Sunteți pe pagina 1din 16

Istorie Sociala-curs

I. ORIGINILE ŞI EVOLUŢIA ISTORIEI SOCIALE


1.NOTIŢE CURS:

Germenii istoriei sociale se identifică în scrierile primilor creatori de istorie. Herodot


(cca. 484-420 î.Hr) este important pentru informaţiile pe care le oferă despre sciţi şi traci, iar
Tacitus (55 – cca. 120 î.Hr.), prin descrierile asupra instituţiilor triburilor germanice. La o
primă analiză, aceste scrieri istoriografice, precum şi majoritatea celor realizate înainte de
veacul al XVIII-lea se înfăţişează, aproape invariabil, ca fragmente puţin semnificative şi
imobile ale vieţii sociale. Factura lor evenimenţială şi descriptivă primează. Cu toate acestea,
au o importanţă semnificativă dacă le raportăm la timpul istoric în care au fost realizate:
marchează şi delimitează deopotrivă, în câmpul istoriei, preocupările consacrate aspectelor de
natură socială de alte tipuri de preocupări (1) şi relevă tendinţa de a plasa cercetările asupra
individului şi societăţii pe baze empirice cât mai solide (2). Se conturează, astfel, germenii
apariţiei istoriei sociale.
În secolul al XVIII-lea, Voltaire şi I. Möser, prin lucrările lor, sunt consideraţi drept
„agenţi” importanţi ai constituirii istoriei sociale. Şi unuia şi altuia li se atribuie rolul de
fondatori ai studiilor de istorie socială (primului, datorită lucrării Secolul lui Ludovic al XIV-
lea – 1751, celui de al doilea, pentru volumul Istoria Osnabrück-ului – 1768). Se apreciază că
deschiderile realizate de cei doi autori, unul spre imaginea unei panorame a societăţii
franceze, altul spre forţarea penetrării în intimitatea vieţii paşnicilor cetăţeni ai burgului
german, sunt hotărâtoare în direcţionarea studiilor de istorie socială. În adevăr, cele două
direcţii se dezvoltă paralel, se intersectează sau se află în concurenţă în raport cu însăşi
evoluţia istoriei sociale.
Pleiada de mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke,
Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim ş.a.) economişti şi reprezentanţi ai altor
discipline din perioada următoare creează, treptat, un spaţiu distinct de studiu în cadrul
disciplinelor respective, care pregăteşte terenul „evadării” istoriei sociale şi constituirii sale ca
domeniu ştiinţific de sine stătător.
Un reviniment are loc în 1929 în planul dezvoltării istoriei sociale când un grup de
istorici francezi iniţiază detaşarea de propria lor comunitate ştiinţifică, inaugurând studii de
istorie socială într-o viziune pluridisciplinară. Evenimentul are loc la Strassbourg, iar
principalii lui protagonişti sunt Marc Bloch (1886-1944) şi Lucien Febvre (1878-1956). Cei
doi istorici editează revista „Annales d’Histoire économique et sociale” („Analele de Istorie
Economică şi Socială”), în jurul căreia se formează numeroşi specialişti în istorie socială,
constituind prima şi una din cele mai cunoscute şcoli de istorie socială – Şcoala „Analelor”, cu
influenţe şi adepţi şi în prezent.
Mişcarea Bloch-Febvre nu este străină de concepţiile avansate cândva de Emile
Durkheim şi Max Weber, aspirând să apropie istoria de sociologie şi de alte ştiinţe socio-
umane. Obiectivele sale se anunţă ambiţioase: pornind de la ideea că diferite contexte socio-
culturale se întrepătrund (comprehensiunea contextelor), grupul „Analelor” conce-pe şi
orientează demersurile istoriei sociale spre studiul totalităţii aspectelor sociale, încercând să
convertească socialul într-o istorie societală. În acest sens, în reconstrucţia fiecărei epoci
reprezentanţii grupului includ demersurile psihice, ideatice şi normative, apreciind că dau o
notă suplimentară de acurateţe şi înţelegere „ştiinţei” şi „umanului”.
Mişcarea Bloch-Febvre are rezonanţă în epocă şi mai târziu, succesul ei constând în realizarea
unei sinteze coerente între istorie, sociologie, psihologie, economie şi geografie. Concomitent,
sunt reconsiderate sursele documentare, în sfera studiilor inteprinse de componenţii Şcolii
dobândind importanţă interpretarea dovezilor arheologice, izvoarelor cartografice, lingvistice,
folclorice şi, în genere, a documentelor care au caracter social. „Şcoala «Analelor»”, a
însemnat, în esenţă, nu numai crearea unui curent viguros de studii privind istoria socială, ci

1
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
şi în iniţierea unui mod propriu de cercetare, care consta în antrenarea a numeroase
discipline umaniste într-un demers comun, cu finalităţi comune.
Varietatea şi consistenţa studiilor sale, contribuţiile pe care le aduce în planul
cunoaşterii sociale, raporturile cu alte discipline socio-umane conferă autoritate ştiinţifică
istoriei sociale şi, deopotrivă, un loc tot mai bine definit. Procesul de instituţionalizare,
început în perioada interbelică şi dezvoltat ulterior, a creat o vastă reţea de unităţi de cercetare
la nivelul comunităţilor naţionale, precum şi instituţii specializate de rang internaţional, un
sistem comunicaţional alcătuit din zeci de publicaţii şi manifestări de cele mai diverse tipuri şi
anverguri.
Gândirea şi cercetarea socială românească, care au realizat notabile realizări în domeniul
sociologiei şi istoriei, mai ales în perioada interbelică, au rezultate, unele chiar importante, şi
în domeniul istoriei sociale. Seria precursorilor istoriei sociale, fără a forţa nota, dacă ne
raportăm la procedeele „clasice” de identificare a originilor unei ştiinţe sociale, poate fi
extinsă şi înainte de Dimitrie Cantemir (1673-1723) sau Nicolae Spătarul Milescu (1636-
1708).
O seamă de intelectuali prepaşoptişti lărgesc orizontul preocupărilor vizând spaţiul
social. Cei care dau un contur mai clar acestor preocupări sunt Ion G.Ghica (1816-1897),
Nicolae Bălcescu (1819-1859) şi Mihail Kogălniceanu (1817-1891). Fiecare îşi aduce
contribuţia la apariţia unui punct de vedere românesc asupra istoriei sociale.
Nicolae Bălcescu respinge istoria evenimenţială, el consideră că viziunea dinamică
asupra evenimentelor trebuie să prevaleze, accentuând analiza factorului uman şi a evoluţiei
sociale, pe două dimensiuni esenţiale: timp şi spaţiu. Bălcescu realizează în scrierile sale o
sinteză între perspectiva analitică istorică şi cele economice, sociologice şi filosofice
(filosofia socială), concepând, astfel, tratarea istoriei în viziune pluridisciplinară. El poate fi
apreciat drept fondator al studiilor de istorie socială în România.
Un „model” original de istorie socială era propus de Nicolae Blaramberg (1834-1896)
în lucrarea Studiu comparat asupra institu-ţiilor, legilor şi moravurilor României din
timpurile cele mai vechi până în zilele noastre (Essai comparé sur les institutions, les lois et
les moeurs de la Roumanie depuis les temps les plus reculés jusqu’à nos jours) (1886-1887).
Obiectivul lui Blaramberg a fost să reconstituie „istoria naturală” a societăţii româneşti.
Cercetarea monografică a evoluţiei societăţii româneşti, care se impune şi în planul
istoriei sociale, nu are un aspect întâmplător şi pasager. Expansiunea maximă a
monografismului din perioada interbelică are, prin urmare, o tradiţie deja consolidată la
sfârşitul veacului trecut şi începutul secolului nostru. Tot în această foarte fertilă perioadă de
trecere de la un veac la altul îşi înscrie contribuţia în istorie şi sociologie, dar cu relevanţă şi
în planul studiilor de istorie socială, A.D. Xenopol (1847-1920).
Viziunea nouă asupra conceperii istoriei care îl stăpâneşte pe N. Iorga şi care, din
nefericire, este decât fragmentar materializată (savantul este asasinat înainte de a-şi desăvârşi
opera) îl apropie de unele concepţii ale Şcolii „Analelor” precum şi de unele proiecţii mai
recente care vizează orientările istoriei sociale.
Convergenţele dintre sociologie şi istorie conduc şi la formularea unor puncte de
vedere deosebit de interesante de către profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955) şi alţi membrii
ai Şcolii sociologice de la Bucureşti, îndeosebi de către H.H. Stahl (1901-1991), Traian
Herseni (1907-1980) şi Miron Constantinescu (1917-1974). Aceştia din urmă, mai puţin
pregnant în perioada interbelică, dar consistent mai târziu, au contribuţii originale remarcabile
cu valoare teoretică şi aplicativă şi în planul istoriei sociale.
Unele manifestări care se înregistrează după 1989 dau impuls istoriei sociale în zone
nefertilizate sau prea puţin cultivate până atunci.
Istorie socială, pp. 7-32

