Sunteți pe pagina 1din 175

LAIS TĂLMĂCIRE DE MIHAI EMINESCU

Cu totul rară este cartea Mihai Eminescu, Opere


complete apărută în editura Librăria românească Iaşi
1914 cu prefaţă şi studiu introductiv de A.C. Cuza. În
ea, pe lângă multe altele vom descoperi publicată
piesa într'un act Lais tradusă după Le jouer de Flûte a
lui Emile Augier de Mihai Eminescu.

Deoarece lucrarea respectivă este abia amintită


printre creaţiile eminesciene, nici atât editată, ea trece
aproape necunoscută, lucru mai mult decât
nejustificat, doar, vom vedea în cele de mai jos, Lais
corespunde unei realizări artistice de prim ordin.
Cauza probabil decurge din faptul că Lais după
mărturiile contemporanilor N. Petraşcu, soră poetului
Harieta, Simion Mehedinţi redactorul Convorbirilor
literare, opinie acceptată în sfârşit şi de G. Călinescu,
ar fi fost scrisă în 1888 la Bucureşti, începuse să
lucreze să la ea cu un an mai devreme în 1887 pe
când se afla la Botoşani sub îngrijirea fidelă a
Harietei, unde l-a vizitat A.C. Cuza găsind printre
hârtiile aruncate pe jos, mototolite, poezia Kamadeva.

Prezenţa acestei opere a pus şi pune în mare


încurcătură pe exegeţii lui Eminescu, cei ce afirmă că
după 1883 a urmat marea întunecime în viaţa şi
creaţia poetului.

Curioasă întunecime sub lumina căreia Eminescu a


tradus un dicţionar sanscrit apreciat de specialişti şi a
dat prin Lais o tălmăcire cum cu greu se va găsi un al
doilea exemplar în literatura noastră, fapt subliniat la
timpul său de S. Mehedinţi.

Ca să descurce lucrurile, I.E. Torouţiu (1909)


consideră, complet subiectiv şi nefondat pe fapte, că
Lais ar fi fost tradus în timpul studiilor berlineze
(1872-1874) după o serie de copii multiplicate pentru
scenă şi nu după traducerea în germană a lui Karl
Saar apărută în anul 1888 în colecţia Reclam.

Mai recent, apreciatul de noi, D. Murăraşu, în Caetele


Mihai Eminescu, 1964, în studiul Data traducerii
piesei "Lais" se învredniceşte să lanseze o teorie mai
mult decât hazardată. Astfel, atât amintirile lui N.
Petraşcu după care Eminescu în 1888 lucra în
Bucureşti la piesa Lais cât şi datele din
corespondenţa poetului că încă nu era pregătit să se
prezinte cu noua sa lucrare în faţa Junimii -
scrupulozitatea şi severitatea cu sine însuşi este o
caracteristică eminesciană - sunt pe nepusă masă
declarate nule şi înlocuite cu o ipoteză scoasă ca din
buzunarul unui scamator abil. La şedinţa din vara lui
1888, Maiorescu i-ar fi dat poetului un caet aflat din
1883 cu toate manuscrisele sale în posesia sa, prin
urmare Eminescu cu totul nepregătit ar fi citit Lais
din respectivul caet, cu plăcerea de a-şi revedea o
traducere mai veche. Nu putem să negăm imaginaţia
de romancier al exegetului literar Murăraşu când
afirmaţia lui nu se bazează absolut pe niciun
document, cât de cât concret.

Curios este că asistenţii la şedinţa Junimii au rămas


impresionaţi de frumuseţea versurilor auzite - vom
constata că au avut şi de ce - le consideră drept
originale, fapt ce ar însemna că Maiorescu ar fi
contribuit indirect la acest zvon dacă nu a adus dela
început la cunoştinţa auditorului că e vorba de o
traducere aflată într'un caet mai vechi al poetului.

Mai de grabă însă va trebui să admitem că lucrurile


s'au petrecut altfel, Eminescu a venit cu o lucrare de
tot nouă şi dacă Maiorescu n'a vorbit de ea adică nu o
pomeneşte în jurnalul său, se explică prin aceea că
mândrul critic ar fi fost nevoit să-şi revadă
sentimentele de condamnare privind sănătatea lui
Eminescu. Cât despre Iacob Negruzzi el nu l-a iubit
niciodată în mod deosebit deci nu ne miră - ca pe
Murăraşu - tăcerea lui asupra respectivei şedinţe a
Junimii. În schimb despre ea a scris tânărul pe-atunci,
critic, N. Petraşcu, fratele pictorului, autor al unui
studiu asupra lui Eminescu încă din 1892 şi nu avem
niciun motiv să nu-l credem şi să admitem supoziţiile
tardive şi fanteziste ale lui D. Murăraşu.

Respectivul critic ca să fie precis în analiza sa,


fixează ca dată a tălmăcirii, anul 1880, cu anumite
aluzii la iubirea poetului pentru doamna Cleopatra
Poenaru - Lecca. Amintim acum că această iubire
deloc împărtăşită, destul de trecătoare altfel, i-a
inspirat poetului celebrul poem. Pe lângă plopii fără
soţ. Cât corespunde atmosfera lui, piesei Lais, vom
avea ocazia să vedem.

Forma de troheu în 15-16 versuri a traducerii, exact


respectată pe parcursul întregei piese, ca după bătăile
metronomului lui Bach, îl determină pe Murăraşu să
alăture opera, de epoca Scrisorilor deci va deplasa
data cu şapte ani mai târziu dela cea fixată de
Torouţiu, totuşi depărtată încă de anul 1888, de care
"marea întunecime", declarată ad-hoc, din viaţa
poetului, nu-i permite nici din întâmplare să se
apropie.

Mai departe argumentul graficei eminesciene invocat


de Murăraşu nu-l susţine ştiinţific. Din scrisoarea
poetului pubilcată în facsimil de A.Z.N. Pop,
expediată dela băile Liman de lângă Odessa în 1886,
vedem că scrisul lui Eminescu este neschimbat, nu
reflectă neliniştea interioară, destructivă a demenţei,
cum după D. Murăraşu ar fi trebuit să fie dacă
Eminescu ar fi suferit de o "mare întunecime" ci din
contră, a rămas la fel de îngrijit şi caligraf ca mai
înainte cum se întâmplă la psihoticii fără defecte
psihice şi Luceafărul poeziei româneşti a fost unul
dintre aceştia.

Se ştie că manuscrisele lui Eminescu nedatate, nu au


putut să fie corect catalogate de studiile cele mai
atente grafologice, din simplul motiv că scrisul lui
Eminescu a persistat în aceleaşi forme, în principiu
nu a fost influenţat de boală. Cu atât mai barbar apar
comentariile de pe margine însemnate cu creionul de
anumiţi "cercetători ştiinţifici" referitor la unele idei
sau studii eminesciene socotite drept producţiile
"demenţei", când specialiştii diferitelor discipline le
consideră, astăzi, exemple de cercetare, astfel că
putem să conchidem că mulţi din cei ce-au avut
fericirea să consulte manuscrisele lui Eminescu nu au
putut să se ridice la înălţimea gândirii şi geniului său
creator.

Dar cea mai bună dovadă o aduce tălmăcirea lui Lais,


de ea ne vom ocupa în cele următoare.

Actiunea piesei este destul de simplă, nu are decât un


act. Pe scurt, Lais curtizană din Corint, îşi sacrifică
averea şi poziţia socială numai ca să-l elibereze din
sclavie pe bărbatul iubit de ea, acesta de altfel a ajuns
în situaţia dată tocmai pentru a trăi în apropierea
femeii îndrăgite.

