apreciat şi mai iubit.

În sensul literal al cuvântului, astăzi nu putem să-L primim pe Domnul Isus în casă, dar spiritual
da. Domnul a spus: „Cine primeşte un profet ... va primi răsplata unui om drept“ (Matei 10.41), şi:
„Oricine va primi pe unul singur dintre aceşti copilaşi în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte“ (Marcu
9.37). În Fapte 28.7-10 citim că Publius a primit şi a găzduit pe Pavel care era arestat şi pe însoţitorii lui cu
amabilitate. El a fost răsplătit din plin pentru aceasta.
53

Despre episcopi sau supraveghetori se spune că ei trebuie să fie primitori de oaspeţi (1 Timotei 3.2;
Tit 1.8). Toţi credincioşii sunt de fapt îndemnaţi să fie primitori de oaspeţi. În Evrei 13.2 este scris: „Nu
uitaţi primirea de oaspeţi, pentru că, prin aceasta, unii, fără să ştie, au găzduit îngeri“. Astfel de anturaj
cu credincioşii şi convorbirile acestora între ei despre Domnul şi Cuvântul Său sunt şi pentru copii o mare
binecuvântare.
Am auzit de la mulţi adulţi povestind că pe când erau copii s-au bucurat în astfel de prilejuri şi au
avut numai de învăţat. Am impresia că astfel de întâlniri şi convorbiri dintre cei credincioşi devin din ce în
ce mai rare decât pe vremuri. Probabil că acum comunică între ei prin mijloace mai moderne de
comunicaţie cae sunt mult mai scurte. Este important de reţinut ca şi părinţii să gândească la aceasta, că la
astfel de întâlniri Domnul Isus este şi El prezent. Am constatat însă că sunt şi cazuri când convorbirile în
astfel de situaţii nu sunt potrivite. Îmi amintesc de cuvintele unui frate scump când ne-am adunat într-o
casă prea mulţi credincioşi. Discuţia a juns la un frate care lipsea şi s-au scos în relief lucruri negative
despre acest frate. El a spus referitor la aceasta: „Dacă nu avem de spus lucruri bune despre el şi nu
cunoaştem astfel de lucruri este mai bine să nu spunem nimic cu privire la el“. Acesta a fost un sfat
înţelept care mai apoi a fost urmat.
Pentru prima dată întâlnim această familie din Betania în Luca 10. Acolo citim că Marta L-a primit
pe Domnul Isus împreună cu ucenicii. În acest loc reiese clar deosebirea mare dintre ea şi sora ei. Pentru
Marta aceasta însemna mult de lucru, pentru a primi mulţi musafiri. Ea s-a încurcat complet în lucrările ei.
Maria a găsit ocazia şi a folosit-o de a se aşeza la picioarele Domnului Isus şi de a asculta cuvintele Lui.
Marta a fost, cu siguranţă, uneori prezentă, dar ea era atât de încordată şi preocupată încât nu primea în ea
cuvintele Lui. Ea s-a supărat de comportarea surorii ei şi chiar a reproşat Domnului: „Doamne, nu-Ţi pasă
că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute“. Dar Isus, răspunzând, i-a spus:
„Marto, Marto, pentru multe te îngrijorezi şi te tulburi tu; dar un singur lucru este necesar; şi Maria a
ales partea cea bună, care nu i se va lua“ (Luca 10.40-42).
La aceste surori vedem ilustraţi două feluri de credincioşi. Primi văd multe lucrări care trebuie
făcute. Ei se prăbuşesc dintr-o activitate în alta şi sunt dependenţi de slujba lor. Astfel de oameni devin
stresaţi.... de pe o poziţie de împotrivire faţă de credincioşii care au o gândire spirituală, precum a Mariei.
Cealaltă grupă (credincioşi) îşi fac timp pentru rugăciune şi studiul Bibliei ca să-L cunoască mai bine pe
Domnul Isus. Urmarea va fi că ei Îl vor cunoaşte tot mai mult pe Domnul Isus şi-L vor iubi mai mult şi-L
vor sluji cu mai multă dăruire.
Cuvintele cu care Domnul o îndeamnă pe Marta sunt deseori interpretate unilateral sau nepotrivit.
De la unele amvoane s-a spus că ei i s-au adresat cuvinte prea aspre. Domnul nu i-a reproşat lucruri
referitoare la slujba ei care era mare; El a apreciat aceasta. Am putea spune, recunoscător. Cu siguranţă, El
nu i-ar fi vorbit aşa dacă ea nu i-ar fi adus Lui aceste reproşuri. Din cuvântul „un lucru este necesar“ se
ajunge uneori să se considere că Martei i-ar fi lipsit credinţa în El. Aceasta ar fi necesitatea. Dar din alte
locuri din Scriptură rezultă clar că Marta era o credincioasă care Îl iubea pe Domnul din inimă şi care îşi
găsea bucuria în a-I sluji. Ceea ce Isus lipsea era râvna Mariei de a asculta Cuvântul Lui şi prin aceasta de
a-L cunoaşte ma bine. Cunoştinţa mare a Mariei faţă de Persoana Domnului şi de lucrarea Sa, au făcut-o
capabilă mai târziu să dovedească slujba sa faţă de Domnul Isus, o slujbă care pentru El are o valoare mai
mare decât oricare altă slujbă. Noi suntem deseori înclinaţi să jucăm s-au să considerăm că unii fac slujba
Martei, alţii a Mariei şi să apărăm s-au să atacăm pe unii s-au alţii constituind astfel partide. Putem însă, în
loc de aceasta să învăţăm de la amândouă multe lucruri!
Cu ocazia unei vizite în case am cunoscut o dată un tânăr credincios inteligent care studiase mult.
Când l-am întrebat dacă are timp uneori să studieze Biblia. Nu era cazul să o facă. În casa aceasta exista
multă literatură despre Biblie. El o privise din când în când, o găsea însă „plictisitoare pentru a se adânci
în ea“. În afară de aceasta n-o considera necesar, considerând că el nu va predica niciodată. Acestea nu ar
fi pentru el. I-am arătat ceea ce scrie în 1 Corinteni 14.29: „Şi doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţi
să judece“. Fără cunoştinţe suficiente ale Cuvântului el nu este în stare de aceasta. În afară de aceasta lui îi
54

