Sunteți pe pagina 1din 8

PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE DE ORGANIZARE A BISERICII

Definitie
Principiu (latinescul principium= inceput)
In stiinta Dreptului bisericesc, principiul inseamna un punct de plecare, baza, concept, teza
funsamnetala, idée calauzitoare, randuiala, norma generala, lege de baza pe temeiul careia se emit
canoanele sau legile bisericesti dupa care se organizeaza si functioneaza Biserica ca societate
religioasa.
Totodata, principiul este izvor al normelor juridice concrete, a canoanelor si legilor bisericesti
scrise si nescrise.
Izvoarele principiilor dreptului bisericesc
Prtincipiile se regasesc in cuprinsul Revelatiei si deriva din Ea, atat in Revelatia naturala, fiind
adevaruri de credinta cuprinse inSfanta Scriptura si inSfanta Traditie, cat si in Revelatia
Supranaturala.
Nu toate [principiile canonice sunt expresii directe ale unor adevaruri de credinta ci unele s-au
nascut din interesele sau nevoile practice ale Bisericii.
Altele au fost consecrate prin textile canoanele sau prin obiceiul de drept care are insa puterea
legii scrise.
De aceea ele se ompart in doua categorii:
-PRINCIPII CU FOND DOGMATIC SI JURIDIC
-PRINCIPII NUMAI CU FOND JURIDIC
Principiile canonice trebuie sa fie de accord cu invatatura de credinta a Bisericii, ele nu
pot fi contrare dogmelor sau moralei crestine, intemeiata si ea pe acel;easi adevaruri de credinta.
Normele generale sau principiile canonice fundamentale pe care se intemeiaza legile
actuale ale Bisericii Ortodoxe particulare, sunt principiile de baza ale intregii Ortodoxii, ele
constituind unul din elementele esentiale ale unitatii ecumenice a Ortodoxiei, care se afirma in
chip intreit, ca unitate dogmatica, cultica si canonica. Aceate principii sunt numeroase.
Ele sunt ierarhizate:
Dintre ele unele se ridica deasupra celorlalte, atat prin cuprinsul lor bogat, cat si prin faptul ca au
o insemnatate de prim ordin in organizarea si conducerea Bisericii(fara ele Biserica ar fi lipsita de
reazemul sau canonic fundamental).
Elementele care dau un caracter institutional credintei sunt modurile exterioare de
manifestare(adica de organizare si de lucrare a credintei religioase crestine), exprimate prin
formele de organizare a vietii bisericesti, si legiuirile privitoare la acestea, precum si prin formele
de cult si cu randuielile acestora.
Caracterul institutional al credintei constituie parte esentiala a fenomenului religios crestin
(fenomenul religios nu poate fi conceput numai ca un simplu fapt psihic sau ca o stare de
constiinta, ci ca un fapt firesc, ca o manifestare exterioara a credintei, si ca o materializare a
acesteia in forme cultice si juridice).

Principii canonice cu fond dogmatic si juridic


1. Principiul ecleziologic institutional
Exprimat in intreaga invatatura de credinta a Bisericii, precizeaza caracterul Bisericii de institutie
sau de asezamant vazut si organizat dupa norme religioase, dar si dupa norme commune omenesti
de convietuire sociala.
Forma in care se concretizeaza acest principiu este CULTUL si LEGISLATIA CANONICA.
Prin legislatia canonica se da consistenta organizatorica continutului religios specific vietii si
lucrarii Bisericii, dupa randuielile commune omenesti.
Intreaga legislatie acum in vigoare a Bisericii noastre da expresie acestui principiu canonic cu
fond dogmatic, prin care se asigura prezenta Bisericii in istorie, in chip de institutie, adica de
societate religioasa organizata pe temeiuri de drept, demonstrand astfel ca Biserica nu este o
comunitate nevazuta a celor ce marturisesc pe Iisus Hristos, care si-ar pierde atat natura cat si
eficienta harica-soteriologica, in momentul institutionalizarii ei cultice sau juridico-canonice.
