Hamlet este compus din V acte,iar actiune se petrece in Da-nemarca.

Actul I ii prezinta pe Bernardo si Francisco dialogand

pe o terasa din castel.Acestia vorbeau despre aparitia unei

misterioase fantome ce aparea dupa miezul noptii si sema-

na cu chipul regelui raposat.Horatio vede si el fantoma si

ii spune prietenului sau Hamlet despre aceasta.

Hamlet si cu ceilalti stau intr-o noapte pe terasa in as-

teptarea misterioasei Fantome. Deodata aceasta isi face

aparitia.Vazand asemanarea acesteia cu tatal sau,Hamlet o

urmeaza,singur,pana intr-un loc mai retras al castelului. Re-

gele-Fantoma ii marturiseste fiului sau ca moartea sa nu a

fost una naturala,asa cum se crede, ci a fost asasinat chiar de

fratele sau,prezentu rege al Danemarcei -Claudius.Pe langa

acestea Fatoma ii mai spune ca regina,Gertruda, a fost sedu-

sa de acest viclean iar moartea fostului rege nu a fost produsa

de muscatura unui sarpe in timp ce acesta statea in gradina

castelului,ci fratele sau l-a otravit,turnandu-I otrava in ureche,

in timp ce acesta dormea, rapindu-i "viata, sceptrul si regina".

Auzind acest scenariu ingrozitor, Hamlet jura ca din acel moment sa-si
razbune tatal.Atat Hamlet cat si Fantoma ii o-

bliga pe Horatio sip e strajeri sa nu spuna nimic despre eve-

nimentul petrecut pe terasa castelului.

Actul II

Doua luni mai tarziu dupa moartea fostului rege si dupa

Intalnirea lui Hamlet cu duhul tatalui sau,curtea regala, com-

Pusa din regale Claudius, regina Gertruda, Polonius si ceilalti

Curteni observa schimbarea stranie de comportament a lui

Hamlet si decide sa afle cauzele acestei misterioase transfor-

Mari. Initial Polonius a crezut ca Hamlet are acest compor-

tament bizar datorita iubirii lui pentru Ophelia. Ophelia este

sfatuita de fratele sau,Laertes, apoi de tatal sau, sa-si infrane-

ze orice sentiment de dragoste fata de Hamlet si sa respinga

orice declaratie de dragoste a acestuia.

Regele si regina, intruniti intr-o incapere a castelului,cer

Curtenilor Rozencrantz si Guildenstern sa iscodeasca pe Ham-

let pentru a afla motivul acestuia.

Discutand cu cei doi trimisi de regi, Hamlet intelege sco-

pul lor si rezista tentatiei de marturisire.

Pentru a-l inveseli pe Hamlet, la curtea regeasca este tri-

mis un grup de actori.Totodata Hamlet ii marturiseste lui Po-

lonius dragostea sa pentru Ophelia.Hamlet le cere actorilor sa

joace piesa "Uciderea lui Gonzalo" dar cu cateva modificari de

versuri impuse de print.Actorii accepta.

Dupa ce toti curtenii ies din sala, Hamlet declara in mono-

logul sau intentia de a demasca pe ucigasul tatalui sau, un-

chiul-rege Claudius:"Desi lipsindu-i limba,crisma totusi/ Gra- ieste-n

chipul cel mai nefiresc/ Actorii acestia vor juca in fata/

lui unchi-meu o piesa foarte-asemeni/ Cu moartea tatii si atunci

ce drum s-apuc.Stafia/se poate sa fi fost doar Necuratul/Si Necuratul
intotdeauna poate/Sa-si dea un chip aromitor"."Am

alt temei,mai sigur:piesa-I lat/In care pot pe rege sa-l inhat".

Actul III

Curtenii Rozencrantz si Guildenstern raporteaza regilor ca n-au

izbutit sa dezvaluie taina lui Hamlet dar un grup de actori i-a sporit
interesul tanarului print. Regele, afland de invitatia lui Hamlet de a
participa la vizionarea unei piese de teatru, accepta

Fara sa cunoasca intentiile printului.Dar inainte de acestea,regele,

Regina si Polonius se intreaba daca taina printului are vreo legatu-

Ra cu sentimental de dragoste pentru Opheli. Ophelia se ofera vo-

luntara in aflarea acestei taine iar regii se ascund intr-o camera de
alaturi pentru a auzi discutia dintre cei doi indragostiti.