II. SURSELE ISTORIEI SOCIALE, OBIECTIVE.ŞTIINŢIFICE, METODE ŞI


TEHNICI DE CERCETARE.III. EXTINDEREA SPAŢIULUI DE MANIFESTARE A
ISTORIEI SOCIALE. PROLIFERAREA INVESTIGAŢIILOR ASUPRA
SURSELOR ORALE

2
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
Inţelegem prin surse, informaţiile pe care le cercetează şi utilizează istoria socială
pentru realizarea obiectivelor sale ştiinţifice. Virtual, sursele istoriei sociale sunt multiple. În
realitate, ele sunt mai puţin numeroase, deşi nu există interdicţii pentru întrebuinţarea
oricărui izvor. Spre deosebire de sociologie, care dispune practic de totalitatea informaţiilor,
dată fiind situaţia privilegiată de reconstrucţie a vieţii sociale pe baza investigaţiilor directe şi
mai puţin pe surse din trecut, istoria şi istoria socială utilizează aproape exclusiv izvoare din
trecut. Valoarea documentară a acestora, în perspectiva obiectului de studiu al celor două
„tipuri” de istorie, este diferită şi, prin urmare, reprezintă un criteriu de selecţie a surselor.
Principalelesurseale istoriei sociale sunt: rezultatele cercetărilor arheologice; unele documente
istorice cu încărcătură socială (pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale); scrieri
istorice din trecut (îndeosebi monografiile); „faptele artistice” (picturi, fresce, litografii etc.);
„limbajul social”; mărturiile orale (istoria orală).
Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social mai cuprinde: rapoarte oficiale,
publicaţii periodice, scrisori, jurnale perso-nale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariile
interne ale experienţei umane” (Jan Hecht), literatura hagiografică (Sofia Boesch Gajano),
relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre), „arhivele fiscale”, „inventare de bunuri”,
„liste electorale” (Philippe Vigier) etc. În afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din
trecut şi prin mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi bisericeşti,
registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor instanţelor judecătoreşti,
instituţiilor politice etc., jurnalelor de front, foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale,
fotografiilor de epocă, monografiilor ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii, a impus
elaborarea unor sisteme de clasificare, care au la bază criterii diferite (Septimiu Chelcea, Ioan
Mărginean, Ion Cauc). Documentele sociale reprezintă una din sursele esenţiale ale istoriei
sociale.
Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă”, „desenele”, „faptele
artistice” (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustratele, filmele documentare (pentru timpurile
mai apropiate zilelor noastre) ş.a., limbajul social şi istoria orală.
Istoria orală a dobândit, în ultima jumătate de veac, o importanţă deosebită. Se
recunoaşte că este o sursă complexă şi relevantă sub raportul informaţiilor pe care le
furnizează. Importanţa istoriei orale este cu atât mai mare cu cât pentru anumite spaţii
geografice (Africa, America de Nord şi de Sud, Australia, nordul îngheţat al Asiei şi Europei
precum şi Groenlanda etc.), în care îşi prelungesc existenţa urmaşi ai unor triburi de indieni,
aborigeni, eschimoşi sau de altă origine, reprezintă singura sursă care permite reconsiderarea
trecutului istoric al unor populaţii şi deopotrivă realizarea unei istorii a acestora.
Obiectivul ştiinţificesenţial şigeneros (dar greu de atins) al istoriei sociale constă în
realizarea unei istorii a evoluţiei sociale (naţionale şi universale) de la începuturi şi până în
contemporaneitate (în înţeles de timp istoric care se apropie de „barierele” prezentului) ce
presupune reînvierea imaginilor unor lumi trecute în însăşi esenţa lor umană: modul în care
oamenii, ca fiinţe sociale, au înţeles să intre în raporturi unii cu alţii, să-şi făurească forme
variate şi complexe de agregare socială, să răspundă la provocările naturii şi la propriile lor
aşteptări, aspiraţii, exigenţe etc., să imagineze şi să creeze, în paralel cu sistemul social, alte
sisteme (economic, juridic etc.), să-şi făurească propriul univers mental despre natură, lume,
viaţă, moarte, să adopte norme şi reguli de comportament ş.a.m.d.
Metodele şi tehnicile de cercetare sunt relativ consistente, dar considerabil mai reduse
decât cele ale sociologiei. Metodele transversale utilizate de sociologi sunt parţial şi restrictiv
valorificate de istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind în măsură să le furnizeze unele
informaţii. Alte metode de care istoria socială se arată preocupată să le aplice sunt biografiile
sociale şi studiile de caz. Analizele de conţinut nu lipsesc din arsenalul istoricilor, iar în ultimele
decenii se arată preocupaţi şi de studii cantitative. Monografia socială istorică este o metodă
răspândită şi întrebuinţată de multă vreme, ca şi cea comparativ-istorică.
Istorie socială, pp. 35-69

3
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
IV.PERSPECTIVA REALIZĂRII SINTEZELOR SOCIALE. O ABORDARE
PRAGMATICĂ A STUDIILOR DE ISTORIE SOCIALĂ

Fenomenele sociale nu sunt întâmplări abstracte, desprinse de loc şi de timp, ci se petrec cu


necesitate într-un anumit mediu geo-grafic şi într-o anume epocă istorică” afirmă Traian
Herseni, în 1937. Aprecierea sociologului român pune în ecuaţie o problemă asupra căreia s-
au desfăşurat ample dezbateri atât în trecut cât şi în prezent şi care este esenţială pentru
discernerea evoluţiei grupurilor sau comunităţilor umane.
Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat fără o raportare la cele
două dimensiuni – timp şi spaţiu; nu pot exista suspendaţi în atemporalitate şi în infinit.
Delimitarea demersurilor lor sub raport temporal şi spaţial le dă autenticitate şi sens,
plasându-le în realul social. „Fără discuţie că viaţa socială – releva D. Gusti – se află plasată
într-un anume mediu istoric: negreşit c-ar fi de o spăimân-tătoare monotonie viaţa omenească
fără atmosferă istorică, datorită căreia generaţiile nu sunt decât o punte vremelnică între trecut
şi viitor” (D. Gusti)
Relaţionată la timpul istoric, o comunitate are un început şi faze evolutive, cu alte
cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată în prezent şi proiectată în viitor. Realitatea socială
concretă se află în toate aceste faze ale procesului devenirii şi evoluţiei unui grup uman.
Timpul şi spaţiul sunt două din dimensiunile fundamentale cu care operează istoria
socială, precum şi celelalte ştiinţe socio-umane. Recunoscute ca atare, acestora li se dau
înţelesuri care diferă de la o disciplină la alta. Sociologia concepe timpul ca o dimensiune a
realităţii sociale, în acelaşi mod ca şi istoria socială, cu diferenţa esenţială că prima
imaginează timpul ca un mecanism ce poate fi oprit pentru a i se proiecta o imagine statică,
relativ imobilă (F. Braudel), iar a doua îl interpretează ca o scurgere uniformă şi implacabilă,
într-o mişcare perpetuă.
Diferenţa de viziune este foarte importantă. Istoricul evoluţiei societăţii nu studiază o
succesiune de „fotografii”; el cercetează însăşi „mişcarea” componentelor societăţii în
ansamblul său, definind fiecare fază a evoluţiei acesteia sau plasând-o într-o dimensiune
temporală (epoca istorică).
Plasarea unui grup social într-o „unitate” a timpului social face posibile comparaţiile fie
cu faze evolutive anterioare „momentului” respectiv sau ulterior acestuia, fie cu ale altor
grupuri sociale. Diviziu-nile „timp lung” („longue durée”), „timp mediu” sau „timp scurt”
sunt componente ale timpului social şi devin operaţionale, cu sensuri bine definite.
Spaţiul este o altă dimensiune fundamentală a istoriei sociale. Deşi atât istoricii, cât şi
sociologii, nu conferă un sens abstract acestuia, definindu-l drept spaţiu social, adică un spaţiu
„umanizat”, un spaţiu în care se „mişcă” omul şi grupul din care face parte, primii pierd din
vedere, de multe ori, acest aspect. Pentru ei, noţiunea de spaţiu este echivalentă cu un
teritoriu, cu o întindere mărginită de graniţe care are o nominaţie dată de grupul etnic care îl
ocupă.
Interpretarea pe care o dă istoria socială conceptului de spaţiu, o apropie de sociologie.
Prin noţiunea de spaţiu social se configurează un teritoriu care este locuit permanent şi este
pus în valoare pentru propria existenţă de către un grup sau o comunitate umană. Înţelegerea
profundă a relaţiei om-spaţiu, comunitate-spaţiu este esenţială pentru discernerea sensurilor
evoluţiei umanităţii. „Spaţiul vital” nu este o sintagmă oarecare, ea are un înţeles cât se poate
de clar (deturnat, este adevărat, de unele teorii rasiale). În fond, ceea ce observăm astăzi a fost
dintotdeauna: un individ sau o familie are un „loc” al său, un spaţiu atribuit pentru propriile
sale trebuinţe (spaţiul locuit sau spaţiul locuibil), un grup mai restrâns numeric sau mai mare
îşi revendică un spaţiu, la fel ca şi o comunitate naţională. Spaţiul este condiţia primordială a
stabilităţii şi continuităţii vieţii sociale, tot el a fost acela care a determinat procesele de
sedentarizare; spaţiul asigură existenţa unei comunităţi umane prin resursele sale şi,
deopotrivă, contribuie la recunoaşterea ei, într-un anume fel chiar şi la configurarea identităţii
acesteia.

