Sunteți pe pagina 1din 13

Cea mai mare parte din materia terestra este de natura minerala.

Lumea biotica reprezinta o cantitate infima de substanta, daca se raporteaza la masa imensa de materie existanta in regnul mineral. Substanta minerala reprezinta esenta nu numai a Pamantului In sensul cel mai larg, geologia este stiinta care se ocupa cu studiul Pamantului. Pentru cunoasterea alcatuirii scoartei terestre, geologia cerceteaza compozitia chimica, mineralogica si petrografica a acesteia, precum si formele de zacamant ale diferitelor mase de roci.

Geologia: in sens larg este stiinta care se ocupa cu studiul Pamantului. Geologia este stiinta care studiaza compozitia (mineralogica, petrografica, chimica, paleontologica), alcatuirea tectonica, fenomenele, procesele si evolutia istorica a Pamantului. Etimologic, termenul de geologie provine de la cuvintele grecesti geos=pamant, logos = stiinta, vorbire. deci geologia reprezinta stiinta ce se ocupa cu studiul Pamantului. Ca stiinta, geologia are doua obiective majore: sa descrie corpurile geologice asa cum sunt ele, in diferite trepte de organizare (geologia descriptiva) si sa explice cauzele, mecanismele, durata si succesiune spatiala si temporala a proceselor geologice. Geologia studiaza in scopuri teoretice si practice, compozitia si aspectul litosferei terestre, fenomenele si procesele ce determina schimburi in cadrul acesteia si ambianta naturala generala in care evolueaza Pamantul. Compozitia litosferei se refera la continutul chimic, mineralogic, petrografic, litostratigrafic si paleontologic, iar aspectul sau arhitectura litosferei se refera la structura locala si de ansamblu. Scopul teoretic al geologiei este reconstituirea istoriei evolutiei litosferei terestre. Scopul practic consta in identificarea si punerea in valoare de rezerve de substante minerale utile, dar si precizarea conditiilor optime de amplasare a fundatiilor de la constructiile civile si industriale. In cadrul geologiei, ca stiinta, exista mai multe discipline, care studiaza componente ale scoartei terestre. Petrografia: cerceteaza compozitia, structura rocilor (sedimentare, magmatice, metamorfice) ce formeaza scoarta terestra. Mineralogia: compozitia chimica, proprietatile fizice si modul de formare a minerallelor din care sunt alcatuite rocile. Cristalografia: studiul formenlor exterioare si structura interna a cristalelor. Geotectonica: studiul formelor de prezentare spatiala a maselor de roci din constitutia scoartei terestre si a miscarilor suferite de acestea. Geologia istorica (stratigrafia): reconstituirea istoriei Pamantului, a succesiunii principalelor procese geologice ce au avut loc in trecut. Cartografia geologica, Prospectiuni geologice, Geologia zacamintelor de substante minerale utile, Zacaminte, Geofizica, Geochimie, etc Geologia se ocupa cu studiul compozitiei si al structurii globului terestru si in special al scoartei solide a acestuia, a raporturilor actuale in spatiu a diferitilor