lipsea bucuria pe care o dă momentele liniştite ale rugăciunii şi cugetarea inimii şi prin aceasta creşterea
spirituală necesară mai târziu probabil ca o sarcină a unui soţ şi tată în familia proprie. Astfel de oameni
pot să dovedească activităţile unei Marta, dar nu pot ajunge la adâncimea spirituală a unei Marii. Se spune
că Luter ar fi spus o dată, că atunci când avea foarte mult de lucru, s-a hotărât să nu se mai roage ca de
obicei o oră, ci să se roage două ore. Cine are o astfel de gândire rămâne păzit de extremism şi de
dezechilibru.
Despre o altă vizită a Domnului Isus în această familie citim în Ioan 11. Acolo găsim pe ambele
surori îndurerate: Fratele lor Lazăr era grav bolnav. Boala şi moartea nu ocolesc nici casele celor
credincioşi.
Suferinţa şi îndurerarea comună leagă inimile Mariei şi Martei împreună. Dacă ar fi fost Marele lor
Prieten Isus aici! Dar El era departe, de cealaltă parte a Iordanului. Ele I-au trimis o veste scurtă şi concisă:
„Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav“ . Ele nu vorbesc despre dragostea lui Lazăr. Acesta nu
ar fi fost un argument bun. Ele apelează la simpatia Domnului Isus faţă de ei pe care o cunoşteau. Dar
Domnul a aşteptat încă două zile înainte de a veni la ele. Acesta a fost un examen deosebit pentru surori.
El a avut cu aceasta intenţia Lui, la fel ca şi cu noi în astfel de împrejurări. El vine la timpul şi în felul Lui
în ajutor.
El, Cel Atotputernic spune pe drum ucenicilor: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar merg ca
să-l trezesc din somn“. Ucenicii conideră drumul spre Iudeea ca un drum periculos şi care acum nu ar mai
fi necesar. Dacă Lazăr doarme, atunci ar fi sănătos! În orice caz ei L-au înţeles pe Domnul greşit. El nu
spusese despre odihna somnului, ci despre moartea lui Lazăr. Această înţelegere nepotrivită este raţională,
căci în limba pe care Domnul Isus o folosea exista numai un cuvânt pentru „a adormi“ şi „a dormi“. Cât de
periculoasă vedeau ucenicii această călătorie putem desprinde din cuvintele lui Toma: „Să mergem şi noi,
ca să murim cu El!“ Din aceasta reiese dragostea lui mare faţă de Învăţătorul.
Ştirea despre sosirea Domnului Isus a ajuns la surori înainte ca El să ajungă în Betania. Acum
reiese din nou deosebirea dintre Marta şi Maria. Marta cea impulsivă, cea plină de activitate nu putea să
aştepte sosirea ui şi a alergat înaintea Lui. Maria însă a rămas liniştită acasă cu mulţi prieteni care veniseră
şi din Ierusalim pentru a o consola. Marta a răcorit inima cu cuvintele: „Doamne, dacă ai fi fost aici,
fratele meu n-ar fi murit“. Încrederea ei în El este exprimată în cuvintele: „dar şi acum ştiu că oricâte vei
cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da“. În dialogul purtat se desprinde că ea nu L-a înţeles bine pe
Domnul. Să fi fost motivul sau urmarea ascultării ei superficiale din trecut atunci când Domnul venea la
ele şi le dădea învăţătură? Era bucuroasă. A mers la sora ei s-o aducă cu cuvintele: „Învăţătorul este aici şi
te cheamă“. Împreună cu oaspeţii ei au mers la locul unde aştepta Domnul Isus.
Maria a căzut la picioarele Domnului Isus, unde mai înainte primise atât de multe învăţături
preţioase. Ea căuta acum mângâierea ei. Plângând i-a exprimat necazul ei şi Domnul Isus i-a arătat
compasiunea plângând şi El cu ea. Dar El a făcut mai mult; a mers la mormânt şi a poruncit ca piatra
mormântului să fie dată la o parte. Marta intervine: „Doamne, deja miroase greu, pentru că este mort de
patru zile“. (Datorită climei fierbinţi din ţările Orientului Apropiat, morţii erau îngropaţi în ziua în care
decedau. Trecuse deci trei zile). Domnul Isus o corectează pe drept cu cuvintele: „Nu ţi-am spus că, dacă
vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?“ Apoi El a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!“ Lazăr a
venit afară şi după ce i s-au desfăcut legăturile a putut să meargă. În 1 Tesaloniceni 4.16-18 citim: „pentru
că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer;
şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei,
pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul. Astfel
încurajaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte“. Cu aceste cuvinte trebuie de fapt să ne mângâiem unii pe
alţii când stâm în faţa mormântului unui frate iubit. Domnul Isus a spus Martei: „Eu sunt învierea şi viaţa;
cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi“ (Ioan 11.25).
În sens spiritual toţi cei credincioşi au murit deja şi au înviat împreună cu El, aşa cum putem să
spunem împreună cu Pavel: „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine;
55

şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a
dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2.20). De asemenea: „pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră
este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi
arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie“ (Coloseni 3.3-4). Minunate cuvinte! Nu, moartea nu are ultimul
cuvânt. Şi noi suntem întristaţi când iubiţi de-ai noştri pleacă, şi aceasta pentru că noi considerăm plecarea
lor acasă ca o mare pierdere. Dar apostolul Pavel scrie că noi nu trebuie să ne întristăm ca cei care nu au
speranţă. El se referă în acest sens la oamenii fără Domnul Isus Hristos care mor în păcatele lor. Pentru ei
nu există nici o speranţă.
Şi ei învia o dată pentru a fi judecaţi la tronul cel mare şi alb. Atunci Domnul nu mai este
Salvatorul, ci Judecătorul. Despre aceasta citim în Apocalipsa 20.11-15: „Şi am văzut un mare tron alb, şi
pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit lor pentru ele. Şi
i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi
a fost deschisă altă carte, care este a avieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit
faptelor lor. Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe
morţii care erau în ele; şi a fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au
fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc. Şi dacă cineva nu a fost găsit scris
în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc“.
Cât de îngrozitor este pentru cineva ca să facă parte din „ceilalţi“ pentru care aceste cuvinte de
mângâiere nu au nici o semnificaţie şi nu le sunt adresate. Dacă este cineva aici tânăr sau bătrân care se
recunoaşte printre aceea, atunci nu am de făcut decât de a le da sfatul de a nu mai continua să trăiască ca
acum. Este ocazia de a ne cunoaşte păcatele şi de a veni prin credinţă la Domnul Isus. Cine Îl cunoaşte pe
Domnul Isus ca Mântuitor nu va mai avea teamă de El, ca Judecător. Pentru ultima dată citim despre
familia din Betania în Ioan 12.1-8: „Isus deci, cu şase zile înainte de Paşti, a venit la Betania, unde era
Lazăr cel mort, pe care îl înviase Isus dintre morţi. I-au pregătit o cină acolo şi Marta slujea, iar Lazăr
era unul din cei care stăteau la masă cu El. Maria deci, luând o măsură de mir de nard curat, de mare
preţ, i-a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului.
Atunci unul din ucenicii Săi, Iuda, al lui Simon, Iscarioteanul, care urma să-L vândă, a spus: „De ce nu
s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor?“ Dar a spus aceasta nu pentru că avea
grijă de săraci, ci pentru că era hoţ şi avea punga şi lua cele puse în ea. Isus deci a spus: „Las-o: ea l-a
păstrat pentru ziua pregătirii Mele pentru înmormântare; pentru că pe săraci îi aveţi cu voi întotdeauna,
dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna“.
Şi în această împrejurare ne sunt date aceste nume ale acestor membri: Lazăr, Marta şi Maria.
Lazăr mortul, pe care l-a înviat Domnul Isus dintre morţi era unul din cei care stătea la masă cu El. Nici
acum nu citim că Lazăr ar fi spus vreun cuvânt. El era un martor tăcut care vorbea prin simplul fapt că
trăia. O dovadă incontestabilă că Domnul Isus a făcut o minune desăvârşită prin el. În Ioan 12.9-11 citim:
„O mare mulţime de iudei au aflat deci că El este acolo şi au venit nu numai pentru Isus, ci ca să-l vadă şi
pe Lazăr, pe care-l înviase dintre morţi. Dar preoţii de seamă s-au sfătuit ca să-l omoare şi pe Lazăr,
pentru că, din cauza lui, mulţi dintre iudei plecau şi credeau în Isus“.
Citim din nou despre Marta că slujea, dar făcea aceasta în tăcere fără critică. Despre Maria citim că
ea a uns pe Domnul cu mir foarte scump. Prin ascultarea ei perseverentă a cuvintelor Domnului, primise
înţelepciunea spirituală despre persoana şi lucrarea Domnulu Isus depăşind în acest sens pe ucenici. De
aceea ei nu au înţeles ce făcea ea. Dimpotrivă, ei au considerat ca ceva rău (Matei 26.6-13). În Ioan 12
Iuda exprimă acest lucru. El care era un hoţ, a făcut un calcul al preţului rapid, trei sute de dinari, o sumă a
unui zilier pe trei sute de zile. Aşadar pe un an de zile. Şi o astfel de sumă Maria a „irosit-o“ într-o clipă!
Sărmana Maria, mai întâi a fost criticată de sora ei, iar acum de ucenici! Însă Domnul a intervenit pentru
ea şi a vorbit-o de bine scoţând în relief faptul că ea L-a apreciat bine pe Domnul Isus şi aceasta a fost
pentru ea suficient. Şi noi putem avea experienţe asemănătoare cu ale Mariei. Este neplăcut când
56

experienţele noastre bune nu sunt înţelese şi acţiunile noastre în acest sens sunt criticate nejustificat. Să
învăţăm să punem toate la picioarele Domnului.

Întrebări referitoare la capitolul 16:

1. De ce Îi plăcea Domnului Isus să poposească în familia din Betania?


2. Ce constatăm la relaţiile dintre ei şi relaţia lor cu Domnul?
3. Ce putem învăţa din comportarea fiecăruia?
4. De ce este necesar studiul biblic pentru fiecare credincios şi care eate rezultatul acestui fapt?
5. Ce a spus Domnul Isus cu privire la înviere?
6. Caută şi alte locuri din Scriptură pe această temă.

17. Familia Anania şi Safira (Fapte 5.1-11)

În Faptele Apostolilor se relatează despre două perechi. Acestea sunt: Anania şi Safira şi Acuila şi
Priscila. Biblia nu ne spune nimic referitor la faptul dacă ei au avut sau nu copii. Relatarea despre prima
pereche o găsim în cap. 5.1-11: „Dar un bărbat cu numele Anania, împreună cu Safira, soţia lui, a vândut
o proprietate şi a oprit din preţ pentru sine, ştiind şi soţia; şi, aducând o parte, a pus-o la picioarele
apostolilor. Dar Petru a spus: „Anania, de ce ţi-a umplut Satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să
opreşti pentru tine o parte din preţul ogorului? Dacă rămânea nevândut, nu rămânea al tău? Şi, fiind
vândut, nu era preţul lui în puterea ta? Pentru ce ţi-ai pus în inimă fapta aceasta? N-ai minţit pe oameni,
ci pe Dumnezeu“. Şi Anania, auzind cuvintele acestea, a căzut jos şi a murit. Şi mare frică i-a cuprins pe
toţi cei care au auzit. Şi cei mai tineri, ridicându-se, l-au înfăşurat şi, ducându-l afară, l-au înmormântat.
Şi a fost că, după aproape trei ore, a intrat şi soţia lui, neştiind ce se întâmplase. Şi Petru i-a răspuns:
„Spune-mi dacă aţi vândut ogorul cu atât“. Şi ea a spus: „Da, cu atât“. Şi Petru i-a zis: „Pentru ce v-aţi
înţeles împreună să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată, picioarele celor care l-au înmormântat pe soţul tău
sunt la uşă şi te vor duce afară“. Şi ea a căzut îndată la picioarele lui şi a murit. Şi tinerii, intrând, au
găsit-o moartă; şi, ducând-o afară, au înmormântat-o lângă soţul ei. Şi mare frică a curpins toată
adunarea şi pe toţi cei care auzeau aceasta“. Această împrejurare ne introduce în timpul de început, în
timpul înfloritor al Adunării lui Dumnezeu. Domnul Isus murise, înviase şi fusese înălţat la cer. Venise
Duhul Sfânt la Rusalii pentru a locui în inimile celor ce au venit la credinţă şi au format Adunarea.
Adunarea creştea repede. Credincioşii erau un singur gând şi mergeau plini de dragoste unul cu altul.
Nimeni nu ducea lipsă. Bogaţii îşi vindeau proprietăţile spre a putea să-i ajute pe cei săraci. Uneori s-a
susţinut că aceştia ar fi fost de fapt primii comunişti, dar aceasta nu este adevărat pentru că ei nu mergeau
pe principiul păcatului. Ei nu învăţau: „ce este al tău este al meu“, ci ei trăiau pe principiul: „tot ce este al
meu este al tău“.
Dumnezeu Duhul Sfânt locuia în Adunare. Duhul locuia şi în inimile credincioşilor personal.
Trupurile lor erau temple ale Duhului Sfânt. Duhul era forţa motrică a vieţii lor. Ei putea vedea lucruri
extraordinare şi vorbeau despre acestea şi Numele lui Dumnezeu era glorificat. Numai că acolo era cineva
care vedea şi nu se bucura. Dimpotrivă, era un mare vrăjmaş. Era Satan şi aşa cum el face mereu a încercat
şi aici să strice lucrarea lui Dumnezeu. El voia să-şi atingă scopul ducând la prigonirea apostolilor, dar
prin aceasta n-a reuşit. Atunci a încercat să-i seducă pe cei credincioşi prin păcat. Această relatare ne arată
rezultatele: Ce păcat a făcut această pereche? Nu a fost un furt, aşa cum a procedat Acan la începutul
istoriei poporului Israel în Canaan. Anania şi Safira văzuse cum Iosif (Barnaba), vânduse un ogor şi
dăduse banii apostolilor pentru ca să fie împărţiţi săracilor. Şi alţii făcuse aceasta şi prin aceasta căpătaseră
o întâietate şi fusese lăudaţi între cei credincioşi. Dar pentru a face aceasta, cei credincioşi nu erau obligaţi
să facă astfel de fapte şi nici Anania şi Safira. Ei erau absolut liberi să-şi păstreze moşiile sau să le vândă
57