4
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
Limba, ca produs istoric, într-o largă respiraţie temorară, este nu numai un mijloc de
exprimare şi de comunicare a fiinţei umane, ci şi un mod în care „vede”, concepe şi
interpretează lumea înconjurătoare, este un fel de „prismă” prin care priveşte şi care îi slujeşte
la formarea unor imagini. Varietatea limbilor presupune o varietate identică a „prismelor”.
Fiecare persoană gândeşte într-o anumită limbă (natală sau „împrumutată”), creându-şi un
univers de aprecieri şi de ierarhii valorice, un sistem de raportare şi de conexiuni, condiţionate
de percepţii şi judecăţi, de influenţele mediului social în care trăieşte. Toate acestea îşi găsesc
reflectarea şi corespondentul în limbă, aşa cum şi realitatea socială, în infinitatea formelor şi
manifestărilor sale, se reflectă şi îşi are corespondentul în limbă. Prin urmare, acea parte a
lexicului care exprimă realitatea socială în variatele şi schimbătoarele ei ipostaze o definim
ca fiind „limbaj social”.
Limbajul social reprezintă totalitatea cuvintelor şi expresiilor cu încărcătură socială, care se
regăsesc mai întâi în limbajul natural (comun), apoi în cel ştiinţific (academic).
Istoria socială utilizează limbajul social ca pe o sursă sau ca pe un izvor relevant pentru
realizarea propriilor sale obiective ştiinţifice. În acest sens, cercetarea limbajului social înscrie
printre priorităţi sesizarea „momentului” şi a condiţiilor fixării în timp în corpusul limbii a
noţiunilor sociale, înţelegerea semnificaţiilor acestora şi a modului în care se raportează la
evoluţiile sociale din trecut.
Istorie socială, pp. 71-93

V. DESTINUL EUROPEAN AL LUMII ROMÂNEŞTI

Ca europeni, românii sunt plasaţi într-un spaţiu pe care îl revendică şi care a intrat în
conştiinţa politică europeană. Apartenenţa la un teritoriu este fundamentală pentru orice
comunitate umană, inclusiv pentru comunitatea românească, dar modul cum este perceput
„spaţiul vital” este diferit. Românii consideră că teritoriul lor le-a aparţinut dintotdeauna,
viziune asemănătoare sau identică cu cea exprimată de majoritatea etniilor europene, chiar şi
de către acelea care n-au sau au prea puţine temeiuri să o facă. Este evident că, dincolo de
argumentele ştiinţifice, în joc intră şi o componentă politică importantă, Ne interesează însă
latura socială, mai exact consecinţele în plan psihosocial ale unei asemenea viziuni, deoarece
conştientizarea vechimii şi a perpetuării locuirii unui spaţiu devine, în asemenea contexte socio-
politice, o autentică religie, a cărei forţă constă în crearea unui spirit coeziv, permanent alimentat
de memoria istorică, dublat de resuscitarea continuă a puterilor lăuntrice morale şi spirituale ale
românilor. „Religia conştiinţei locului” devine un factor primordial al existenţei etnice a
blocului românesc.
Cuceritorii străini nu dizlocă din mentalul autohtonilor conştiinţa ancestrală „a primului
descălecat”, a primordialităţii populării propriului teritoriu de către „moşii şi strămoşii” lor,
teritoriu care este şi expresia voinţei colective a comunităţilor româneşti. Forţa acestei
conştiinţe va depăşi mentalităţile şi comportamentele senioriale ale „marilor europeni”,
impunând – este adevărat târziu – recunoaşterea „dreptului istoric” al românilor la propriul
teritoriu. Era una din izbânzile memoriei colective româneşti, care impunea Europei
recunoaşterea spaţiului carpato-danubiano-pontic ca fiind al lor şi care crea mai târziu
condiţiile împlinirii unităţii naţional-teritoriale, când conştiinţa istorică a întâietăţii locuirii
propriului pământ îşi găsea o firească şi aşteptată împlinire.
„Vecinătăţile”, care întotdeauna au constituit deschideri spre regional, continental şi
universal, pentru români, bulgari, sârbi, albanezi etc. şi-au închis orizonturile,
devenind, zone de ostilităţi, cu toate că încorporau mii şi mii de conaţionali. Acest
aspect, are o semnificaţie socială deosebită, relevată, cu forţa explicativă ce-l
caracteriza, de Anton Galopenţia: „În relaţia unei naţiuni, mai intervin, pe lângă
vecini, şi câteva naţiuni care, datorită forţei lor, sunt oarecum omniprezente şi în
situaţia de vecine ale tuturor naţiunilor, chiar şi a celor cu care nu se hotărnicesc.

5
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
Aceste naţiuni, care constituie un fel de «aristocraţie în lumea statelor» (Kyellén),
sunt Marile Puteri (subl. în text – n.n.). În timp de pace, diplomaţia lor e efectiv
prezentă pretutindeni, iar în timp de război, armata, flota şi aviaţia lor. Prin vecini şi
Marile Puteri, fiecare naţiune e în contact cu aproape întreg restul statelor de pe glob.
Căci fiecare vecin e în funcţie de vecinii săi, iar aceştia de vecinii lor şi aşa până la
ultimul cerc de state. Iar fiecare Mare Putere e în funcţiune, cum am spus, de toate
statele şi cu atât mai mult de toate celelalte Mari Puteri”.
Compresia teritorială a spaţiului recunoscut şi acceptat ca fiind românesc de către
comunitatea internaţională a generat mutaţii sociale profunde şi în rândul populaţiei româneşti
care a rămas în afara spaţiului carpato-danubiano-pontic.
Anul 1918 stă sub semnul refacerii blocului românesc în interiorul graniţelor fixate de
tratatele de pace postbelice. Reîntregirea favorizează creşterile demografice, amplificând,
până la izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale, volumul populaţiei româneşti.
Repere demografice esenţiale sunt următoarele: în 1926 – 17.153.932 de locuitori; în 1930 –
18.052.000; 1938 – 19.750.004. Sub raportul numărului de locuitori, România, în 1930, se
plasa pe locul 8, din 35 de state europene, fiind depăşită în ordine descrescătoare de U.R.S.S.,
Germania, Anglia, Franţa, Italia, Polonia şi Spania.
Cotropirile din 1940, diminuează potenţialul demografic al României. De la
aproximativ 20 milioane locuitori, cât se presupune că avea România în 1939, după
septembrie 1940, în graniţele de atunci ale statului român mai rămăsese o populaţie care se
cifra la 13.535.757 de locuitori. Acest moment reprezintă o cumpănă în volumul popu-laţiei
româneşti cuprinsă între hotarele fluctuate de atunci ale statului român. O parte din populaţie
revine la matcă în 1944 (transilvănenii căzuţi sub dominaţia horthystă), dar alta este pierdută
în imensitatea anacronicului colos bolşevic învecinat (basarabenii, bucovinenii din nordul
provinciei şi locuitorii ţinutului Herţa). La aceste pierderi se adaugă sacrificiul uman al
românilor în războiul din răsărit, ca şi în războiul din apus (numai în vest, cca. 170.000 de
morţi şi răniţi); deportările în Siberia atât din rândul basarabenilor aflaţi în România (cca.
100.000 de persoane) cât şi din rândul locuitorilor de origine română din Basarabia, Bucovina
şi Herţa (peste 100.000 de persoane); asasinatele în masă în nordul Bucovinei şi în Basarabia,
după recuperarea lor de către ruşi; deportările în Rusia a soldaţilor şi ofiţerilor români
dezarmaţi şi declaraţi prizonieri după 23 august 1944; retorsiunile comuniste, care au produs
mii de victime şi altele.
După 1944, volumul populaţiei româneşti, la nivelul graniţelor stabilite prin Tratatul de
Pace de la Paris din 1947, evoluează astfel: 17.489.450 de locuitori, în 1956 (recensământul
populaţiei din 21 februarie), 19.103.163 de suflete (recensământul din 15 martie), 20
milioane, în 1969 (estimativ, când volumul populaţiei este dublul celui înregistrat în februarie
1891), 21.559.416, în 1977 (recensământul din 5 ianuarie), 22.810.000 de locuitori în 1992
(recensământul din 7 ianuarie), 22.656.000 (în 1996).
Istorie socială, pp.95-125