In discutia aceasta Hamlet,fiind orbit de gandul ca mama sa,

regina,si-a tradat sotul, o intreaba pe mult-indragita sa Ophelia
da-ca se considera frumoasa si cinstita si afirma ca puterea
frumusetii va preschimba cinstea ei, devenind desfranata decat ca
cinstea, ca valoare,sase asemene cu frumusetea.

Intr-un moment de nebunie, Hamlet ii declara Opheliei ca nu a

iubit-o si o sfatuieste sa se duca la o manastire pentru a se mantui

de viitoarele ei pacate.

Auzind acestea, Ophelia, dezamagita de spusele lui Hamlet, crede ca

acesta s-a smintit. Dup ace Hamlet pleaca, regale, socat, isi face
aparitia considerand ca vorbele si gandirea tanarului print nu ii
reprezinta sminteala,ci altceva, mai adanc si mai dureros as-cuns in
suflet.

Actul IV

A doua zi, dup ace a pus totul la punct cu actorii, Hamlet ii ce-re
prietenului sau Horatio sa studieze expresia fetei regelui in mo-

mentul piesei.

Incepe piesa.Aceasta prezinta un rege si o regina ce par indra-

gostiti.Regele se intinde si adoarme pe un strat de flori iar ea il

pa-raseste.Un alt personaj ii scoate coroana de pe cap, o saruta si
dupa ce picura otrava in urechea regelui,pleaca.Regina se intoarce,
ga- sestet pe rege mort si se preface a fi trista. Otravitorul
copleseste peregina cu daruri; initial ea pare scarbita dar in cele
din urma ea ii primeste marturisirea dragostei.

In momentul in care apare scena otravirii regale Claudius, cu- prins

de remuscari,ordona incetarea piesei de teatru, prilej pentru Hamlet
de a i se adeveri vorbele Fantomei.Dupa piesa, regina il
cheama,indurerata, in iatacul ei, sa-I vorbeasca.

Regele hotaraste ca Hamlet sa plece in Anglia, pentru a-si in- departa

namicul.Ramanand singur,regale se gandeste la crima savarsita si este
macinat de constiinta, de fapta savarsita.Intra si Hamlet si vazandu-l
ingenuncheat se gandeste sa-l omoare dar se autostapaneste caci
singura pedeapsa pentru acest ucigas este sa-l demascheze.

Ajuns in iatacul reginei, Hamlet se comporta indifferent cu mama

sa,acuzand-o de moartea tatalui sau, regele raposat.Crezand ca Hamlet
a innebunit si ca vrea sa o omoare, regina striga dupa ajutor.Vrand sa
o salveze, Polonius care statea ascuns dupa o perdea este ucis de
print. Dupa numeroase acuzari dureroase adre- sate mamei sale, in
iatac isi face aparitia Fantoma regelui. Regina nu il vede ins ape
regale-Fantoma cu care Hamlet vorbeste, crezandu-l nebun. Hamlet ia
corpul neinsufletit al lui Polonius si il ingroapa intr-un loc ascuns.

Regele Claudius ordona ca mai apoi sa fie asasinat. Hamlet se

intalneste cu capitanul printului norvegian Fortinbras care venise cu
oastea sa pentru a cuceri o parte din Polonia.Intre timp Laertes, fiul
raposatului Polonius se intoarce din Franta, aduna o oaste si pleaca
spre castelul regelui Danemarcei cu gand de razbunare si de preluare a
tronului. Horatio primeste de la niste marinari o scrisoa- re de la
Hamlet in care i se spune ca a fost atacat de un grup de pirati dar a
scapat cu viata. Laertes, dornic de razbunarea mortii tatalui sau,
este convins de viclanul rege sa-si foloseasca talentul de spadasin
sis a-l omoare pe Hamlet. In timp ce acestia pun la cale acestplan
diabolic, Ophelia moare inecandu-se.

Actul V

Este prezentata imaginea tragica a inmormantarii Opheliei, la care

participa doi clovni gropari.La inmormantare sunt prezenti Hamlet si
prietenul sau, Horatio, care vorbesc cu unul din clovnii gropari.Acest
clovn avea o viziune macabra dar si ironica despre moartea oamenilor
sip area total dezinteresat de respectful fata de osemintele
mortilor.Dupa un timp apare si cortegiul funerar: cada- vrul Opheliei,
regele, regina, Laertes, preotul si curtenii. Hamlet ii spune lui
Horatio ca a descoperit o scrisoare in care se vorbea despre planul
asasinarii sale, comandat de rege, in drum spre An- glia.