Din acest principiu deriva toate celelalte principii canonice de organizare si de conducere
a Bisericii.
2. Principiul organic (principiul alcatuirii si lucrarii organice a Bisericii, precum si principiul
institutional-bisericesc)
-pe de o parte el reflecta alcatuirea organica a Bisericii, adica alcatuirea ei asemanatoare cu un
organism,reliefand totodata si faptul ca toate partile acestui organism contribuie la savarsirea
oricerei lucrari bisericesti :
-iar pe de alta parte este numit si principiu constitutional-bisericesc , in sensul ca el exprima
randuiala canonica specifica, potrivit careia, unitatile bisericesti si organelle de conducere a
Bisericii se constituie sau se aleg prin exprimarea vointei tuturor membrilor Bisericii, iar nu
numai prin vointa unei capetenii sau a unei singure categorii de membri.
El consta in esenta, din randuiala canonica create pe cale de practica indelungata si constanta,
adica pe calea obiceiuluid e drept, potrivit careia intreaga lucrare a Bisericii se savarseste prina
ctiunea comuna a tuturor membrilor sai.
Fondul dogmatic al acestui principiu se releva prin invatatura despre natura Bisericii ca
asezamant de mantuire alcatuit in mod necesar din mai multe madulare sau categorii de membri,
necesare indeplinirtii misiunii Ei (I Corinteni, XII, 12-13).
In aplicarea acestui principiu elemental mirean este Angajat mai mult in lucrari
importante pt. viata Bisericii, atragandu-I astfel si denumirea de principiu al participarii mirenilor
la lucrarea Bisericii, la exercitarea puterii bisericesti sau la conducerea Bisericii.
Fondul juridic
Este concretizat in toate vechile legiuiri bisericesti, ca si in cele in vigoare, in legatura cu
exercitarea intregii puteri bisericesti cu cele trei ramuri ale el, indeosebi ramura jurisdictionala.
Confoirm acestor legiuiri, constituirea unitatilor bisericesti, alegerea constituirea si functionarea
tuturor organelor de conducere ale Bisericii, se face, atat prin lucrarea starii preotesti, cat si prin
lucrarea, directa sau indirecta, pe cale reprezentativa de la parohie pana la Adunarea Nationala
Bisericeasca, a elementului mirean, precum si a celui monahal.
Privita din perspecti9va istorica, impreuna-lucrarea intregului corp al membrilor Bisericii,
apare ca o lucrare cu adevarat dumnezeiasca ce se incadreaza efficient in lucrarea mantuirii.
Intreaga organizare a Bisericii se realizeaza pe aderarea libera la credinta sip e sprijinul concret,
material, al credinciosilor laici.
3. Principiul ierarhic
Consta in organizarea, lucrarea si conducerea Bisericii dupa randuiala pe care o imprima intregii
vieti bisericesti ierarhia clerului de instituire divina.
Ierarhia bisericeasca reprezinta o scara a treptelor pe care se afla si a functiunilor pe care le
indeplinesc slujitorii care formeaza impreuna preotia.
Ierarhia este formata din trei trepte, care se deosebesc unele de altele prin starea lor harica
-treapta diaconiei
-treapta presbiteratului
-treapta episcopatului.
Principiul se aplica
-la raporturile dintre slujitorii de instituire divina a Bisericii si la raporturile dintre toti slujitorii ei
-si apoi la raporturile dintre functiile de orice fel care se indeplinesc in Biserica,
-la raporturile dintre toate organelle de conducere bisericeasca,
-la raprturile dintre unitatile bisericesti.
El deriva din invatatura Bisericii despre preotie ca el;ement institutional al ei, si se intemeiaza pe
aceasta.
Fondul dogmatic al acestui principiu se releva prin urmatoarele elemente:
-prin instituirea divina a preotiei neotestamentare in cele trei trepte ale ei:
-prin faptul ca preotia este purtatoare a succesiunii apostolice:
-prin faptul ca in aceste doua calitati preotia este mijlocitorul principal al harului sfintitor si
lucratorul principal al mantuirii:
-prin faptul ca preotia este elementul constitutiv esential al Bisericii.
Fondul canonic al principiului ierarhic, se releva prin urmatoarele elemente:
-prin pozitia pe care o are ierarhia preoteasca, de element ce formeaza osatura organizatorica a
Bisericii:
-prin faptul ca ierarhia preoteasca detine si exercita in mod individual si in chip sinodal, puterea
bisericeasca, adica mijlocul de conducere a Bisericii:
-prin faptul ca ierarhia preoteasca constituie factorul care asigura ordinea si disciplina in Biserica:
-prin faptul ca pozitia si lucrarea ierarhiei preotesti este obiectul celei mai amnuntite legislatii
canonice.
Totodata, principiul ierarhic este concretizat in organizarea si conducerea Bisericii, prin normele
cuprinse in legile bisericesti cu privire la:
-treptele clerului de mir si a celui monahal,
-unitatile bisericesti locale si teritoriale,
-organizarea si competentele instantelor disciplinare si de judecata ale BOR,
-la conducerea eparhiilor,
-la atributiile organelor centrale eparhiale,
La constituirea Sinodului permanent, a Sinodului metropolitan si a Sfantului Sinod.
Cu deosebire i se da expresie canonica principiului ierarhic prin ascultarea
canonica, care inseamna:
-subordonarea sau supunerea treptelor inferioare fata de treptele superioare din ierarhia
preoteasca,
-apoi supunerea sau ascultarea credinciosilor fata de ierarhie,
-si supunerea tuturor ierarhilor fata de Sinoade.
(aplicarea prinsipiului ierarhic la relatiile dintre slujitorii Bisericii ca si la restul relatiilor din viata
bisericeasca)
Ascultarea canonica este ea insasi un principiu canonic.
In accord cu principiul ierarhic, cu practica traditionala a vietii bisericesti si cu
prevederile exprese ale Canonului 11/Sinodul VII Ecumenic, Statutul BOR prevede si DREPTUL
DE DEVOLUTIUNE, in vederea aplicarii intocmai a acestui principiu:
-dreptul oricarui organ superior de conducere de a impune organelor inferioare aplicarea legii, in
caz ca acestea nu o aplica/ sau o aplica in mod gresit.
-serveste ca un corectiv pt. cazuri exceptionale si decurge din dreptul de control si de dispozitie al
organelor superioare fata de cele inferioare, recunoscut in Biserica noastra pe seama
mitropolitilor, exarhilor sau patriarhilor.
4. Principiul sinodal (principiul sobornicitatii)
Randuiala potrivit careia organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale,
reprezentate de cate o persoana, ci cele constituite sub forma de Sinoade, organe colegiale
colective.
Fondul dogmatic
Se releva prin urmatoarele elemente:
-prin numeroasele porunci si invataturi ale Mantuitorului, indeosebi prin modul cum i-a
inzewstrat pe Sfintii Apostoli in chip egal cu puterile necesare pt. carmuirea Bisericii.
-apoi prin modul in care Le-a poruncit san u se certe pt, intaietate, ci sa lucreze toti impreuna
slujind Bisserica in chip sobornicesc, accetuand faptul ca nu instituie nici o autoritate individuala
in Biserica,
-prin modul in care Apostolii au dat urmare acestei porunci, lucrand in chip sinodal,
-prin modul in care Sfanta Traditie a precizat invatatura ca autoritatea superioara in Biserica o
detin Sinoadele la diverse niveluri,
-prin acordul dintre intreaga invatatura despre Biserica si despre ierarhie si dintre invatatura
despre Sinoade.
Temei canonic
Dupa principiul ierarhic, principiului sinodal I se da in canoane cea mai larga expresie prin norme
aplicate in mod constant in viata bisericeasca (Canoanele34,37 Apostolice, Canoanele 4,5,6,/
Sinodul I Ecumenic, Canonul 6/ Sinodul II Ecumenic), prin practica Sinoadelor .
I se da o larga expresie si in legiuirile actuale ale Bisericii oastre, prin modul de constituire si de
functionare a tuturor organelor colective de conducere bisericeasca, incepand cu parohia si
terminand cu patriarhia. In toate aceste unitati conducerea clericala-ierarhica este incadrata in
sobornicitate dupa randuiala canonica si Traditia Ortodoxa,
Puterea bisericeasca se detine si se exercita in forme determinate: Colegiile, Adunarile,
Congresele, Comitetele, Sinoadele arhieresti, Sinoadele mixte.
4. Principiul iconomiei sau al pogaramantului
Consta in randuiala potrivit careia autoritatea bisericeasca, in calitate de detinatoare a mijloacelor
d elucrare a Bisericii, adica a puterii bisericesti, poate sa chiverniseasca aceasta putere, folosind
mijloacele ei Asa cum apreciaza ea ca este in interesul Bisericii, adica in interesul mantuirii.
Iconomia sau chivernisirea mijloacelor prin care se savarseste lucrarea Bisericii, este de doua
feluri – de chivernisire a harului sfintitor, deci a puterii sfintitoare a Bisericii,
de chivernisire a celorlalte mijloace commune ale puterii bisericesti.
Aplicarea iconomiei la crarile ce se savarses prin harul sfintitor, are ca scop validarea sau
implinirea lucrarilor nedepline de aceasta natura(ex. Tinele eterodocsilor care pot fi validate pe
cale de iconomie)
Ea se mai aplica si la oricare alte lucrari in legatura cu Sfintele Taine si ierurgii.
Aplicarea iconomiei are ca scop mantuirea celor ce marturisesc adevarata credinta, ca si
ajutorarea prin indrumarea si indreptarea celor care vor sa vietuiasca dupa randuiala Bisericii (ex.
In cazul celor care au incalcat legile bisericesti si a celor care au nevoie de dispensa de la legile
bisericesti).
Cand iconomia se aplica mai sever se spune ca urmeaza calea acriviei, a exigentei. Cand
se aplica cu ingaduinta se spune ca urmeaza calea pogoramantului.
Fondul dogmatic
Poate fi relevant prin urmatoarele elemente
-prin faptul ca slujitorii Bisericii sunt numiti iconomi ai tainelor lui Dumnezeu(I Corinteni IV 1, I
Petru IV, 10).
-prin faptul ca Biserica este datoare sa deschida tuturor usile mantuirii (Faptele Apostolilor XIV,
27: I Timotei II, 4)
- prin faptul ca Sfanta Traditie a consacrat ca invatatura de credinta invatatura despre iconomie in
privinta lucrarilor ce se savarsesc prin harul sfintitor.
Fondul canonic
Poate fi relevant prin urmatoarele elemente:
-prin faptul ca numeroase canoane prevad in mod expres posibilitatea iconomiei si randuiesc
modul de aplicare a ei,
-prin faptul ca o foarte variata dar constanta aplicare a iconomiei este atestata dde practica vietii
bisericesti si consacrata astfel prin obiceiul de drept al Bisericii.
6. Principiul autonomiei externe
Randuiala canonica potrivit careia Biserica este autonoma, adica independenta sau de sine
statatoare in treburile sale religioase, in mod independent de orice autoritate din afara ei., fiind
supusa totusi supravegherii si controlului din partea statului, privind respectarea statutului sau
legal
Fond dogmatic
Se intemeiaza pe urmatoarele elemente:
-pe natura religioasa proprie a Bisericii care driva din originea ei ca asezamant de mantuire,
calitate prin care se deosebeste de oricare alta forma de organizare religioasa sau nereligioasa a
vietii omenesti,
-pe folosirea unor mijloace proprii, specific religios crestine de care nu dispune nici o alta
organizatie,
-pe urmatrirea unui scop specific religios, care este mantuirea prin Iisus Hristos;
-prin cuprinderea tuturor acestor elemente in invatatura dogmatica depsre Biserica.
Fond canonic
Legiuirile in vigoare ale Bisercii, exprima principiul autonomiei in sensul in care el defineste
pozitia Bisericii in raport cu statul( art.3/ Statutul BOR).
Canoanele 30,34,34 Apostolic, Can.5/Sinodul I Ecumenic, Canoanele 12,19/ Sin.IV Ecumenic)
Elemental nou nute faptul ca Biserica se defineste ca organizatie autonoma in raport cu statul,
raport precizat si prin alte legiuiri anterioare, ci fa[ptul ca intreaga iconomie a statului si a
Regulamentelor bisericesti actuale exprima aceasta autonomie ca o stare de fapt indiscutabila.
Dovada acestei autonomii este faptul ca Biserica si-a elaborate singura, prin organe proprii, legile
sale, ea se organizeaza si se conduce de sine, fara amestec din partea statului.
7. Principiul loialitatii fata de stat
loialitate inseamna legalitatea in sensul de purtare dupa legiloe probitatii sau corectitudinii in
raporturile dintre oameni sau dintre grupurile de oameni.
Cu aplicare la raporturile Bisericii cu statul, loialitatea exprima atitudinea de corectitudine a
Bisericii fata de stat, stabilita de Mantuitor prin cuvintele: Dati Cezarului cele ce sunt ale
Cezarului, Lui Dumnezeu cele ce sunt ale LuI Dumnezeu (Matei, XXII, 21)>
Concret, loialitatea inseamna respectarea suveranitatii statului si cinstirea lui dupa cuviinta.
Temei dogmatic
Rostiri biblice:
Imparatia Mea nu este din lumea aceasta ( Ioan, XVII,31),
-tot sufletul sa se supuna stapanirilor mai inalte, caci nu este stapan decat de la Dumnezeu, si
stapanirile care sunt de la Dumnezeu sunt randuite (Romani, XII,1-8: Tit.III,1).
Statul este socotit ca o forma de stapanire pe care a randuit –o Dumnezeu . Prin neamestecul
Bisericii in treburile statului, ea fiind de alta natura decat statul, avand alt rost, alt domeniu de
activitate, prin supunerea Bisericii fata de legile statului ca expresii ale suveranitatii acestuia si,
implicit, supravegherii si controlului din partea autoritatii de stat. , si prin acordarea unei
consideratii si unei cinstiri deosebite statului, inclusive prin rugaciuni pt. conducatorii lui.
Sau prin luarea d emasuri din partea Bisericii , pt. pedepsirea acelor membri ai sai care savarsesc
acte potrivnice statului., prin indrumarea constanta a credinciosilor sa sprijine actiunile statului
sis a-si indeplineasca toate indatoririle cetatenesti.

Principiile canonice cu fond simplu juridic


1) Principiul autocefaliei
Randuiala canonica potrivit careia, o unitate bisericeasca, ierarhic, sinodal si territorial
determinate, se conduce in mod complet, indep[endent de alte unitati de acelasi fel, cu care
pastreaza totusi, in mod obligatoriu unitatea dogmatica, cultica si canonica.
Desi Acest principiu nu are fond dogmatic, el s-a conturat si se afirma in baza a doua dontre
principiile canonice cu fond dogmatic, si anume, pe baza principiului ierarhic si a celui sinodal.
Prin autocefalie se determina in mod principal pozitia de independenta deplina a unei
Biserici locale in raporturile interortodoxe. In accord cu acestea, primul element care defineste
pozitia canonica a BOR in cadrul Ortodoxiei Ecumenice, este autocefalia., precizata in
art.2/Statutul BOR
Elemental de noutate, in concordanta cu trraditia si cu randuiala canonica a Ortodoxiei, este
afirmarea si extinderea drepturilor de autocefalie si asupra diasporei proprii a SI ASUPRA
Bisericii noastre.( art.6/Statutul BOR), @asistenta religioasa, organizarea biserioceasca, precum
si trimiterea de conducatori pentru romanii ortodocsi de peste hotare, se reglementeaza de
Patriarhia Romana, cu aprobarea Guvernului @.
-drept inerent autocefaliei, tine de esenta ei si este garantat de intreaga traditie a Bisericii si de
alte canoane care opresc in mod expres amestecul strain in treburile Bisericilor autocefale
(Can.:2, Sind. II Ecum.: 8 Sin. III Ecum.; 39 Sin.VI Ecum., etc) si care le asigura in acelasi chip
expres, jurisdictia acestora asupra diasporei ( Can.28, Sin.IV Ecum.).
2) Principiul autonomiei interne
Prin acest principiu se intelege randuiala canonica, potrivit careia, anumite unitati ale Bisericii se
conduc de sine, prin organe proprii, fiind totusi supuse supravegherii, controluluisi indrumarii din
partea autoritatilor bisericesti superioare.
In cadrul dezvoltarii istorice a organizarii Bisericii, principiul autonomiei interne si-a gasit
aplicarea in doua feluri:
- in raporturile dintre unitatile teritoriale mai mari sau situate la mari distante unele de
altele,
- -in raportul dintre unitatile si chiar asezamintele sau institutiile unei Biserici locale.
In primul caz avem de-a face cu unitatile numite Biserici autonome (mitropolii sau numai
eparhii autonome), care se bucura de o independenta mai restransa in raport cu cea a
Bisericilor autocefale. (ex. Biserica Ortodoxa a Finlandei, care este subordonata
Patriarhiei Ecumenice). In aceeasi subordonare se gassc fata de Bisericile autocefale si
Mitropoliile autonome, iar in una si mai mare, Episcopiile autonome (ex.: Episcopiile
ortodoxe romane sin Europoa Centrala si din America).
In cazul al doilea, avem de-a FACE CU MITROPOLIILE, ARHIEPISCOPIILE,
PROTOPOPIATELE, PAROHIILE, MINASTIRILE SI ORICE ALTE ASEZAMINTE
DIN CUPRINSUL UNEI Biserici locale autocefale sau autonome.
De autonimia unitatilor bisericesti in raporturile dintre ele, autonomie prevazuta de
canoane (34,35,37 Apost.; 2 Sin. III Ecum; 20 Sin. VI Ecum.; 22 Sin. de la Antiohia, etc).
si modelata de-a lungul istoriei au tinut seama toate legiuirile bisericesti din trecut, iar
cele acum in vigoare au inscris-o in numeroase articole din Statut si Reguilamente, pe
seama Mitropoliilor, eparhiilor, protopopiatelor, parohiilor, manastirilor si a altor
asezaminte.
2) Principiul nomocanonic sau pravilnic
acesta consta in randuiala cconsacrata prin practica constanta a vietii bisericesti, adica pe calea
obiceiului de drept al Bisericii, randuiala potrivit careia , Biserica se conduce, atat dupa legi
proprii, cat si dupa legi de stat.
acestui principiu I s-a dat expresie inca din veacul al IV-lea, prin practica Sinoadelor
Ecumenice, si prin aplicarea in viata Bisericii a unor legi fundamentale ale Statului, si el s-a
impus definitive din veacul al V-lea, cand se pare ca au fost alcatuite primene nomocanoane.
Nomocanoanele erau colectii oficiale pentru uzul Bisericii, care cuprindeau intr-o ordine
sistematica, in primul rand legile bisericesti numite canoane, si, parallel cu ele, legile de stat,
legile emise de imparatii romani si bizantini in materie bisericeasca.De aici si numele
nomocanoanelor: nomos= lege de stat, si canon= lege bisericeasca, deci, colecti mixta de legi
bisericesti si de stat.