constituenti si de evolutia acestora in decursul istoriei Pamantului. Geologia studiaza atat fenomenele care au avut loc la suprafata Pamantului, cat si fenomenele care au avut loc in interiorul globului, precum si evolutia lor in timp. Geologia generala disciplina completa in care se trateaza aspecte rezumative si de ansamblu ale stiintelor geologice. Se ocupa de probleme legate de formarea Pamantului, de alcatuirea si de proprietatile fizice ale intregului glob pamantesc, precum si de actiunea agentilor modificatori. Geologia are legaturi stranse cu toate ramurile stiintelor naturii, utilizand de la fiecare un numar mai mare sau mai mic de cunostiinte necesare progresului sau. Geologia nu poate raspunde singur la numeroasele probleme puse de compoziia, structur, evoluia Pmntului i multe altele, pentru rezolvarea crora apeleaz la cunsotiinele i metodele altor tiine cu care intr n relaie, cum sunt: chimia, fizica, biologia, astronomia. Din interferena acestora rezult tiinele de grani: geochimia, geofiziica, geomorfologia, paleobiologie, etc... In ceea ce priveste principiile de geologie fizica, se utilizeaza metode de cercetare inductive si anume: observatii directe pe teren, observatii de laborator, metode indirecte de cercetare prin interpretarea geologica a masuratorilor geofizice, geochimice, aerofotogeologice si teledetectie, apoi experimentari si modelari. Pe de alta parte, cercetarea deductiva se bazeaza in primul rand pe 3 principii ce joaca un rol important in descifrarea istoriei geologice: pricipiul superpozitiei stratelor, principiul evolutiei organismelor si principiul actualismului. Principiul superpozitiei stratelor a fost enuntat de Nicolaus Steno, iar in acceptiunea actuala poate fi definit in modul urmator: intr-o succesiune de depozite sedimentare, in continuitate de depunere sau intr-o serie de curgeri de lave, neafectate sau slab afectate de miscari tectonice, stratele sunt din ce in ce mai noi, daca ele sunt urmarite de jos in sus si in lungul unei verticale. Este deci necesar ca formatiunile sa fie in continuitate de sedimentare. Principiul evolutiei organismelor se refera la faptul ca stratele care contin resturi fosile ce au apartinut unor forme de organizare superioara, sunt mai noi decat cele ce contin resturi ale unor organisme primitive, daca aceste forme de viata sunt urmarite dea lungul unei linii filogenetice, in cadrul unei anumite succesiuni de formatiuni geologice. Teoria evolutiei organismelor sta la baza utilizarii fosilelor in biostratigrafie. Principiul actualismului elaborat de Charles Lyell (1833) se refera la faptul ca aceleasi forte si fenomene care actioneaza astazi asupra scoartei terestre au actionat si in trecutul gelogic, avand aceleasi efecte. (Actualismul - dupa acest principiu fenomenele care au loc astazi in litosfera pamantului au actionat si in trecut cu aceiasi forta si aceleasi efecte, fara insa a considera fenomenele identice.) Aplicind acesta metoda, geologul are posibilitatea de a reconstitui conditiile care au existat in diferitele regiuni ale globului in trecutul geologic. De ex: gasind astazi intr-o zona muntoasa (ex: Cheile Bicazului) un calcar recifal cu urme de corali, geologul poate deduce ca in timpul formarii acestui calcar, regiunea respectiva a afost acoperita cu mare cu adancime mica (sub 80m), cu o temperatura in jur de 20 oC, pornind de la faptul ca in prezent recifii de corali se dezvolta in astfel de conditii. Alt ex: depozitele evaporitice, care se formeaza si astazi in zone calde. Metoda actualismului se poate folosi pentru a prevedea desfasurarea in viitor a unor procese geologice, pornind de la cunoasterea modului in

care se desfasoara astazi procese geologice similare. Cercetarile mai recente au aratat ca nu poate exista o identitate perfecta intre fenomenele geologice actuale si cele din trecut, intrucat in decursul timpului geologic au variat atat conditiile fizico-chimice din interiorul planetei noastre, cat si climatul, compozitia atmosferei, salinitatea bazinelor marine si componente lumii organice de la suprafata Pamantului (deci desfasurarea proceselor geologice nu este identica, ci doar asemanatoare.) Pozitia Pamantului in Univers Universul este alcatuit din numeroase galaxii. Galaxia din care face parte Pamantul (Calea Lactee) este alcatuita din cca 100 miliarde de stele (6000 vizibile cu ochiul liber). Una dintre stele este Soarele. In jurul Soarelui care reprezinta sursa de energie a sistemului nostru planetar graviteaza 9 planete, asteroizi (probabil resturile unei planete), comete, nori de meteoriti si praf cosmic. Planetele: Mercur, Venus, Pamint, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto). Raporturile dimensionale dintre diferitele planete arata ca Soarelui ii revine cca 99% din masa intregului sistem solar si doar 1% se distribuie la planete. Luand in considerare unitatea materiala (aceeasi materie) si de varsta a sistemului solar, datele privind modul de formare ca si vrsta Pamintului se pot extrapola la meteoriti si la celelalte planete. GENEZA PAMANTULUI Privitor la geneza si virsta Pamintului s-au emis numeroase ipoteze, unele mai nave sau superstitioase. a. Religioase: babilonieni, evrei, crestini. b. Dintre celelate trebuie amintite cea emisa de fizicianul si a matematicianul Leibnitz (1646-17816) care a presupus ca P a trecut de la o faza initial incandescenta la una de racire treptata. Marele naturalist francez G.Buffon (1707-1788) a formulat ipoteza originii materiale a P. Au urmat numeroase ipoteze cosmogonice (cauta sa explice formarea si evolutia corpurilor ceresti), care au incercat sa explice formarea sistemului planetra, (deci si a Pmntului) pornind de la observatii teoretice, teoretice. b. Ipoteze stiintifice cosmogonice incepand cu secolul XVIII: G.Buffon (ciocniri intre corpuri ceresti): I.Kant (formarea Soarelui si planetelor dintr-un Haos; P.S.Laplace (sistemul solar s-a format dintr-o NEBULOASA); James Jeans (fragmentarea unui brat de materie smuls din Soare); G.V.Fesenkov (formarea sistemului solar prin transferul hidrogenului in heliu); O.I.Schmidt (prezenta in Galaxie a mai multor stele si mase mari de materie obscura care se pot concentra in planete printre care si Pamantul). Desi explicarea genezei planetelor sistemului soler este diferita, totusi se pot imparti in doua mari categorii: 1 - prima considera ca planetele s-au format dintr-o materie ce initial se afla intro stare fierbinte,