Osric, unul dintre curteni, ii adduce lui Hamlet vestea ca a fost

invitat sa participle la un duel contra lui Laertes in schimbul
oferirii, in cazul unei victorii, a unor lucruri pretioase. Hamlet
accepta provocarea cu toate ca este avertizat de pericol de catre
Horatio. In timpul duelului, regina bea din greseala dintr-unul din
paharele cu vin otravit si moare.

Intr-un moment de neatentie Laertes si Hamlet fac schimb de sabii iar

Laertes este ranit de propria sa sabie otravita.Inainte de a muri,
regina ii spune fiului sau, Hamlet ca bautura este otravita. De
asemenea Laertes ii divulga lui Hamlet planul secret de a-l omori.
Auzind aceste uneltiri, Hamlet il strapunge pe rege, omorandu-l cu
propria otrava. Hamlet bea dintr-un pahar otrava sinucigandu-se in
timp ce Fortinbras se apropie victorios de palat.Vazand macelul din
castel, printul norvegian, la indemnul lui Horatio, il inmorman- teaza
pe Hamlet ca pe un erou.

hahaRenaşterea reprezintă epoca de înnoire socială şi culturală, care a avut loc

în Europa, la sfârşitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea,
caracterizată prin redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichităţii
clasice.

Renaşterea a avut originea în Italia şi s-a răspândit apoi în întreaga Europă

apuseană. În acest timp s-au produs profunde transformări sociale, politice,
economice, culturale şi religioase, care au marcat trecerea către societatea
modernă. Societatea feudală a Evului Mediu cu structură ierarhică rigidă,
dominată de economia agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice a
început să se destrame. La producerea acestor fenomene, un rol determinant l-au
avut oamenii de cultură şi artiştii, înclinaţi către clasicismul greco-roman,
aspirând la eliberarea spirituală de sub dogmele religioase.

Noţiunea de "Renaştere" (în franceză: Renaissance) a început să fie folosită

începând din secolul al XIX-lea, apărută mai întâi la istoricul francez Jules
Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elveţian Jacob Burckhardt în
lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance in Italien" ("Cultura
Renaşterii în Italia", 1860). El a definit Renaşterea (în italiană: Rinascimento),
epoca cuprinsă între pictorii Giotto şi Michelangelo. În acest timp omul recapătă
conştiinţa de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare a personalităţii.
Condiţii istorico-culturale

În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat
drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită aşa ziselor
"scriptoria" din mănăstirile medievale, se păstraseră exemplare în limba latină
din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel şi Thucydide, Virgiliu,
Seneca, Cicero şi Ovidiu. Sistemul de drept din societatea modernă îşi are
originea în dreptul civil şi canonic din secolele al XII-lea şi al XIII-lea.
Gânditorii Renaşterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii şi retoricii
medievale. În domeniul teologiei au continuat tradiţiile filozofiei scolastice,
înterpretarea filosofiei platoniciene şi aristoteliene şi-a păstrat mai departe un rol
decisiv. Şcolile din Salerno (Italia) şi Montpellier (Franţa) reprezentau centre
vestite pentru studiul medicinei.
Trăsăturile caracteristice ale Renaşterii

[modifică]
Ruperea cu tradiţiile

Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca

"Historiarum Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni, "Istorie
fiorentine" (1520) de Niccolò Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a
interpreta istoria şi problemele statale. Istoricii Renaşterii renunţă la periodizarea
istoriei după criterii religioase (Creaţia, Naşterea lui Iisus şi Aşteptarea Judecăţii
de Apoi); în timp ce învăţaţii Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea
păgână a grecilor şi romanilor, noua generaţie a Renaşterii era plină de admiraţia
antichităţii şi condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă,
barbară, întunecată. Propriul lor timp îl considerau epocă a luminii.

[modifică]
Umanismul

Niccoló Machiavelli

Baza spirituală a Renaşterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru

cultura antichităţii a dus la căutarea şi descoperirea manuscriselor clasice:
Dialogurile lui Platon, operele istorice ale lui Herodot şi Thucydide, creaţiile
dramatice şi poetice ale grecilor şi romanilor. Învăţaţi din Bizanţ, care după
căderea Constantinopolului sub turci (1453) s-au refugiat în Italia şi predau
acum în şcoli din Florenţa, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoştinţa limbii
greceşti clasice. Deşi adesea apăreau simple imitaţii ale clasicilor, studiul
literaturii, istoriei şi filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-
le o mai mare forţă de discernământ. Mulţi gânditori ai Renaşterii (Marsilio
Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcţia neoplatoniciană
în filozofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanţă.
Reprezentanţi importanţi ai umanismului au fost şi Erasmus din Rotterdam şi
Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar şi a corpului,
care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renaşterii
un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una
antropocentrică, omul a devenit centrul atenţiei în studii şi creaţii artistice.

Francesco Petrarca - Frescă de Andrea di Bartolo, Galleria degli Uffizi, Florenţa

[modifică]
Renaşterea italiană

Primele manifestări ale Renaşterii au avut loc în Italia. După Pacea de la Lodi
(1454), a intervenit un echilibru între diversele forţe politice, ceea ce a dus la o
perioadă de relativă linişte şi, în consecinţă, la dezvoltarea economică a oraşelor
din centrul şi nordul Italiei, favorizând înflorirea artei şi literaturii, încurajată şi
susţinută financiar de bogatele şi influentele familii Medici din Florenţa, Este
din Ferrara, Sforza din Milano precum şi de ducii de Urbino, dogii veneţieni şi
de papalitatea romană.

Lorenzo Ghiberti - Poarta de bronz a Baptisteriului din Florenţa

Donatello - David - Muzeul Bargello, Florenţa

[modifică]
Literatură

Renaşterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina
Commedia", monumentala creaţie a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele şi
scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio
(1313-1375) reunite în volumul "Il Decamerone". Se reiau vechile genuri literare
din antichitate - epopea, satira, epigrama, biografia - şi se creează genuri noi, ca
sonetul şi nuvela (Novella). Reprezentanţi ai literaturii italiene renascentiste
sunt:
Angelo Poliziano (1454-1494), "Stanze per la giostra", "Favola d'Orfeo".
Niccolò Machiavelli (1469-1527), "Il Principe", "Istorie fiorentine", "Discorsi",
comedia "La Mandràgola".
Ludovico Ariosto (1474-1533), "Orlando Furioso".
Baldassare Castiglione (1478-1520), "Il Cortegiano".
Matteo Bandello (ca. 1480-1562), "Novelle".
Pietro Aretino (1492-1556), "Lettere".
Torquato Tasso (1544-1595), "Gerusalemme liberata", "Aminta".
[modifică]
Arte plastice

Dezvoltarea artei în Renaşterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea

în Florenţa. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al
Renaşterii, descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această
perioadă - şi realizează cupola Domului din Florenţa (1436).

Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porţilor de bronz

ale Baptisteriului din faţa Domului, numite mai târziu de către Michelangelo
"Porţile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influenţat
şi pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui
David, prima sculptură care, ca în timpurile antichităţii, prezintă din nou corpul
omenesc gol, fără veşminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul
ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul
din Florenţa.

În pictură, Cimabue (1240-1302) şi elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) -

frescele din capela "Scrovegni" din Padova şi din capela "Santa Croce" din
Florenţa -, pot fi consideraţi ca precursori.

Masaccio - Izgonirea din Eden - Capella Brancacci, Florenţa

K
kLeonardo da Vinci - Cina cea de Taină - Santa Maria delle Grazie, Milano

[modifică]
Pictura în Renaşterea timpurie

Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste şi aplicarea perspectivei în

desen, este socotit deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a
Renaşterii. Ciclul de fresce în "Cappella Brancacci" din biserica "Santa Maria
delle Carmine" din Florenţa impresionează prin individualitatea şi plasticitatea
noului stil.

Şi Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere

Giovanni Acuto" - este fascinat de potenţialul perspectivei în pictură. Alţi
maeştri din această perioadă sunt călugărul dominican Fra Angelico (1400-
1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a
scris şi lucrări teoretice în matematică şi asupra perspectivei.

Pictorii din generaţia următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a

peisajelor, compunerea minuţioasă a tablourilor, fineţea redării figurilor. Printre
aceştia se numără Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio
(1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) în Florenţa, Andrea Mantegna
(1431) în Padova, Giovanni Bellini (1430-1516) şi Giorgione (ca.1477-1510) în
Veneţia. Aceştia din urmă au dat o orientare decisivă şcolii veneţiene prin simţul
nou al organizării spaţiale, al luminii şi culorii, în contrast cu stilul florentin, în
care predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510),
care a lucrat pentru familia Medici din Florenţa şi pentru Vatican. Dintre cele
mai cunoscute opere ale sale sunt de menţiont "Naşterea lui Venus" (La nascita
di Vènere) (1482) şi "Primăvara" (1474).

Leonardo da Vinci, Doamna cu hermina, Muzeul Czartoryski, Cracovia

[modifică]
Pictura în perioada de apogeu a Renaşterii

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florenţa, venind de

la Milano, unde pictase fresca "Cina cea de Taină" pentru biserica Santa Maria
delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de
marmoră a lui "David", care avea să devină semnul distinctiv al oraşului
Florenţa.

Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care
încurajează realizarea unor proiecte ambiţioase înăuntrul şi în afara Vaticanului.
Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după planurile lui Donato
Bramante (1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul şi
fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele
(Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra
"Şcoală din Atena", în care sunt figuraţi diverşi filozofi ai antichităţii.

Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renaşterrii în

Veneţia. El pictează şi pentru Carol Quintul, care îl numeşte pictor oficial al
curţii regale spaniole.

Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio

(1489-1534), care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Parma, unde a
realizat principalele sale opere (de ex. frescele din biserica San Giovanni
Evangelista).

Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican

[modifică]
Manierismul
Începând aprox.cu anul 1590, prevalează arta manieristă cu diverse tendinţe
stilistice, în care - în contrast cu seninătatea clasică a perioadei precedente -
repertoriul formelor devine exagerat, corpurile omeneşti apar şerpuitoare şi
crispate (Figura serpentinata), tablourile sunt încărcate cu multe elemente
decorative, anunţând ivirea stilului "baroc".

Bazilica Sfântul Petru din Roma

Reprezentanţi valoroşi ai manierismului sunt:

Pontormo (1494-1556), în Florenţa.
Rosso Fiorentino (1494-1540), pictează palatul Fontainebleau din apropierea
Parisului.
Andrea Palladio (1508-1580), pictor şi arhitect din Vicenza, iniţiează stilul
palladianist, care va influenţa arhitectura engleză din sec. al XVIII-lea.
Benvenuto Cellini (1500-1571), miniaturist şi sculptor din Florenţa, realizează
celebra sculptură în bronz "Perseu cu capul meduzei", care se găseşte în Loggia
dei Lanzi (Piazza della Signoria).
Giorgio Vasari (1511-1576), pictor, arhitect şi biograf. A scris "Vite de' più
eccellenti architetti, scultori e pittori" (1550).
Paolo Veronese (1528-1588), unul din maeştrii şcolii veneţiene.
Tintoretto (1518-1594), cel mai important reprezentant al manierismului
veneţian, realizează 56 de picturi murale pentru palatul "Scuola di San Rocco"
(Veneţia).

Renaşterea în diverse ţări europene

Hieronymus Bosch - Grădina plăcerilor 1503-1504, Muzeul Prado, Madrid

Din Italia, Renaşterea se răspândeşte şi în alte ţări din Europa apuseană. Învăţaţi,
artişti, negustori sau meseriaşi călătoresc în oraşele italiene şi se întorc în Franţa,
Flandra sau în zona hanseatică nu numai cu noi cunoştinţe, dar şi cu un alt gust
în artă şi în modul de viaţă. Declinul feudalismului şi centralizarea puterii
politice deschid calea schimbărilor culturale, sociale şi economice. Spre
deosebire de Italia, unde se cultivă limbile latină şi greacă, în ţările vest-
europene, sub influenţa protestantismului, se folosesc limbile naţionale, fapt care
contribuie la formarea noilor state naţionale caracterizate printr-un limbaj unitar.

[modifică]
Franţa

François Rabelais - Gravură de Michel Lanne, 1630

Spiritul Renaşterii italiene a pătruns în Franţa datorită unor personalităţi ca
Leonardo da Vinci şi Benvenuto Cellini, prezenţi la curtea regelui Francisc I şi
participanţi la proiectarea decorării palatului din Fontainebleau. Scriitorul
François Rabelais (1494-1553), călugăr benedictin, autor al povestirilor
"Horribles et Épouvantables Faits et Prouesses du très renommé Pantagruel"
(1532) şi "Vie inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel" (1534),
întruchipează tipul perfect al umanistului renascentist. Joachim du Bellay (1522-
1560) redactează manifestul "Pleiadei" intitulat "Défense et illustration de la
langue française".
Literatură
Edmund Spenser (1552-1599), autor de poeme pastorale şi al unei epopei
alegorice "The Faerie Queen".
John Milton (1608-1674), scrie celebrul poem pe teme biblice "Paradise Lost".
Christopher Marlowe (1564-1593), poet dramatic.
William Shakespeare (1564-1616), autor al unui mare număr de piese de teatru,
poeme şi sonete.
Thomas Morus (1478-1535), scriitor umanist, autor al poemului "Utopia"
(1516). Ministru cancelar al regatului, cade în disgraţie şi este executat din
ordinul regelui Henric al VIII-lea.
Francis Bacon (1561-1626), filosof, dezvoltă teoria cunoaşterii empirice în
lucrarea "Novum Organum" (1620.
Ben Jonson (1572-1637), autor dramatic.
Tipul de "Om al Renaşterii"

Pentru marea masă a populaţiei din acele timpuri, înflorirea culturală şi artistică
ce a caracterizat Renaşterea nu a produs nicio schimbare în modul de viaţă sau
de reprezentare a lumii. Referindu-ne însă la numărul restrâns al personalităţilor
în diferite domenii de creaţie, putem spune astăzi că noile orizonturi spirituale şi
liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renaşterii" ("Homo
universalis renascentista"), caracterizat prin înţelegere ascuţită, deschisă oricărei
idei, simţ deosebit al frumosului, dorinţă de afirmare şi renume, individualism
cu posibilităţi de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor şi ideilor
preconcepute. În aspiraţia sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă
în cale, se arată curajos în proiectele sale şi plin de forţă în acţiune. Este prieten
şi cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filosofia şi literatura, înlocuieşte
legile morale cu cele estetice. "Omul Renaşterii" este în primul rând un umanist
cu larg spirit de toleranţă.

În contrast cu acesta nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în
fiecare reprezentant al unei păreri contrarie, nu un adversar de idei, ci un
duşman personal ce trebuie anihilat.
Interpretare istorică şi filosofică
Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renaşterii.
iluminiştii (Hume, Gibbon, Condorcet, d`Alembert, Diderot, Voltaire), care se
considerau continuatorii idealurilor umaniste şi raţionaliste ale secolelor XV şi
XVI, vedeau Renaşterea ca o mare epocă de progres cultural ce marchează
trecerea de la întuneric la lumină, de la barbarie la civilizaţie, o trezire a
Occidentului din somnul dogmatic.
romanticii (Novalis, August Wilhelm von Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal,
Madame de Staël, Hugo, Byron, Gioberti, Mazzini) aveau o viziune asupra
Renaşterii opusă celei iluministe. La fel de diferit este văzută semnificaţia
rupturii cu evul mediu care este idealizat şi privit ca o vârstă de aur. Sunt
admirate cavalerismul medieval, ordinea, autoritatea şi credinţa religioasă. Stilul
gotic este privit ca suprema expresie a creaţiei artistice.
hegelianismul: Hegel vede în Renaştere un progres spiritual, o reînnoire a
culturii, după lunga noapte a Evului mediu. Studierea operelor antice are
semnificaţia întoarcerii de la divin la uman.
pozitivismul: la Hippolyte Taine, Benedetto Croce, Bertrando Spaventa ruptura
dintre Renaştere şi Evul mediu e apreciată pozitiv. Renaşterea este epoca de aur
a acestui mileniu, premisă a apariţiei supraomului, un om liber, deschis tuturor
experienţelor vieţii.

Bibliografie
Georg Wilhelm Friedrich Hegel- Prelegeri de istorie a filosofiei, Editura
Academiei, Bucureşti, 1964
Jakob Burckhardt- Cultura Renaşterii în Italia, Editura pentru literatură, 1969

CONCLUZII

Ne-am întinde prea mult dacă am aminti numărul enorm al numelor din lumea
gândirii, a artei, a ştiinţei, a filosofiei, care s-au remarcat în Renaştere.