sau să le ţină. Cu suma cu care o vindeau puteau să facă ce voiau. Păcatul lor a fost că au ascuns o parte
din sumă. Un principiu era că ceilalţi dădeau tot. Ei gândeau că ascunzând faptul că au pus deoparte ceva
să declare că au dat totul şi să primească cinstea la fel ca şi ceilalţi.
Petru a numit aceasta, a minţi pe Duhul Sfânt, deci a minţi pe Dumnezeu. Deci un fapt mult mai
grav decât a minţi pe oameni. Era o faptă rea care fusese infiltrată în inimile lor de către Satan. Nu au fost
răpuşi din cauza acestui păcat (minciunii), ci din faptul că au comis prin aceasta sau prin această minciună
o întinare a Adunării. Şi aceasta într-un timp când Duhul Sfânt lucra cu putere în Adunare. De aceea fost
calificată foarte gravă fapta lor. Prin aceasta fapta aceasta a fost calificată „păcat care duce la moarte“.
Ioan scrie în epistola sa despre aceasta. Este un păcat care duce la moarte, nu-i zic să se roage pentru
păcatul acela (1 Ioan 5.16). Nicăieri în Biblie nu găsim o descriere a păcatului care duce la moarte. Găsim,
în general, exemple, în 1 Corinteni 11.27-32. A mânca pâinea şi a bea paharul într-un chip nevrednic la
cină era un motiv că printre cei credincioşi erau mulţi slabi şi bolnavi şi că mulţi adormeau. Aceasta se
petrecea prin mâna Domnului care disciplina. Apostolul adaugă: „dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi
judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu
lumea“ (1 Corinteni 11.31-32).
Există căderi în păcat pentru care Adunarea trebuie să exercite disciplinare (1 Corinteni 5) şi altele
unde intervine Dumnezeu Însuşi. Amândouă au ca scop ca duhul (celui credincios) să fie salvat în ziua
Domnului Isus. Safirei i s-a oferit ocazia ca să-şi recunoască păcatul, dar ea a stăruit în rău şi primit
aceeaşi osândă ca şi soţul ei. Este bine să observăm că în acest caz nu este vorba de acea disciplină pe care
o exercită Adunarea şi nici măcar de autoritatea apostolică, ci de intervenţia nemijlocită a lui Dumnezeu.
Se spune câteodată că Anania şi Safira nu erau întorşi la Dumnezeu. Atunci am putea să considerăm că ar
fi vorba de o atenţionare pentru noi şi că aşa lucruri grave nu ni s-ar putea întâmpla nouă. Judecata începe
de la casa lui Dumnezeu şi lucrul acesta este valabil şi acum şi aceasta este cu totul altfel decât judecata
din viitor a celor necredincioşi.
Întreaga Adunare a fost cuprinsă de o mare teamă. Se cuvine ca şi noi să fim sensibili la păcatul
făţărniciei. În predica lungă pe care Domnul Isus o ţine şi despre care citim în Luca 12, se spune la început
că El a început să spună ucenicilor Săi: „Fiţi atenţi la aluatul fariseilor, care este făţărnicia; şi nu este
nimic acoperit care nu va fi descoperit, nici ascuns; care nu va fi cunoscut; de aceea, orice aţi spus la
întuneric va fi auzit la lumină şi ce aţi vorbit la ureche, în cămăruţe, va fi predicat de pe acoperişuri“
(Luca 12.1-3). Domnul nu spunea aceasta fariseilor, ci ucenicilor Săi. Şi ei puteau să săvârşească această
faptă rea şi puteau să tragă consecinţele. Şi noi nu suntem mai buni decât ei. Citim în acest capitol multe
atenţionări ale Domnului, dar înainte de toate El avertizează la acest păcat care este făţărnicia.
Acesta este păcatul pe care Satan l-a introdus în Adunare ca pe primu lucru rău (făţărnicia) şi de
atunci acesta a progresat. În cele 7 scrisori din Apocalipsa citim cum Domnul cu ochiul Său atotvăzător
judecă cele 7 Adunări: „dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Aminteşte-ţi deci de unde ai
căzut şi pocăieşte-te şi fă lucrurile dintâi; dar, dacă nu, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui,
dacă nu te pocăieşti“ (Apoc. 2.4-5). Fuseseră lucrări din dragoste pentru Domnul. Acestea aveau valoare
pentru El. Poate Anania şi Safira au renunţat la jumătate din proprietatea lor. Dar acest lucru nu a avut nici
o valoare pentru Domnul, pentru că s-a făcut căutând onoare şi slavă deşartă, în timp ce dragostea lipsea.
Din păcate Domnul a trebuit să constate acelaşi păcat scrie despre el în toate scrisorile. În scrisoarea către
Laodiceea, El spune: „Pentru că spui: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic! Şi nu ştii că
tu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin
foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie
pentru ochi, să-ţi ungi ochii, casă vezi. Eu mustru şi îi disciplinez pe toţi câţi îi iubesc; fii plin de râvnă
deci şi pocăieşte-te!“ (Apoc. 3.17-19). El nu exercită această disciplină întotdeauna în acelaşi fel ca la
această pereche. Putem fi pe deplin recunoscători că Dumnezeu acum nu mai pedepseşte cu moartea orice
comportare făţarnică sau alte păcate din Adunare afară de păcatul care duce la moarte.
58