2 - cea de-a doua considera geneza P din materie initial rece. (P a trecut printr-o stare initiala rece 4oC, cresterea uterioara a temperaturii fiind pusa pe seama proceselor de dezagregare radioactiva. Fiecare ipoteza a tinut cont de nivelul cunostiintelor stiintifice d e la cea vreme. Pentru a emite o ipoteza corecta supra originii Pamantului, trebuie utilizate date ce provin din interpretarea rezultatelor cerectarilor mutidisciplinare (geologie, astronomie, fizica, etc..) Ipotezele actuale se bazeaza pe datele obtinute de expeditiile cosmice: Apollo, Venus, Mariner, Pioneer, Voyager, Soiuz, Saliut, Progres etc. care au constatat : -prezenta de cratere (astrobleme) pe corpurile din sistemul solar; -prezenta de inele gazoase la multe planete; -evolutia pulsatorie a corpurilor cosmice departate; -indicatii de concentrare a materiei cosmice sub influenta unor forte magnetohidrodinamice; -dominatia hidrogenului in univers; -elementul fier este cel mai greu element stabil; -durata scurta de formare a galaxiilor si concentrare a materiei in planete, cu durata in jur de 5x109 ani. In baza celor de mai sus a fost elaborata ipoteza BIG BANG in baza careia dupa o explozie termonucleara (super-nova) s-au format mai multe nebuloase ce s-au indepartat intre ele. Nebuloasa care a format Galaxia noastra a inceput sa se concentreze gravitational si prin turbioane magneto-hidrodinamice de materie rece ionizata s-au constituit sisteme solare intre care sistemul nostru solar, intr-un proces de cateva zeci de milioane de ani. Acest proces s-a produs acum 4,6 - 5 milioane de ani. Evolutia in continuare s-a produs prin concentrarea mai intensa in masa centrala a materiei, iar dupa cateva sclipiri temporare s-a aprins termonuclear ca o stea mijlocie. Masele nebuloase reci, satelite ale Soarelui, s-au concentrat prin rotatie si au inceput sa capteze meteoriti in traiectoaria acestora in jurul axei Caii Lactee (revolutie galactica). Pamantul, in momentul cand a depasit diametrul de 1500 km, a inceput sa se incalzeasca datorita radioactivitatii si energiei de impact a meteoritilor. Etapa de incadescenta a dus la formarea unui nucleu dens si a unei structuri generale concentrice. Incadescenta a dus la pierderea masiva de caldura si la o racire pana la un echilibru termic si formarea unei cruste. Aceasta prima crusta a fost sparta de contactul ulterior cu meteoritii. Astazi se considera ca geneza sistemului solar a avut loc in urma unei explozii termonucleare ce a generat o supernova sau in urma Big-Bang-ului de acum 15-17 miliarde de ani, care fie a fost primordial, fie a fost o repetare a altora anterioare (pentru ca exista ipoteze asupra existentei unor universuri trecute). A luat nastere astfel o nebuloasa ce avea sa devina galaxia noastra. Unii cercetatori presupun ca varsta Universului ar fi de 8-10 miliarde de ani. Spatiul ocupat de materia dispersata uniform era mai mare decta volumul actual al micului Univers care este de ordinul 5.1013 ani lumina cubi. Nebuloasa a inceput sa se indeparteze de

aglomerarile de materie si sa se deplaseze spre zona din Univers ocupata temporar acum, si se presupune ca aceasta deplasare s-a realizat cu o viteza de 600 km/s, materia componenta incepand sa se colecteze. Cmpul de atractie gravitationala a dus la o micsorare treptata a volumului nebuloasei si la tendinta de formare a unor corpuri mai mari, separate de spatii cu materie rarefiata. PAMANTUL forma si dimensiuni Masuratorile moderne au aratat ca Pamantul are o forma neregulata datorita variatiei de relief, forma care nu poate fi incadrata riguros in niciuna dintre formele geometrice. Masuratorile geodezice au aratat ca forma reala a P. nu coincide cu forma unui elispoid de revolutie, din cauza neuniformitatilor in repartitia maselor continetale si oceanice. Forma reala este reprezentata prin suprafata linistita a marilor si oceanelor, prelungita si sub continente si numita geoid. Deci geoidul este corpul geometric limitat de suprafata linistita a marii, considerata prelungita sub continente. Suprafata geoidului ramine sub cea a elipsoidului de revolutie in dreptul oceanelor si o depaseste in dreptul continetelor, diferenta dintre ele fiind de numai 100m. Pe baza fotografiilor globului terestru luate din spatiul cosmic, s-a constat ca P are forma asemanatoare cu o para, avand partea mai bombata la Polul sud.

Asadar, raza ecuatoriala este mai mare decat cea polara. Masuratorile gravimetrice furnozate de sateliti arata 6 378 160m pentru raza ecutoriala si de 6 356 778m pentru raza polara. Suprafata globului terestru este de 510 100 000 km 2 si are un volum de 1,08 miliarde km3, iar masa P. este apreciata la 25,876 trilioane de tone (la o densitate medie de 5,527g/cm3) (dupa U.S.Geological Survey).

VARSTA PAMANTULUI Stabilirea varstei depozitelor, a fenomenelor si proceselor geologice poate fi realizata in mod relativ si absolut, ambele metode fiind sustinute de metode si principii specifice. Varsta relativa consta in stabilirea raporturilor de varsta dintre doua depozite geologice, prin termenii mai nou sau mai vechi in functie de pozitia acestora in

succesiunea stratigrafica, de continutul paleontologic, fara a preciza diferenta de timp care le separa. Principiile fundamentale ale datarii relative sunt: principiul superpozitiei stratelor, principiul succesiunii paleontologice, principiul includerii si principiul intersectiei. Varsta absoluta se stabileste in multiplii anului terestru. Principala metoda de datare absoluta este metoda radiometrica care se bazeaza pe fenomenul dezintegararii radioactive a izotopilor unor elemente chimice ca U, Th, Rb, K, C. Prin metoda radiometrica au putut fi datate si rocile lipsite de continut paleontologic (rocile magmatice si metamorfice), iar pentru toate diviziunile scarii geocronologice globale a fost precizata durata de milioane de ani (vezi tab. ). Cunoascandu-sw numarul de ani in care se sedimenteaza un metru de seiment, se fac extrapolari privind timpul necasar formarii diferitelor sedimente de-a lungul perioadelor geologice (in functie de grosimea depozitelor respective). Aplicand aceasta metoda, s-a ajuns la concluzia ca cele mai vechi sedimente ar avea varsta de 1,5X109 ani. Aceasta metode (ca si altele, cum ar fi cea privind calculul sarurilor aduse in ocean de fluvii, a vitezei de eroziune, etc) da numai rezultate orientativeprivind varsta absoluta, caci rezultatele depind mult de factorii de mediu care variaza de la un timp la altul. Pentru evitarea deficentelor amintite a fost necesara gasirea unei metode care sa se bazeze pe un fenomen care sa fi avut loc in tot cursul evolutiei Pamnatului cu o viteza constanta soi care sa nu fi suportat influenta unor conditii fluctuante de temperatura, presiiune, etc. Acest fenomen este radioactivitatea, deoarece dezintegrarea elementelor radioactive si acumularea lor in timp se desfasoara dupa legi cunoscute, fara a fi influentate de factori exteriori. In mod obisnuit rocile contin o oarecare cantitate , chiar infima, de elemenete radioactive ca U, Ra, Th, K sau izotopii lor.Cu timpul aceste elemnete se dezintegreaza spontan (cu viteza constanta) si se transforma in elemnete stabile (Pb, He) conform schemei: U235 Pb207; U236 Pb208 In majoritatea cazurilor, durata dezintegrarii este foarte mare. De exemplu, perioada de injumatatire (=timpul care, in cadrul procesului de dezintegrare, este necesar reducerii la jumatate a numarului initial de atomi) a U 235 este de 710 milioane de ani. Cunoascandu-se periaoda de timp necesara injumatatirii elementelor radioactive, prin dezintegrarea naturala si determinand cantitaqtea produselor de dezintegrare aflate intr-o roca se afla varsta acesteia. Prin aceasta metoda s-a determinat si varsta unor dintre cele mai vechi roci de pe Pamant, cum ar fi unele serii metamorfice din Asfrica de Sud ( 3,4-3,7 miliarde ani), din scutul canadian (3,6 milairde ani), din vestul Groenlandei (3,6-3,9 miliarde ani. De pe Luna au fost aduse esantioane care au fost determinate ca avand 4,6 milairde ani. De asemenea varsta celor mai vechi meteoriti cazuti pe Terra este apreciata la 4,6 miliarde ani. Tinand cont de unitatea sistemului solar si probabilitatea existentei unor roci si mai vechi pe planeta noastra (deocamdata neidentificate) se poate aprecia ca Pamantul are varsta 4,5-4,6 miliarde ani (si in ansamblul sistemului solar). Metoda paleontologica ramine insa de actulaitate si pentru ca determinarile de virsta absoluta pretind o aparatura foarte scumpa (o singura proba costa cateva zeci de mii de dolari)

CONSTITUTIA GENERALA A PAMANTULUI Datele directe de investigare a structurii P se refera la o parte cu totul superficiala, ce nu depaseste citiva kilometri. Cele mai adinci mine din lume aflate in Africa de Sud sau forajele de mare adincimne (10-15km) nu ating decit partea superficiala a Pamntului. S-au gasit insa metode indirecte pentru descifrarea structurii interne a P. De exemplu, studiul propagarii undelor seismice (naturale sau artificialeproduse pe cale experimentale de om). Astfel, undele seismice au viteze diferite, mai ales in functie de proprietatie fizico-mecanice ale mediului in care se propaga. Astfel se poate ajunge (prin producere de unde seismice artificiale si urmarirea propagarii lor) la reconstituirea structurii profunde a globului terestru. S-a constatat ca spre interiorul Pamntului viteza de propagare a undelor seismice creste, iar pe de alta parte, la anumite adincimi, aceasta viteza variaza brusc. Astfel, s-a ajuns la ideea structurii zonale a P. si a prezentei mai multor suprafete de discontinuitate (seismica, indicate de variatia brusca a undelor seismice). Pmntul este alcatuit din mai multe invelisuri, numite geosfere, care au o forma aproximativ sferica, mai mult sau mai putin concentrice. In prezent se cunosc mai multe modele structurale, care stabilesc alcatuirea, limitele si succesiunea geosferelor ce participa la constituirea interiorului P. Fiecarei geosfere ii sunt caracteristice anumite trasaturi mineralogice, fizico-chimice generale ale materiei. Structura Pamntului este alcatuita din trei unitati fundamentale: scoarta (crusta), mantaua si nucleul terestru. Aceasta structura acceptata si astazi este confirmata de: - compozitia meteoritilor (sideritici=ferosi, siderolitici, litosideritici si sticlosi = litici sau pietrosi) - de distributia hipocentrelor cutremurelor de pamant; - de separarea stratificata a topiturilor in furnale (zgura la suprafata, sulfuri si oxizi in zona mediana si metal in baza); - de propagarea undelor seismice longitudinale (P) si transversale (S) la anumite adancimi prezentand schimbari bruste sau gradate de directie sau viteza. Discontinuitatile cele mai importante sunt: Conrad la 15-20 km, Mohorovicic (Moho) la 30-60 km, Wiechert-Gutemberg la 2900 km si Lehman la 5100-5200km. Scoarta terestra Are grosimi variabile: 20-80 km in regiunile continentale si 5-15 km in cele oceanice. Limita superioara este marcata de atmosfera sau hidrosfera, iar limita inferioara este marcata de o discontinuitate numita discontinuitatea Mohorovicic (Moho). Dupa aceasta adincme s-a constatat cresterea vitezei e propagare a undelor seismice. Caracteristica acestei discontinuitati consta atat in faptul ca se afla sub toate continentele si oceanele, dar si faptul ca adincimea ei variaza foarte mult (sub continente variaza de la 30km sub ses pina la 80km sub munti, iar sub oceane este de cca 10-15km). Se deosebeste o scoarta continentala si una oceanica. Cele doua tipuri difera atat ca grosime cat si ca structura reflectata de viteza de propagare a undelor seismice.

1. sc.continentala are grosimi mai reduse 30-40km in zonele stabile continetale, fara relief important cimpii, iar in zonele muntoase atinge pina la 80km. In alcatuirea sc.continentale se pot separa de sus in jos: - a. formatiuni sedimentare: invelis de r.sedimentare. Ele pot lipsi sau pot atinge grosimi de mii de metri (in unele bazine de sedimentare). Densit=2,5 g/cm3, iar viteza undelor seismice atinge 2-5km/sec. - b. formatiuni granit-gnaisice, gros.=10-15km. Dens=2,7-2,8g/cm3, iar vit undelor seismice este de5,9-6,3 km/s - c. formatiuni bazalt-amfibolitice, g=10-20km. Aceste rci nu se gasesc la suprafat dar vpot fi eventual intilnite in foraje.. dens=2,8-2,9, vit 6,57,6km/s - d. formatiuni gabrou-serpentinice, gros=10-20km. Nu sunt vizibile la suprafata si nici in foraje.. dens=3,3, viteza 7,9-8,4 km/h Disc Moho este situata in medie la o adincime de 33 km in spatiul copntinental si 5 km in cel oceanic. La adincimea de 20km (deci intre b si c) geofizicienii au evidentiat o discontinuitate de mai mica amploare numita Conrad. 2. sc. oceanica are grosimi reduse si se remarca prin lipsa formatiunilor granitgnaisice - a. Formatiuni sedimentare formate din sedimente neconsolidate (dar si din roci sedimentare si mil neconsolidat in zonele oceanice tipice), cu grosimea medie de 300m. Dens 2,3, iar viteza undelor seismice este redusa, in medie 2km/s). In zona rifturilor oceanice aceste sedimente lipsesc., in schimb in unele mari interioare m.Neagra ating 10km). - B. Form.bazaltice, gros medie de 6,5 km. Alcatuite predominant din curgeri bazaltice. Dens 2,5-2,8, viteza 5-6,7 km/s - C. Form serpentinice, gros 6 km, dens=3, iar viteza undelor seismice 6,7-7,3. Starea de agregare fizica a scoartei se considera a fi solida, cu temperaturi ce variaza mult, ajungind la 600-1000oC in partea sa inferioara. La partea superioara sunt localizate zacamintele de substante minerale utile. Mantaua Delimitata in exterior de discontinuitatea Moho, iar spre interior de discontinuitatea Guttemberg (2900km). Compozitia este apreciata a fi peridotitica (un tip de roca magmatica), densitate de 3,3-6,7, iar viteza undelor seismice 8-13km/s. Partea superficiala a mantalei, groasa de ctiva zeci de kilometri (stare solida) este intersanta pentru cercetatori, pentru a se putea explica unele fenomene. Scoarta terestra si partea superficiala a manatalei sunt in stare de agregare solida, deci consistenta si poarta denumirea de litosfera (strat de piatra), cu o grosime medie de 10km. Sub litosfera, pina la 600-800km se dezvolta astenosfera (stratul slab) unde materia se afla in stare vscoasa. Undele seismice se propaga cu o viteza putin mai redusa decit in partea inferioara a litosferei. Astenosfera, datorita starii sale de agregare

se considera ca se deformeaza mai usor si e considerata sediul unor miscari importante ale materiei (care misca si placile). Partea superioara a mantalei si astenosfera alcatuiesc partea superioara a mantalei. (mantaua externa). Sub astenosfera se gaeste manataua interna, considerata inerta din punct de vedere tectnic.foarte probabil ca este omogena si in stare solida. Nucleul Pe baza studiilor seismice se admite ca este alcatuit din 3 zone succesive: - nucleul exterior fluid, intre 2900km (Gutenberg) si 5000km (Lehman). Are comportament de fluid relativ omogen d=9-11, viteza undelor=811 km/s - zona de tranzitie, cca 200km cu prop intermediare. - Nucleul interior, stare solida, ocupa zona centrala a globului. Dens1218, viteza undelor = 11 km/s, temp este apreciata la 1900-10000oC

STRUCTURA LA SUPRAFATA, IN PLACI A PAMANTULUI Placile litosferice si unitatile litosferice Procesele geologice care se desfasoara in crusta si structura Pamnatului in suprafata sunt consecinta fenomenelor ce au loc in manta. Partea periferica a globului terestru este alcatuita din PLACI LITOSFERICE mobile fata de substratul lor astenosfera.La scara planetarea, litosfera este fragmentata in cateva calote sferice de mari dimensiuni, numite placi. Unii autori recunosc sase placi majore, cu suprafete medii ed 107-108 km2, depasind cu mult suprafata medie a continentelor. Cele sase placi au fost denumite astfel: Euro-asiatica, Pacifica, Africana, America, Indiana, , antartica. Dintre acestea, doar placa Pacifica este formata exclusiv pe litosfera oceanica, celelalte fiind mixte, avand doua sau chiar toate cele trei tipuri litosferice. (exista umeroase placi mai mici).

Fig..... Principalele placi tectonice de la suprafata Pamantului (Lund ca reper invelisul crustal se deosebesc 3 tipuri litosferice: 1-litosfera continentala (avand crusta continentala), in care suprafata Moho este transanta; 2-Litosfera orogenica (unde trecerea de la crusta la manta se face treptat); 3-litosfera oceanica (crusta subtire, de tip oceanic). Toate placile la un loc, prin forma si modul lor de aranjare pe glob definesc structura planetara a litosferei terestre, numita si tectonica in placi a globului. In contextul acestei struicturi planetare, o placa reprezinta cea mai mare unitate vstructurala de pe glob. Placa este o structura divizibila in alte numeroase subunitati: subplaci sau placi secundare, care mai pastreaza din curbura initiala a placii (calota sferica). Aceste subplaci pot fi la randul lor impartite in unitati de rang inferior. Daca acestea nu mai pastreaza forma tabulara, cu o curbura de calota sferica, ele nu se mai numesc placi ci blocuri litosferice, prisme litosferice. Ele pot fi numite in continuare un itati litosferice daca se pot recunoaste cele doua componente: crusta si mantaua litosferica. In constitutia litosferei participa placi majore (cu suprafete de 107x108 km2), placi intermediare (106x107km2) si placi mici (sub 106 km2). Placile majore care intra in alcatuirea globului terestru sunt: Euro-Asiatica, Americana, Antartica, Indo-Australiana, Pacifica, Africana.