VI. NATURĂ, OM, SOCIETATE ROMÂNEASCĂ

Potrivit teoriei evoluţioniste, îndelungatul proces al devenirii omului, ca fiinţă


distinctă în mediul biologic din care provine, poartă numele de antropogeneză. Procesul nu se
poate declanşa, chiar luând în considerare ipoteza unui accident genetic, decât numai când
sunt întrunite anumite condiţii.
Pe plan universal, antropogeneza debutează cu aproximativ 4-3 milioane de ani î. Hr.
şi se încheie cu circa 50-40.000 de ani î.Hr.
În spaţiul social românesc acest proces debutează cu cel puţin un milion de ani în
urmă, mai „exact” în intervalul cuprins între 1 milion şi 700. 000 de ani î. Hr.
Prin evoluţii lente, în decurs de mii de ani, înfăţişarea omului pimitiv se schimbă,
apropiindu-se de cea actuală. Mersul biped devine unicul mijloc de deplasare al acestor fiinţe;

6
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
braţele se scurtează, pierd părul şi devin mult mai apte pentru satisfacerea unor exigenţe
individuale sau de grup, îndeosebi de hrană şi de apărare, câştigând în mobilitate; degetele
mâinilor şi picioarelor se scurtează şi se îngroaşă; toracele se alungeşte şi contribuie la crearea
unui echilibru între părţile componente ale corpului, capacitatea craniană se măreşte (la tipul
de Neanderthal ea este de cca. 1600 cm2) relativ proporţional cu înălţarea frunţii, contribuind,
astfel, la sporirea sensibilităţii, imaginaţiei şi conştiinţei de sine a individului, a inteligenţei
sale.
Omul primitiv de tip neanderthalian „produce” focul, confecţionează unelte din
piatră, practică vânatul şi este cultivator, locuieşte în peşteri.
Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropogeneză, în linii esenţiale, se
încheie. Omul este pe deplin format, presiunile mediului ambiant schimbându-i neesenţial
fizionomia şi caracterul.
Situarea în spaţiul european a teritoriului locuit de români, poziţia lui în raport cu alte
teritorii, învecinate sau îndepărtate, are o importanţă deosebită atât pentru demersul existenţial
al românilor, cât şi pentru cristalizarea trăsăturilor lor specifice, a matricei proprii. Oricât de
importantă este poziţionarea pământului românesc în acest orizont, ea se relevă mai pregnant
în conexiune cu alţi factori, cum sunt: dispunerea în spaţiu, proporţionalitatea, diversitatea,
armonia şi unitatea de geneză a formelor de relief.
Natura, darnică, a imaginat o construcţie teritorială care cuprinde toate formele de
relief, bine irigată de ape interioare şi marginale şi se află în vecinătatea unei deschideri
maritime. Configuraţia tridimensională – munte, deal, câmpie – a teritoriului românesc are o
însemnătate deosebită: geografia spaţiului carpato-danubiano-pontic este propice
confluenţelor cu alte spaţii georgrafice, ea nu se refuză sintezele, prin aşezarea unor
obstacole naturale.
Această dispunere a influenţat forma şi suprafaţa formaţiunilor administrativ-
teritoriale, constituie încă din evul mediu şi perpetuate până în prezent: Moldova, Muntenia,
Dobrogea, Transilvania şi Banatul, precum şi subdiviziunile lor, Basarabia şi Bucovina
(pentru Moldova), Oltenia (pentru Muntenia), Cadrilaterul (pentru Dobrogea), Bihorul şi
Maramureşul (pentru Transilvania).
Întreg acest spaţiu, drenat de o bogată reţea hidrografică şi unitar prin geneza sa
carpatică, se constituie în vatra românilor, în locul genezei lor ca neam distinct şi omogen.
Mediul geografic nu este un simplu cadru de fiinţare a unei populaţii umane, ci el
intervine activ şi în măsuri diferite la desfăşurarea vieţii istorice a acesteia, influenţând nivelul
de dezvoltare economică, structura activităţilor economice, dispunerea căilor de comunicaţie,
diviziunea muncii şi ocupaţiile, civilizaţia tehnică şi cultura, sănătatea, portul şi regimul
alimentar al colectivităţilor. Factorii geografici, împreună cu cei biologici şi demografici,
reprezintă condiţiile naturale ale vieţii sociale. Pe treptele incipiente ale istoriei omeneşti,
aceşti factori au o înrâurire mai puternică asupra habitatului uman şi intensitatea acţiunii lor
scade pe măsura reşterii autonomiei şi independeţei mediului social (ca mediu artificial,
construit în ambianţa sistemului natural).
Prin natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar dacă intimitatea era mediul în care
avea să-şi consume gândurile, energia şi predispoziţiile sale native. Constrângeri, dintre care
unele grave, îl obligă să se apropie de semnii săi, intrând în relaţii de comunicare, cooperare
sau de rudenie apoi şi de adversitate sau conflict, apar diferenţierilede avut şi de poziţie în
cadrul comunităţii.
Ipoteza cea mai stăruitoare, pe care mulţi istorici, lingvişti şi antropologi o
îmbrăţişează, este că „popoarele” europene se formează în epoca de trecere de la neolitic la
bronz. De atunci, însă, şi până în zorii epocii premoderne, toate etniile europene s-au aflat
într-o perpetuă acomodare la solicitările demografice, sociale, economice şi culturale cauzate
inclusiv de fluxuri migraţioniste semnificative.
Etnogeneza este poate cel mai complex proces din istoria oricărei comunităţi umane,
ea fiind delimitată în timp şi spaţiu de o mulţime de factori endogeni şi exogeni. Este de fapt o
construcţie de tip piramidal, dar răsturnată, baza fiind îngustă, dar pe măsură ce comunitatea
respectivă se dezvoltă, ea creşte, se amplifică, până la finalizarea acesteia, care presupune
definitivarea formării etniei respective. Poporul reprezintă cintesenţa evoluţiei istorice a unei

7
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
comunităţi umane, care se diferenţiază de toate celelalte, fie învecinate, fie mai îndepărtate,
printr-o identitate proprie, inconfundabilă, de natură rasială, psihică, comportamentală,
limgvistică şi care conştientizează apartenenţa la etnia respectivă şi la teritoriul pe care-l
populează.
În lungul şi sinosul demers al formării poporului român au fost „zidiri” succesive,
trepte sau, altfel spus, etape distincte, dar înlănţuite între ele. Esenţiale sunt: „tracizarea”
spaţiului românesc, individualizarea geto-dacilor, romanizarea şi configurarea tipului daco-
roman, asimilarea ultimilor „mari migratori” şi definitivarea elementelor constitutive ale
poporului român.
Premergător acestora, se configurează alte „zidiri” pe care nu putem să le omitem în
devenirea istorică a populaţiei autohtone. Ele au loc în perioade istorice generoase ca
întindere, pe care le-am putea defini drept epoca preindo-europeană şi epoca simbiozei dintre
autohtoni şi „indo-europeni”.
Fiecare treaptă pregăteşte fundamentele etapei următoare, într-o succesiune care
uneori este mascată, cum vom observa, în prim plan apărând rupturi, discontinuităţi, stagnări
sau chiar regrese. Aparenţele, ca întotdeauna, sunt înşelătoare. În straturile adânci ale
populaţiei autohtone au existat elemente de continuitate şi perpetuare – forţa lăuntrică pe
care i-o conferă mereu teritoriul românesc prin frumuseţe, varietate, proporţionalitate,
bogăţie şi unitate de geneză.
Cu „tracizarea” spaţiului carpato-danubiano-pontic şi a regiunilor limitrofe intrăm
în procesul propriu-zis de etnogeneză al românilor.
„Tracizarea” este, după cum apreciază specialiştii, un fenomen complex etnogenetic
şi culturogenetic care constă în delimitarea neamurilor tracice de masa indo-europeană şi
definirea lor treptată ca grup etnic cu însuşiri şi caracteristici proprii.
Sub raport lingvistic, tracii spaţiului social românesc de mai târziu vorbesc o limbă
asemănătoare cu cea vorbită de baltici, slavi şi populaţiile scitice şi iraniene.
O dată cu individualizarea daco-geţilor în masa etniei trace, care, la sfârşitul
mileniului al II-lea, î.Hr. atinsese maximum de extindere teritorială (din Slovacia până în
apropiere de Marea de Azov şi din sudul Poloniei până la ţărmul estic al Mării Egee), intrăm
într-o importantă etapă a formării poporului român. Individualizarea geto-dacilor este un
proces lingvistic, etnogenetic şi etnocultural asemănător cu „tracizarea”, în sensul că în masa
tracilor încep să se distanţeze triburile tracilor nordici (geto-dacii, cum sunt cunoscute mai
târziu), şi care, alcătuiesc fondul populaţiei autohtone din spaţiul aparţinător ulterior
românilor.
Geţii şi dacii sunt două denumiri cu care „lumea exterioară” îi individualizează de
celelalte grupuri etnice, care au însă un înţeles comun:populaţie autohtonă, nord dunăreană,
din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Marea Neagră, dar şi din regiunile învecinate.
Daco-geţii ajung la conştiinţa etnicităţii lor distincte, a diferenţierii lingvistice faţă de
populaţie cu care intră în contact şi a spiritualităţii lor originale în multe privinţe – ca şi
cultura materială, situată în planuri de interferenţă cu altele, de influenţare reciprocă sau de
sinteză.
Triburile şi uniunile tribale ale daco-geţilor se răspândesc pe un vast teritoriu – de la
gurile Bugului până în Slovacia şi de la Carpaţii Nordici până la Munţii Haemus (Balcani), iar
la începutul ultimului veac al mileniului I î.Hr. se supun autorităţii statale a primului regat
dac.
Apariţia statului este un moment – cheie în demersul spre sinteza poporului român
deoarece, pentru întâia oară în istoria îndelungată a populaţiei autohtone, conştiinţa
teritorial-spaţială dobândeşte contururi precise nu atât prin liniile de demarcaţie care-i
separă pe geto-daci de „restul lumii”, cât mai ales prin înţelesul de teritoriu statal, ca
semnificaţie geo-politică.
Romanizarea nu este o noţiune abstractă; ea desemnează o calitate nouă etno-
lingvistică a populaţiei autohtone. Fenomenul romanizării se întinde de la mijlocul veacului I
î.Hr. până la prăbuşirea Imperiului Roman de Răsărit (602 d.Hr.), dar el cunoaşte intensităţi
deosebite: mai slabe la extremităţile intervalului şi foarte puternice în perioada ocupării
parţiale a Daciei de către romani.