Comparând cuvintele Domnului din Luca 12.3 cu relatarea din Fapte 5 observăm o concordanţă
deosebită. Seriozitatea mare cu care Domnul avertizează asupra păcatului făţărniciei, severitatea de care
face uz în Adunarea din Ierusalim şi cu care reproşează Adunării din Laodiceea, ne sunt necesare pentru a
lua în serios pericolul acestui păcat. Noi avem nevoie de alifie pentru ochi ca să putem vedea bine.
Făţărnicia în inimă şi în viaţă ne răpeşte privirea corectă spre El, pentru El şi pentru semenii noştri.
Sunt convins că lucrul acesta este de o mare importanţă şi trebuie luat în consideraţie în viaţa de căsătorie
şi de familie: „de aceea, orice aţi spus la întuneric va fi auzit la lumină şi ce aţi vorbit la ureche, în
cămăruţe, va fi predicat de pe acoperişuri“ (Luca 12.3). Aceste cuvinte ale Domnului trebuie să fi fost
cunoscute de Anania şi Safira, dar ei nu au ţinut cont de ele. Atenţionarea în cuprinsul ei s-a împlinit cu ei.
Sărmana pereche! Ei avuseseră doar harul să aibă un loc binecuvântat în Adunare, şi totuşi!
Vedem perechea stând în cameră, probabil în dormitor. − Acest Iosif! El a vândut un ogor, a pus
toată suma la picioarele apostolilor, astfel această sumă a fost folosită pentru a uşura soarta multor săraci.
Acum el a fost numit atât de frumos de apostoli „Barnaba“, un nume care înseamnă: Fiul Mângâierii.
Ce loc plin de onoare după el în Adunare gândesc Anania şi Safira. Şi apoi împreună urzesc un plan. Şi ei
au o proprietate. Dacă ar face şi ei ca Barnaba! Dar să dea totul? Dacă ar păstra jumătate pentru ei. Ei ar fi
consideraţi, luaţi în seamă ca şi ceilalţi care dăduse totul. Cine să fi ştiut că ei ar fi procedat astfel. Nimeni!
Pereţii dormitorului nu avea urechi. Nimeni nu putea să audă ceea ce se sfătuia ei în şoaptă. Niciodată nu
ar fi putut fi descoperit secretul lor.
În sfârşit, şi-au îndeplinit planul. Oare nu l-a mustrat conştiinţa pe Anania când şi-a luat rămas bun
de la soţia lui şi a plecat să dea o parte din bani apostolilor, după ce ei au pus în siguranţă o parte din ei?
Lui Petru i-a fost descoperită taina: „Anania, de ce ţi-a umplut Satan inima?“, întreabă el sever. El ştia că
Satan este capul tuturor relelor. Aşa a fost la Eva în paradis. Aşa a fost el întotdeauna şi aşa va fi până la
sfârşitul lui când Dumnezeu îl va arunca în iazul de foc care este pregătit pentru el şi îngerii lui. Dar
Anania n-a sesizat acest lucru, la fel ca şi Eva cu sute de secole înainte. De ar fi recunoscut el primele
şoapte şi s-ar fi opus Satanei! El însă a lăsat liber poftele lui în inima sa şi în final a permis Satanei să ia
loc acolo unde numai Domnul avea dreptul. Cunoaştem sfârşitul lui şi al Safirei care a stăruit în aceeaşi
minciună. Nu s-au gândit deloc că atunci când au pus aceasta la cale, Dumnezeu este Cel care cunoaşte
sfaturile inimii şi le descoperă la timpul lui?
Ce are să ne spună nouă această istorie a acestei perechi în timpul nostru? Şi noi ne sfătuim în
cămara lăuntrului nostru. Ştim şi noi aceasta. Ne sfătuim cu privire la educaţia copiilor noştri, dacă
Dumnezeu ni i-a dat. Noi vorbim despre problemele referitoare la serviciul nostru, la meseria şi aş putea
să continui referitor la aceste lucruri. Căutăm noi să atragem atenţia oamenilor şi onoarea lor? Suntem noi
conştienţi de faptul că la aceste sfaturi tainice Dumnezeu ia parte în taină şi le aude? N-ar fi mai bine să-I
oferim Lui un loc şi anume locul dintâi la toate aceste sfaturi ale noastre? Este Cuvântul Său dreptarul
pentru toate acţiunile noastre? Sau ne lăsăm călăuziţi doar de înţelepciunea noastră sănătoasă (pe care o
apreciem atât de mult). Această împrejurare ne pune înainte întrebarea: cum trebuie să administrăm ceea
ce avem şi cum folosim veniturile noastre?
Am văzut că pentru credincioşii din acele zile aceasta nu era o problemă. Eu am auzit
vehiculându-se ideea că această comportare era iraţională pentru că ea a avut ca urmare, întrucât toţi iudeii
credincioşi au nevoie de sprijin, faptul că ei se strângeau pentru aceasta (pentru interes). Şi totuşi ei au
făcut aceasta după Cuvântul Domnului din Luca 12.33 şi au dobândit astfel o comoară nepieritoare în cer,
„unde hoţul nu se apropie, nici molia nu strică. Pentru că, unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima
voastră“. Dacă comoara aceasta pentru noi este pe pământ, ea va aduce după sine gânduri şi raţionamente
pământeşti. Prin aceasta se va instaura uşor avariţia care este judecată ca păcat grav în 1 Corinteni 5.10, 11
şi 6.10.
Auzim uneori primarea că banii ar fi rădăcina tuturor relelor. Aceasta nu este corect. Cu banii se
pot face multe lucruri bune. În 1 Timotei 6.10 este scris: „Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot
felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe
59

