Sunteți pe pagina 1din 284

EXERCIŢII DE ARGUMENTARE

Coperta 1: Paul Klee, Roter Ballon, 1922.

Andrei Marga Adrian Ludu ş an EXERCI Ţ II DE ARGUMENTARE Editura Funda ţ iei

Andrei Marga Adrian Luduşan

EXERCIŢII DE ARGUMENTARE

Editura Fundaţiei pentru Studii Europene Cluj-Napoca, 2010

© Andrei Marga © Adrian Ludu ş an Editura Funda ţ iei pentru Studii Europene,

© Andrei Marga

© Adrian Luduşan

Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2010 str. Emmanuel de Martonne 1 400090, Cluj-Napoca, România Director: Ion Cuceu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

MARGA, Andrei; LUDUŞAN, Adrian Exerciţii de argumentare/Andrei Marga, Adrian Luduşan- Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2010 326 p. - 24 cm. ISBN: 978-606-526-053-5

164.031(075.8)(076)

Cuvânt înainte Teoria argument ă rii este o disciplin ă care se însu ş e

Cuvânt înainte

Teoria argumentării este o disciplină care se însuşeşte optim făcând multe exerciţii. Având în vedere interesul îmbucurător de ridicat al studenţilor pentru a învăţa cum să argumenteze şi să contraargumenteze, punem la dispoziţia celor care participă la cursuri şi seminarii prezentul volum de texte şi exerciţii de argumentare. Volumul este destinat orelor de seminar şi completează ceea ce studenţii însuşesc la cursurile de argumentare. Aceste cursuri sunt prezentate sintetic şi sistematic în volumul: Andrei Marga, Argumentarea, EFES, 2006.

Andrei Marga

Adrian Luduşan

Cuprins

1

COMUNICARE ŞI RAŢIONALITATE

9

1.1 Comunicarea

9

1.2 Intersubiectivitatea

11

1.3 Reconstrucţia raţională

12

2 ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI DISCURS

16

2.1 Întemeierea

16

2.2 Discursul

18

2.3 Actul de vorbire

25

3 LIMBAJ ŞI STRUCTURĂ FORMALĂ

29

3.1 Analiza logică a limbajului

29

3.2 Structură gramaticală, structură logică şi structură semantică

35

3.3 Limbaj şi metalimbaj

39

3.4 Abordarea semiotică a limbajului

41

4 PRINCIPIILE VALIDITĂŢII

45

4.1 Principiul identităţii

45

4.2 Principiul noncontradicţiei

50

4.3 Principiul terţului exclus

54

4.4 Principiul raţiunii suficiente

60

4.5 Exerciţii recapitulative

63

5 TEORIA TERMENILOR

67

5.1 Formarea termenilor

71

5.2 Structura termenilor

72

5.3 Tipurile termenilor

76

5.4 Raporturi între termeni

78

5.5 Operaţii cu termeni

80

5.6 Exerci ţ ii recapitulative 6 TEORIA PROPOZI Ţ IILOR 93 97 6.1 Abordarea logic

5.6 Exerciţii recapitulative

6 TEORIA PROPOZIŢIILOR

93

97

6.1 Abordarea logică a propoziţiilor. Felurile propoziţiilor

105

6.2 Propoziţii categorice

110

6.3 Propoziţii ipotetice şi disjunctive

122

6.4 Propoziţii interogative

125

6.5 Propoziţii modale

128

6.6 Propoziţii deontice

130

6.7 Propoziţii axiologice

131

7 INFERENŢE IMEDIATE

133

7.2 Inferenţe prin opoziţie

134

7.3 Conversiuni şi obversiuni. Contrapuse şi inverse.

137

7.4 Inferenţe imediate cu propoziţii modale

142

7.5 Inferenţe imediate cu propoziţii deontice

144

7.6 Exerciţii recapitulative

144

8 TEORIA RAŢIONAMENTULUI

149

8.1 Tipuri de raţionamente

149

8.2 Silogismul categoric

154

8.3 Raţionamente ipotetice

182

8.4 Raţionamente disjunctive

184

8.5 Silogisme de relaţie

185

8.6 Polisilogisme

186

8.7 Dileme

187

8.8 Silogisme modale

189

8.9 Exerciţii recapitulative

195

9 ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ

198

9.1 Logica propoziţiilor

198

9.2 Logica predicatelor

211

10 INDUCŢIA

10.1

10.2

10.3

Raţionamentul inductiv. Problema inducţiei Metode inductive de determinare a cauzelor Inducţia matematică

11 DEMONSTRAŢIE ŞI ARGUMENTARE

11.1

11.2

Teoria demonstraţiei Structura argumentării

12 ERORILE

12.1

12.2

Erori logice şi semantice Erori în demonstraţii şi argumentări

13 EXPLICAŢIILE

216

216

230

233

239

239

246

257

257

259

271

13.1 Explicaţia nomologică

271

13.2 Explicaţia comprehensivă

276

13.3 Explicaţia intenţională

278

14 BIBLIOGRAFIE

281

1 COMUNICARE ŞI RAŢIONALITATE

1.1

COMUNICAREA

1.1.1 Examinaţi

comunicării

MODURILE COMUNICĂRII

şi ilustraţi cu exemple

următoarele

distincţii

în

cadrul

teoriei

Modul

Tipul de acţiune lingvistică

Tema

Pretenţia de

comunicării

valabilitate

 

determinatoare

de temă

cognitiv

constatativ

conţinut

adevărul

propoziţional

interactiv

regulativ

relaţie

justeţea, adecvarea

interpersonală

expresiv

reprezentativ

intenţia

veracitatea

vorbitorului

MODELUL PRAGMATIC UNIVERSAL AL LIMBII

 

Domeniul

Formele de

Pretenţii de

Funcţii generale

realităţii

apariţie ale

validitate

ale acţiunii

raportării la

implicite

lingvistice

realitate

natură exterioară

obiectivitate

adevăr

prezentarea de stări de lucruri

societate

normativitate

justeţe

instituire de relaţii interpersonale

natură interioară

subiectivitate

veracitate

expresie a trăirii subiective

limbă

intersubiectivitate

inteligibilitate

 

(Jürgen Habermas, “Was heisst Universalpragmatik”, în Karl-Otto Apel, Sprachpragmatik und Philosophie, Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1973)

1.1.2 Analizaţi următoarea diagramă a unor distincţii semiotice şi abordaţi câteva

fragmente dintr-un text în lumina distincţiilor pe care ea le conţine.

Domeniul teoretic

Domeniul obiect

Lingvistică

Gramatică

Propoziţii ale unei limbi individuale

Teoria gramaticii

Reguli ale generării de propoziţii în limbi oarecare

Aspecte ale analizei lingvistice

Teoria foneticii

Sunete ale vorbirii

Teoria sintaxei

Reguli sintactice

10

Exerciții de argumentare

 

Teoria semantică

Unităţi lexicale

Pragmatică

Pragmatică

Acţiuni lingvistice tipice situaţiilor

empirică

Pragmatică

Reguli ale situării de propoziţii în acţiuni lingvistice oarecare

universală

Aspecte ale analizei pragmatic universale

Teoria propoziţiei

Acte de identificare şi predicaţie

elementare

Teoria expresiei

Exprimarea lingvistică a intenţiilor

 

intenţionale

Teoria actelor

Instituirea lingvistică a relaţiilor interpersonale

ilocuţionare

(Jürgen Habermas, “Was heisst Universalpragmatik”, în Karl-Otto Apel, Sprachpragmatik und Philosophie, Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1973)

1.1.3 Examinaţi

argumentare şi ilustraţi cu exemple distincţiile operate în cadrul ei:

următoarea

corelare

a

acţiunilor,

cunoştinţelor

şi

Aspecte ale raţionalităţii acţiunii

tipurilor

de

Tipuri pure de acţiune

Tipuri de cunoştinţe

Forme de

Model al cunoştinţei capabile de tradiţie

examinare

 

argumentativă

Acţiune lingvistică

Cunoştinţe

Discurs teoretic

Teorii

constatativă

empiric-teoretice

Acţiune raţională în raport cu un scop

Cunoştinţe valorificabile tehnic şi strategic

Discurs teoretic

Tehnologii

Strategii

Acţiune expresivă

Cunoştinţe

Critică terapeutică

Opere de artă

estetic-expresive

şi estetică

Acţiune călăuzită de norme

Cunoştinţe moral-

Discurs practic

Reprezentări ale dreptului şi moralei

practice

(Jürgen Habermas, “Aspekte der Handlungsrationalitat”, în Jürgen Habermas, Vorstudien und Ergänzungen zur Theorie des kommunikativen Handelns, Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1986)

1.1.4 Examinaţi diferenţa dintre abordarea logică şi abordarea pragmatică a

propoziţiilor pe baza următorului fragment:

Concepţia formalistă despre logică poate fi precizată şi mai bine cu ajutorul binecunoscutei diviziuni tripartite a semioticii (ştiinţa limbajului) în sintaxă, semantică şi pragmatică. Sintaxa se ocupă de relaţiile dintre expresiile lingvistice de diverse categorii, semantica studiază semnificaţiile expresiilor, iar pragmatica adaugă la acestea studiul utilizării limbajului de către om. Or logica formală aparţine semioticii, dar nu pragmaticii. În adevăr, condiţiile generale ale validităţii deducţiilor, ca şi relaţiile de confirmare inductivă dintre propoziţii sunt mai întâi exclusiv semiotice şi nu, să zicem, fizico-chimice sau ontologice, iar în al doilea rând, sunt exclusiv sintactice şi semantice, nu psihologice, sociologice, juridice, euristice, retorice sau istorice. Logica formală, fie ea deductivă sau inductivă, pură sau aplicată, nu se ocupă nicidecum – ţinem să subliniem acest lucru – de procesele sau actele de raţionament, ci doar de produsele lor lingvistice, întrucât ele ascultă de reguli sintactice şi semantice. Toate celelalte ‘reguli

de raţionament’, fie ele euristice, retorice sau juridice – căci e un fapt remarcabil că

Comunicare și raționalitate

11

raţionamentul juridic, privit ca proces, este supus unor reguli juridice – nu sunt reguli în sensul formaliştilor. Or tocmai astfel de reguli ar reprezenta, după antiformalişti, esenţialul logicii juridice. Este clar, deci, că termenul ‘logică juridică’ nu desemnează aceeaşi disciplină pentru unii şi pentru ceilalţi: pentru formalişti, logica juridică rămâne în limitele contextului sintactic şi semantic al dreptului, în timp ce pentru antiformalişti ea se extinde la pragmatica juridică. (Joseph Horowitz, “Logica şi dreptul”, în Norme, valori, acţiune, Bucureşti: Editura Politică, 1979)

1.2

INTERSUBIECTIVITATEA

1.2.1 Examinaţi următoarea determinare a examinabilităţii intersubiective şi relevaţi

importanţa ei în cunoaştere:

‘Problema examinabilităţii intersubiective’ a rezultatelor cercetării (aşadar atât ale observaţiilor cât şi ale legilor şi teoriilor derivate din ele) se pune, într-adevăr, şi în ştiinţele naturii. Abordarea ei nu este însă aici atât de stringentă, căci răspunsul se înţelege de la sine. Atunci când un astronom determină pe cerul plin de stele poziţia unei stele este posibil, în principiu, pentru oricare alt astronom să examineze exactitatea acestei determinări; el trebuie doar să privească cerul. Chiar dacă el nu face aceasta la aceeaşi oră, iar în ziua următoare steaua respectivă s-a deplasat deja, el ar fi avut, în principiu, posibilitatea de a face acea observaţie (exceptând situaţia în care s-ar putea examina şi observaţii din trecut, relative la drumul unei stele aparent stabilit, care s-ar putea prelungi (extrapola) şi ‘în urmă’, iar această extrapolare s-ar putea compara cu observaţiile altora). În fizică şi chimie posibilitatea examinabilităţii intersubiective este chiar mai univocă, întrucât aici avem de a face nu cu poziţii unice, nerepetabile ale corpurilor în univers, precum în astronomie, ci cu reacţii repetabile, la nevoie, oricât în laborator, în aşa fel că fiecare observaţie a unui cercetător anterior poate fi repetată pe baza instituirii aceloraşi condiţii. În ştiinţele exacte, este clar că ‘examinabilitatea intersubiectivă’ înseamnă: fiecare din cei care au o facultate de percepţie normală, care au învăţat să gândească şi care s-au bucurat de formaţia ştiinţifică corespunzătoare poate examina observaţii făcute de un alt cercetător şi teoriile derivate de aici, în ceea ce priveşte justeţea lor. Aşadar criteriul este – în afară de capacităţile care sunt considerate de la sine înţeles că le are fiecare individ (a putea să ‘observe’ şi să gândească) – instrucţia în ceea ce priveşte respectiva metodă ştiinţifică. Fiecare care a învăţat să mânuiască respectiva metodă poate să examineze rezultate de cercetare. Acest criteriu al metodei este valabil nu numai pentru ştiinţele naturii ci pentru fiecare altă ştiinţă. Căci toate disciplinele îşi au metodele lor, care sunt accesibile fiecăruia care vrea să le înveţe şi care pot oferi criterii univoce pentru a stabili ceea ce este de considerat a fi adevărat sau fals. În orice caz, nu se poate stabili simplu dacă ceva este examinabil de către ‘oricine’. Desigur, dacă afară este zăpadă sau nu poate stabili fiecare din cei care pot vedea şi pot să atribuie masei albe pe care o văd predicatorul ‘zăpadă’. Dimpotrivă - ca să preluăm un exemplu instructiv al lui Wilhelm Kamlah - în mod firesc, nu fiecare poate stabili dacă o anumită scrisoare transmisă sub numele lui Platon provine de la Platon sau nu.

12

Exerciții de argumentare

Aceasta nu înseamnă în nici un caz că decizia în această chestiune trebuie să fie cu totul subiectivă. Căci respectivele ştiinţe istorico-filologice au oferit metode pentru o asemenea decizie, metode pe care le poate mânui acela – însă, fireşte, şi numai acela – care le-a învăţat, ceea ce înseamnă: acela care este ‘calificat’ în specialitatea respectivă:

‘Aici intră în consideraţie în calitate de specialist, în mod evident, doar un învăţat competent în istorie, filologie şi filosofie’. Împrejurarea că un fizician sau un specialist în psihologia socială nu poate, aşadar, să examineze justeţea enunţului: ‘Această scrisoare nu provine de la Platon’, căci el nu a învăţat metoda ce trebuie să fie cunoscută pentru a opera această examinare (ci a învăţat, în schimb, alte metode), nu justifică, desigur, în nici un caz, afirmaţia că acest anunţ ar fi de neexaminat. (Helmut Seiffert, Einführung in die Wissenschaftstheorie l, München: C. H. Beck,

1972)

1.3 RECONSTRUCŢIA RAŢIONALĂ

1.3.1 Examinaţi procedeul reconstrucţiei raţionale pe baza următoarelor fragmente:

‘Datul’ nu se prezintă niciodată în conştiinţă ca material pur, neprelucrat, ci mereu deja în legături şi structuri mai mult sau mai puţin complicate. Sinteza cunoaşterii, prelucrarea datului în imagini, a reprezentărilor lucrurilor, ale ‘realităţii’ se petrece mai mult neintenţionat, conform unor procedee care nu sunt conştiente. Exemplu: Atunci când se priveşte o casă, aceasta este percepută nemijlocit şi intuitiv ca obiect corporal, partea ei din spate, care nu este percepută, este gândită; de asemenea, existenţei ei, în continuare, din momentul în care privirea o părăseşte, este şi ea gândită, în ea se recunoaşte casa anumită, cunoscută etc. şi aceast fapt, de cele mai multe ori, fără ca în legătură cu el să fie realizate şiruri de inferenţe în gândirea exprimată. Şi în ştiinţă prelucrarea, formarea obiectului şi recunoaşterea se petrec mai mult intuitiv şi nu în forma raţională a inferenţelor logice. Exemplu: Botanistul realizează în percepţie formarea obiectului unei plante izolate ca un lucru fizic, fără activitate de gândire conştientă; el realizează, de asemenea, mai mult intuitiv recunoaşterea acestui lucru ca plantă din specia cutare sau cutare. Împrejurarea că această sinteză a cunoaşterii, adică formarea obiectului şi recunoaşterea sau inserarea în specii, se petrece intuitiv are avantajul facilităţii, rapidităţii şi evidenţei. Însă, recunoaşterea intuitivă (de plidă a plantei) poate fi valorificată pentru prelucrarea ştiinţifică, în continuare, numai în virtutea faptului că este posibil să se indice, de asemenea, explicit caracteristicile (speciei respective de plante), ca ele să fie comparate cu percepţia şi să se justifice astfel, în mod raţional, intuiţia. Sistemul constituirii este o reconstrucţie raţională a întregului edificiu al realităţii, realizat predominant intuitiv în cunoaştere. În cazul reconstrucţiei recunoaşterii plantei, botanistul trebuie să se întrebe: ce era ceea ce propriu-zis s-a petrecut în recunoaşterea trăită şi ce era în ceea ce propriu-zis s-a petrecut în prelucrarea aperceptivă? Totuşi, el poate despărţi aceste două componente, de fapt unite, numai prin abstracţie. Astfel, teoria constituirii trebuie să facă despărţirea dintre datul pur şi prelucrarea aperceptivă în cadrul reconstrucţiei raţionale nu pentru cazul izolat, ci pentru întreaga derulare a conştiinţei, prin abstracţie. (Rudolf Carnap, Der logiche Aufbau der Welt, Hamburg: Felix Weiner Velag, 1961)

Comunicare și raționalitate

13

Un observator din afară poate aborda ştiinţa dreptului din numeroase perspective. Psihologiei şi sociologiei, fenomenele juridice le oferă un câmp larg şi variat de investigaţii. Există, însă, şi un alt punct de vedere – poate mai artificial, dar mai important şi la fel de legitim – prin prisma căruia observatorul extern poate aborda ştiinţa dreptului. Voi încerca să explic aici acest punct de vedere, pe care l-am putea numi, eventual, punctul de vedere al analizei logice sau al reconstrucţiei raţionale. Fie D n o doctrină (ştiinţifică, etică, religioasă etc.) într-o formulare ‘naivă’. Reconstruirea raţională a doctrinei D n înseamnă înlocuirea ei printr-o formulare diferită D r , care este mai exactă decât D n şi totodată exprimă, într-un fel sau altul, acelaşi ansamblu de idei ca D n . O asemenea reconstrucţie raţională poate avea loc în mai multe direcţii:

(i) Se poate întâmpla ca în D n unul şi acelaşi termen să exprime, cu ocazii diferite,

idei diferite. Întrucât ambiguitatea este sursă de erori, vom avea în vedere ca în D r orice termen să fie purtătorul unei singure conotaţii.

(ii) De regulă, D n nu specifică în mod clar care anume termeni sunt nedefiniţi

(primitivi) şi care anume sunt definiţi, după cum nu enunţă în mod explicit nici

definiţiile termenilor definiţi. În D r noi enumerăm mai întâi termenii nedefiniţi şi apoi introducem termenii definiţi printr-un şir de definiţii formale.

(iii) Propoziţiile din D n vor fi îndeobşte de mai multe feluri. Dacă D n atinge un nivel

de complexitate minim, atunci va conţine definiţii care introduc termeni noi în calitate

de abrevieri ale unor combinaţii de termeni vechi. Vom putea numi aserţiuni toate acele propoziţii care nu sunt definiţii. Unele aserţiuni vor fi analitice, în sensul că ele sunt adevărate pe temeiuri pur logice, dată fiind semnificaţia termenilor pe care îi cuprind. Alte aserţiuni vor fi sintetice, în sensul că problema validităţii lor nu poate fi decisă numai pe temeiuri logice. Nu o dată, stabilirea categoriei de care ţine o propoziţie dată din D n se dovedeşte a fi foarte dificilă. Este de dorit ca propoziţiile din D r să-şi manifeste limpede caracterul lor analitic (respectiv sintetic).

(iv) În analiza ştiinţei dreptului o importanţă specifică o prezintă distincţia dintre

propoziţiile factuale şi cele normative. Prin ‘propoziţie normativă’ am în vedere o propoziţie care conţine – în mod explicit sau în mod implicit – o idee normativă. Idei normative sunt ideile de prescripţie, interzicere şi permisiune. Prima dintre acestea se exprimă adesea prin cuvinte ca ‘trebuie’, ‘este obligatoriu’, a doua prin ‘trebuie să nu’, ‘este interzis’, iar a treia prin ‘se poate’, ‘este permis’. O idee normativă este conţinută explicit într-o propoziţie în cazul în care propoziţia conţine o parte care exprimă direct prescripţia, interdicţia sau permisiunea. O idee normativă intră implicit într-o propoziţie în cazul în care nu intră explicit şi când propoziţia în cauză este sinonimă alteia, în

cadrul căreia aceeaşi idee intră explicit. Este de dorit ca reconstrucţia raţională a ştiinţei dreptului să ne permită să discernem clar împărţirea propoziţiilor în factuale şi normative. (v) Între propoziţiile din D n vor exista anumite relaţii de natură logică. În particular, de multe ori se va dovedi posibilă deducerea unei propoziţii din anumite alte propoziţii. În pofida faptului că asemenea posiblităţi de deducere există, adesea ele nu sunt indicate în mod explicit. În D r avem posibilitatea de a enumera mai întâi propoziţiile presupuse a fi acceptate fără o deducere a lor din altele şi apoi de a indica ordinea în care celelalte propoziţii pot fi derivate din primele.

(vi) În sfârşit, se poate dovedi oportună explicitarea însăşi a metodelor de deducere.

În timp ce D n se mulţumeşte să adopte tacit o logică subînţeleasă, D r va putea să formuleze propria ei logică.

14

Exerciții de argumentare

(Anders Wedberg, “Probleme ale analizei logice a ştiinţei dreptului”, în Norme, valori, acţiune, Bucureşti: Editura Politică, 1979)

1.3.2 Analizaţi următorul fragment referitor la împrejurarea că stăpânirea logicii nu

poate substitui cunoaşterea faptelor. Ilustraţi cu noi exemple ideea generală a fragmentului:

Multe judecăţi istorice eronate se întemeiază pe informaţii inexacte asupra faptelor. În istorie este valabilă propoziţia cu valoare de principiu: derivările logice nu folosesc la nimic, dacă ele trec înaintea faptelor, ceea ce înseamnă: a reconstrui fals stări de lucruri, care ar putea fi cunoscute exact din izvoare, prin simplă ‘gândire’. În acest sens să considerăm următoarele exemple:

a) Arta fugii. Admiţând că un autor scrie, într-o carte cu privire la Johann Sebastian Bach, următoarele propoziţii:

‘Cantatele şi pasiunile lui Bach au găsit, din cauza accesibilităţii lor, apropiată de cea a operei, un public extrem de interesat şi de aceea au putut fi tipărite în ediţii mereu noi. Arta fugii a lui Bach, dimpotrivă, nu a fost tipărită. Aceasta nici nu este de mirare având în vedere caracterul abstract şi esoteric depărtat de timp al acestei opere.’ Faptele şi întemeierile lor sună plauzibil – numai că, din păcăte, ele nu corespund adevarului istoric. În realitate, cantatele şi pasiunile – ca şi majoritatea creaţiilor lui Bach – au fost transmise numai în scris de mână, în timp ce Arta fugii – aidoma altor creaţii, în multe privinţe similare, ca Ofrandă muzicală, ţinând de opera târzie a lui Bach – aparţine puţinelor creaţii ale lui Bach care au fost tipărite încă din timpul vieţii lui, respectiv au fost pregătite pentru tipar! Întrucât acest fapt istoric – cantate şi pasiuni netipărite, Arta fugii tipărită – nu se lasă ca atare abolit, trebuie ca, invers, explicaţia să se orienteze, bine sau rău, în raport cu el. Ea va fi, oarecum, în felul următor:

Operele relativ ‘accesibile’ ale lui Johann Sebastian Bach, precum cantatele şi pasiunile sale, aparţin muzicii folosite în biserică. Aceasta înseamnă: ele au fost scrise pentru anumite servicii religioase ale bisericii, în care chiar Bach a fost implicat, şi aici au fost executate de mai multe ori, pe baza notelor scrise. O nevoie de a tipări aceste lucrări, în raport cu habitudinile epocii, nu există, căci cei ce făceau muzică în biserici acopereau propriile nevoi în materie de compoziţii pentru serviciile religioase mai mult prin creaţii proprii. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte Arta fugii şi lucrările comparabile de bătrâneţe. Probabil că Bach ştia ceea ce a produs; el vroia în mod conştient să lase această ultimă lucrare posterităţii şi, de aceea, a publicat-o pe cheltuiala sa.

Exemplul nostru trebuie să arate că: întemeierile în cazul stărilor de lucruri istorice sunt lipsite de sens dacă stările de lucruri presupuse se sprijină pe informaţii false. b) Weihersdorf: Dacă întâlnim o localitate cu numele ‘Weihersdorf’ presupunem, fără nici o reţinere, că această localitate trebuia să se numească astfel după un eleşteu (Weiher) care se află acolo. Numai că aflăm un document din anul 1184 – şi aici se vorbeşte de localitatea Wigerichsdorf. Astfel devine clar că satul şi-a căpătat numele după numele de persoană din evul mediu Wigerich. Şi aici ne aflăm pe calea greşită ce constă în a pune înaintea realităţii o inferenţă produsă pe cale cu totul ‘logică’. Exemplul ne arată cât de dificil este de a se ‘gândi’ în general în ştiinţa istoriei. Cercetătorul în istorie este asemeni unui conducător auto pe o şosea cu gropi: abia crede că poate da ceva viteză maşinii – deja ajunge iar la o groapă.

Comunicare și raționalitate

15

Iar problema este: izvoarele păstrate accidental şi devenite cunoscute sunt, desigur, numai vârful unui aisberg al materialelor multiple, necunoscute, care s-au pierdut sau nu au fost redescoperite încă. Câte ‘Weihersdorf’ nu ar putea fi, în cazul căror nu s-a descoperit încă vreun ‘Wigerichsdorf’! Fiecare pas pe gheaţa perfidă a tradiţiei poate însemna o efracţie. Aici devine clar cât de critic cu sine trebuie să fie istoricul, cu ce rezerve trebuie el să trateze şi cele mai mărunte derivări. (Helmut Seiffert, Einfürung in die Wissenschaftstheorie 2:

Geisteswissenschaftlichen Methoden: Phänomenologie, Hermeneutik und historiche Methode, Dialektik, München: C. H. Beck, 1972).

2 ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI DISCURS

2.1 ÎNTEMEIEREA

2.1.1 Arătaţi, pe baza unor exemple luate din istoria ştiinţei, care sunt diferenţele şi

relaţiile dintre:

a)

abordarea genetică, abordarea funcţională şi întemeierea susţinerilor;

b)

‘contextul descoperirii’ şi ‘contextul întemeierii’;

c)

explicaţie şi întemeiere;

d)

inferenţă şi întemeiere;

e)

discuţie raţională şi întemeiere.

2.1.2

Analizaţi textul de mai jos pe baza unora dintre distincţiile de mai sus:

Cercetarea gravitaţiei a fost strâns împletită cu apariţia mecanicii. E drept, în toate timpurile, din antichitate şi până în zilele noastre, spiritul omului a fost preocupat de gravitaţie şi probabil că, în afară de atomistică, nu a existat nici un obiect al fizicii despre care să se fi făcut atâtea speculaţii ca despre cauzele acesteia. Ceea ce ştim cu adevărat despre gravitaţie se datorează unor oameni care s-au mărginit să se întrebe:

cum acţionează? Cel mai departe a mers aici Galileo Galilei, care s-a mulţumit pur şi simplu cu constatarea că în apropierea suprafeţei Pământului se comunică corpurilor o acceleraţie constantă, verticală şi orientată în jos; atât îi era suficient pentru ca să deducă legile căderii libere. Dar şi faimosul hypotheses non fingo de la sfârşitul Principiilor lui Newton reprezintă aceeaşi linie. Amândoi au acordat cea mai mare importanţă faptului că toate corpurile capătă aceeaşi acceleraţie şi au verificat aceasta, nu numai în cazul căderii libere, ci şi stabilind independenţa perioadei pendulului de natura corpului pendular. Ideea contrară, pe deplin logică, ar putea fi formulată astfel: gravitaţia este proporţională cu o anumită ‘masă grea’, diferită de masa inertă. Egalitatea celor două mase este una din cele mai remarcabile trăsături ale teoriei gravitaţiei. Ideea că gravitaţia nu se limitează la vecinătatea Pământului, ci constituie o proprietate generală a materiei şi acţionează deci şi între corpurile cereşti este iarăşi destul de veche. De exemplu, Nicolai Copernic şi R. Hooke pot fi consideraţi aici ca precursori. În decursul secolului al XVII-lea – iar la unii, până târziu, în secolul al XVIII-lea - s-a bucurat de mai mult prestigiu doctrina marelui filosof René Descartes (1596-1650) care respingând vidul drept o contradicţie in adjecto, îşi închipuia că spaţiul interstelar este umplut cu un fluid turbionar şi că acesta antrenează planetele care ‘plutesc’ în el. Newton a consacrat părţi importante din Principia în vederea combaterii acestei teorii, pe baza hidrodinamicii. Dacă ne întrebăm de unde provine legea atracţiei universale, care poartă numele lui Newton (forţa este proporţională cu cele două mase şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele), atunci trebuie să amintim următoarea triadă: Tycho Brahe (1546-1601), căruia îi datorăm, îndeosebi, serii de observaţii deosebit de precise şi efectuate consecvent asupra poziţiilor planetelor; Johannes Kepler (1571-1630), care a dedus de aici cele trei legi ce-i poartă numele (orbita eliptică, egalitatea ariilor măturate de raza vectoare în timpuri egale şi ‘pătratele

Întemeiere, act de vorbire și discurs

17

perioadelor de revoluţie se raportă ca şi cuburile axelor mari’) şi a presimţit, ca mulţi dintre contemporanii săi de altfel, scăderea forţei cu pătratul distanţei; şi, în sfârşit, Isaac Newton, care a demonstrat această lege, verificând-o cantitativ în privinţa acceleraţiei la suprafaţa Pământului şi a acceleraţiei căreia îi este supusă Luna; tot el a dedus pe cale matematică legile lui Kepler, din legea gravitaţiei şi din legea generală a mişcării, formulată de el. Această lege poartă pe drept numele lui Newton. (Max von Laue, Istoria fizicii, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965, pp. 42 – 43)

2.1.3 Analizaţi şi ilustraţi, în continuare, cu exemple următoarea distincţie dintre

informaţie şi argumentare:

La exprimarea lui A:

A(0): ‘Klaus vine astăzi după amiază la Koln!’ B ar putea reacţiona în felul următor:

B(1): ‘Ce vrea el, aşadar, la Koln?’ sau în felul:

B(2): ‘De unde ştii tu aceasta?’ B(1) ţine de ‘întrebări ce solicită informaţie’ B(2) ţine de ‘întrebări ce solicită validitatea’ Diferenţa acestor întrebări se regăseşte în diferenţa răspunsurilor:

A(1): ‘Klaus vrea să viziteze Muzeul romano-german’ A(2): ‘Klaus a telefonat în prealabil’ Cele două răspunsuri nu sunt intersubstituibile. Aceasta dovedeşte diferenţa lor pragmatică. Prestaţia unei vorbiri care, în loc să urmărească informarea asupra unei stări de lucruri, urmăreşte să întemeieze pretenţia de validitate imanentă vorbirii G a unei exprimări, în cazul problematizării printr-o altă exprimare, o desemnăm de regulă drept justificare şi întemeiere, iar procesul unei asemenea întemeieri procesul justificării, respectiv al întemeierii, sau, în general: argumentare. Cu aceasta, diferenţa tipologică dintre întrebări privind informaţia şi întrebări privind validitatea se lasă reformulată provizoriu ca diferenţă tipologică dintre informare şi argumentare ca două prestaţii posibile ale vorbirii. (Josef Kopperschmidt, Argumentation, Sprache und Vernunft, Stuttgart, Berlin, Koln, Mainz: W. Kohlhammer Verlag, 1980).

2.1.4 Formulaţi exemple şi analizaţi critic următoarea schemă a structurii întemeierii:

Abordare metalogică

Decizie

Întemeiere

Iraţionalitate

(Raţionalitate)

Abordare materială

Temei (Baza de întemeiere) Fapte (Principii ale fiinţei)

Valori

(Principii axiologice)

A

Logica

1. Logica clasică bivalentă

 

b

întemeierii

2. Logica multivalentă

o

3. Logica dialectică

r

Forma

Întemeiere pozitivă

Întemeiere negativă = Critică Critică activă Critică pasivă

d

întemeierii

= Justificare

a

Reducere

r

Inducţie

18

Exerciții de argumentare

 

e

Reducţie

(A supune criticii) Failibilitate

l

 

Derivare

o

Deducţie

g

(Argumentare)

i

Legitimare

c

 

ă

 

Datul (enunţ, existenţă, acţiune, etc.)

 

(Alwin Diemer, Elementarkurs Philosophie Hermeneutik, Düsseldorf, Wien: Econ Verlag, 1977)

2.2 DISCURSUL

2.2.1 Analizaţi următoarele distincţii:

a) distincţia pragmatică a pretenţiilor de validitate:

Exprimarea lui A A(0): ‘Radu vine astăzi la orele de seminar’, ajunge să fie o informaţie relevantă pentru acţiunea lui B, dacă B:

- nu se îndoieşte de facticitatea stării de lucruri despre care vorbeşte A (condiţia de adevăr – pretenţia de adevăr);

- înţelege lingvistic exprimarea lui A (condiţia de inteligibilitate – pretenţia de inteligibilitate);

- recunoaşte în exprimarea lui A expresia autentică a intenţiei lui A (condiţia de

veracitate – pretenţia de veracitate);

- poate accepta interacţiunea socială instituită în mod comunicativ de A (condiţia de justeţe – pretenţia de justeţe).

b) distincţia dintre acţiunea comunicativă şi discurs:

Putem distinge prin urmare două forme ale comunicării sau ale ‘vorbirii’: acţiunea comunicativă (interacţiunea), pe de o parte, discursul, pe de altă parte. În prima, validitatea corelaţiilor de sens este naiv presupusă, pentru a schimba informaţii (experienţe legate de acţiune); în a doua, pretenţiile de validitate sunt problematizate, dar nu se schimbă informaţii. În discursuri căutăm să restabilim, prin întemeiere, un acord care a fost problematizat şi care a existat în acţiunea comunicativă: în acest sens voi vorbi, în continuare, de înţelegere (discursivă). Înţelegerea are ca scop depăşirea unei situaţii care se produce prin problematizarea pretenţiilor de validitate naiv presupuse în acţiunea comunicativă: înţelegerea duce la un acord produs, întemeiat discursiv (care se poate consolida la rândul său ca un acord tradiţional, dat în prealabil). (Jürgen Habermas, “Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative”, în Jürgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti: Editura Politică, 1983, p. 201)

2.2.2 Analizaţi şi exemplificaţi următoarea caracterizare a tipurilor discursului:

 

Discurs teoretico-empiric

Discurs practic

C

Susţineri

Ordine/Aprecieri

Întemeiere, act de vorbire și discurs

19

Pretenţia de

Adevărul

Justeţe/Adecvare

validitate

controversată

Ceea ce este solicitat de oponenţi

Explicaţii

Justificări

D

Cauze (la evenimente) Motive (la acţiuni)

Temeiuri

W

Uniformităţi empirice, ipoteze privind legile

Norme sau principii de acţiune sau apreciere etc.

B

Observaţii Rezultate ale interogării Constatări etc.

Indicarea trebuinţelor semnificative (valori), consecinţe, consecinţe secundare etc.

Simboluri: C = concluzie; D = date; W = justificare; B = temei.

Exemplificare:

Pentru discursul teoretico-empiric:

C)

apa din această oală fierbe;

D)

această apă este încălzită;

W)

o lege corespunzătoare din termodinamică;

B)

un număr de constatări asupra covarianţei repetat observate a mărimilor cum sunt

volumul, greutatea, temperatura corpurilor.

Pentru discursul practic:

C) tu trebuie să-i restitui lui A până la sfârşitul săptămânii 50 de mărci;

D) A ţi-a împrumutat bani pentru patru săptămâni;

W) o normă corespunzătoare, de exemplu: împrumutul trebuie să fie restituit în termenul convenit;

B) un şir de indicaţii privind urmările şi consecinţele aplicării normei pentru

satisfacerea trebuinţelor acceptate. De exemplu: împrumuturile fac posibilă o folosire

flexibilă a resurselor restrânse. (Jürgen Habermas, “Teorii ale adevărului”, în Jürgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti: Editura Politică, 1983, pp. 442-443)

2.2.3 Analizaţi şi exemplificaţi delimitarea planurilor discursului:

Trepte ale radicalizării

Discurs teoretic

Discurs practic

Acţiuni

Susţineri

Ordine/Interdicţii

Întemeieri

Explicaţii teoretice

Justificări teoretice

Critică substanţială a limbii

Metateoretice Schimbări ale sistemului limbii şi conceptelor

Metaetice, metapolitice

Autoreflecţie

Critica cunoaşterii

Formarea voinţei politice- cognitive

(Jürgen Habermas, “Teorii ale adevărului”, în Jürgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti: Editura Politică, 1983, p. 454)

20

Exerciții de argumentare

2.2.4

Analizaţi şi ilustraţi cu exemple următoarea delimitare a regulilor discursului

practic:

I. Reguli fundamentale: sunt reguli ce reprezintă condiţii ale posibilităţii oricărei

comunicări verbalizate în care este vorba de adevăr sau justeţe:

I.1. Nici un vorbitor să nu se contrazică pe sine. Este vorba de noncontradicţie în sensul

logicii clasice, cât şi de noncontradicţie în sensul ‘incompatibilităţii deontice’. I.2. Vorbitorul este dator să susţină numai ceea ce el însuşi crede. I.3. Fiecare vorbitor care aplică un predicat F la un obiect a trebuie să fie gata să aplice F oricărui alt obiect care se aseamănă lui a în toate privinţele relevante. Aplicată unor ‘expresii evaluative’, această regulă ia următoarea formă: Fiecare vorbitor este dator să susţină numai asemenea judecăţi de valoare sau judecăţi cu privire la îndatoriri pe care

el le-ar susţine în toate situaţiile care sunt asemănătoare în toate privinţele relevante.

Această formă nu este altceva decât principiul universalizabilităţii al lui Hare. I.4. Diferiţii vorbitori să nu folosească aceeaşi expresie cu diferite semnificaţii. Această

regulă pretinde comunitatea folosirii limbajului. Cum se poate realiza ea? Conform ‘şcolii de la Erlangen’, este necesară o prelucrare a limbajului curent luând ca instrument un limbaj construit. În orice caz, asupra ‘problemei inteligibilităţii’ expresiilor se poate purta un discurs; acesta este un ‘discurs de analiză a limbajului’. El este chemat nu numai să asigure instituirea unei folosiri comune a limbajului, ci şi să ducă la promovarea vorbirii plină de sens în acel limbaj.

II. Reguli ale raţiunii:

II 2. Regula generală a întemeierii: orice vorbitor trebuie să întemeieze ceea ce el

susţine în cazul în care este solicitat, chiar dacă el poate promova temeiuri care justifică refuzul unei întemeieri din partea sa. Această regulă generală conţine prevederi privind egala îndreptăţire, universalitatea şi lipsa de coerciţie a întemeierii. Ea se concretizează

în câteva reguli derivate, care traduc condiţiile a ceea ce Habermas numeşte ‘situaţia de

vorbire ideală’. II 2.1. Orice vorbitor are dreptul să participe la discurs.

II

2.2. Fiecăruia îi este permis să problematizeze orice susţinere; fiecăruia îi este permis

să

introducă fiecare susţinere în discurs; fiecăruia îi este permis să exprime atitudinile,

dorinţele şi trebuinţele sale.

III. Regulile privind sarcina argumentării:

III 1. Cine tratează o persoană A altfel decât o persoană B este îndatorat să întemeieze

aceast fapt.

III

2. Cine atacă un enunţ sau o normă care nu este obiect al discuţiei trebuie să indice

un

temei pentru aceasta.

III

3. Cine a promovat un argument este îndatorat să promoveze un alt argument numai

dacă i se prezintă un contraargument.

III 4. Cine promovează o susţinere sau o exprimare asupra atitudinilor, dorinţelor sau

trebuinţelor într-un discurs – susţinere sau exprimare care nu este raportată la o exprimare anterioară ca argument – este dator să întemeieze, dacă i se cere, de ce a promovat această susţinere sau această exprimare.

IV. Regulile întemeierii:

IV 1. Fiecare trebuie să poată accepta consecinţele pe care o regulă presupusă de o

susţinere normativă susţinută de el le are în ceea ce priveşte satisfacerea intereselor oricărei ale persoane şi pentru cazul ipotetic că el s-ar afla în situaţia acestei persoane.

IV 2. Consecinţele fiecărei reguli pentru satisfacerea intereselor unui individ trebuie să

poată fi acceptate de către toţi ceilalţi.

Întemeiere, act de vorbire și discurs

21

IV

3. Fiecare regulă trebuie să poată fi învăţată deschis şi general.

IV

4. Regulile morale ce stau la baza concepţiilor morale ale vorbitorului trebuie să facă

faţă examinării sub aspectul unei critici a genezei istorice. O regulă morală nu face faţă

unei asemenea examinări dacă:

a) ea a fost, într-adevăr, de justificat în mod raţional la origine, dar şi-a pierdut, între

timp, justificarea

sau

b) dacă ea nu era justificabilă în mod raţional nici la origine şi în favoarea ei nu se

pot

promova noi temeiuri.

IV

5. Regulile morale ce stau la baza concepţiilor morale ale vorbitorului trebuie să facă

faţă examinării istoriei constituirii lor individuale. O regulă morală nu face faţă unei asemenea examinări dacă ea a fost preluată numai pe baza unor condiţii de socializare

care nu pot fi justificate.

IV

6 Graniţele date în fapt ale realizabilităţii produselor discursului practic trebuie luate

în

seamă. V. Regulile de tranziţie: în discursurile practice apar adesea probleme ce nu pot fi

soluţionate cu mijloacele argumentării practice: probleme referitoare la stări de fapt, mai ales previziunea consecinţelor, probleme de limbaj, mai ales probleme privind inteligibilitatea expresiilor. În aceste cazuri este posibil să se treacă în alte forme ale discursului. Această trecere este asigurată de următoarele reguli:

V

1. Pentru un vorbitor este posibil oricând să treacă într-un discurs teoretic (empiric).

V

2. Pentru un vorbitor este posibil oricând să treacă într-un discurs de analiză a

limbajului.

V 3. Pentru un vorbitor este posibil oricând să treacă într-un discurs teoretic asupra

discursului. (după Robert Alexy, Theorie der juristischen Argumentation. Die Theorie des rationalen Diskurses als Theorie der juristischen Begründung, Frankfurt am Main:

Suhrkamp, 1983)

2.2.5 Analizaţi şi ilustraţi cu exemple următoarea delimitare a formelor de argumentare în ‘discursul practic’:

Obiectul nemijlocit al discursurilor practice este reprezentat de enunţuri normative singulare (N). Există două tipuri de întemeiere a acestora. În primul tip se recurge la o raportare, la o regulă presupusă ca valabilă (R). În al doilea tip se trimite la consecinţele (F) respectării imperativelor implicate de N. Între aceste două tipuri există o importantă înrudire structurală. Cel care într-o

întemeiere se sprijină pe o regulă presupune cel puţin că sunt satisfăcute condiţiile de aplicare a acestei reguli. Poate fi vorba, în ceea ce priveşte aceste condiţii de aplicare, de proprietăţile unei persoane, unei acţiuni sau ale unui obiect, de existenţa unei anumite stări sau de petrecerea unui anumit eveniment. Aceasta înseamnă că cel care promovează o regulă ca temei presupune ca adevărat enunţul (T) ce descrie asemenea proprietate, stare sau eveniment. Pe de altă parte, cel care promovează o susţinere asupra consecinţelor, ca temei pentru N, presupune o regulă de conţinut, conform căreia producerea acestor consecinţe este necesară sau bună. Aceasta este valabilă pe baza propoziţiei generale conform căreia ‘noţiunea unei raţiuni aduce cu sine, ca de obicei, noţiunea regulii care stabileşte

că ceva este o raţiune pentru altceva’ (Hare). Cu aceasta se pot delimita următoarele forme de argumentare:

22

(4;1) T

(4;2) F

R

R

N

N

Exerciții de argumentare

(4;1) şi (4;2) sunt forme subordonate ale formei mai generale:

(4) G

R'

N'

Asupra adevărului lui T, ca şi asupra împrejurării dacă F este efectiv o consecinţă a acţiunii care este pusă în discuţie, se poate duce un discurs. De cerinţa de a putea deschide oricând un asemenea discurs dă seama o regulă specifică care este încă de introdus. Aici interesează înainte de toate disputele asupra lui R. Există diferite posibilităţi de

a-l apăra pe R. R poate fi justificat prin indicarea unei stări, care domneşte atunci când R este valabil (Z R ), sau prin indicarea unei stări situate în viitor (Z F ), care este produsă dacă este urmat R. Z R şi Z F se deosebesc prin aceea că pentru descrierea lui Z R este indispensabilă, alături de trimiterea la consecinţe ce se pot descrie independent de R, o raportare la R. Dacă se ia în seamă această diferenţă, atunci din motive de simplitate este totuşi justificat a se vorbi atât în cazul lui Z R cât şi în cazul lui Z F de consecinţele regulii R (F R ). Şi în cazul justificării lui R prin F R este valabilă propoziţia că promovarea unui temei pentru o susţinere presupune o regulă care spune că ceea ce este promovat ca temei este un temei pentru această susţinere. Astfel, este necesară o regulă de treapta a doua (R'). Alături de trimiterea la F R este posibilă trimiterea la o altă regulă R' care pretinde R sub o condiţie T' ce nu poate fi clasificată drept consecinţă a lui R. De pildă, T' poate fi trimiterea ce nu este irelevantă sub aspect moral la împrejurarea că o anumită regulă a fost decisă într-un anumit mod. Rezultă, cu aceasta, două forme de argumentare de treapta a doua:

(4;3) F R

(4;4) T'

R'

R'

R

R

Şi în cazurile (4;3) şi (4;4) este vorba de forme subordonate ale formei fundamentale.

În (4;1) – (4;4) aplicarea unei reguli de fiecare dată duce la un rezultat. Diferite reguli pot să ducă, însă, în întemeieri de aceeaşi formă sau în întemeieri de forme diferite, la rezultate ireconciliabile. În aceste cazuri este de stabilit care întemeiere are întâietate. Regulile care sunt promovate pentru întemeierea unor astfel de decizii se numesc reguli de întâietate. Există reguli de întâietate care prescriu ca unele reguli să fie preferate în orice condiţii altora, dar există şi reguli de întâietate care prescriu că anumite reguli sunt de preferat altora numai în anumite condiţii (C). ‘P’ ar fi o relaţie de preferinţă între două reguli. Regulile de întâietate pot astfel să aibă două forme:

(4;5)

(4;6)

R i

(R i

P

P

R k R k ) C

respectiv

R' i

P

R' k

respectiv

(R' i

P

R' k ) C

La rândul lor, regulile de întâietate pot fi justificate conform (4;3) şi (4;4). Dacă există conflicte între regulile de întâietate, sunt de aplicat reguli de întâietate de treapta a doua. Înăuntrul diferitelor forme se pot diferenţia o mulţime de specii.

Întemeiere, act de vorbire și discurs

23

(Robert Alexy, Theorie der juristischen Argumentation. Die Theorie des rationalen Diskurses als Theorie der juristischen Begründung, Frankfurt am Main: Suhrkamp,

1983)

2.2.6

Examinaţi următoarele interpretări ale regulilor discursului:

Teoria discursului raţional este o teorie normativă a discursului. Cu aceasta, în cadrul ei, se pune întrebarea cu privire la felul în care pot fi întemeiate regulile discursului raţional. Regulile discursului practic raţional pot fi concepute ca norme pentru întemeierea normelor. Nu sunt cumva necesare pentru justificarea lor, norme de treapta a treia etc., în aşa fel încât regresul la infinit, care a fost descris în privinţa normelor aceluiaşi plan, se repetă acum între norme de pe diferite planuri? Înainte de a adopta o atitudine resemnată, trebuie mai întâi să fie luate în considerare posibilităţile

de a ajunge la reguli ale discursului. Aici se oferă patru căi:

1. Prima cale constă în a concepe regulile discursului ca reguli tehnice. Regulile

tehnice sunt reguli ce prescriu mijloace pentru scopuri determinate. Pe această cale păşesc Lorenzen şi Schwemmer, atunci când încearcă să facă transparente regulile, prin indicarea scopului înlăturării fă