8
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
Românii apar ca un popor distinct, de factură romană – care este conferită de limbă -,
unitar şi viguros, articulat pe o dublă structură etnică-lingvistică – dar şi romană -cu tradiţii de
organizare statală, cu un nivel de cultură şi civilizaţie remarcabile. Din el fac parte, chiar dacă
geografic sunt situate la sud de Dunăre şi grupurile: aromân, meglenoromân, istroromân care,
la început, sunt compacte, apoi, în timp, sunt supuse presiunilor lingvistice şi etno-culturale
ale populaţiilor înconjurătoare: bulgari, greci, sârbi etc.
Elementul constitutiv original – filonul tracic – este, prin urmare, esenţial în
construcţia etnică a românilor. Dacii sunt o ramură a tracilor, cea mai puternică şi cea mai
numeroasă, după cum Herodot o spune: ei sunt purtători ai însemnelor etnice ale acestui
masiv grup; sunt traci evoluaţi în raport de oferta generoasă a mediului carpato-danubiano-
pontic, căreia i-au răspuns adecvat. Infuzia romană îi disciplinează, le dă un plus de tenacitate,
le deschide apetitul pentru rafinament şi, mai ales, le impune o limbă, care îl plasează
definitiv în spaţiul etniilor de factură romană.
Istori socială, pp. 127-146

VII. ÎNCEPUTURILE ŞI EVOLUŢIA VIEŢII SOCIALE

O primă şi importantă închegare socială, definită de N. Petrescu drept grup


elementar, ar reprezenta un indiciu în sensul că omul nu apare izolat, ci într-un mediu gregar
pe care îl moşteneşte şi pe care îl socializează treptat. Uniforme ca mod de organizare,
grupurile elementare, prin adaptări succesive, mai de suprafaţă sau mai profunde, generează
obiceiuri, credinţe, preocupări, care încep să se diferenţieze de la un grup la altul.
Elementul fundamental în această fază a evoluţiei fiinţei umane îl constituie
solidaritatea, ce se menţine inclusiv în grupurile în care deja conducătorii s-au impus, având
funcţia conservării atât a individului, cât şi a colectivităţii. Solidaritatea are mai mult un
caracter mecanic, fiind întreţinută de instinctul gregar. În esenţă, este o solidaritate naturală.
În acest caz (al grupurilor primare) şi numai în această fază de evoluţie a omului se
manifestă o adaptare a individului la comunitate, neexistând interese şi aspiraţii divergente
între indivizi ca şi între aceştia şi conducători. Ceea ce este valabil pentru comunitate este
valabil şi pentru individ. Cei care încearcă să se sustragă actului de voinţă al grupului sunt
sancţionaţi sau chiar suprimaţi.
Hoarda, în viziunea altor specialişti (E. Mucke), ar fi fost prima şi cea mai simplă
formă de societate. Uneori hoarda este apreciată şi ca o grupare umană care se bazează pe
coabitarea în acelaşi loc şi pe vecinătate. Hoarda nu are ordine interioară şi nici conducere
durabilă. Este mai mult un mediu social decât o formă (structură) socială, este o „protoplasmă
socială”, un fel de teren pe care germinează un mod de agregare socială.
„Societatea elementară şi originală (care) realmente existentă – releva Petre Andrei –
este clanul nediferenţiat pe care, însă, unii îl confundă cu hoarda, susţinând că între ele există
numai o deosebire cantitativă”. Clanul este un tip de agregare socială primară bazat pe
sistemul de rudenie sau derivat din acesta.
Sistemul de rudenie este un element coagulat social foarte important pentru această
fază a evoluţiei „societăţilor” primitive, confundându-se, de fapt, cu societatea însăşi.
Principalele sale funcţii constau în:
a) precizarea raporturilor interindividuale;
b) organizarea indivizilor, grupurilor şi comunităţii într-o reţea de raporturi;
c) reglementarea şi fixarea „normelor” comportamentale ale indivizilor faţă
de alţi indivizi, grupuri sau faţă de „societate”, în cele mai diferite
contexte sau situaţii.
Sistemul de rudenie presupune organizarea unei vieţi în comun a unei colectivităţi
care, iniţial, a pornit de la relaţii de rudenie autentice şi recunoscute şi care, apoi, a adoptat şi
pe alţi membri, integrându-I în clan (hoardă), gintă sau fratrie.

9
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
Sistemul de rudenie are rolul important pentru acea perioadă, deoarece organizează
viaţa socială însăşi a comunităţii primitive, o structurează şi îi fixează funcţiile.
Viaţa socială, care se desfăşoară în clanuri, ginţi, triburi etc., reprezintă, în esenţă, o
componentă a existenţei umane, care îşi are geneza în însăşi începuturile îndepărtate ale
devenirii omului.
Viaţa socială a comunităţilor primitive nu exclude unele diferenţieri sociale. Există o
întreagă ierarhie la primitivii din trecut şi la cei studiaţi pe viu la finele secolului trecut, ceea
ce relevă – după aprecierile lui N. Petrescu – „un proces activ de diferenţiere”.
Deosebirile care se configurează în „societăţile” primitive sunt de două tipuri: a) de
castă (sau de clasă) şi b) de merit. Primele împart societatea în categorii pe bază de drepturi
creditare şi avere, iar celelalte sunt produsul unor calităţi individuale.
Triburile sau uniunile tribale, alcătuite din mai multe triburi, sunt răspândite pe un
teritoriu mai întins şi ele au, practic, aceeaşi structură socială. În cazul uniunilor de triburi se
produce o supraetajare în zona „elitelor”, şeful sau conducătorul, precum şi „sfatul” sau
„adunarea” sunt recrutate din „nobilimea” tribală. Diferenţierea se accentuează, şefii militari
devenind tot mai bogaţi.
Restul populaţiei, diferenţiată prin nivelul proprietăţii, se diferenţiază şi prin sfera
ocupaţională: agricultori, meşteşugari şi negustori.
Alături de proprietatea obştilor îşi consolidează poziţiile proprietatea individuală
(particulară) care va determina o accentuare a stratificării sociale.
Istorie socială, pp. 148 - 164