dureri“. Într-un verset mai sus se spune: „Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în
multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire“. Există şi credincioşi
cărora Dumnezeu le-a încredinţat averi. Pentru ei este scris în versetele 17 la 19: „Porunceşte celor ce
sunt bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească, nici să nu se încreadă în nesiguranţa bogăţiilor, ci în
Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele; ca să facă binele, să fie bogaţi în fapte
bune, să fie darnici, gata să dea, strângându-şi pentru viitor o temelie bună, ca să apuce adevărata
viaţă“.
Iar în Evrei 13.16: „Dar nu uitaţi de binefacere şi de dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui
Dumnezeu“.
În Vechiul Testament găsim o reglementare cu privire la dar: iudeii trebuia să dea a zecea parte din
veniturile lor pentru slujba lui Dumnezeu. Din acestea erau întreţinuţi leviţii care la rândul lor trebuia să
dea zece la sută preoţilor. Acesta era uimul darurilor. În afară de aceasta erau jertfele de bună voie şi se
adăugau darurile pentru săraci. Astfel de reglementări nu le găsim în Noul Testament şi nici nu sunt
posibile, pentru că nu mai suntem sub lege, ci sub har. Dar mă gândesc că ar ineficient şi prost înţeles dacă
darurile noastre ar fi sub minimul pe care trebuia să-l dea poporul pământesc al lui Dumnezeu. În afară de
locurile amintite aş dori să mai spun despre 2 Corinteni 8 şi 9; două capitole care sunt dedicate complet
dăruirii care tot la fel nu au un principiu bazat pe lege. Pavel prezintă credincioşilor din Corint pe
credincioşii din Macedonia dându-i ca exemplu. În aceştia harul lui Dumnezeu lucrase în aşa fel că ei în
ciuda sărăciei lor mari au devenit darnici dând de bună voie. Ei se rugaseră chiar să le fie permis să
participe cu acestea şi participaseră peste posibilităţile lor. Secretul era că ei veniseră la credinţa în
Domnul Isus Hristos care Se dăduse pe Sine Însuşi pentru ei, atunci ei s-au dat pe ei înşişi Domnului Isus
şi după aceea au lucrat în dragoste şi pentru alţii. Pentru ei nu era problema cât trebuie să dau, ci cât pot să
dau.
În cap. 9.7 se spune: „fiecare să dea după cum s-a hotărât în inimă, nu cu părere de rău sau de
nevoie, pentru că „Dumnezeu îl iubeşte pe acela care dă bucuros“. Dacă dragostea lui Hristos ar fi avut
un astfel de loc în inimile lui Anania şi Safira nu ar fi ajuns să moară atât de îngrozitor. Iar dacă noi dăm
în inimile noastre primul loc Domnului Isus Hristos, Satan nu poate avea nici o influenţă. Atunci nu va
mai fi loc nici pentru aluatul făţărniciei fariseilor. Domnul Isus între acele şapte „vaiuri“ a spus acestor
oameni despre făţărnicie şi a rostit judecata Sa asupra lor (Matei 23). Domnul compară învăţătura lor şi
practica lor cu aluatul care în Biblie reprezintă întotdeauna imaginea răului. Pe când copiii lui Israel serbau
în Egipt Paştele, ei trebuia să dea afară aluatul din casele lor. Acesta nu trebuia să fie prezent. Pavel face
apel către credincioşi să dea afară aluatul: „de aceea să ţinem sărbătoarea nu cu aluat vechi, nici cu aluat
de răutate şi de viclenie, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului“ (1 Corinteni 5.8).
Fariseii dădeau zeciuiala cu exactitate din toate. Aceasta era bine. Dar ei dădeau milostenia lor,
rosteau în public rugăciuni lungi pentru a fi lăudaţi în pioşenia lor de către oameni. Aceasta era greşit, era
păcat!
Şi noi, este aluat în casele noastre? Bineînţeles, lucrurile trebuie gândite spiritual. Cum suntem noi ca soţ
şi soţie unul cu altul? Suntem deschişi, sinceri, având o dragoste corectă sau sinceră? Sau şi-a făcut între
noi loc prezenţa făţărnicia? Ce se găseşte în biblioteca noastră? Stă în firea noastră ca să ne prezentăm mai
bine în faţa lui Dumnezeu şi oamenilor decât suntem.
Şi în ce atmosferă creştem copiii noştri? Este această atmosferă bazată pe sinceritate şi adevăr? Sau
facem aşa ca să părem sinceri şi cinstiţi. Copiii văd bine. Ei pricep şi sunt intuitivi. Copiii noştri nu sunt
nici mai buni, nici mai răi decât noi. Ei sunt mai slabi, se pot răni mai uşor şi au nevoie de călăuzirea şi
exemplul nostru.
Domnul Isus a trebuit să spună oamenilor în privinţa fariseilor: faceţi după cuvintele lor, dar nu
după faptele lor. Nu este permis aceasta să fie aplicat pentru noi ca părinţi acest principiu. Darul fariseilor
îl putem numi pe drept ca făţărnicie. Aceasta nu este permis sau nu trebuie să ne ducă la concluzia de a nu
da nimic sau a da puţin. Pavel a spus că a dărui este o binecuvântare şi sunt cunoscute cuvintele Domnului
60

Isus: este mai ferice să dai decât să primeşti. Este dureros să putem constata că mulţi oameni, din păcate şi
credincioşi, sunt mult mai mulţumiţi de a beneficia de binecuvântarea primirii fără să se gândească deloc
la cealaltă binecuvântare şi anume de a da. Trebuie educaţi şi învăţaţi copiii să dăruiască.
Văd uneori părinţi, care deşi au un venit mic, pun câţiva bănuţi în mâna copiilor şi îi învaţă să-i
pună în locul de colectare a banilor. Şi eu însumi am făcut aşa. Micuţii fac aceasta cu plăcere. De ce să nu
le oferim această bucurie. Bineînţeles că nu ar trebui să considerăm în acest fel, ei învaţă ce este dăruirea.
Aceasta învaţă abia atunci când devenind mari aduc într-un mod corect ei înşişi bani câştigaţi de ei spre a-i
dona. Ei trebuie să înveţe să dea o parte Domnului care este un Prieten mare al copiilor.
Cu mult timp înainte, un elev tânăr a donat prin mine o sumă pe care mi-o amintesc bine: 35 de guldeni. El
lucrase timp de câteva luni ca ajutor într-o tipografie pentru a strânge această sumă. Din banii câştigaţi
voia să dea această sumă pentru o misiune. M-a rugat să transmit banii mai departe. Am simţit cum mi se
umple inima de bucurie pentru acest băiat. Nu m-am putut stăpâni şi le-am povestit şi părinţilor,
constatând că acesta era efectul unei educaţii din partea lor. Un proverb cunoscut spune: ce înveţi la
tinereţe faci la bătrâneţe.
Referitor la aceasta Solomon spune într-un proverb: „Onorează pe Domnul cu avutul tău şi cu cele
dintâi roade din tot venitul tău: astfel grânarele ţi se vor umple cu belşug şi teascurile tale se vor revărsa
de must“ (Proverbe 3.9-10). Aceasta este cu totul altceva decât de a consuma. Aşa cum oamenii găsesc că
este un ideal, ei au ca scop să le crească bogăţiile pentru plăceri. Desigur, puţini dintre noi sunt ţărani sau
agricultori, dar Dumnezeu Îşi va îndeplini promisiunile Lui şi toţi copiii Săi vor fi binecuvântaţi pentru
ceea ce oferă.
Copiii lui Israel trebuia să dea din cele dintâi roade. Mai întâi Dumnezeu. Acesta trebuia să fie
idealul. Cine are un venit săptămânal sau lunar face bine dacă imediat pune deoparte la început pentru
Domnul în funcţie de cum a hotărât în inima lui (1 Corinteni 16.2; 2 Corinteni 9.6 şi 8). A da din primele
roade este mai bine decât a da din ceea ce prisoseşte.

Întrebări referitoare la capitolul 17:

1. Care a fost păcatul lui Anania şi Safira?


2. Unde avertizează Biblia asupra păcatului făţărniciei?
3. Ce este un păcat care duce la moarte?
4. De ce nu este corect când se spune că primii creştini au fost comunişti?
5. Ce pericole expun goana după înavuţire?
6. Ce ne învaţă Biblia despre dărnicie?
6. Cum putem învăţa pe copiii noştri aceasta?