Cu toată naivitatea subiectului, Eminescu avea


motive serioase să se simtă atras de el. Şi va merge
până a se identifica aşa de mult cu modelul dat încât
reuşeşte să-şi exprime propriile sentimente şi trăiri, în
forma perfectă a Satirelor. Versul troheic de 15-16
silabe l-am putea numi tipic alexandrinului
eminescian, culme a literaturii române.

E. Augier la fel şi traducătorul neamţ întrebuinţează


endecasilabul, versul de 11 silabe, de unde deosibirea
lor fundamentală.

Piesa prezintă avantajul de a-i pune faţă în faţă într'un


dialog ales pe Ea - Lais şi El - Chalkidias:

Chalkidias
... O fiinţă ca de ghiaţă răspândind o strălucire
Orbitoare, dar lipsită de căldură. Nălucire
Ca din munţii mei tesalici:când din zarea cea senină
Ese steaua dimineţii vestitoare de lumină,
Munţii'ncep pare c'a arde şi e semn cum că i-a nins.
O nălucă luminioasă, ce-ai pierit când te-am atins,
De pe stânca cea înaltă unde tu m'ai tot chemat
Nu e chip de mântuire, nici cărare de'nturnat
Ci căderea'n adâncime, deci m'arunc şi te blestem.

Lais
... Dacă tu-mi ziceau: O, Lais, iată toate ce-am făcut,
Ca să te câştig pe tine, de iubire străbătut,
Deci iubeşte-mă femee, căci al tău cu totul sânt
Şi în tine se'mplineşte fericerea-mi pe pământ,
De-mi ziceai: cum eu al tău sânt, fii şi tu a mea de tot.

Noutatea este cu efect, având în vedere că în toate


poeziile lui, astfel e şi normal, nu grăeşte decât El, pe
Ea nu avem ocazia să o auzim. După ce eroul îşi
descrie pasiunea şi tot ce-a săvârşit ca să fie lângă Ea,
Lais îi face imputările cuvenite:

Lais
Însă ceea ce nu pot
Ca să iert şi ce mă umple de'ntristare şi mânie
E că ce a fost odată nu mai poate ca să fie
E că acea fericire, care'n mână ai avut-o
Ai pierdut-o pentru tine, dar şi mie mi-ai pierdut-o.
Cine ştie dacă'n urmă amoroasa ta văpae
N'ar fi deşteptat în urmă iar a inimei bătae,
N'ar fi încălzit de-a pururi învelişul ei de ghiaţă
Pentru a schimba cu totul amârîta mea viaţă?
Când sclavul ca s'o salveze pe Lais nu vrea să moară
din onoare, Ea îl mustră, ţara amintită e Tesalia dar
bine ar putea să fie şi a Moldovei de sus, mai ales din
răspunsul său, armonic asemenea doinelor cântate de
viorile lui Enescu, pe poienele zimbrilor legendari:

Lais
Oare munţii ţării tale cu prăpăstiile adânci
Ce ridică pân'la nouri a lor capete de stânci
De ameninţă chiar cerul, uimitoare şi măreţe,
Ca să pui pe libertate preţ mai mare, nu în silă
Să supui a ta voinţă unui jug fără de milă?

Chalkidias
O! senine nopţi de vară, mult frumoase erau ele,
Dulce-a lor singurătate, mândru cerul plin de stele.
Unde sunt acuma toate? Aşternuturile moi
Numai flori mirositoare de la munte şi trifoi ...
Unde caprele uşoare? ...

Nu descoperim nici urmă de Augier, totul este


Eminescu pur. Cavalerul nu doreşte să o tragă în
sărăcie, obsesia poetului mai ales de când era şi
bolnav:

Chalkidias
Nu ... O! Lais, te conjur
Pe toţi zeii cei din ceruri şi pe lumea de'mprejur
Să nu-ţi fii vrăşmaşă ţie şi de-aceea nu lăsa
Pe fantasma sărăciei palide în casa ta ...
Tu nu ştii ce faci, tu încă sărăcia n'o cunoşti
Ce apasă ne'ndurată pe spinarea celor proşti,
Tu nu ştii amărăciunea şi mărimea, crudei lipse
Care'n umărul mulţimei a ei ghiară şi-o înfipse
Şi nici munca cea cumplită şi nici miile de chinuri
Ce apasă mintea noastră zdrobind inimile'n sânuri ...

Aceste versuri pot fi alăturate de cele mai frumoase


din creaţia sa, inclusiv a Scrisorilor, aici îi dăm
dreptate lui D. Murăraşu.

Apoi se împlineşte marea împăcare când Eminescu


este autorul unei superbe declaraţii de iubire. Să-l
ascultăm, oprindu-ne bătăile inimii:

Chalkidias (îngenunchind înaintea ei)


Ba cu tine, da cu tine, numai tu, frumoasa mea
Eşti aceea ce-am dorit-o, ce-o iubesc şi am iubit
Pân'acuma din mândrie, din amor te-am amăgit.
Dacă m'a mişcat atâta a ta mare frumuseţe,
Lasă-mă să-ţi spun aceea ce de mult mi-ardea pe
limbă.
Inima ta nestricată, pură, care nu se schimbă,
Inima, fermecătoare, aşa bună, aşa mare,
M'a învins şi în genunche te ador şi te ascult.

Lais
Mă iubeşti.

Chalkidias
Mai întrebi încă? Te iubesc ... nespus de mult.
Lais (se aruncă în braţele lui)
Iartă-mi toate-acele crude imputări ce ţi-am făcut,
Dând altuia pentru mine toate câte le-ai avut
De viaţa ta'ntreagă pe deplin te-ai lepădat,
Încât şters este trecutul ...

Fericirea supremă este atinsă prin replica finală a lui


Lais:

Îmi e dor să'ncep o viaţă nouă.


De sigur nu ne e greu să răspundem la întrebarea,
cărei epoci îi corespunde împăcarea lui Eminescu cu
femeia iubită, dorul de iertare şi recunoştinţă faţă de
sufletul ei nobil, trecutul întreg se cere uitat.

În 1880 data notată de D. Murăraşu, relaţiile lui cu


Veronica Micle erau ca rupte iar de Cleopatra
Poenaru respins, batjocorit cu tot volumul disgraţios
al junei întârziate.

Concilierea cu Veronica, fiindca numai de ea poate fi


vorba, sincera lui declaraţie de iubire nu putea să aibe
loc decât în 1887 când într'o scrisoare Eminescu o
cheamă pe Veronica la el la Botoşani. Aşa dar
Bălăuca nu l-a răpit pe poet cum insinuiază sora lui,
Harieta ci a venit să-i satisfacă dorinţa de a începe
împreună o viaţă nouă.

De ar fi să confruntăm Lais cu evenimentele vieţii lui


Eminescu apoi doar anii 1887-1888 sunt cei mai
potriviţi. Din toate aceste motive obiective noi
suntem convinşi că N. Petraşcu a scris cu toată
probitatea adevărul asupra lui Lais şi al împrejurărilor
în care a fost comunicată în vara lui 1888, la
Junimea.

Noi am zice că de fapt Lais este o producţie originală


a lui Eminescu după E. Augier, au în comun doar
subiectul încolo realizarea artistică îi distanţează unul
de altul, capital. Lais în repertoriul lui Augier de-abea
dacă este amintită, ţine de epoca pieselor în versuri
depăşită ulterior cu mult succes de celebrul
dramaturg, pe când la Eminescu îmbracă haina cea
mai perfectă a creaţiei sale artistice.

Este ca şi când lui Stesichoros şi Euripide li s'ar


contesta originalitatea fiindcă au tratat după Homer,
mitul Elenei. Sau atâţia pictori deoarece au reluat
aceleaşi subiecte, sacre, biblice.

De fapt Homer se deosebeşte de Stesichoros prin


hexametrul său magnific propriu epopeei atât de
diferit de coralele lirice, materialul şi forma contează,
ori aici Eminescu este original, mult superior lui
Augier, aşa că se poate postula că Lais aparţine lui
Eminescu mult mai mult decât chiar şi o tălmăcire
recreată, de tipul Iliadei în româneşte, de G. Murnu.

În orice caz cunoscându-i pasiunea nerealizată până


la urmă pentru teatru este nedrept ca Lais să rămână
atât de necunoscută pentru iubitorii operei
eminesciene.

Este momentul să subliniem că nu s'a insistat potrivit


asupra relaţiilor spirituale dintre cei doi în imaginaţia
celor mai mulţi critici - primul între ei este G.
Călinescu - Veronica Micle ar corespunde femeii
fatale, uşuratece, de nimic.

Cât se poate de fals!


Veronica a jucat şi rolul Diotimăi pe lângă poet,
inspiratoare şi călăuză, exact cum o descrie el, Veneră
şi Madonă, de fapt femeia totală întrupată de vechii
greci în Afrodita celestă şi pandemică.

În perioada anilor ieşeni când ca cele două părţi din


Symposionul lui Piaton, veşnic în căutare, s'au regăsit
în sfârşit unindu-se într'aceeaşi fiinţă trupească, din
sufletul lor urmărit de iubirea mai tare ca moartea, s'a
născut traducerea în colaborare, a povestirii fantastice
de Edgar Allen Poe, Morella publicată în Curierul de
Iaşi, Oct. 1876.

Sunt indicaţii precise că Veronica a avut acees la


manuscrisele poetului deci el i-a deschis cele mai
intime tainiţe ale inimii.

Dar peste toate, mărturie obiectivă stă chiar poezia


Veronicăi atât de superficial caracterizată şi dată la o
parte ca epigonică, lipsită de valoare.

E drept că influenţa lui Eminescu este evidentă dar


poetei trebue să-i acordăm un loc de cinste printre cei
ce i-au recunoscut lui Eminescu geniul încă din
timpul vieţii, fapt socotit în activitatea lui Titu
Maiorescu printre cele mai de seamă merite ale sale.

Nicio îndoială nu lasă asupra veneraţiei absolute a


Veronicăi poezia "Lui" încheiată cu strofa:

Geniul tău, planează'n lume! Lasă-mă în prada sorţii


Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pân'la pragul morţii
Şi ca pe-o minune'n taină să te-ador, să te slăvesc.

Stihurile Veronicăi Micle poartă amprenta sinceră a


marei iubiri neîntinată de boala poetului, în
singurătatea lui amarnică îi trimite în dar, hulubii
luminilor erupte din curăţenia sentimentelor ei:

Iar tu ca un luceafăr departe străluceşti,


Abea câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari: şi'n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă'nchin eu.
În 1887 poeta publică un volum de poezii şi nu uită
bineînţeles să-i dăruiască un exemplar şi poetului. Se
împlineşte astfel visul din Cezara, dragostea lor
devenise o asceză, albă, în doi.

La câteva zile după moartea lui Eminescu în 20 Iunie,


Veronica va cumpune poemul Raze de lună - Lui,
încheiat astfel:

Dac'ar da un mort din groapă pentr'un răsărit de lună


A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletu-mi că moare.

O mai cutremurătoare recunoaştere a iubirii cu


durată, de dincolo de mormânt, greu se mai poate
închipui. Veronica Micle cernită, nu mai este om ci
astfel cum a visat-o mereu poetul, un chip ideal.

Retrasă la mânăstirea Văratec, Veronica n poate să


suporte blestemul zmeului, de a nu fi murit împreună,
ca Philemon şi Baucis, cu iubitul ei, se sinucide luând
arsenic şi moare la 6 August 1889, cincizeci de zile
după dispariţia lui Eminescu.

Ultimele versuri scrise la Văratec ne amintesc de cele


ale lui Eminescu pe când sângele îl părăsea din ce în
ce, deci moartea nu mai era o metaforă oarecare cu
cruda realitate înfruntată direct, întunerecul, abisul:

Viaţa-i licărire ce piere'n întunerec.


Destul ... aş vrea repaos ... să dorm ...
Să dorm pe veci,
(Văratic. Poiana ţigăncii, 1889)

Femeia îi urmează bărbatului iubit în nunta mioritică


din cosmos.

Veronica şi Mihai devin o pereche pentru veşnicie, la


fel ca paola şi Francesca din Divina Comedia a lui
Dante sau Tristan şi Isolda ridicaţi în slavă prin
acordurile, paradisiace, wagneriene.

Transfigurarea nu poate fi cu adevărat pătrunsă fără


apogeul măreţ al legăturii lor, apoteoză exprimată
poetic în cadenţele minunatei Lais.

Veronica - Lais piesă de Mihai Eminescu după E.


Augier, tâlmăcită în metru original în 1888, citită în
vara aceluiaşi an la o adunare a Junimii!

Pentru întâlnirea lor în eternitate sună şi lira poetului,


ca a lui Orfeu soţul Euridicei:

Iar dacă împreună va fi ca să murim


Să nu ne ducă'n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu
Ne pună'n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu ...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

Ianuarie 1986
II
EMINESCIENE

ŞI PURUREA FECIOARĂ, MARIE


În 1884, Titu Maiorescu îl vizitează pe Eminescu la
sanatoriul dela Ober-Döbling de lângă Viena,
aducându-i volumul de Poezii, proaspăt în ţară. Deşi
poetul dedică un exemplar medicului său curant,
celebrul de mai târziu Obersteiner, faţă de critic se
arată nemulţumit, are chiar ieşiri ostile, explicate nu
atât prin afecţiunea sa cum ar dori unii s'o creadă ci
din cu totul alte motive. Eminescu ar fi dorit să fie el
însuşi editorul operei sale pentru care printre hârtiile
lui avea şi un titlu rezervat ca, La lumina lunei, astfel
că în forma îngrijită de Maiorescu lipseau încă multe
din versurile preferte, pe bună dreptate, de genialul
lor făuritor. Aşa au rămas de pe urma lui în poeziile
postume, alături de proecte neterminate, unele mari
realizări, prin forţa împrejurărilor nu atât de
cunoscute de publicul cititor.

În cele de mai jos, aş dori să insist asupra poeziei


Rugăciune închinată Fecioarei Maria.
Cultul Prea Curatei îl găsim constant la Eminescu, fie
sub forma dorului de mamă prin acel cântec elegiac,
pogorîtor pe trepţile din inimă, la întâlnire cu
foşnetul-sacru al anilor îngeri:

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi


Pe freamături de frunze la tine tu mă chemi
fie în varianta Mai am un singur dor, unde sfinţenia
teiului, parfumul din vis, primeşte încununarea
Mariei:
Reverse dulci scântei
A Tot Ştiutoarea
Deasupră-mi crengi de tei
Să-şi scuture floarea.

Femeia ideală pentru el este Madona, reprezentată


artistic de Rafael sau Correggio, femeie urcată pe
tronul frumuseţii şi al curăţeniei, statuia albă a eternei
perfecţiuni.

Dar mai mult ca'n toate celelalte, prin Rugăciune se


adresează, ofrandă de muguri abia înfloriţi pe altarul
de alabastru, direct Fecioarei:

Crăiasă alegându-Te
Îngenunchem rugându-Te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Prea Curată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Înţelesul va fi pătruns mai bine dacă ne vom referi la


sonetul Răsai asupra mea, încheiat cu terţinele:

Străin de toţi, pierdut în suferinţa


Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n'am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul Tău de stele,
Ca să Te-ador de-acum pe veci, Marie!

Fecioară Maria deci ca salvatoare, din valul vieţii


bântuit de molima păcatului şi a deşertăciunii, la
mântuire.

Ne amintim, aproape dela sine, de Paradisul lui


Dante. Marele florentin ajuns în pragul Empireului,
aproape tare de momentul când Îl va vedea pe
Dumnezeu, este lăsat de Beatrice, nobila lui călăuză
de până atunci, în seama lui Bernard de Clairvaux.
Prezenţa sfântului face parte nu numai din obiceiul
artiştilor de a se pune sub ocrotirea unui tutore
spiritual - Michelangelo în Judecata din urmă şi-a
creionat portretul pe pielea Sf. Bartolomeu - dar mai
duce cu sine şi o altă semnificaţie. Sfântul Bernard
cel ce-a dat strălucire deosebită ordinului
cistercenzian era un mare iubitor al Fecioarei, unul
din iniţiatorii cultului ei, ca mamă a lui Dumnezeu.
Condus de Sf. Bernard o vede Dante pe Maria,
întruchiparea milosteniei, simbol al sentimentului
creştin, depăşind orice dogmă sau percept raţional
cum este şi misticismul interior al rugii eminesciene,
rod al milei sfântului.

În ansamblu viziunile celor doi mari poeţi sunt


deosebite urmând tiparul diferenţialelor creştine,
stiluri religioase formulate de filozoful Lucian Blaga.

La Dante în trilogia sa avem de-aface de sigur cu un


urcuş, dela Lucifer şi îngheţatul Cocit, pe muntele
Purgatorului la cercurile raiului şi ale Empireului.
Numai că spre deosebire de goticul protestant,
înălţarea nu se face ca o erupţie verticală în spre cer
ci are tendinţa de a se desfăşura pe orizontală, de-am
da exemplul paradisului pământesc aflat pe vârful
unui munte al cărui pisc este transformat într'un
platou întins până la marginile infinitului. Divina
Comedie nu se aseamănă cum zice Balaci cu o
catedrală gotică ci cu una romanică aşa cum vor fi şi
bisericile de mai târziu, inclusiv cupola Domului, la
florentinul Brunelleschi. Caracteristica stilistică a
catolicismului dantesc aparţine romanicului orizontal
adeverind concepţia gânditorului Lucian Blaga.

La Eminescu, Maria este implorată să coboare prin


gestul sofianicului ortodox, izvorît din sofia
bizantină, a transcendenţei, după Lucian Blaga, cea
care coboară la om. Nu altfel se va lăsa Dumnezeu, în
versul arghezian, ca o umbră printre noi.

În partea doua a canticului sfânt, Eminescu pe calea


de argint al luceafărului mărilor, roagă îndurarea
revelării, arătarea la faţă a Mariei:

Noi, ce din mila sfântului


Umbră facem pământului
Rugămu-ne'ndurărilor,
Luceafărului mărilor!
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică Prea Curată,
Marie!

Dante pe ultimele trepte de sus ale Empireului nu va


avea cuvinte să o descrie pe Fecioara Fecioarelor,
"Regină peste îngeri", o va percepe sub forma unei
mări de lumină, la Eminescu, "lumină dulce clară".

Acel "reverse dulci scântei" propriu vuziunii danteşti


ne aminteşte de fluviul luminii, al paradisului, din
care ies scântei, revărsate pe maluri pietre preţioase,
cad în potirul florilor de unde se reîntorc precum alte
scântei în ape, jocul fiind unul din cel mai mirific din
întreg imperiul stelar.

Eminescu pe urmele spiritului dantesc, a cărui operă


îi era prea bine cunoscută, în Rugăciunea sa vrea să
dea geneză unei Ave Maria - o şi transcrie în latineşte
pe marginea unui manuscris - dar ca imn nou, trecut
prin simţirea sa, a ţării carparo - dunărene, deci un
Ave Maria ortodox şi românesc.

Pentru acest scop i-a imprimat un ritm anumit,


iambul lui Hyperion animat de solemnitatea ecoului
dactilic, adunat într'un arpegiu de prozodie arhaică,
făcut pentru a corespunde unui recitativ gregorian,
psalmodiat în strana bisericii de lemn, schola
cantorum protocreştină, în faţa iconostasului cu sfinţi
prelungi, înnegriţi de fum şi tămâie.
Rugăciunea lui Eminescu poartă în timpul ei
miracolul marei poezii: cel ce-o rosteşte, simte cu-
adevăratelea cum dulcea lumină a Preacuratei se
scoboară la el, şi îi umple odăile din suflet cu
miresmele cerului, sfinte.

21 Februarie 1983

SUFLETUL MI-APASĂ NOURI DE SUSPINE,


BUCOVINA MEA!

Pe bună dreptate V. Bendescu ne atrage atenţia


asupra cărţii lui T. Ştefanelli: Amintiri despre
Eminescu, lucrare ce cuprinde preţioase date privind
anii de şcolaritate şi debut în viaţă, ai poetului, la
Cernăuţi şi mai târziu la Viena.

Ne reîntâlnim pe calea amintirilor cu dascălul iubit,


Arune Pumnul, cu cele două case ale lui, după tipicul
locului având cerdac la intrare, una, locuinţă proprie,
cealaltă bibliotecă, unde a funcţionat bibliotecar
tânărul "cu părul negru pieptănat dela frunte spre
ceafă, cu fruntea Iată, faţa lungăreaţă, umerii obrajilor
puţin ridicaţi, ochii nu mari dar vii, coloritul feţei
întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă
a obrajilor", Mihai Eminescu.

Mai departe recunoaştem întreaga atmosferă de serios


studiu şi înalt naţionalism "mediul în care s'a mişcat
şi care l-a înconjurat pe timpul când el a început să-şi
formeze mintea şi inima, clarificându-ni-se astfel cât
de hotărîtoare a fost influenţa ţării fagilor, Bucovina,
asupra formării Demiurgului. De aici legătura
strânsă, una ce duce înapoi la miturile cu zimbrii
pădurilor, dintre poet şi ţara de sus a Moldovei:

N'oiu uita vreodată, dulce Bucovină,


Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde, printre stânce nante,
Apele lucinde'n dalbe diamante,
Peste câmpii'n zori.

Cu această ocazie vom fi obligaţi - poate pentru


prima oară că o facem - să ne concentrăm asupra
poeziilor lui din adolescenţă, despre care criticii sunt
de acord că poartă amprenta uceniciei. Nu se pot nega
influenţele lui Alecsandri, Bolintineanu chiar G.
Alexandrescu, dar pe de altă parte este evident că
tânărul de 16-17 ani scrie poezii ce egalează pe cele
ale antecesorilor lui, la fel cum o face debutantul
Picasso, pictează tablouri pe care le-ar fi semnat şi
Monet, Boudin sau Seurat, până să-şi găsească
propriul drum.

O foarte importantă concluzie se poate trage din


atracţia simţită de Eminescu pentru teatrul d-nei Fany
Tardini apoi Pascaly şi Millo. Nu spiritul de aventură
l-a pus pe urmele lor, ci în primul rând scena unde
auzea limba românească rostind despre ai lui, mai noi
sau mai vechi, după cum aflăm din repertoriul jucat
pe vremea sa. Iubirea închinată frumoasei şi ingenue
Eufrosina Popescu a venit ulterior ca şi cunoaşterea
lui Schiller apoi a lui Shakespeare în turneele făcute
ca sufleur cu trupa lui Pascaly şi mai târziu în
capitala Austriei, citim în acelaşi Stefanelli, ca
spectator al celebrului Burgtheater şi frecventând
jururile renumitei actriţe Bognar dela teatrul Curţii
din Viena unde erau invitaţi cei mai cunoscuţi actori
ai metropolei.
Aşadar mirajul teatrului constituie o influienţă
exterioară, matricea creatoare a lui Eminescu până în
amănuntele sale este impregnată de lirismul, pe care-l
duce pe cele mai înalte şi nebănuite culmi, lirism
propriu poporului român exprimat în mitul Mioriţei,
în muzica lui Enescu sau pictura lui Luchian, alţi fii
ai Moldovei de Sus. Nu împărtăşesc deloc părerea lui
C. Noica, bazată pe cercetările manuscriselor
eminesciene - studiate cu mult subiectivism chiar şi
dacă genial, de G. Călinescu - şi anume când îl
declară pe Eminescu, asemenea lui Leonardo da
Vinci, un Luceafăr al ratărilor, - ecoul vine din
filozofia lui Cioran -, şi asta fiindcă nu şi-a dus la bun
sfârşit niciunul din proectele dramatice rămase ca
vise printre hârtiile laboratorului său.

Cred că lucrurile stau altfel: oricât ar fo fost stăpânit


de viziunea dramatică sau epică, ultima manifestată
în Povestirile lui înrudite cu cele ale lui Jean Paul
Richter mai mult decât cu ale lui E.T.A. Hoffmann,
până la urmă calitatea interiorului său, numită
"maîtresse" după Taine, iese învingătoare, ca un
vulcan ce nu putea fi oprit de nicio forţă
pământească, cucereşte şi imprimă totul.
Monologurile sau dialogurile se transformă în poezii
independente, de fapt ad initio se năşteau ca text
atare, numai forma aparţinea teatrului, geneza
eminesciană, ca oul lui Brâncuşi se arată eminamente
lirică unic imn pus pe altarul frumuseţii. Deci nu
trebue să ne tânguim cum o face D. Murăraşu, de
pildă, ca pe un zid al plângerilor format din planurile
neîmplinite eminesciene, când, aşa cum îl avem şi
cât, Eminescu a atins un zenit de artă minunată,
domeniu unde fiecare cuvânt substituie un miracol,
egalează pe urcuşul pasărei măiastre lirice, mândriile
veşnice ale dramatismului shakesperian, lângă care îi
şi este locul, de mare creator.

Recitându-i poeziile dintâi, cu evlavia rugăciunilor de


vecernie, rămâi impresionat să descoperi în ele
frumuseţi ce vor fi înălţate mai târziu la perfecţiunea
sculpturilor lui Michelangelo, leitmotivele raiului din
suflet, în care "florile cântă" sunt încă de-acum
prezente, bogat, năruind erezia că Mihai Eminescu ar
fi un poet făcut şi nu născutul Făt-Frumos al luminii.

Din poezia dedicată lui Arune Pumnul reţinem


versurile:

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt şi mare,


Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Ce'ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare
Cununi de albe flori.

La acestea mai adăogăm pe cele din La o artistă:

Eşti tu nota rătăcită


Din cântarea sferelor.
Ce eternă, nefinită
Îngerii o cântă'n cor?
Eşti o fiinţă-armonioasă
Ce-o gândi un serafin,
Când pe lira-i tânguioasă
Mână cântecul divin?

Deci în poezia tânărului Eminescu este repetată cu


insistenţă ideea armoniei universale, sferele cereşti
ale căror melodie o dau îngerii.

Analizând istoric problema, se cunoaste, că Pytagoras


filozoful apeironului numărului Unu, descoperea
muzica armoniei cerului, reluată recent de
clasicizantul hermetic Paul Valery. Platon în dialogul
Timaios consideră că sufletul uman după moarte urcă
la steaua de unde s'a coborît în trupul pământului,
deci fiecare spirit are o stea. Dante, poet creştin, în
partea a treia a Comediei umane, Paradisul, reia
teoria lui Pytagoras privind armonia sferelor cereşti
ale căror rotire produce cu adevărat o muzică
cerească, numai că la el cerul înstelat este mişcat de
înalta inteligenţă a motorului divin, îngerul. În
reprezentarea cosmosului dantesc cerurile sunt rotite
de serafimii aşezaţi pe cea mai înaltă treaptă a
ierarhiei pe care o împarte după Dionisie Areopagitul
în: cercul serafimilor, al heruvimilor, al tronurilor, al
stăpânilor, al virtuţilor, al puterilor, al principiilor, al
arhanghelilor şi al îngerilor.

Fără să intrăm în amănunte se ştie că îngerul apare de


nenumărate ori în Biblie, dela sfânta Bună-Vestire la
viziunea Apocalipsei lui Ioan din Patmos, deci ar fi
recunoscut ca o fiinţă a nimburilor cereşti, locuitor al
casei şi grădinei Domnului. Uneori, ca în lupta lui
Iacob, inspiraţia lui Blaga pe meleagurile
Lancrămului cum cea a lui Gauguin într'un sat breton,
îngerul ar fi chiar Dumnezeu, nu altfel de cum
reprezintă Rublev Sfânta Treime, într'o icoană
bizantină din secolul al XV-les sub forma a trei
îngeri. Alteori îngerul ar prelua rolul daimonului
platonic, intermediar între om şi Stăpânul
Atotputernic. Şi cu aceste câteva aspecte problema-i
departe de-a fi epuizată.

Bineînţeles copilului de şaisprezece-şaptesprezece


ani, toate acestea, nu puteau să-i fie cunoscute. D.
Murăraşu într'un foarte documentat studiu susţine că
pe Eminescu l-ar fi influenţat traducerea Lanţului de
aur după Onkel Adam, publicată în Familia din
Octombrie-Noembrie 1866. Şi fiindcă motivul
îngerilor rămâne constant la Eminescu şi mai târziu,
D. Murăraşu relevă influenţa misticilor prin
Swedenborg şi Seraphita lui Balzac.

Fără să doresc să-l contrazic cu orice preţ, consider că


pecetea este mult mai adâncă nu de lectură ci venită
din străfundurile sale creatoare.

Ştefanelli în amintirile sale descrie pasiunea lui


Eminescu, elev la liceul din Cernăuţi pentru cărţile
vechi în care pe lângă cronici figurau psaltiri şi ale
lucrări bisericeşti. Tot dela Ştefanelli aflăm că
Eminescu a învăţat acasă să citească slova cirilică
românească a cazaniilor şi mineelor, ceea ce ne
împinge gândul către experienţa copilului însuşită
direct dela oamenii Ipoteştiului, în ţara pe care o
cântă cu atâta patos mioritic în poezia Din străinătate
apărută în Iulie 1866:

Aş vrea să văd, acuma natala mea vâlcioară


Scăldată în cristalul pârâului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului, poetic labirint!

Aşa dar îngerii din lirica lui Eminescu purced ca la


Dante din sursele cele mai pure ale religiei, la unul
catolică, la celălalt ortodoxă, de data aceasta uniţi în
credinţa biblică protocreştină. Alăturând pe Eminescu
lui Dante nu definesc anume influenţe directe ci
conturez o gândire şi simţire comună plecate dela
aceleaşi izvoare, lucru ce s'ar impune să-l aibă în
vedere uneori, comparatiştii cei mai zeloşi.

Îngerii în cultul ortodox român sunt pomeniţi la


fiecare pas, cum o denotă şi frescele bisericilor
bucovinene de ar fi să amintesc pe îngerii doritori şi
serafimi din absida principală a mânăstirii Voroneţ
sau din aceeaşi biserică, pictura de pe faţada de vest
reprezentând pe Maica Domnului adorată de îngeri în
grădina raiului. Sau mai departe Soborul
arhanghelilor din biserica Humorului sau în plin
subiect, îngerii care desfăşoară pânza cerului şi a
zodiilor, din biserica mânăstirii Suceviţa.

Cunoscător al miturilor şi credinţelor populare, ele şi


nu Timaiosul lui Platon l-au inspirat pe Eminescu în
Povestea magului călător în stele, când zice că orice
om are o stea numai geniul nu, luceafăr, lipsit de
noroc.

Peste câţiva ani Eminescu va confunda pe îngerul lui


de pază cu femeia iubită, întărind idealul său absolut,
în Ea, şi Iubire.

Firul neîntrerupt al îngerilor din poezia lui Eminescu


ne mai duce la tradiţia gândiristă a lui N. Crainic, V.
Voiculescu, autorul poemelor cu îngeri, Ion Pillat, Al.
Gregorian şi mai ales la vignetele pictorului român şi
bizantin, Demian din aceeaşi revistă. Şi la aceştia ca
la Eminescu, îngerii sunt fiinţe intermediare,
daimonii platonieni, dintre om şi Dumnezeu bunul,
flori sacre ale sofianismului valaho-ortodox, blagian.
Astfel abordăm esenţa problematicei, - la ea ne
refeream şi într'altă parte - anume, creştinismul şi
ortodoxismul operei lui Eminescu. Demn de notat că
mult discutatul său budism şi indianism, cu toate
influenţele lui Schopenhauer, privesc în cele dintâi,
credinţa ce ar fi putut fi şi a strămoşilor noştri, Daci,
cărora Eminescu pe urmele lui Richard Wagner vroia
să le reînvie mitologia.

Departe de a urmări o analiză şi interpretare originală


a creaţiei eminesciene, relev din contră rădăcinele
înfipte adânc ale poetului Mihai Eminescu, în ţarina
spiritualităţii româneşti, printre ale căror roade de
aur, religia cu siguranţă, nu poate lipsi. Şi, socot că
am reuşit să o arăt, nici nu lipseşte.

Ianuarie 1984

MIHAI EMINESCU ŞI EPOCA SA


- Memoriei profesorului D. Popovici –

Aproape toţi exegeţii lui Eminescu sunt de acord


asupra principalelor izvoare ale educaţiei poetului şi
gânditorului: cultura antică, romantismul clasicizant
german alături de care nu pot lipsi Byron (D.
Popovici) sau Leopardi, cât şi filozofia lui Kant şi cea
idealistă reprezentată de Fichte, Schelling şi Hegel,
Schopenhauer ocupă un loc aparte cum bine se
cunoaşte.

Având în vedere că în anul 1830 se consideră


romantismul ca şi încheiat, încadrarea lui Eminescu,
născut în 1850 a dat multă bătaie de cap celor mai
mulţi cercetători ajunşi la concluzia că poetul român
ar fi ultimul mare romantic al literaturii universale,
mare dar oricum întârziat şi oarecum scos din
circuitul contemporaneităţii sale universale.

Nu pot să împărtăşesc acest punct de vedere, aproape


unanim acceptat fiindcă dacă ar fi aşa ar însemna că
Eminescu ar corespunde unui fel de absent, chiar
mare, din istoria omenirii.

Deşi în această chestiune s'ar putea scrie cărţi, mă


limitez să abordez doar două probleme.
În primul rând insist asupra influenţei lui
Schopenhauer, din care s'a fost reţinut doar
pesimismul filozofului german, trecându-se peste alte
părţi mult mai importante, cel puţin după părerea
mea.

Artur Schopenhauer susţine că lucrul în sine kantian


este reprezentat de voinţa oarbă de a trăi, ea pune în
mod absurd în mişcare mecanismele vieţii şi ale
istoriei. Aspectul acesta exprimă doar o faţă a
sistemului filozofic schopenhaurian şi în fond
consacră ceea ce mai fiecare ştie asupra inutilităţii
existenţei de fiecare zi, asta o putea citi Eminescu
mai bine în cartea evenimentelor din jurul său -
geneza lui Mortua est - şi nu neapărat în filozofia lui
Schopenhauer.

Ce neapărat constituie cealaltă realitate a sistemului


filozofic schopenhaurian este modul prin care
individul uman se poate retrage din acest orb
mecanism pus în funcţie de impulsul voluntar al
vieţii, numit mai târziu de Bergson elan vital, şi
anume prin artă şi asceză. Totodată se conferă un rol
deosebit geniului şi trăsăturilor chiar fizice prin care
poate să fie recunoscut.
Dând artei o poziţie atât de importantă, scoţând-o din
domeniul faptelor de fiecare zi, Schopenhauer ajunge
să se întâlnească cu duşmanii lui, idealiştii Schelling
dar mai ales Hegel, ultimul în Estetica sa considră
arta alături de religie şi filozofie, ca pe un mijloc de
apropiere de Absolut deci ca o altă apropiere de
lucrul în sine kantian.

Prin aceste noi perspective şi numai prin ele câştigă


aşa zisul pesimism schopenhaurian teren, reuşind în
anii lui Eminescu să înlocuiască - cum bine observă
Liviu Rusu - aproape cu totul hegelianismul.

Astfel gândirea lui Schopenhauer ajunge nu numai


filozofia predilectă a lui Eminescu dar şi a unei
anumite intelectualităţi unind sub egida ei spirite total
diferite de ar fi să-i amintesc pe Maupassant, Richard
Wagner sau Titu Maiorescu. Pe Nietzsche nu l-aş
pomeni aici. Pe lângă că e dintr'o generaţie mai
târzie, schopenhauerismul său îl duce la o teorie
antischopenhauriană, repetând cu aproximaţie relaţia
dintre Schopenhauer şi Kant. În ce-i priveşte pe
ceilalţi mai sus citaţi fiecare îşi descoperea în
filozofia lui Schopenhauer, răspunsul după firea sa şi
în afară de primul ceilalţi doi nu se opresc sigur cu
precădere la pesimismul schopenhauerian.
Ce deosebea celebrul "mal de siècle" romantic de
noul rău al secolului? Ceva foarte simplu de definit.
Pe când la romantici, pesimismul ţinea de o stare
sufletească subiectivă, de multe ori Weltschmerz-ul
denotă o poză, l ceilalţi izvorăşte dintr'o anumită stare
a societăţii, împrumutând forma revoltei sociale. Pe
scurt epoca era dominată de scientismul lui Darwin
transpus în filozofia pozitivistă a lui A. Comte iar în
literatură prin metoda experimentală a romanului lui
E. Zola sau a veriştilor. Pe-atunci se afirma şi Marx
cu al său Capital dar aici dreptate are L. Arcade că în
anii 1850-1880, A. Comte era mai vizat decât Marx,
întocmai cum astăzi primul este aproape uitat pe când
al doilea, Marx, aplicat într'un regim de stat utopic,
face să se schimbe raporturile între ei considerabil, în
favoarea autorului manifestului comunist.

Societatea burgheză la apogeul ei de desvoltare


preconiza dominaţia materiei şi a tehnicei, favorizând
perpetuumul mobil al luptei pentru existenţă -
glorificată mai târziu de Nietzsche - din rândurile
căruia arta era din ce mai expulzată exact ca în
viziunea pesimistă a lui Schopenhauer. Deatunci
apare protestul apoi izolarea artiştilor, întărind crezul
artei pentru artă atât de îndrăgit de Maiorescu, cel ce
căuta încă să-l împace pe Schopenhauer nu cu Hegel
cum susţine Tudor Vianu ci cu ... aug. Comte. Din
aceste premize se va naşte curentul estetismului, apoi
parnasianismul, simbolist şi hermetic, arta nouă,
calificarea de decadentă nu mai are înţeles decât cel
mult istoric, termen al academismului uscat şi tiranic.

Toate aceste caracteristici le putem evidenţia fără


nicio greutate, la cel ce ne interesează, M. Eminescu.
Cine ar îndrăzni oare să afirme că pesimismul său
este unul prefăcut, constitue o poză romantică?
Înafară poate de cei ce nu-i cunosc deloc zbuciumata
viaţă.

Izolarea lui Eminescu nu este una din boală sau


mizantropism ca la Leopardi ci provocată de semenii
lui robi ai viciilor voinţei de a trăi cum stau ca
exemple Satirele sau Scrisorile sale.

Originea pesimismului său schopenhaurian ne-o dă


clar chiar poetul, într'un articol de-al lui din 1888
apărut în revista Fântâna Blanduziei: "Însă tocmai
această critică merituoasă a frazeologiei deşarte (e
vorba de critica filozofiei idealiste de către
Schopenhauer n.n.) a descoperit şi contradicţiunea
constantă între ideile noastre şi formele civilizaţiei,
ne-au descoperit necesitatea de a trăi în mijlocul unor
instituţii ce ni se par mincinoase şi ne-au făcut
pesimişti. În acest conflict pierdem deseori bucuria
de a trăi şi dorinţa de a lupta: aceasta e izvorul relei
dispoziţii care munceşte pe oamenii culţi din mai
toate ţările".

După cum se vede am urmat întocmai litera de


gândire a poetului astfel că nu din cine ştie ce zel
filozofic ce datorită stărilor sociale nepotrivite şi-a
găsit poetul nostru mulţumirea în sistemul
schopenhauerian, care nu este propriu zis o influenţă
hotărâtoare cât mai mult catalizatoare, ca să-l cităm
pe Lucian Blaga şi astfel de influenţe s'au manifestat
şi la Wagner sau Maupassant.

Preocuparea lui Eminescu pentru perfecţiunea formei


îl apropie atât de canonul lui Polikleites şi al
Partenonului atenian cât şi în aceeaşi măsură de
idealul contemporanilor Flaubert sau Ch. Baudelaire.
Ultimul scoate în Florile răului, din cele mai joase
manifestări ale vieţii, forma lui venus din Milo a
cuvântului, visul de piatră, Frumuseţea. Ca la
Eminescu şi la Baudelaire, procesul creator al
Demiurgului, purifică prin poezie, aurul curat de
zgura pesimismului întunecat. Până la urmă opera lor
se ridică la fel ca o pasăre de foc, spre înălţimi,
neatinse înălţimi.

Un asemănător cult al formei îl vom găsi şi la alţi


contemporani ai lui Eminescu, precum Leconte de
Lisle, Heredia, Th. Gauthier, Mallarmé. Dintre pictori
l-am amintit mai ales pe G. Morreau, cu viziunile sale
onirice redescoperit ulterior, premergătorul
suprarealismului.

Eminescu face să sune în versul său în primul rând


cântul îndulcit cu dor de moarte al cornului mioritic
ceea ce i-a conferit şi îi conferă calitatea de a fi
primul mare poet modern al Românilor, din el se
recunosc născuţi, Ion Barbu hermeticul, alături de
simboliştii Anghel, Minulescu, Bacovia, autohtoniştii
Nichifor Crainic, Blaga, Vasile Voiculescu, Radu
Gyr, făuritorii poeziei patriotice Oct. Goga şi Aron
Cotruş, cât şi toţi ceilalţi dintre care mai trebue
amintit cel puţin Al. Vlahuţă.

A doua problemă este tot atât de importantă.


Îi revine meritul lui D. Popovici de a fi relevat faptul
că Eminescu este un reprezentant strălucit al
curentului prerafaelit, contemporan lui în Anglia,
precedat în Germania de nazarinenii lui Owerbeck,
cei ce în mânăstirea părăsită San Isidoro din Roma au
început să picteze ca Perugio şi Rafael.

În Anglia Dante Gabriel Rossetti şi elevii săi, adunaţi


sub consemnul fraţilor prerafaeliţi, avându-l
teoretician pe John Ruskin şi pildă pe antecesorul lor
W. Blake, preconizau o reîntoarcere la arta de
dinaintea lui Rafael artă bazată pe credinţă şi
sinceritate de sentimente, manifest evident îndreptat
contra şcolii academice şi societăţii pe care academia
oficială o reprezenta. Din nucleul acestei mişcări s'a
născut mai târziu estetismul, simbolismul şi
hermetismul, într'un cuvânt arta cea nouă.

Desigur cum arată D. Popovici nu este vorba de o


influenţă directă ci de rezultatul comun al unei trăiri
în aceleaşi idei ale timpului, Eminescu cu totate
notele sale romantice se arată în primul rând un poet
al epocii sale, fapt ce chiar dorim să-l demonstrăm.

D. Popovici analizează prerafaelismul eminescian din


poeziile Christ şi Epigonii, lucru ce rămâne de-acum
un bun spiritual câştigat, de necontestat.

În cele următoare aş dori să merg chiar la sursa


denumirii de prerafaelitism respectată doar pe hârtie,
cum se întâmplă în astfel de cazuri, de Dante Gabriel
Rossetti, pictorul poet şi poetul pictor.

Dacă ne referim la prerafaelitismul în adevăratul


înţeles al cuvântului, suntem obligaţi să zăbovim
asupra quattrocentoului italian, premergător lui
Rafael, şi cu precădere asupra idealului femenin al
acestei epoci.

Fie că-l luăm în discuţie pe Filippo Lippi


reprezentând-o pe Lucrezia Buti în dansul Salomeii,
fie pe Andrea del Sarto cu soţia lui, Lucrezia di
Baccio del Fede în Maria del Sacco, sau pe Botticelli
pictând-o pe Simonetta în Primăvara sau Venus
născând, femeie personifică un tip idealizat,
beatificat, ridicat de pe soclul pământesc în lumea
ideilor platonice de unde armoniile şi gingăşia celestă
a acestor fiinţe, prezente şi în Madona versurilor
eminesciene de atâtea ori. Prototipul fecioarei
întrupând pe Venus a cerului îl avem încă prezent în
pânzele lui Rafael şi Correggio, citate de poetul
nostru, cât şi la Leonardo da Vinci pictorul din
Cezara. Tiţian şi şcoala veneţiană vor răsturna
modelul femeii de până atunci, înlocuindu-l cu un tip
senzual aşezat între amorul profan şi divin, crezul
cinquecentoului.