VIII. CONSOLIDAREA SISTEMULUI CLIENTELAR ŞI A DEZVOLTĂRII


DEPENDENTE. TENDINŢE TIMPURII DE PERIFERIALIZARE A
COMUNIŢĂŢILOR SUD-EST EUROPENE

Prezenţa romanilor într-un întins perimetru geografic a configurat, un nou tip de


civilizaţie, cu toate consecinţele asupra populaţiilor care au intrat sub administraţia Romei.
Aceleaşi efecte sunt remarcate şi în cazul triburilor geto-dace care intră în componenţa Daciei
romane şi, prin influenţe, mai mult sau mai puţin intense, inclusiv asupra celor care au rămas
în afara graniţei provinciei romane de la nordul Dunării. Romanii se retrag în 271/275, dar,
până la Constantin cel Mare (306-337), ei exercită o considerabilă influenţă în nordul Dunării.
În urma lor, imperialii romani lasă un popor nou – poporul daco-roman -, o limbă vorbită de
toţi locuitorii fostei provincii şi apoi şi de cei din afara ei, o civilizaţie remarcabilă şi o unitate
religioasă asigurată de ortodoxism. Prin infiltrarea goţilor, hunilor, gepizilor şi avarilor în
spaţiul Europei Orientale şi Meridionale, viaţa socială a populaţiilor atinse de năvălirile lor se
modifică substanţial.
Caracterul de comunităţi cu economie închisă se păstrează în continuare, cu
diferenţe, însă, în raport de condiţia juridică a aşezărilor. Cele ,,nou constituite,, nu sunt
obligate să cedeze o cotă parte migratorilor , pe câte vreme comunităţile rămase în regim
de dominaţie trebuie să plătească un ,,tribut,, (avarii solicitau, de exemplu, 50% din
produse).
Raporturile dintre comunităţile care acceptă să rămână pe loc şi migratori îşi pierd
treptat caracterul clientelar, dobândind un aspect tot mai evident de servitute (în afară de
produse, erau obligate să asigure, nu în puţine situaţii, forţă umană pentru campaniile lor
prădalnice).
Comunităţile „nou create” îşi modifică, în majoritatea cazurilor, caracterul iniţial, prin
situarea lor în alt mediu natural. Locuitorii care preferă zonele montane îşi schimbă
preocupările tradiţionale, punând un accent mai mare pe creşterea vitelor, prelucrarea
lemnului, practicarea vânatului şi pescuitul. Se restrânge considerabil sau chiar încetează
cultivarea unor plante, concomitent cu diminuarea ocupaţiilor agrare. Prin urmare, în acelaşi
perimetru existenţial al unei populaţii sedentare, în condiţiile distorsiunilor cauzate de

10
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
migratori, se produce o diferenţiere a comunităţilor umane după modul cum se raportează la
migratori.
Societatea dacică din sec. I î.e.n. – sec.I e.n. era posibil să fie o variantă a orânduirii
tributale. În orice caz, ea depăşeşte stadiul comunei primitive şi ipoteza orânduirii tributale,
chiar implicând unele elemente din sclavagismul greco-roman, e mult mai verosimilă decât
cea a unei societăţi sclavagiste. Orânduirea tributală (şi nu tributară) este o formaţiune socială
care „nu se înscrie în rândul formaţiunilor clasice (de la comuna primitivă la sclavaj, la
feudalism, capitalism, socialism) şi nici nu ar fi o verigă de trecere de la una la alta din aceste
formaţiuni” (Henri H. Stahl). Prin urmare, orânduirea tributală este o formaţiune socio-
economică de sine stătătoare. Influenţele pe care putea să le exercite un astfel de sistem socio-
economic asupra populaţiei protoromâne sau româneşti, în contextul în care îi recunoaştem
existenţa, inclusiv în perioada imediat următoare constituirii statelor feudale, pot fi apreciate
ca importante, cu toate că acestea n-au fost resimţite în întreg perimetrul tradiţional românesc.
S-a născut, astfel, aservirea colectivă (comunitară), ca tip de relaţie economică şi socială
intercomunitară, prin răscumpărarea promisiunii colectivităţilor războinice că nu vor jefui
comunităţile stabile şi cu preocupări domestice, care îşi asumau plata unui tribut. Mai mult,
conducătorii populaţiilor războinice, îşi asumau ,,onoarea,, de a apăra comunităţile plătitoare
de a apăra comunităţile plătitoare de eventuali alţi invadatori. Plata tribului se realizează în
sistemul cislei, adică nu individual, ci pe comunităţi agrare, pastorale sau mixte. Neachitarea
tributului era sancţionată prin incursiuni armate având caracter represiv şi prădalnic. Dacă
,,orânduirea tributală,, se înscrie în rândul probabilităţilor istorice, obştea sătească este o
realitate socială indiscutabilă. Este o formă de agregare socială, care ,,vine,, din adâncurile
istoriei umane şi îşi prelungeşte existenţa în multe zone europene, până la modernism.
Pentru istoria socială a comunităţii româneşti, obştea sătească are o importanţă
deosebită, motiv pentru care istorici, sociologi, economişti şi alţi specialişti i-au acordat
atenţie considerabilă. Obştea ţărănească teritorială, cum a intrat definitiv în istoria socială a
poporului român, nu este nici prima şi nici cea mai veche formă de organizare socială de
acest tip. P.P. Panaitescu demonstrează că, anterior acesteia, încă din vremea comunităţilor
geto-dace, existau forme de obştii cum erau comunităţile vicinale teritorializante, care, la
rândul lor, prin unele forme structurale, ancestrale, indicau un ,,model,, anterior, de tipul
comunităţilor gentilice. eTrecerea de la comunitatea gentilică la comunitatea vicinală bazată
pe munca în comun pe acelaşi pământ a fost un proces complex şi de lungă durată. Activităţile
economice de bază al obştilor săteşti constau în cultivarea pământului şi creşterea vitelor.
Viaţa socială a românilor şi înaitaşilor lor, de la retragerea aureliană şi până la marea
invazie tătară din 1241, cu puţine perioade de ,,linişte,, , se desfăşoară practic în regim fie de
dependenţă, fie de dominaţie străină. Acest aspect are însemnătate nu numai în planul
evoluţiei vieţii sociale, ci şi în planul situării şi poziţiei societăţii româneşti în devenire în
cadrul societăţilor europene.
Istorie socială, pp 167-191

IX. COMUNITĂŢI RURALE ŞI URBANE. ACCENTUAREA CARACTERULUI


AGRAR AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI

Formele cele mai îndepărtate şi primitive de colectivităţi umane, au fost comunităţile


săteşti, care stăpâneau în comun pământul, identificate în întreg spaţiul euro-asiatic, din
Marea Britanie până în India şi mai departe. Comunităţile săteşti arhaice, bazate pe rudenia de
sânge între membrii săi, evoluează generând comunităţi agrare, în care indivizii nu mai erau
legaţi printr-o relaţie de rudenie şi aveau deja în posesie o suprafaţă de pământ şi locuinţa
amplasată pe ea. Asemenea comunităţi sunt înregistrate în epocile străvechi şi în spaţiul social
românesc. Se pare că aşezările agrare, alcătuite la început din mai multe familii înrudite, sunt
primele tipuri de ,,localităţi,, şi, deopotrivă, cele mai răspândite. Le urmează comunităţile
pastorale, care sunt de durată sau temporare (în raport de predispoziţiile grupului uman din