In cadrul evolutiei lor, placile litosferice se pot gasi in trei situatii, pe pozitie relativa: 1. Contacte (limite) de DIVERGENTA, acestea corspund unor fracturi (falii) adanci fata de care placile se misca indepartandu-se una de alta. In aceste zone se genereaza magma din manta si sunt numite zone de RIFT. 2. Contacte (limite) de CONVERGENTA rezultate in urma miscarilor de apropiere sau de incalecare a placilor, una fata de cealalta. Incalecarea (coliziunea) se realizeaza de-a lungul planului BENIOFF care permite afundarea (subductia) placii oceanice sub cea continentala si consumul (digerarea) ei prin topire sau metamorfism. Acestea sunt numite zone de SUBDUCTIE. Efectul este aparitia unei zone de subductie cu doua efecte geomorfologice posibile: formarea foselor oceanice (spre placa subdusa) si formarea unei catene muntoase (pe marginea placii de desupra). Litosfera placilor convergente poate fi oceanica sau continetala. Dupa natura placilor antrenate in miscare, convergentele pot fi LO-LO (convergenta oceanica); LO-LC (placa subdusa este cea oceanica); LC-LC (coloiziune coontinentala) 3. FALIILE TRANSFORMANTE sunt fracturi crustale, perpendiculare sau oblice pe directia rifturilor, ele permit translatii laterale ale placilor in lungul planelor de separatie dintre ele. Are loc o miscare de decrosare, cu efect de forfecare a marginilor de placa Mai poate exista si o miscare de convergenta oblica.

Fig. ... Sectiune prin partea superioara a globului pamantesc, cu cele 3 tipuri de contacte dintre placile tectonice

Cauza miscarilor placilor litosferice Cauza miscarii placilor este o problema care inca nu este solutionata. Teoretic pot fi invocate mai multe cauze, insa opinia majoritatii geologilor este ca placile se misca datorita curentiilor de convectie din mantaua sublitosferica. Se admite ca sub litosfera globului, cel mai probabil in astenosfera, sunt plasate ramurile orizontale ale unor curenti gigantici, unde materia mantalei circula cu o viteza medie de 2-10 cm/an. Litosfera este antrenata de acesti curenti, in acelasi sens cu cel al curentului, dar foarte probabil cu o viteza mai mica. Zonele de rift unde placile se misca divergent, corespund ramurilor ascendente ale curentilor, iar zonele de convergenta, ramurilor descendente. Ramurile descendente ale acelorasi curenti situati sub planele Benioff determina afundarea placilor oceanice sub cele continentale si impingerea lor pana in zona temperaturilor de topire. In aceste zone se vor forma focare si vetre magmatice, sediul aliniamentelor vulcanice situate pe marginile continentelor (vezi cercul de foc al Pacificului). Aceasta ipoteza da raspuns la numeroase procese geologice si geofizice (inclusiv deriva continentelor).

Nu se poate spune cat de adanci si nici cat de numeroase sunt celullele convective raspunzatoare de miscarea litosferei. Ele sunt insa foarte probabil, diferite. Mai mult in cadrul celulelor convective mai mari, at putea functiona si celule mai mici (incluse). Este de asteptat ca litosfera de desaupra ramurilor ascendendente sa aiba un flux caloric mai ridicat 9sa fie mai calda) decat in alte parti. Zonele d erift, dar mai ales dorsalele medii oceanice se caracterizeaza intr-adevar prin fluxuri calorice mari. Totusi exista chiar si in interiorul placilor oceanice portiuni cu fluxuri calorice ridicate, asa numitele zone fierbinti (de exemplu, sub insulele Hawai). Acestea se pot explica cel mai bine prin admiterea existentei unor curenti convectivi inclusi. MISCAREA PLACILOR Placile litosferice pot efectua miscari de translatie si rotatie sub influenta curentilor de convectie aflati sub litosfera. Ramurile ascendente ale curentilor de convectie vor ridica volume importante de magma sub zonele de rift si in spatiul oceanic. Ramurile orizontale, care se misca divergent bilateral fata de axul riftului, vor determina deplasari laterale ale placilor crustale una fata de cealalta determinand expansiunea fundului oceanic. Consecinta deplasarii placilor litosferice sunt: miscarile orogenice si miscarile epirogenice. MISCARILE OROGENICE sunt determinate de apropierea si coliziunea placilor crustale aflate deasupra ramurilor orizonatale ale curentilor de convectie. Daca la suprafata scoartei se afla bazine de sedimentare (fose adanci si inguste numite geosinclinale) prin apropierea placilor scoartei litosferice sedimentele din bazine vor fi cutate, incretite si inaltate formand munti de incretire ( sau orogene). MISCARILE EPIROGENICE sunt miscari lente pe verticala ale placilor litosferice ce se produc in raport cu astenosfera. Formarea si evolutia continentelor si oceanelor prin prisma tectonicii placilor litosferice constituie obiectul de studiu al TECTONICII GLOBALE