Cel mai important nomocanon este cunoscut sub numele de Nomocanonul lui Fotie sau
Nomocanonul in XIV titluri, din 883, si acceptat prin Sinodul ecumenic de la Constantinopol din
anul 920 drept Cod official al intregii Biserici, pe atunci inca nedespartita. Biserica din Apus,
aflata deja in litigiu cu cea din Rasarit, nu a acceptat acest cod dar nici nu l-a respins. In 1054 s-a
produs insa marea schisma si el a ramas de atunci cod official al Ortodoxiei pana azi. In forma in
care a fost alcatuit de Fotie si in care a fost apoi definitivat, acest Cod cuprinde toate canoanele
(apostolice, ale Sinoaelor Ecumenice, ale sinoadelor locale si ale Sfintilor Parinti), si toate textile
din legile imparatilor romano-bizantini pana la anul 883 care se refera la treburile bisericesti.
Din Bizant aceasta traditie nomocanonica a trecut si s-a continuat in statele din Rasaritul
Europei, luand infatisari specifice fiecarei Biserici locale. Astfel,in bisericile slave, a aparut in
sec. al XII-lea, un mare nomocanon, Cantarea carmuitoare, tiparita abia la 1653-1654 la
Moscova.
In Romania au aparut tot felurite nomocanoane numite pravile. Dintre cele cateva zeci de
pravile in text slav, grec si roman, s-au tiparit cinci, mai multe decat in oricare alta Biserica
Ortodoxa, si anume:
-Pravila lui Coresi, Brasov, 1561-1580
-Pravila Mica sau Pravila de la Govora, Govora, 1640
- Pravila bisericeasca de la Iasi, 1644
-Pravila lui Vasile Lupus au Pravilele imparatesti, Iasi, 1646
-Pravila Mare sau Indreptarea Legii sau Pravila lui Matei Basarab, Targoviste, 1652.
Pravila Mare a ramas in vigoare pana in epoca lui Cuza Voda, aratand cat de vie era
traditia nomocanonica in Biserica noastra., in consttinta credinciosilor si clerului Bisericii.
3) Principiul territorial
Acesta este un principiu canonic de baza caruia I se da expresie in legiuirile actuale ale BOR (art.
1,5-6,41,87/Statutul BOR).
Prin acest principiu se intelege acomodarea sau potrivirea formelor organizatiei bisericesti
teritoriale, dupa tiparele organizatiei teritoriale ale unitatilor de stat. Chiar de la inceput, unitatile
bisericesti s-au constituit in granitele celor de stat. mai intai, s-au constituit unitatile locale care s-
au numit enorii sau parohii, - cuvantul grecesc paroikia, insemnand originar, chiar organizatie
locala. Curand, alaturi de parohiile din cetati care luasera fiinta mai intai, si care initial erau
conduse de un episcope, au aprut parohiile din suburbia si prin asezarile de la tara, conduse de
preoti si denumite parohii satesti, spre deosebire de cele orasenesti sau dinc etati. Ele faceau insa
parte din parohia episcopului, care dobandeste in mod firesc o intindere mai mare decat cea a
cetatii propriu-zise, cuprinzand si teritoriul care era supus cetatii sub raport politic sia
dministrativ. Asa au luat nastere episcopiile sau eparhiile, cums e numesc ele astazi.
Gruparea episcopiilor s-a facut la inceput mai mult in cadrul etnic sau geographic, caci
marile unitati teritoriale din imperiul roman, erau constituite fie in cadru etnic, fie in cadru
geographic. Acestea se numeau provincii(in limba Latina) sau eparhii ( in limba greaca). Si erau
formate din mai multe cetati sau parohii episcopale si din mai multe parohii rurale sau satesti.
Unitatea bisericeasca teritoriala corespunzatoare acestor unitati entice sau geografice, a devenit
prototipul mitropoliilor, desi atat organizatia mitropolitana cat si numele de mitropolit apare mai
tarziu, in primele decenii ale veacului al IV-lea si exprima notiunea de unitate bisericeasca
teritoriala constituita in cadrul unei provincii romane, formata din mai multe cetati, fara a se tine
seama de caracterul lor etnic.