În rezumat, merită să lămurim faptul că omul renascentist nu mai este un

personaj pasiv în faţa vieţii şi a Cosmosului. El încetează să fie un observator al
operei divine şi se transformă într-un adorator activ al ei, intră în ea, se mişcă,
merge prin ea. Şi acest lucru a dat naştere spiritului ştiinţific, necesităţii de a
intra în legile Cosmosului şi de a-şi pune întrebări asupra cauzelor funcţionării
lui.

Până şi Copernic, care exprimă funcţionarea lumii prin legi matematice, a plecat
de la enorma admiraţie pe care o avea pentru opera hermetică şi pentru
conceptul Soarelui ca element central al Universului. Admiraţia sa l-a determinat
să caute formulele matematice, dar rădăcina era magică, hermetică şi, în mod
fundamental, renascentistă.

Magia îi va oferi omului o nouă viziune, o nouă capacitate, trezeşte în fiinţa

umană un potenţial latent: voinţa. Omul Renaşterii îşi spune eu vreau să fac, eu
pot să fac şi acest lucru va schimba definitiv cursul istoriei, fapt ce va determina
întoarcerea timpurilor şi ne va aduce până în momentul prezent.

E interesant să constatăm că interesul pentru această magie iluminatoare şi

puternică, departe de a fi dispărut, rămâne viu şi continuă să fie un motiv de
atracţie pentru mulţi erudiţi actuali. Mulţi oameni mari de ştiinţă din epoca
noastră continuă să o gândească ca pe o formă de a citi gândirea lui Dumnezeu
şi afirmă acest lucru simplu, fără nici o sfială.

În zilele noastre simţim nevoia de a revizui conceptul ciclic al istoriei şi de a ne

întreba dacă am ajuns la un moment de mare progres tehnologic, de mari
descoperiri ştiinţifice, dar simultan, de o mare sărăcie interioară, care face ca
oamenii să se simtă din ce în ce mai lipsiţi de apărare, mai singuri şi mai
dezorientaţi. Dacă istoria e ciclică, ne aflăm din nou în faţa ocaziei de a ne
întreba dacă merită să ne întoarcem privirea spre acele epoci de aur, acele epoci
luminoase, puternice, în care fiinţele umane ştiau de ce şi pentru ce trăiau, de
unde veneau şi încotro se îndreptau.

E important să recunoaştem că ne lipseşte o educaţie mai filosofică, mai

integrantă, care să ne permită să înţelegem toate aspectele activităţii umane, să
înlăturăm enormele diviziuni create între Ştiinţă, Artă, Religie şi Politică,
transformate în lucruri opuse şi să facem din ele drumuri confluente. Poate că a
sosit momentul să aprindem o torţă plină de speranţă, o torţă care să ne
ilumineze. Poate că a sosit momentul să ne întrebăm unde ne este voinţa
necesară şi ce putem face cu ea, unde ne sunt puterile latente şi ce putem face cu
ele.

Odată cu noul momentul de a renaşte şi dacă într-o anumită epocă, această

Renaştere a produs o schimbare fundamentală în om, putem să aprindem o torţă
plină de speranţă care să ilumineze nu numai drumul nostru, ci şi lunga cale
ciclu istoric putem spune că a venit a tuturor celor care vin în spatele nostru şi a
celor care vor putea vorbi în următorul secol, despre secolul nostru, ca despre un
posibil secol al Renaşterii.
 Visul unei nopti de vara – comedia dragostei