11
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
care erau alcătuite şi de vegetaţia necesară creşterii animalelor). Formaţiunile comunitare
agrare au dăinuit în forme străvechi până în apropiere de zilele noastre, generând una din
problemele cele mai dificile, dar şi cele mai incitante ale istoriei sociale. Este generalizată
părerea că statul (comunitatea rurală) reprezintă o formă de viaţă socială stabilă, care este
antrenată cu mare greutate la schimbări şi mai ales la transformări, caracteristică comună de
altfel tuturor formelor de organizare socială de acest tip. Orice comunitate agrară dispune de
un teritoriu distinct faţă de cel al comunităţii/comunităţilor învecinată/e. Procesul sedentizării
nu a fost rezultatul unei iniţiative izolate, ci efectul unor ,,distribuţii,, teritoriale între
comunităţile învecinate, hotărâte sub raport agrimensural de către căpeteniile aşezărilor sau
confederaţiilor tribale, iar mai târziu de către feudali, autorităţi etc. Întinderea unui sat
(hotarul sau trupul de moşie) este expresia voinţei comunităţii respective sau exprimă alte
realităţi sociale, dar dincolo de epocile istorice vechi. Fixarea în teritoriu este anterioară fazei
distribuirii hotarelor comunităţilor rurale sau pastorale, prin sedentarizarea ,,domiciliară,, ,
posibilă de îndată ca tehnicile de producţie au putut asigura o cantitate suficientă de produse
pe o arie mai restrânsă. Sedentarizarea nu are un caracter întâmplător. Dacă procesul în sine
este condiţionat în principal de factori biologici, demografici şi climatologici, sedentarizarea ,
ca act al voinţei unui grup uman, se face în raport de formele de relief, reţeaua hidrografică,
abundenţa păşunilor şi a vegetaţiei (păduri, liziere), direcţiile curenţilor (,,vânturilor,,),
posibilităţile de comunicaţii cu zonele învecinate sau mai îndepărtate. Satele ,,se aşează,, nu
numai în raport de condiţiile de mediu, ci şi în relaţie de funcţiile sociale şi economice pe care
trebuie să le îndeplinească.
Habitatul, în contextul dezvoltării culturii materiale şi spirituale, a diversificării
structurilor şi raporturilor sociale, cunoaşte extinderi şi adaptări succesive la noile exigenţe
umane şi sociale. Treptat, comunităţi teritoriale îşi îmbogăţesc zestrea edilitară cu noi
construcţii, mai rezistente, mai confortabile şi mai bine înzestrate cu utilităţi casnice sau
publice, îşi schimbă înfăţişarea generală şi îşi măresc suprafaţa locuită, concomitent cu
apariţia unor noi preocupări lucrative care generează mărirea gamei produselor şi a
întrebuinţării lor, cristalizarea altor tipuri de compartimente şi manifestări ale populaţiei etc.
este, în fond un proces lent sau mai rapid de trecere a unor aşezări rurale şi pastorale la o viaţă
semiurbană, iar apoi urbană.
Oraşele apar şi se dezvoltă, devenind realităţi ale lumilor trecute şi a celei actuale. Sunt
centre în care pulsează un alt tip de viaţă socială, integrată, însă, ansamblului social, în
variantele sale forme. Oraşul, ca ,,realitate socială secundară,, , reprezintă, în esenţă, ,,o formă
de comunitate umană,, , care se caracterizată prin: număr de locuitori relativ mare; organizare
socială bazată pe ,,diviziune ocupaţională şi specializare a serviciilor,,; reglementare
instituţională a raporturilor sociale; organizare socială bazată pe diviziune ocupaţională şi
specializare a serviciilor,,; reglementare instituţională a raporturilor sociale; relaţii de rudenie
la un nivel scăzut; legături ,,de intercunoaştere redusă,,; comportamente şi cultură eterogene
(Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu).
În linii generale, se acceptă că există un număr de căi ce pot fi identificate în procesele de
edificare a aşezărilor urbane. Între acestea se numără:
a) Constituirea oraşelor prin concentrarea de aşezări omeneşti fără a avea o
structură diferenţiată sau cu structuri diferenţiate.
b) Constituirea oraşelor prin aglomerarea satelor.
c) Constituirea oraşelor prin forţă centrifugă, respectiv prin separarea
elementelor contopite. O asemenea modalitate de constituire a oraşelor
constă desprinderea şi ,,roirea,, unor elemente componente dintr-un oraş
deja constituit.
d) Întemeierea de noi oraşe prin atracţia unor aglomeraţii umane de către
altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic unor faze mai
avansate de dezvoltare socială, fiind cvasi-generalizat în epoca apariţiei
oraşelor medievale.
Istorie socială, pp 193 - 221

12
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
X. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (I).EVOLUŢIA LENTĂ SPRE
MODERNISM

Stăvilirea forţelor lăuntrice ale societăţii româneşti orientate spre afirmarea unităţii
naţional-statale, a independenţei şi realizarea sincronizării cu civilizaţia şi cultura Europei
apusene au generat hibrizi economici, sociali, politici şi culturali, parţial „ajustaţi” mai târziu,
dar cu mari şi dureroase costuri materiale şi umane. În aceste condiţii, dominanta agrară a
structurii sociale se defineşte de timpuriu şi se menţine până către finele deceniului al IV-lea
al secolului nostru. Ea este specifică nu numai spaţiului românesc, ci întregului perimetru al
Europei Orientale şi Meridionale, perimetru care, mai târziu, după cum îl vor califica unii
experţi vestici va reprezenta „Europa agrară”.
Astfel, mecanismul care mişcă structurile sociale, mai alert sau mai domol,
determină schimbări care devin perceptibile şi apoi evidente după o perioadă mai mare sau
mai mică de timp de la declanşarea lor. În întreaga această „mişcare” rolul ţărănimii este
hotărâtor. Masa socială ţărănească dă substanţă umană prefacerilor sociale prin migrare spre
oraşe a mii, apoi a zeci de mii de săteni şi sătence, care chiar dacă nu toţi îşi stabilesc
domiciliu în oraşe, îşi pierd treptat trăsăturile specifice ruralilor, devenind orăşăni prin
activităţile lucrative sau serviciile pe care le fac. Procesul diminuării volumului populaţiei
rurale,mai alert în perioada interbelică, nu modifică esenţial structura socială, tărănimea
rămânând în continuare stratul social cel mai substanţial numeric. Dominanta socială
ţărănească a structurii societăţii româneşti se menţine vreme îndelungată.
Întregul set de probleme cu care se confruntă, vreme de sute de ani, comunităţile
rurale şi care generează raporturi sociale specifice are un numitor comun: distribuţia
suprafeţelor cultivabile, a păşunilor, a terenurilor pentru locuinţe şi a pădurilor.
Modul cum s-a realizat împărţirea pământurilor sau mobilitatea cu care
comunităţile au schimbat distribuţia acestuia între membrii lor au constituit puncte – cheie
într-o strategie realistă a dezvoltării. Acele comunităţi care au trecut de timpuriu la
liberalizarea circulaţiei pământului, apreciat drept marfă şi, deopotrivă, au gândit şi pus în
aplicare măsuri de rectificare a decalajelor între proprietăţi, reducând disproporţiile, au
progresat rapid, ajungând în vârful ierarhiei societăţilor dezvoltate. Cele care au evitat să se
angajeze în astfel de politici sau chiar le-au respins s-au înscris, pe termen lung, într-un
demers de automarginalizare, de îndepărtare de ritmurile unei dezvoltări susţinute economico-
sociale.
Dinamica schimbărilor operate în structura proprităţii agrare din România Veche, în
perioada cuprinsă între 1864-1918,este mai alertă, comparativ cu trendul reformator din
celelalte provincii româneşti care rămân în sistem dominator străin. Iniţiativele legislative
începând cu 1878 (împroprietărirea „îsurăţeilor”) s-au înscris ca eforturi de ameliorare a
regimului proprietăţii agrare şi de detensionare a raporturilor dintre ţărani, pe de o parte şi
arendaşi şi moşieri, pe de alta.
Contextul social şi, în general, condiţiile în care evoluează societatea românească se
schimbă radical în 1918, prin eliminarea dominaţiei străine, reunificarea românilor într-un stat
naţional-unitar şi redobândirea deplinei demnităţi naţionale. Soluţiile date problemei agrar-
ţărăneşti în perioada interbelică au avut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat
efectele lor pozitive. Prelungirea în timp a aplicării reformei agrare din 1918-1921, existenţa
în continuare a peste o jumătate de milion capi de familie care nu au fost împropietăriţi, lipsa
resurselor financiare, a utilajelor, a seminţelor selecţionate etc resimţită de către ţăranii
împroprietăriţi, creşterea datoriilor agricole, ca efect al dobânzilor ridicate etc, au fost alţi
factori care au grevat asupra urmărilor legislaţiei agrare din perioada interbelică.
În viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuiau să dispară printr-o
nouă redistribuire a pământului, care va fi curând anihilată (1949) prin cooperativizarea
forţată a agriculturii româneşti.

13
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
XI. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (II).ACCELERAREA RITMURILOR
DEZVOLTĂRII MODERNE

În investigarea structurii sociale şi de clasă se identifică trei mari perioade care au