18. Perechea Acuila şi Priscila

Nici despre această pereche nu ni se spune dacă ei au avut sau nu copii. De la ei, aşadar, nu putem
învăţa nimic despre educaţia copiilor. Iar în ceea ce priveşte relaţia dintre ei şi dăruirea lor comună
Domnului, în slujba lui, ei sunt modele luminoase pentru toţi credincioşii căsătoriţi, tineri şi bătrâni, chiar
şi pentru timpul nostru. De aceea este foarte util ca în studiile despre căsătorie şi viaţa de familie să ne
îndreptăm privirile şi spre această pereche.
Numele lor este amintit de şase ori în Fapte şi în epistolele lui Pavel. Ceea ce iese în relief, un
lucru care era neobişnuit pentru timpul acela este că numele soţiei este redat de câteva ori primul. Din
cuprins reiese clar de ce este aşa. Vom reveni asupra acestui lucru cu textele din Scriptură. Aceasta ne
arată din nou ce loc valoros, onorabil, îl acordă Biblia femeii şi slujbei ei în familie şi în Adunare.
61

Pentru prima dată citim despre ei în Fapte 18. Când Pavel a venit în a doua sa călătorie misionară în
Corint, a găsit acolo pe un iudeu pe nume Acuila, născut în Pont, care venise de puţi timp cu soţia lui
Priscila din Italia, pentru că Claudiu ordonase ca toţi iudeii din Roma să fie expulzaţi. Pavel a venit la ei.
Deoarece Pavel făcea corturi, el s-a stabilit la ei şi lucra. Din descrierea istorică ştim că datorită acestei
expulzări a avut loc o revoltă. După ce iudeii au fost expulzaţi din ţara lor şi au fost împrăştiaţi printre
popoare, potentaţii din diverse ţări au găsit prilejul de a-i prigoni pe iudei. Antisemitismul este încă o
prezenţă vizibilă.
Acuila şi Priscila au găsit refugiul în marele oraş Corint, una dintre cele mai înfloritoare colonii
romane şi au hotărât să-şi întemeieze aici existenţa. Probabil atunci ei nu erau încă creştini. Ca şi iudei
temători de Dumnezeu ei frecventau sinagogile iudaice care erau acolo, precum şi aproape în toate
locurile.
Deşi Pavel a fost chemat ca apostol al neamurilor, el vizita peste tot sinagogile iudaice, pentru a
propovădui acolo Evanghelia. Aşa a cunoscut el şi această pereche, ceea ce a avut ca urmare ca el să
locuiască la ei. El a stat acolo un an şi jumătate şi el însuşi a lucrat împreună cu ei oferindu-şi cheltuielile
de întreţinere. Mai târziu, el a numit într-o epistolă pe Acuila şi Priscla, „colaboratorii lui“. Desigur,
această denumire nu este în legătură cu activitatea lor profesională, ci activitatea Evangheliei.
Această pereche a fost răsplătită din plin pentru ospitatalitatea ei. Ei nu au găzduit fără să ştie pe un înger
(compară cu Evrei 13.2), ci pe un slujitor al Domnului. Aceasta a fost pentru ei un prilej de mare
binecuvântare. În această împrejurare ei s-au întors la Dumnezeu, au venit la credinţa în Domnul Isus şi nu
numai atât, ci ei au participat la răspândirea Evangheliei. Prin aceasta şi-au atras ei înşişi ura iudeilor
care-l contestau pe Pavel şi predica lui şi care l-au târât la scunul de judecată al autorităţii romane. Pavel a
fost încurajat de Domnul într-o viziune de noapte să nu tacă, ci să continue cu propovăduirea Evangheliei.
Când iudeii s-au opus şi au încercat să-l oprească şi când l-au batjocorit, el a intrat în legătură cu iudei
credincioşi şi cu corintenii convertiţi într-o casă mare a lui Iustus, lângă sinagogă. Aşa a apărut în cele
două grupe Adunarea.
Optisprezece luni mai târziu Pavel a părăsit Corintul şi s-a îndreptat spre Efes. Priscila şi Acuila au
călătorit împreună cu el. De acolo Pavel a călătorit mai departe şi această pereche a rămas în Efes. Acolo
ei au vizitat din nou sinagogile. Despărţirea completă dintre iudaism şi creştinism a fost un proces vizibil
crescător. În Efes ei au întâlnit pe un iudeu cu numele grecesc, Apolo, care provenea din Alexandria, din
Egipt. El era un propovăduitor care mergea din loc în loc şi probabil se afla în călătorie spre Ahaia unde
era şi Corintul. Era obiceiul ca străinii, considerându-se că erau iudei să li se permită să spună un cuvânt în
sinagogă. Uneori chiar ei le cereau acest lucru (Fapte 13.15).
Apolo a făcut din această ocazie obiceiul de a vorbi în sinagoga din Efes celor care erau prezenţi
acolo. Fără-ndoială, Priscila şi Acuila au apreciat aceste discursuri. Apolo nu era numai un vorbitor dotat,
ci şi un învăţat, dotat în ale scrierilor. Totuşi această pereche a observat că în discursul lui lipsea ceva. Nu
era Evanghelia completă pe care o propovăduia Pavel, unde în centru era Hristos Cel răstignit şi înviat.
Apolo nici nu putea să vorbească despre aceasta, căci lui îi era încă necunoscut. El era în cunoştinţă doar
despre predica lui Ioan Botezătorul şi botezul spre pocăinţă, pentru a-L aştepta pe Hristos care urma să
boteze cu Duhul Sfânt. Când Acuila şi Priscila au observat aceasta li s-au adresat, dar nu critic, ci l-au
invitat la un dialog la ei acasă: „Şi, Acuila şi Priscila, auzindu-l, l-au luat la ei şi i-au arătat mai exact
Calea lui Dumnezeu“ (Fapte 18.26). Manuscrise vechi care au fost găsite în timpurile respective, confirmă
ordinea numelor lor „Priscila şi Acuila“. În acest verset „Calea“, apare mai des în Fapte şi este o altă
semnificaţie pentru „evanghelia“.
Am auzit odată pe un predicator care spunea că pentru o femeie ar fi mai importantă să studieze
cartea de bucate decât Biblia. Nu sunt de acord cu aceasta şi sper că nici cititorii mei nu gândesc astfel
Aceasta nu înseamnă că pentru o femeie arta de a găti este nesemnificativă. Eu am apreciat această artă la
soţia mea şi chiar am savurat-o! Dar cunoştinţele din Biblie sunt necesare şi p femeie ca îndreptar pentru
62