A cincea comedie shakespeariana infatiseaza, raportandu-se

indirect la “Romeo si Julieta”, ca amprenta a variabilitatii diametral
opuse, o tema fundamentala a mult valorificatului scriitor, care nu poate
fi alta decat dragostea. Fiind intitulata de asemenea comedia dragostei,
spre deosebire de tragedia dragostei traita de Romeo si Julieta, aceasta
creatie shakespeariana marcanta a literaturii universale tinteste
descrierea unor universuri intersectate, total diferite, dar la baza carora
guverneaza aceleasi legi spirituale.
Numarul lumilor sau al “grupurilor” caare isi dau intalnire
fluctueaza in functie de imaginatie. Insa in principal, o analiza directa,
concisa a sitatiei, poate releva trei straturi ilogice ale unui univers cat de
poate de coerent: curtea de un umanism grosolan a Atenei, populatia
realista, muritorii de rand aflati in vraja dragostei, si aflat dincolo de
hotarele timpului spatiului sau a oricarui alt detaliu existential omenesc,
taramul zanelor, lumea spiritelor intermediare.
Vagul contur dat tuturor acestor grupuri dau impresia ca nu sunt
individualizate pregnant, cum s-a intamplat pana acum in Richard al
2lea, Hamlet sau Romeo si Julieta. Astefl putem trage concluzia ca
actiunea desfasurata de Tezeu si Hipolita, sau de Lysander, Hermia,
Demetrius si Helena, si de ce nu, chiar si de Oberon cu al sau alai ireal,
au scopul de a cladi, pas cu pas, un intreg plan narativ de o complexitate
irezistibila. Cu toate acetsea, individualizarea nu lipseste cu desavarsire.
Helena e palida si inalta, emblema traditionala a iubirii fecioresti
nemangaiate, o fata dulce, indragostita nebuneste de un baiat
nestatornic. Hermia, scunda, oachesa si buna de gura, e mai vie.
Caracterizarea tinerilor devine astfel nesemnificativa; in fond, figurile lor
se vor substitui una alteia…
Indragostitii sunt simple marionete ale duhurilor, fiinte automate a
caror soarta artificiala si amuzanta de a se indragosti pare numai un joc
de papusi acelora care jongleaza cu puteri supraomenesti ce ii inrobesc
pe bietii muritori.
Dragostea capata formele principiale caracteristice unui fior care
strabate piesa de la un capat la altul, metamorfozandu-se aidoma unui
cameleon in functie de situatie: iubirea este fizica, spirituala. oarba,
sfioasa, dezastruoasa, misterioasa, credincioasa, avand ca dusmani ura,
gelozia, pacatul si chiar castitatea.
Asa cum Tezeu si Hipolita au parte mai mult de o buna prietenie
decat de o dragoste adevarata, Lysander si Hermia pe de o parte si
Demetrius si Helena pe de o alta sunt protagonistii care, actionand
conform ilustratiilor dragostei, au parte de toate nuantele acestei trairi
care nu tine cont de varsta si pregatire.
In contrast cu tinerii, Oberon si Titania fac impresia unei perechi
mature sau chiar inaintate in varsta. Principalul punct pe care il au in
comun cu oamenii, iubirea, le-a fost candva tanara, paleste din ce in ce
mai tare, iar depanarea amintirilor din care sa derive constiinta
intentionata a unei gelozii tarzii pare a fi inelul cel subtire ce nu le
permite sa isi diferentieze gravitatiile. Interesul relatiei Oberon-Titania
este dat de ciudata pedeapsa pe care Oberon o pregateste consoartei sale,
ce are ca obiectiv starnirea libidoului craiesei, punand-o in fata unor
animale cunoscute ca deosebit de potente sexual in demonologia Evului
Mediu. Si nu este intamplator ca prima vietate asupra careia Titania
deschide ochii sa fie Bottom, care din moment ce este transformat in
magar, preia simbolurile fiintei respective, care in am putea spune
“Cosmarul unei nopti de vara” nu echivaleaza nici pe departe
stupiditatea, ci valoarea sa sexuala.
Procedeele folosite de Shakespeare pentru a eschiva efectele
dominantului sentiment al dragostei deseneaza o serie de cercuri
concentrice in jurul fantasmelor din cadrul frumosului dar ironicului
“vis”. Muritorii sunt inlantuiti in prim stadiu de o dragoste aparuta intr-
un mod cat se poate de natural, o dragoste ce traduce capacitatea
intuitiva a fiintei umane de a intra de buna voie in labirintul sentimental,
pentru ca apoi sa nu mai fie decat niste personaje fade aflate pe o scena la
cheremul aparentelor fiinte superioare care par a le controla universul.
Insa nici pe departe dominatia exercitata de lumea spiritelor nu face din
aceasta un spatiu perfectionist. Dimpotriva, eroii acestor locuri
supralumesti mirifice par a fi si mai aprigi in cautarea cat mai multor
infundaturi in acest labirint al dragostei.
In final, se pare ca nici lumea spiritelor nu este decat o schita a
gandurilor geniale depanate de un artist cu o capacitate literara
fantastica. Acest papusar al destinelor, care unduieste drumurile
propriilor sale personaje, a avut pesemne, vaga impresie ca in numele
unei opere poate decide si se poate simti stapan al fictiunii sale. Insa cine
stie in ce alt cerc concentric se afla marele Shakespeare si conform carei
ratiuni ii erau insusi lui guvernate capacitatile spirituale?!