linii comune în planul evoluţiei societăţii româneşti, dar care în acelaşi timp, se disting prin
particularităţi determinate de condiţionările istorice ale fiecăreia. Prima dintre ele, este cea
anterioară anului 1821, în care se prefigurează germenii schimbărilor în structura de clasă şi
în mobilitatea socială, evident în sens modern. A doua, cuprinsă între 1821-1848, este marcată
de un proces revoluţionar ascendent, a cărui esenţă a constat în desăvârşirea formării naţiunii
române şi fundamentarea pragmatică a direcţiilor sale evolutive în sensul modernizării
capitaliste, cu efecte în planul accelerării prefacerilor sociale şi a treia, având ca extreme anii
1848 şi 1918, care se caracterizează prin aplicarea în practică a programului liberal paşoptist,
tradus în fapt prin realizarea unirii la 1859, obţinerea independenţei, crearea unei
infrastructuri burgheze, accelerarea progresului economico-social şi adoptarea stilului de viaţă
capitalist, întronarea relaţiilor de tip burghezo-liberal în societatea românească. Este evident
că demersul spre modernitate nu se opreşte la 1918. Tratarea separată a epocii interbelice în
perspectiva accesului la modernism, în sensul adoptării modului de viaţă burghez, are două
semnificaţii: marcarea accelerării ritmului de dezvoltare a economiei de piaţă, cu efectele
specifice în plan economic şi social, şi, deopotrivă, evidenţierea diferenţei dintre tipurile de
reacţii individuale şi de grup, atât în condiţii de dependenţă faţă de puteri străine, cât şi în
condiţii de unitate naţională şi independenţă.
Elementele constitutive ale burgheziei, apărute înainte de 1821, sunt în situaţia de a
penetra „baraje” solide ale boierimii (nobilimii), deşi revoluţia pandurilor şi Tratatul de la
Adrianopole le slăbise întrucâtva. Opoziţia proprietarilor de pământ, ei înşişi angrenaţi parţial
în operaţiuni cu caracter burghez, estompează ritmul dezvoltării burgheziei, dar nu într-o
asemenea măsură încât să-l influenţeze decisiv. De altfel, nici nu se putea. Desfăşurările de
forţe erau mult prea largi, iar imprecaţiile oricât de serioase ar fi fost, nu mai aveau energia
necesară stopării sau dezagregării lor. În acest context, burghezia câştigă teren, şi
consolidează poziţiile, se infiltrează mai pregnant în economie şi determină mutaţii calitative
de ordin social.
Târgurile şi oraşele sunt „creuzete” esenţiale ale emergenţei burgheziei, iar atracţia
„încă minoră” pe care o exercită acesta asupra ruralului are drept rezultat substanţializarea lor
numerică şi apariţia unor noi aşezări de tip urban. După cum se poate constata statistic, de la
circa 50.000 locuitori, la începutul secolului, populaţia târgurilor şi oraşelor a crescut la
288.161 în preajma Unirii. În decurs de o jumătate de secol creşterea înregistrată a fost de
circa şase ori, ceea ce denotă o dezvoltare considerabilă. Dacă adăugăm la acest aspect un
exemplu particular, dar sugestiv, imaginea este şi mai interesantă. Capitala Moldovei – Iaşul -
, cu cei peste 60.000 locuitori ai săi, devine unul din centrele urbane cele mai populate din
răsăritul Europei, depăşind Kievul, Belgradul, Sofia şi fiind depăşită, la rândul său doar de
Bucureşti.
Trei factori au fost hotărâtori în provocarea dezechilibrului dintre fosta boierime
(nobilime) şi burghezie: a) legiuirile agrare; b) legislaţia industrială; c) intervenţionismul
progresiv al statului în politica socio-economică.
Modernizarea societăţii în sens burghez (instituţional, juridic, administrativ etc.) este
însoţită de redefinirea etică, morală, politică ş.a.m.d. a comunităţii româneşti, prin măsuri
administrative (interzicerea bătăii, întărirea ordinii şi disciplinei în administraţie etc.).
Lărgirea posibilităţilor de manifestare în spaţiul industrial, ca şi dinamica mai alertă
pe care o înregistrează creşterea producţiei industriale accentuează procesul polarizării
burgheziei. Se conturează distinct, încă din această epocă, o pătură „privilegiată” (cu capital
relativ important şi întreprinderi industriale), care formează burghezia bancar-industrială.
Este o burghezie „tehnică” , în sensul că majoritatea este formată din ingineri, economişti,
licenţiaţi ai academiilor comerciale etc., ceea ce îi conferă o anume superioritate intelectuală
şi managerială, comparativ cu straturile mijlocii şi mici ale burgheziei, compuse, în

14
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
majoritate, din întreprinzători industriali modeşti, comercianţi, meşteşugari, antreprenori de
construcţii ş.a., oameni fără instrucţie superioară, mulţi proveniţi din ţărani şi târgoveţi, dar
inventivi, dinamici, perseverenţi şi cu simţ practic.
Condiţiile social istorice noi în care evoluează societata românească după 1918
generează o dinamică mai alertă şi dau în mai mare grad de complexitate structurii sociale şi
de clasă.
Instalarea autoritară a burgheziei la conducerea statului a dus, în mod obiectiv, la
accelerarea dezvoltării şi consolidării burgheze, în paralel cu eliminarea ultimelor „prelungiri”
precapitaliste. Adoptarea stilului de viaţă burghez a presupus atitudini, comportamente,
reacţii, manifestări etc. de alt tip, implicându-se toate în procesul (procesele) de remodelare a
structurilor sociale ale comunităţii naţionale. Sporul de populaţie realizat prin Unirea din 1918
nu a reprezentat doar o creştere cantitativă, aceasta având urmări importante în planul
amplificării şi diversificării structurii sociale.
Reformele sistemului constituţional şi electoral, precum şi instituirea unui nou regim
agrar în urma noii legislaţii postbelice, au implicat importante mutaţii, îndeosebi în masa
ţărănimii, cu efecte şi asupra dinamicii şi structurii sociale în plan macrosocial. Ritmurile mai
alerte ale avansului industrial, ale dezvoltării economice a României au solicitat noi
contingente de muncitori, ceea ce a determinat un proces de redimensionare cantitativă şi
calitativă a clasei muncitoare. În sfârşit, angrenarea accentuată a statului român în demersul
capitalist a amplificat „personalul de serviciu” (relativ substanţial şi înainte de 1918),
lumpenproletariatul sezonier şi categoria „declasaţilor”.

XII. SOCIETATE – NAŢIUNE

Conceptului de societate i se atribuie o multitudine de înţelesuri. Anthony Giddens


distinge două sensuri iniţiale: societatea reprezintă coagulări specifice de relaţii sociale
statornicite între indivizi umani şi instituţii („societate rurală”, „societate capitalistă”,
„societate plurală”, „societate civilă” etc.) şi reflectă caracterul de unitate (entitate) pe care îl
dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite („societatea românească”, „societatea
americană”, „societatea din satul Nerejul”, „societatea de Antropologie din Paris” etc. ).
În accepţiuni economice, juridice, filosofice, societatea îmbracă, de asemenea, o
varietate de sensuri: societate comercială, societate pe acţiuni (care pentru jurişti reprezintă
persoane juridice), umanitatea (omenirea), în general, ş.a.m.d.
Literatura ştiinţifică românească furnizează un număr apreciabil de definiţii date
societăţii, unele încă din perioada când sociologia se străduia să-şi găsească propria identitate.
În demersul de cunoaştere a realităţii sociale, profesorul Dimitrie Gusti consideră
societatea drept „singura mare realitate în devenire”, ca un proces unic în care se disting trei
faze: a) societatea gata-făptuită; b) societatea viitoare, de natură ideală şi c) „operaţiunea
însăşi de transformare socială”.
De o mare diversitate este şi tipologia societăţii. Astfel, ar exista societăţi în care
domină morala de sclavi şi societăţi în care domină morala de stăpâni (Nitzsche); într-o altă
viziune (Hugo F. Reading), societăţile pot fi abstracte sau concrete (feudală, industrială,
tradiţională, etc.); se identifică, de asemenea, societăţi umane şi societăţi animale (Edgar
Morin). Se adaugă acestora: societăţile de status (de statut) şi societăţile de clasă; societăţi
tradiţionale, societăţi moderne; societăţi agrare (ţărăneşti), societăţi industriale; societăţi
subdezvoltate şi societăţi dezvoltate ş.a.m.d. Deşi diverse şi chiar distanţate unele de altele,
definiţiile au unele convergenţe, mai ales cele datorate unor autori români.
Societatea presupune, primordial, existenţa unei populaţii, cu toate însuşirile şi
funcţiile ei biologice, care îşi desfăşoară viaţa în cadrul unei comunităţi, mai mult sau mai
puţin persistente. Populaţia nu trăieşte suspendată; ea are teritoriu propriu pe care îl
utilizează pentru asigurarea vieţuirii şi perpetuării ei. Este, prin urmare, o realitate şi nu o
ficţiune, o realitate socială dinamică, cu o organizare şi o structură proprie. Cu alte cuvinte,

15
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite
„societatea este o realitate care cuprinde mai mulţi factori: un număr oarecare de indivizi, o
serie de relaţii între aceştia, un principiu de organizare, o structură, etc.”.
„Între naţiune şi teritoriu există o profundă relaţie. Desigur, extensia teritorială are
mai puţină importanţă în intensitatea unei culturi, dar ea este foarte importantă pentru
dezvoltarea naţiunii. Factorii naturali şi istorici au, de asemenea, influenţă asupra unei
comunităţi naţionale. Ceea ce, însă, dă consistenţă demersului naţiunii este statul naţional”,
care reprezintă mijlocul de păstrare şi dezvoltare integrală a naţiunilor, în calea lor spre
desăvârşire (D. Gusti), dar care nu asigură automat şi condiţia de existenţă a acesteia.
Într-o legătură indisolubilă cu statul naţional se află ideea naţională sau idealul
naţional, ce se constituie în elementul necesar şi optim pentru depăşirea barierelor istorice
(dominaţia străină) şi înfăptuirea unităţii naţional-statale.
Abordarea teoretică a societăţii şi naţiunii relevă şi un alt aspect important: distincţiile
dintre societate, naţiune şi stat.

“””Copied from Blackboard Academic Suite-Universitatea Spiru Haret///All


rights reserved to Universitatea Spiru Haret///copied by
dumy1dumy@yahoo.com”””

16
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite