Sunteți pe pagina 1din 15

BIOLOGIA AMFIBIENILOR Amfibienii sunt primele vertebrate care au parasit mediul acvatic pesntru a cuceri uscatul.

Marea majoritate a speciilor raman legate de mediul acvatic unde se reintorc, cel putin in perioada reproducerii, pentru depunerea pontei si dezvoltarea larvelor. Amfibienii prefera habitatele umede si caldute, evitand uscaciunea excesiva si temperature mai mici de 00C, cand intra in amorteala. Cele mai dependente de apa sunt urodele, printre care exista si specii exclusive acvatice (Proteus anguineus, Andrias japonicus). Anurele sunt mai adaptate la mediul terestru, avand trasaturi ce le confera posibilitati mai mari de a-si desfasura viata pe uscat (degete opozabile, ventuze la degete, membrane tegumentare care ajuta la planare existente la speciile arboricole). Exista si amfibieni care duc viata subterana. De exemplu, broasca sapatoare (Pelobates fuscus) sapa galerii in care se adapostesc noaptea. Nectophrynoides occodentalis traieste jumatate de an la suprafata si cealalta jumatate in pamant. Gimnofionii duc, de regula, viata subterana, iesind la suprafata foarte rar. Hibernare si estivare. Amfibienii sunt foarte sensibili la fluctuatiile de temperatura si umiditate. Fiind animale poikiloterme ele cauta adaposturi pentru a scapa de actiunea microclimatului defavorabil. In regiunile reci si temperate, amfibienii intra toamna in adaposturi pentru iernare, adaposturi construite in malul apelor, in galeriile rozatoarelor sau pasarilor, in crapaturile solurilor sau grote. Durata hibernarii variaza foarte mult; la speciile montane din Alpi hibernarea incepe in septembrie si se termina in iunie, timp in care indivizii supravietuiesc pe seama lipidelor acumulate in organism. In regiunile in care sezonul polios alterneaza cu cel secetos amfibienii estiveaza. Pe masura ce atmosfera devine tot mai uscata, animalele se infunda in sol intrand intr-o stare de latenta mai mult sau mai putin produnda. Broasca sapatoare Scaphiopus din deserturile texane si mexicane estiveaza aproape 10 luni/an ingropa in nisip. In acest timp nu se hraneste, metabolismul ii scade mult, iar consumul de oxygen se reduce pana la 80%. Cand iese din estivare consuma o cantitate de hrana egala cu jumatate din greutatea corpului sau. In timpul estivarii amfibienii pierd o importanta cantitate de apa, egaland, uneori, cu jumatate din greutatea corporala, pierderi ce pot fi inlocuite prin absorbtia apei din solul umed prin pielea abdominala si inghinala bine irigata. Broastele sapatoare tinere absorb apa din sol

prin pielea din regiunea pelviana de 18 ori mai rapid decat pe oricare parte a corpului, desi zona aceasta reprezinta doar 5% din suprafata corporala totala. Este suficient sa stea cu burta pe solul umed pentru a compensa apa pierduta prin pielea de pe spate. Pe campiile aride ale Australiei, unde caldura usuca substratul excesiv, pana in profunzime, apa pierduta de amfibieni din corp nu mai poate fi absorbita prin piele. De aceea broastele raioase din aceste regiuni isi fac reserve de lichide in sacii limfatici si se afunda cat mai adanc in sol. Pentru a micsora pierderile de apa din organism, prin evaporare, mucusul secretat de glandele tegumentare se solidifica, formand o crusta ce imbraca corpul. Hrana si modul de nutritie. Amfibienii sunt animale pradatoare indiferent de modul de viata pe care-l duc. Urodelele incep sa-si prinda hrana chiar din momentul eclozarii din ou. Amfibienii nu sunt foarte selectivi in ceea ce priveste hrana, insa ponderea cea mai mare in regimul lor il au insectele. Spre deosebire de pasarile insectivore anfibienii sunt putini sensibili la toxicitatea si mirosul puternic al secretiilor unor insecte. Amfibienii pot supravietui unor perioade mai indelungate de inanitie, pe seama proteinelor din muschii secundari, avand un buget energetic economic. Reproducerea. La anure fecundatia este precedata de un amplex (imbratisare) axilar sau lombar. Ouale, mezolecite, variaza ca numar si dimensiuni (Dendrobates depun 1-2 oua, Bufo viridis pana la 12.000) ponta este depusa in gramezi mici (Bombina) sau mari (Rana) sau de siraguri. Ele sunt inglobate intr-o masa gelatinoasa cu rol protector. De regula, ponta este depusa in apa si abandonata. Segmentarea este totala si inegala, iar dezvoltarea dureaza cateva zile. In momentul eliberarii larva prezinta corp apod, epiteliu ciliat, coada indicate, branhii schitate, inima bicamerala, rinichi de tip pronefros. Pe mandibula prezinta o ventuza glandulara adeziva care dispare cand larva incepe sa se hraneasca activ, la trei zile dupa eclozare. In aceasta perioada larva consuma vitelus, coada se alungeste, apare gura cu denticuli cornosi. Apar narinele si ochii, branhiile cresc in lungime si pungile branhiale se deschid la exterior, apar mugurii liniei laterale. Ulterior branhiile sunt acoperite de cate un opercul tegumentar care inched doua camere branhiale ce se vor uni comunicand cu exteriorul prin cate unul sau doua tuburi spiraculare. Branhiile devin filamentoase.

Apar membrele posterioare apoi cele anterioare. Durata stadiului larvar este determinate genetic, dar este influentata si de factorii de mediu. Metamorfoza presupune modificari profunde: a) disparitia organelor larvare (branhii, fante branhiale, opercule, spiracule, pronefros, coada, denticuli, cioc cornos) b) remanieri de organe: tegumentul bistratificat devine pluristratificat, scurtarea tubului digestiv, inima devine tricamerala, apare arterele pulmonare din ultima pereche de arcuri aortice, muschii cozii se atrofiaza si dispar prin autoliza c) aparitia organelor noi: pleoape si glande lacimale, mezonefrosul, plamanii. In general mormolocii sunt mai mici decat adultii, exceptie facand si larvele de Pelobates fuscus, a caror talie este de 8-10 cm, in timp ce adultii au 5-6 cm. Metamorfoza este controlata de hormonii tiroidieni, lucru dovedit experimental. Daca se hranesc mormoloci de broasca cu tiroida provenita de la alt vertebrat, acestia sufera o metamorfoza precoce. Daca se extirpa tiroida unui mormoloc intr-un stadiu precoce, metamorfoza nu se mai petrece, iar mormolocii ating o talie mare. Hipofiza influenteaza si ea indirect metamorfoza prin intermediul tiroidei. Tireotropina stimuleaza activitatea tiroidei. Daca se extirpa hipofiza unui mormoloc, tiroida raamne inactiva, iar mormolocul nu se mai metamorfozeaza. Deoarece stadiul de ou este cel mai vulnerabil din intregul ciclu de viata al amfibienilor, la unele specii au aparut unele adaptari de protejare a pontei. Astfel, Phyllomedusa iheringii din America de Sud, depune ponta pe frunzele arborilor de pe malurile apelor. Ponta este depusa intre 2-3 frunze lipite intre ele, spatiu in care se poate aduna si o cantitate mica de apa. In momentul amplexului, femela alege frunzele verticale, le apuca cu labele si depune ovulele intr-o masa gelatinoasa compacta. In timpul emisiei ovulelor, masculul le fecundeaza. La eclozare, larvele sar in apa printr-o lovitura de coada. Femela de Rhinoderma darwinii din Chile depune 10-20 ovule pe care masculul le fecundeaza. El vegheaza ponta 10-12 zile. Cand embrionii incep sa miste in oua declanseaza la mascul un reflex alimentar. El inghite ouale pe rand si le depoziteaza in sacii vocali. Aici are loc dezvoltarea larvara, deoarece peretii acestor structuri sunt foarte bine vascularizati si secreta un lichid vascos. La eclozare, broscutele sunt expulzate pe rand prin contractii ale muschilor abdominali.

Femela de Gastrotheca marsupiata are pe spate un marsupium, deschis posterior, ce rezulta din unirea pe linia mediana a doua cute tegumetare longitudinale latero-dorsale. La reproducere, masculul depune sperma pe spatele femelei si o impinge cu labele spre deschiderea marsupiului impreuna cu ovulele emise de femela. Fecundatia si o parte a dezvoltarii larvare au loc in marsupiu. Eclozarea are loc mai devreme, iar larvele sunt depuse in apa pentru a-si continua dezvoltarea. Femelele speciilor de Pipa isi poarta ponta pe spate, depusa in timpul amplexului prin miscarile partenerilor. Ouale sunt mari si putin numeroase. Ele adera la tegument si stimuleaza proliferarea acestuia. Pielea tumefiata, bine vascularizata prolifereaza si formeaza in jurul fiecarui ou o mica celula acoperita cu un capacel. In aceste camarute asemanatoare celor dintr-un fagure, are loc intreaga dezvoltare pana cand apar noile broscute. Viviparitatea este intalnita la o singura specie Nectophrynoides accidentalis care traieste in zonele montane (de minim 1200 m altitudine) ale Africii occidentale. Desi specia are o raspandire foarte limitata (muntele Nimba) ea atinge o densitate foarte mare (1 individ/m 2). Fecundatia are loc in timpul amplexului lombar, care dureaza cateva ore. Ouale sunt retinute in utere, iar dezvoltarea dureaza 9 luni si prezinta doua perioade distincte. Prima care dureaza 6 luni, se remarca printr-o dezvoltare lenta a embrionului si corespunde sezonului uscat cand femela duce viata subterana. A doua perioada dureaza 3 luni, corepsunde sezonului polios, si este caracterizata de dezvoltarea rapida a larvelor. La eliberare, broscutele au 7,5 mm. ouale fiind mici si sarace in vitelus nu asigura hrana pe toata perioada dezvoltarii intrauterine. Hrana este asigurata de uterul matern unde embrionii absorb un fel de lapte uterin secretat de mucoasa uterina. Nasterea puilor dureaza de la cateva ore la 1-2 zile. Puii se dezvolta repede, insa numai 50% ating maturitatea sexuala dupa 3 luni de la nastere, inainte de a se infunda in sol pentru a petrece perioada secetoasa. Restul indivizilor ating maturitatea sexuala dupa 6 luni, cand incepe sezonul polios. La urodele exista fecundatie interna fara organ de acuplare. Rareori exista un amplex (Salamandra) a carui semnificatie functionala nu este aceeasi ca la anure. Exista, insa, parade nuptiala, in cadrul careia masculul executa miscari specifice in prezenta femelei. Dupa desfasurarea acestei parade, masculul depune 1-3 spermatofori pe care femela ii aspira succesiv cu cloaca. La speciile la care exista amplexul, absorbtia spermatoforilor are loc in

timpul acestuia. Fecundatia are loc in conductele genitale ale femelei, iar, la cateva zile, are loc depunerea pontei fixate pe plantele din apa. Exista si aici cazuri de viviparitate. In cadrul amplexului la Salamandra salamandra spermatoforii trec in spermateca (organ impar) care se deschide pe plafonul cloacal. Spermatozoizii supravietuiesc in spermateca aproape un an, deoarece fecundatia se va petrece in primavera anului urmator. Spermatozoizii patrund in oviducte, in perioada ovulatiei, cu cateva ore inainte de fecundatie. Dezvoltarea embrionara si larvara au loc in uter, ai carui pereti se intind si devin transparenti. Numarul embrionilor care se dezvolta in uter variaza in medie de la 30 la 50. in functie de conditiile de mediu un numar variabil de oua sau embrioni avorteaza. Hranirea embrionilor si larvelor se realizeaza pe seama rezervelor viteline acumuate in ou. De la uterul matern primesc doar apa si oxigenul. La subspeciile ovovivipare apare si fenomenul de oofagie. Larvele pot consuma ouale nefecundate si chiar embrionii avortivi. Marea majoritate a femelelor depun, in apa sau sol, larve aproape gata metamorfozate, exceptional se nasc pui complet dezvoltati. Salamandra atra specie de altitudine mare (700-2700 m), prezinta un caz tipic de viviparitate. In fiecare uter se dezvolta cate o singura larva, deoarece numai primul ovul care coboara in uter indeplineste conditia de a fi fecundat si de a-si continua dezvoltarea. Dezvoltarea larvara este lenta (3-4 ani). Larvele se hranesc in primii doi ani cu secretie uterina bogata in substante nutritive, fosfolipide rezultate din rezervele viteline si glicoproteine secretate de mucoasa uterina. Dupa epuizarea acestei surse, larvele se hranesc cu cellule ale epiteliului uterin, pe care le desprind cu falcile. Acest aport proteic uterin determina o crestere ,mai rapida si desavarsirea metamorfozei. Mica salamandra complet metamorfozata paraseste uterul matern cand atinge talia de 5-5,5 cm. Neotenia. Unele specii de urodele pot sa-si mentina forma larvara si la maturitate sexuala. Neotenia poate fi partiala sau totala. Cea partiala apare in cazuri de ponta tarzie, cand larvele nu reusesc sa se metamorfozeze pana la intrarea in hibernare. Astfel, ele pastreaza aspectul larvar pana in anul urmator. Cea totala apare cand stadiul larvar se conserva si in perioada in care organele genitale se maturizeaza, iar animalul se reproduce sub aceasta forma. Neotenia totala poate fi

facultative (cand este determinate de anumite conditii de viata) fenomenul fiind reversibil. Este cazul ambystomelor americane. Neotenia poate fi si obligatorie, mentinandu-se toata viata, fiind un fenimen ireversibil. Este cazul genurilor Proteus, Siren la care metamorfoza nu are loc. La gimnofioni fecundatia este interna, masculii dispunand de un organ copulator care se formeaza dintr-o evaginare a peretelui colacal. Majoritatea speciilor sunt ovipare, putine ovovivipare. Larvele prezinta trei perechi de branhii si patru fante branhiale care regreseaza foarte repede. Metamorfoza este de scurta durata si se petrece in apa sau pe sol. La speciile genului Thyplonectes, care duc viata acvatica, ouale se dezvolta in oviducte. Larvele se hranesc absorbind lichidul uterin bogat in grasimi. La formele terestre si ovipare Ichthyophis glutinosus ouale sunt depuse pe sol, iar femela se ruleaza in jurul lor pentru a le proteja. Eclozarea are loc intr-un stadiu avansat de dezvoltare larvara, in momentul disparitiilor branhiilor externe lungi. Metamorfoza se continua in apa. La Siphonops annulatus dezvoltarea are loc in aceleasi conditii. Larvele de Hypogeophis rostratus, dupa eclozare, nu mai revin la apa, ci se dezvolta pe sol, ducand acelasi mod de viata terestru ca si adultii. Importanta amfibienilor. Amfibienii joaca rol pozitiv in natura, deoarece consuma multe limacide si insecte daunatoare, acvatice si terestre. De exemplu, bufonidele pot consuma in 24 ore peste 300 insecte, larve si adulti. Amfbienii sunt, deci, importante verigi ale lantului trofic al unui ecosistem, atat in calitate de consumatori de nevertebrate cat si ca sursa de hrana pentru alte specii de vertebrate (pesti rapitori, reptile, pasari, mamifere). Unele specii au valoare economica, carnea lor fiind comestibila (Rana ridibunda, R. esculenta, R. teporaria). Printre speciile de urodele apreciate pentru hrana enumeram Cryptobranchus alleganiensis si Andrias japonicus. Secretiile glandelor seroase tegumentare, bogate in alcaloizi desi toxice, sunt utilizate in industria farmaceutica pentru obtinerea produsilor cu valoare terapeutica. Tegumentul speciilor de Bombina secreta substante microbiene cu actiune impotriva bacteriilor Bacillus subtilis, Staphilococcus. Tegumentul speciilor de Xenopus secreta maganina cu actiune curativa asupra bolilor virale, bacteriene si parazitare. Physalmus secreta fisalmina, cea mai puternica substanta hipotensiva cunoscuta. Alte multe specii secreta polypeptide cu actiune asupra musculaturii netede.

Amfibienii constituie material de laborator pentru realizarea experientelor de embriologie, fiziologie, genetica, biofizica, biochimie, pentru disectii in cadrul laboratoarelor de zoologie si anatomie comparata. Speciile de Rana ridibunda, R. esculenta, Xenopus laevis sunt utilizate in laboratoarele medicale identificarea sarcinii la femei. De asemena, speciile comune servesc la testarea unor produsi de sinteza, indeosebi hormoni. Datorita foloaselor aduse de amfibieni in ecosistemele naturale in multe tari s-au organizat ferme ranicole pentru reproducerea acestor specii. Reproducerea are loc fara stimulatori, atata timp cat sunt oferite o temperature si umiditate optima, iar incubarea oualor are loc in incubatoare speciale, exact ca si in cazul pestilor. pentru testul Galli-Mainini, reactie biologica in

BIOLOGIA REPTILELOR Avand o epiderma groasa si cornificata care apara corpul de uscare, reproducandu-se prin oua telolecite mari, protejate de coaja rezistenta si pe care le depun pe uscat si prin dezvoltarea lor embrionara care se petrece izolat in interiorul oului, reptilele au fost primele vertebrate care au cucerit cu adevarat uscatul. Chiar din Paleozoic ele s-au adaptat la cele mai variate medii terestre (campii umede, acoperite cu vegetatie ierboasa, paduri, stepe, deserturi aride). Tinuturile circumpolare si alpine de altitudine mare sunt singurele care nu pot fi populate de reptile. Aceasta se explica prin faptul ca, din cauza poikilotermiei, cand temperatura mediului scade sub 6-8 0C, reptilele nu se mai pot misca, iar la temperaturi de 2-3 0C ele amortesc. De aceea, in zonele temperate, in anotimpul rece, reptilele intra in hibenare cand isi reduc functiile la minim. In timpul activitatii, reptilele isi regleaza temperatura prin adoptarea de posturi diferite in legatura cu nivelul termic al mediului inconjurator. Exemplu sunt soparlele care penduleaza intre zone insorite si umbrite pastrandu-si temperatura relativ constanta, cuprinsa intre 35 si 420C. Aceasta poikilotermie are avantajul ca procesul de supravietuire nu blocheaza procesele metabolice (nu se consuma energie pentru pastrarea temperaturii constante a corpului). In anotimpul calduros, reptilele suporta temperaturile mari doar pentru perioade scurte de timp, insa daca aceasta perioada persista, ele intra in estivare. Exista doua exceptii notabile la acest model general de heterotermie al reptilelor: -femelele de pitoni genereaza caldura metabolica prin contractii spasmice ale muschilor scheletici in timpul clocirii pontei, oferind oualor o temperatura constanta de aproximativ 300C. -o homeotermie periodica sau facultativa s-a intalnit si la Dermochelys coriacea (testoasa) a carei temperatura corporala in timpul sezonului rece este mai mare cu 18 0C fata de apa in care traieste. Adaptarea reptilelor la mediul in care traiesc s-a facut in mod diferit. In campiile deschise, cu vegetatie ierboasa, precum si in tinuturile mlastinoase, reptilele din era secundara si-au ridicat corpul de la pamant si calcau in doua sau patru picioare. Multe dintre ele au suferit o dezvoltare foarte mare, asa cum este cazul dinosaurilor. Altele, in schimb, au ramas mici, cum sunt de exemplu soparlele actuale. Reptilele adaptate la viata in vegetatie ierboasa si-au

redus picioarele in dimensiuni si numar sau le-au pierdut complet (scincidae, anguidae, ofidieni). Soparlele care s-au adaptat la catarat pe stanci sau arbori au gheare lungi si ascutite, si pernite adezive cu aspect de ventuze. Altele au degete opozabile si coada prehensila (cameleonii) sau formatiuni tegumentare care le ajuta la planare (Draco volans). Pterosaurienii din Mezozoic aveau un patagiu asemanator liliecilor, cu ajutorul caruia executau zboruri lungi si sustinute deasupra marilor. Unele reptile sunt adaptate la viata subterana avand corpul vermiform, lipsit de picioare si gat, cu cap mic si coada scurta, fiind lipsite de vedere. Reptilele adatate la mediul acvatic pot prezenta degete cu membrane (crocodili) sau membre transformate in lopeti (chelonieni acvatici), coada comprimata lateral si nari migrate dorsal pe cap (hidrofiide). Narile multora dintre specii sunt prevazute cu capacele care se pot inchide, iar plamanii sunt voluminosi, permitand un timp de submersie foarte indelungat. Sauropterigienii si ihtiopterigienii din era mezozoica erau reptile marine cu adaptari profunde la viata acvatica. Aveau corpul pisciform, asemanator rechinilor si delfinilor, si erau vivipari. Ochii erau protejati de un inel de placi cornoase din sclerotica si se puteau scufunda la adancimi mari. Adaptarea la mediu se manifesta si in ceea ce priveste culoarea coprului, care, de regula, este homocroma cu substratul, la cameleoni intalnindu-se fenomenul de homocromie schimbatoare. Deplasarea. Tranzitia de la mediul acvatic la cel terestru a presupus intarirea sistemului osos pentru a face fata fortei gravitationale, modificari la nivelul organelor si functionarii sistemelor si aparatelor. Deplasarea in apa. Broastele testoase, din cauza faptului ca au coloana vertebrala sudata la carapace, lucru care nu permite curbarea pentru schimbarea centrului de greutate corporala, si deoarece centurile sunt cuprinse in interiorul carapacei, pot doar vasli in apa, in timp ce pe uscat miscarile sunt stangace de tipul aruncarii inainte si apoi tractarii intregului corp pe seama membrelor anterioare. O eventuala dezechilibrare este foarte dificil de redresat in cazul chelonienilor. Crocodilienii sunt buni inotatori si au capacitate de a se misca cu usurinta si pe uscat, cunoscandu-se chiar cazuri in care unele specii pot alerga.

Soparlele si serpii au coloana vertebrala flexibila. Cele fara membre au evoluat din stramosi cu membre, iar reducerea pana la disparitie a acestora la serpi si unele soparle apode este o adaptare secundara la traiul in mediu cu iarba deasa si tufe. Reducerea membrelor la pitoni se materializeaza prin pastrarea doar a femurului si centurii pelviene, odata cu marirea numarului de vretebre cu coaste pana la 300. Mecanismul deplasarii la serpi si soparle este asemanator in mediul acvatic. Deplasarea presupune miscari ondulatorii care se propaga de-a lungul corpului si cozii. Deplasarea pe uscat. Aceasta implica locomotia bipeda, quadrupeda sau apoda, in functie de tipul reptilelor. Membrele sau corpul (in cazul reptilelor apode) apasa pe sol care genereaza o forta egala si opusa asupra acestora, determinand deplasarea individului. Parte din energia necesara locomotiei este utilizata in mentinerea corpului si posturii corpului. Serpii si alte reptile apode folosesc in deplasare patru modelele de locomotie. In deplasarea prin ondulare, corpul aluneca pe substrat. Fortele propulsoare sunt transmise de partile laterale ale trunchiului si determina alunecarea corpului pe substratul neregulat prin curbe ce se propaga din fata catre partea posterioara a corpului. Forta propulsoare este generata exclusiv prin activitatea musculaturii axiale si este perpendiculara pe suprafata de contact astfel incat nu este folosita frecarea. Inaintarea presupune cel putin trei puncte de contact/vectori de forte pentru a fi stabile si eficiente.

a)

b)

c)
corpului care sunt in contact cu substratul)

Fig. Locomotia prin miscari ondulatorii (a), serpuire (b) sau miscare concertina (c) (culoarea rosie indica portiunile

10

Celelalte tipuri de locomotie sunt diferite de miscarea ondulatorie prin faptul ca sunt generate de forte propulsoare care actioneaza orizontal, in directia deplasarii, si sunt transmise peste (de-a curmezisul) zonele corpului in contact direct cu substratul. In asa numita locomotie concertina inaintarea este indeplinita de parti stationare ale corpului care imping sau trag restul corpului. Frecarea este asociata cu contactul static si este utilizata ca o forta de reactie ce permite inaintarea. Acest tip de deplasare implica o alteranta a flectarii si extensiei diferitelor parti ale corpului cu ancorarea de substrat, ceea ce se traduce printr-o alternanta a accelerarii si incetinirii miscarii. Se ajunge astfel la un consum energetic mare fara realizarea unei deplasari rapide. Serpuirea este o metoda de deplasare pe substraturi relativ netede (nisip, mal) la care frecarea este mica. In acest tip de deplasare parti ale corpului sunt trase inainte, apoi asezate astfel incat corpul se afla in contact cu substratul in doua puncte. Odata ce gatul sarpelui atinge substratul, corpul este tras formand o serie de urme separate si paralele orientate in unghi in directia de deplasare. Saltul, ca variatie a serpuirii, apare cand corpul este impins atat de puternic si rapid incat, practic, se ridica de pe substrat. Acest fenomen, cuplat cu tragerea corpului inapoi, este utilizat de serpi in startegiile de scapare. Al patrulea mod de deplasare a reptilelor apode este cea care implica utilizarea muschilor, coastelor si tegumentului flexibil. Acest tip de deplasare, numita liniara, este cel mai

11

intalnit mod de locomotie. Capatul ventral al coastelor etse cuprins in patura musculara legata de solzii ventrali ai corpului. Acestia se infig alternativ in substrat, impiedicand alunecarea corpului inapoi. Hranirea si digestia. Multe dintre adaptarile reptilelor sunt legate de modul de capturare a hranei si digestia hranei. Cele mai multe reptile prind cate o singura prada, iar strategiile de hranire pot determina o variatie larga a formei si structurii craniului si falcilor. Craniul serpilor are opt articulatii mobile ce permit rotirea si efectuarea de miscari complexe. Cand sarpele inghite prada intreaga, cele doua laturi ale craniului efectueaza miscari alternante de-a lungul prazii. Daca la soparle mandibulare are cele doua jumatati unite anterior, la serpi ele sunt articulate prin muschi si piele. Toate oasele craniului sunt articulate mobil permitand indepartarea lor unul de altul si inghitirea unei prazi mai mari decat circumferinta corpului. Dintii puternic incovoiati inapoi imping prada catre faringe si esofag. Marea mobilitate a coastelor care imping hrana din faringe in stomac si intestin, lipsa sternului (care nu impune un diametru maxim al prazii), elasticitatea musculaturii si a tegumentului constribuie si ele la inghitirea unei prazi cu diametru foarte mare. In plus traheea este protractibila si nu este blocata de hrana din gura Multi serpi inghit prada in timp ce aceasta se lupta perntru a se elibera. Pentru a se proteja de o eventuala ranire, cei mai multi sepri fie starnguleaza prada fie o otravesc cu toxine sau cu venin. Daca in timpul deglutitei sarepele este prins atunci el regurgiteaza hrana. Reproducerea si grija de progenitura. Testoasele manifesta in general dimorphism sexual, masculii fiind mai mici decat femelele la speciile acvatice si egale sau mai mari decat acestea din urma la speciile semiacvatice sau terestre. De asemenea, masculii speciilor acvatice efectueaza dansuri nuptiale, in timp ce la celelalte specii acest fenomen se rezuma doar la combaterea unor eventuali concurenti. Femelele multor specii nu se imperecheaza in fiecare an, insa ele pot stoca sperma in oviducte pentru perioade lungi de timp (ani), a.i. produc anual oua fertile fara imperechere. Deoarece provenienta spermei poate fi diferita (de la mai multi masculi) puii sunt extrem de diferiti genetic. Majoritatea testoaselor cuibaresc in apropierea teritoriului in care se hranesc, insa exista testoase acvatice care pot migra pana la 4500 km pentru a cuibari o data la 2-3 ani. Datorita invaziilor din aceasta perioada pe teritorii relativ mici de cuibarire, multe dintre cuiburi

12

scapa vigilentei rapitorilor coplesiti de numarul mare de cuiburi. Cuiburile sunt adesea construite in nisip, dar si in vegetatie, resturi vegetale, cuiburi ale altor animale. Unele specii acopera cuibul dupa depunerea oualor si pleaca, in timp ce altele petrec timp indelungat langa cuib si dupa depunerea oualor. Ele construiesc uneori cuiburi false, situate la distanta de cele adevarate sau impart cuibul in 2-3 camere, pentru inducerea dusmanilor in eroare. Testoasele mici depun 1-4 oua, in timp ce speciile mari ajung sa depuna pana la 100 oua/sezon. Ouale sunt alungite sau sferice, cu coaja mai mult sau mai putin dura. Cele cu coaja tare sunt mai putin dependente de fluctuatiile conditiilor de mediu si se intalnesc in cuiburi simple. Cele cu coaja flexibila, mai dependente de mediu, se dezvolta mai rapid si sunt intalnite in cuiburi mai complicate, in zonele cu umiditate crescuta sau in cele cu alternanta sezoniera care impune dezvoltarea intr-un anumit timp. La majoritatea testoaselor temperatura determina sexul progeniturii, actionand mai ales in a doua treime a perioadei dezvoltarii. Exista cazuri in care sexul este determinat exclusiv genetic, in unele cazuri intalnindu-se chiar un dimorfism cromozomial al sexelor. Dupa ecloziune puii au comportament diferit in functie de specie sau conditiile de mediu. Unii sapa adaposturi sub nivelul cuiburilor pentru a evita temperatura scazuta din aer sau apa. Cei care apar in perioade secetoase raman in cuib pana la peste un an, asteptand o ploaie care sa-i ajute sa inmoaie solul sis a-I ajute sa iasa la suprafata. Dezvoltarea ulterioara se realizeaza intr-un ritm alert pana la maturitatea sexuala, dupa care incetineste sau inceteaza. Evidenta stau inelele de crestere din femur si humerus. Crocodilienii sunt specii poligame, desi, pe termen scurt, se pot inregistra cazuri de monogamie sau poliandrie. Odata atinsa maturitatea sexuala, determinata mai curand de marime decat de varsta, activitatea reproductiva urmeaza un ciclu anual. Momentul declansarii comportamentului reproductiv precum si durata acestuia variaza in functie de conditiile de mediu, evidentiindu-se diferente chiar in cadrul populatiilor aceleiasi specii care populeaza teritorii diferite. Cuibaritul se face fie in gropi divizate in mai multe camere, sapate cu membrele posterioare in substrat moale si acoperite dupa depunerea oualor, fie pe coline de pana la 1 m inaltime si 2-3 m diametru, ridicate cu ambele perechi de membre si chiar cu maxilarele din vegetatie, pamant sau namol. In aceste coline femela sapa gropi pe care le acopera dupa depunerea oualor. Dezvoltarea oualor se realizeaza sub influenta caldurii solare, a caldurii generate de caderea materialelor vegetale, de caldura emisa de embrioni

13

aflati in ultimele stadii de dezvoltare sau de alte grupe de animale (termite in apropierea carora sunt depuse ouale). Pentru a se evita supraincalzirea existe mai multe metode de racire: ploaia asezarea cuiburilor la umbra, dezgroparea oualor, urinarea peste cuib. Inaintea ecloziunii embrionii complet dezvoltati emit sunete ce pot fi auzite de mama pana la 50 m departare. Femelele multor specii dezgroapa progenitura si poarta puii la apa in gura. Ouale infertile sau moarte sunt consumate de femela. Grija de progenitura poate dura cateva zile (crocodilul Johnston), saptamani (crocodilul de Nil) sau ani (aligatorii americani) si poate merge pana la hranirea puilor, caz unic la reptile. Scuamatele (serpii si soparlele) sunt specii ovipare, ovovivipare sau vivipare (anguide, scincide). Ovoviviparitata si viviparitatea permit femelelor sa le asigure protectie, caldura si hrana. Datorita capacitatii de protectie a viitoarei progenituri, aceste specii au putut popula regiuni mai reci sau la altitudini mai mari. Exista, insa, si dezavantaje ale vivi- sau oviviviparitatii. Femelele insarcinate sunt mai expuse atacului dusmanilor, deoarece nu au aceeasi agilitate ca si un exemplar fara oua. Unele specii ovipare manifesta un comportament protector fata de ponta incluzand chiar punerea la dispozitie de apa sau caldura pentru dezvoltare (sarpele din genul Eunectes etc.). abilitatea de a cauta amplasamente foarte bune ale cuibului, precum si grija exagerata fata de progenitura poate fi o alternativa la viviparitate. In general ponta este depusa pe arii mici in cazul speciilor cu comportament teritorial dezvoltat si la care chemoolfactia nu joaca rol important. In schimb, speciile cu sistem chemolfactiv dezvoltat au un teritoriu mai intins, un comportament de teritorialitate mai slab dezvoltat si depun ouale pe suprafete mai mari, dar in locuri bine alese, uneori cu amplasamente speciale. De exemplu varanii depun ouale in musuroaie de termite care ofera pontei protectie, caldura si umiditate. Numarul oualor depuse sau purtate (in cazul speciilor ovovivipare) difera in functie de modul de viata. Unele specii, care au posibilitatea de a se adaposti in crevase sunt purtatoarele unui numar mare de oua. Altele depun/poarta un singur ou, insa numarul pontelor purtate/sezon de imperechere este mai mare. Aceasta este in legatura cu mortalitatea mare a progeniturii la ancestorii acestor specii. Distributia pe perioada de timp mai indelungate si pe un spatiu mai intins creste sansa supravietuirii. Pe de alta parte purtarea unui numar mic de oua odata nu reduce agilitatea, conditie esentiala pentru speciile care traiesc pe suprafete

14

expuse. De asemenea, alegerea unui amplasament protejat pentru cuib mareste sansa supravietuirii pontei depuse, contracarand efortul mare pe care il presupune in general reproducerea chiar si pentru depunerea unui numar mic de oua. La squamate se intalneste si fenomenul de partenogeneza (reproducerea fara fertilizare la care ouale sunt clone ale mamelor). Deoarece nu se consuma energie sociala si genetica pentru producerea masculilor, partenogeneza este mai productive comparativ cu reproducerea bisexuala. Aceste fenomen nu este insa exclusiv in viata unei specii, caci fara reproducere sexuala ea nu poate supravietui in timp. Daca heterozigotia confera sanatate specie, reproducerea asexuata mentine existenta heterozigotiei (necesara in hibridizare. Importanta reptilelor. Inca din vremurile vechi reptilele au constituit hrana pentru oameni. Chiar si acum ele raman sursa importanta de hrana mai ales pentru triburi izolate din tarile subdezvoltate. Ouale de chelonieni, iguane au un bogat continut de substante nutritive si sunt considerate delicatese in intreaga lume. In USA functioneaza ferme pentru cresterea speciilor de chelonieni (Chelydra serpentina, Macrochelus temmickii, Apalone), crocodilieni (Crocodylus niloticus si Alligator mississippiensis), iguane. Pe langa capacitatea de a obtine foloase de pe urma inmultirii si cresterii acestor specii de reptile importante din punct de vedere economic, multe dintre aceste specii, amenintate cu extinctia, au fost protejate. Pe langa importanta alimentara reptilele sunt surse pentru industria imbracamintii. Pielea de crocodili, serpi si soparle se foloseste la fabricarea produselor de marochinarie sau hainelor. Carapacea testoaselor de baga sunt folosite in producerea ramelor de ochelari si altor obiecte ornamentale din baga. De asemenea, reptilele au importanta in medicina. Veninul este folosit si in medicina moderna in dizolvarea fibrinogenului care apare in tromburi, precum si in tratarea cancerului unde impiedica aderarea celulelor canceroase de alte tesuturi sanatoase, prevenind metastazele. Reptilele sunt folosite si ca animale de companie. In unele locuri reptilele sunt tolerate pe langa gospodarii pentru controlul populatiilor de rozatoare. Marile soparle se hranesc nu numai cu rozatoare dar si cu serpi si alte animale mici daunatoare culturilor. Ele consuma de asemenea resturile animale si vegetale evitand aparitia viermilor sau atacul insectelor. In Bali cadavrele oamenilor sunt asezate in cosuri inaccesibile cainilor sau maimutelor, astfel incat soparlele sa le consume neintrerupte.

15