umblarea ei şi sprijin pentru soţul ei. Având aceste cunoştinţe ca mamă, ea poate să folosească imagini din
Biblie şi să-i înveţe prin acestea.
Fără-ndoială, Priscila a fost o gazdă de prim rang, pentru mulţi pe care i-a găzduit rămânând
amintiri de recunoştinţă. Dar ea a fost în stare ca împreună cu soţul să expună lui Apolo Calea lui
Dumnezeu. În capitolele precedente au fost indicate deja textele din Scriptură care se ocupă cu acest lucru,
şi anume că nu este permis unei femei să înveţe în Adunare. Ce a făcut Priscila nu este în contradicţie cu
aceasta. Aici este vorba despre un dialog acasă. Şi Apolo care era un om dotat, nu a fost atât de mândru
spre a asculta cunoştinţele pe care le putea transmite această pereche simplă de meşteşugari. Când el a voit
să continue călătoria spre Ahaia, fraţii l-au încurajat şi i-au dat pentru ucenicii de acolo o scrisoare de
recomandare. Acuila şi Priscila trebuie să se fi bucurat mult de aceasta. Ei se convertiseră în Corint şi
cunoşteau situaţia de acolo. Citim că Apolo a fost acolo de mare folos: „Pentru că îi înfrunta cu mare
putere pe iudei în public, dovedind prin Scripturi că Isus este Hristosul“ (Fapte 18.28). La această slujbă
şi la binecuvântările care au decurs din ea, Acuila şi Priscila au avut contribuţia lor. Ei a constituit un
exemplu pentru toate perechile de credincioşi.
În timp ce la Corint se petreceau acestea, Pavel s-a întors în a treia lui călătorie în Efes. În aceasta
el transmite salutări Adunării din Asia, Adunare care a apărut prin slujba sa şi transmite salutări în mod
deosebit Acuilei şi Priscilei (aici este numită Prisca) şi întregii Adunări din casa lor (1 Corinteni 16.19).
Când Pavel a trebuit să întrerupă legăturile cu sinagoga, la fel ca şi în Corint s-au strâns într-o clădire a
şcolii lui Tiran. Când Adunarea a crescut, această clădire a ajuns insuficient de mare şi se strângeau prin
case. Acuila şi Priscila au pus la dispoziţie casa lor pentru astfel de întruniri. Aşa fusese în Ierusalim şi aşa
era şi în alte localităţi. Însă aceste adunări de casă formau un întreg: „Adunarea din Efes“. Vedem aici din
ospitalitatea şi dragostea frăţească a acestei perechi.
Citim din nou numele lor în Romani: „Salutaţi pe Priscila şi pe Acuila, împreună-lucrătorii mei în
Hristos Isus“ (16.3). Înţelegem aici că situaţia din Roma s-a schimbat şi că ei au revenit acolo pentru a
locui.
Pavel nu fusese încă în Roma când a scris epistola, dar el ştia că acolo erau credincioşi. El spera
să-i viziteze aşa cum reiese din începutul acestei epistole. El ştia de asemenea, că acolo perechea va
continua să lucreze în câmpul Evangheliei şi precum în Efes ei vor pune la dispoziţie casa lor pentru
adunările credincioşilor.
Cu ani mai târziu, Pavel scria a doua sa epistolă către Timotei care lucra pe atunci în Efes. Reiese
că Acuila şi Priscila se mutase din nou acolo, căci Pavel îl roagă pe Timotei ca să-i salute pe ei şi pe alţii.
În această epistolă nu ne sunt transmise lucruri deosebite despre această pereche. Ei erau suficienţi de
cunoscuţi. De fapt nu găsim nici o pereche în Noul Testament despre care să se relateze atât de multe
lucruri bune ca despre acei doi oameni. O motivaţie pentru a le urma exemplul!
Acuila şi Priscila, după cum ne este cunoscut se pare că nu au avut copii. Dezamăgirea lor din
acest punct de vedere i-a condus în a lucra şi aceasta este un drum corect în astfel de situaţii. Cu întreaga
energie şi dăruire, ei s-au pus la dispoziţie cu totul pe ei înşişi şi cu ce aveau Domnului şi slujbei sale. Şi
astăzi au perechile fără copii această posibilitate. Personal cunosc perechi care urmează acest exemplu.
Astfel, tristeţea se transformă în binecuvântare pentru ei înşişi şi pentru alţii.
Există de asemenea credincioşi care nu s-au căsătorit niciodată sau care şi-au pierdut perechea. Ei
sunt singuri în viaţă şi simt singurătatea şi golul adesori foarte dureros. Dar Domnul este puternic pentru a
le umple golul, pentru a face viaţa plină şi bogată. Să ne gândim la acest bărbat singuratic, Pavel. La câte
fericiri oferite de viaţă trebuie să fi renunţat ei de bună voie. Dar cât de multe i-au fost prin aceasta
binecuvântare. Ne gândim la profetesa Ana care a cunoscut fericirea în căsătorie timp de şapte ani şi apoi
restul anilor i-a trăit în singurătate ca văduvă. Ea nu se plângea şi nu se considera înfrântă, dimpotrivă ea
slujea Domnului noapte şi zi şi la cei 84 de ani ai ei a putut să vadă împlinirea promisiunii lui Dumnezeu
în templu. Ea L-a lăudat pe Dumnezeu şi a spus tuturor despre El: „Şi era o profetesă, Ana, fiica lui
Fanuel, din seminţia lui Aşer (ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria
63

ei, ea însăşi fiind văduvă până la 84 de ani), şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturi
şi cu rugăciuni; şi ea, suindu-se la templu în acelaşi ceas, Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor
acelora care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim“ (Luca 2.36-38). Să ne gândim la Dorca care locuia
singură, a cărui viaţă era plină de lucrări şi binefaceri, dovedindu-se de ajutor văduvelor în nevoi (Fapte
9.36-43). Să ne gândim la fiicele necăsătorite ale lui Filip a căror viaţă era umplută de lucrarea de profeţie
adresându-se celorlalţi spre încurajare, îndreptare şi mângâiere (Fapte 21.9; 1 Corinteni 14.3).
Aş putea să continui. Doresc însă să spun că pentru un credincios nu este de folos să se considere
singur şi trist sau pasiv datorită dezamăgirii din viaţă. Dumnezeu deschide întotdeauna drumuri noi şi dă
posibilităţi pentru ca să poţi fi activ pentru alţii.
Pentru noi toţi, fie că suntem sau nu căsătoriţi, cu sau fără copii, este valabil cuvântul din 1
Corinteni 15.58: „De aceea fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea
Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“.

Întrebări referitoare la capitolul 18:

1. În ce fel a fost Acuila şi Priscila un sprijin pentru Pavel?


2. Cum l-au ajutat ei pe Apolo?
3. Cum au fost ei spre binecuvântare pentru mai multe adunări?
4. Ce învaţă Biblia despre ospitalitate?
5. Cum pot să fie cei care locuiesc singuri binecuvântare?

S-ar putea să vă placă și