Canonul propriu zis al prerafaelitismului este


moştenit, îl găsim la Dante şi Petrarca iar aceştia se
recunosc urmaşii întemeietorului dulcelui stil nuovo,
Guido Guinizelli. Poetului Guinizelli mort în exil la
Verona în anul 1276, Dante, cu toate păcatele lui
omeneşti îi acordă un loc în Purgatoriu nu departe de
Paradisul pământesc şi îi adresează cuvinte de mare
laudă:

Mi-eşti drag, răspuns-am pentru cântul tău


ce'n limba noastră va fi'n veci slăvit
Cât va să ţină obiceiul său.
(Trad. E. Boeru)

Poetul bolognez Guinizelli în poezia sa Iubirea'n cei


cu suflete alese dă un fel de manifest al dolcelui stil
nuovo, declarând iubirea bărbat şi femeie ca un
mijloc de purificare şi înălţare. În concepţia sa
poetică precum aflăm din versurile traduse de E.
Boeru:

Femeia cea frumoasă


virtuţi purtând în ochi, ar fi cu cale
la fel să-l fericească
pe cel ce-i dă de-apururi ascultare
femeia devine la donna angelicata, femeia înger,
declarând deschis "cu solii'mpărăţiei Tale ea
semăna".

La Eminescu aşa cum am arătat în altă parte acest tip


de femeie-înger, - donna-angelo - se prezintă ca un
fel de obsesiea inimii sale. Să cităm dintr'o poezie
scrisă înainte de epoca sa vieneză, La o artistă, în
cinstea Carlotei Patti sora celebrei Adelina Patti, pe
care Eminescu a avut ocazia să o audă cântând la
Bucureşti în 1869:

Dar astăzi poetul cu inima'n ceruri,


Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ş-aduce aminte că'n cerul dechis
Văzut-a un geniu cântând Reveria,
Pe-o aripă de aur, c'un Ave Maria
Şi'n tine revede sublimul său vis.

De bună seamă în această strofă viziunea paradisului


dantesc străluceşte în ochii tânărului poet. Întâlnirea
dintre cele două mari spirite am semnalat-o, când am
analizat Rugăciunea de Eminescu, de fapt Ave Maria
poetului român.

În Basmul ce i l-aş spune ei, compus între anii 1869-


1871 la Viena, tabloul donei angelicata este mai clar
expus:

Sta un înger cugetând,


Şi-a luat aripa-i de aur
Şi trecând mâna pe ea
A'nceput a răsuna
Raiul ... luncile de laur
De-un blând Ave Maria.
Dus până la capătul răului cu scântei din paradisul lui
Dante:

Acel înger ... Faţa pală,


Ochiul begru, păr bălai
L-am văzut - o stea regală,
O lumină triumfală -
Şi de-atunci îl iubesc, vai!
L-am căutat în astă lume
Pân'ce viaţa-mi se pierdu
Sufletu-mi se abătu.
Şi-atunci te-am văzut: minune!
Acel înger ai fost tu.

Am citat aceste două poezii din tinereţe ale poetului


când influenţele străine încă sunt excluse, cel puţin
parţial, tocmai pentru a demonstra cât de caracteristic
este fiinţei lui Eminescu, prerafaelismul semnalat de
D. Popovici, înrudirile cu Guido Guinizelli şi
străluciţii lui urmaşi, Dante şi Petrarca, nu sunt
influenţe livreşti ci mult mai profunde ies dintr'o
matrice creatoare, viziune a destinului uman,
comună. Prin acest prerafaelitism, romantismul lui
Eminescu primeşte culoarea stilului contemporan,
prin Iubire Eminescu, învinge perspectiva
schopenhauriană a contemplării lucrului în sine, dă
un rost artei şi ascezei în spirit după cum o
descoperim în ultimele versuri ale poemului Rime
alegorice:

Iubirea ta-i viaţă-a ei iubire


E viţă iar şi iar de omenire.
Voinţa ei ş'a ta de se'mpreună
Atunci e suflet în întreaga fire.

Iată una din modalităţile de a ieşi din făgaşul


pesimismului disperat: Iubirea eminesciană.

În încheiere am spune că, în Eminescu se întâlnesc


toate curentele ce ţin de poezie: romantismul,
clasicismul, prerafaelismul cât şi estetismul poeziei
moderne.

M. Eminescu, cel mai mare poet al Românilor este


artistul total, izvorul sfânt al poeziei româneşti de
totdeauna.

27 Iulie 1984

“UN CHIN S’AVEŢI: DE–A NU MURI


DEODATĂ”

După mărturiile aflate în manuscris, Eminescu în


Luceafărul s'a lăsat inspirat de o poveste populară
românească adunată de germanul Kunish. Înainte de
a da versiune definitivă marelui poem, cum arată C.
Caracostea, Eminescu a mai scris una, alta, întitulată
chiar ca basmul, Fata în grădina de aur.

În aceasta zmeul renunţă şi el la dragoste dar în final


în locul mult cunoscutei izolari a lui Hyperion se
adresează celor doi cu o deosebită mărinimie, după
cum urmează:

Fiţi fericţi - cu glasu-i stins a spus -


Atât de fericiţi, cât viaţă toată
Un chin s'aveţi: de-a nu muri deodată.

Pe bună dreptate D. Murăraşu se gândeşte la


Philemon şi Baucis din Metamorfozele lui Ovidiu,
rugămintea bătrânului Philemon către Jupiter fiind
aceea să fie luaţi în aceeaşi oră amândoi, el să nu
vadă mormântul soţiei şi ea să nu-l pună'n groapă.
Mitul este atât de clasic încât nu avem de ce să
punem în discuţie referinţa respectivă, numai că cei
doi reprezintă o pereche aflată departe de vârsta
patriarhală a lui Philemon şi Baucis, au în faţa lor,
viaţa întreagă.

Deci se poate analiza problema şi altfel: cei ce se


iubesc cu adevărat nu vor avea împlinirea fericirii
decât dacă vor muri împreună. Reţinând această
credinţă vom reuşi să explicăm unele taine ale
poeziei O, mamă, începută cu un gănd asupra celui ce
nu mai este, leitmotivul repetat al lui "Mereu se vor
tot bate", traduce în muzica inefabilă a cuvântului
gestul etern al clipei care nu se mai întoarce. Atare
atmosferă, nu se putea altfel, domneşte şi în strofa
treia, privind moartea lui împreună cu iubita, trecerea
lor în sânul naturii la margine de rău, contopirea cu
lutul eternităţii nu mai e fericire însă, Nirvana
înseamnă un loc, după cum zice eclesiastul, unde nu
există nici durere, nici bucurie. Dorinţa aceasta, cu
totul visată, niciodată de fapt satisfăcută, de a fi
înmormântat cu femeia adorată, ţine de fericirea
pământească, cea trecută, şi-acum o ştim, naşte
dintr'o dragoste ce poartă în ea blestemul zmeului din
poveste: "Un singur chin s'aveţi: de-a nu muri
deodată".

Fără să ţin neapărat să-l corectez în exegeza lui pe D.


Murăraşu, i-aş îmbogăţi observaţia în sensul că s'ar
părea că Eminescu să se fi gândit şi la alţi însemnaţi
de soartă, pe lângă Philemon şi Baucis.

Primii care ne vin întru întâmpinare sunt celebrii


Tristan şi Isolda.

Tot Murăraşu arată influenţa pe care a avut-o Wagner


ca poet şi compozitor asupra lui Eminescu. Se ştie că
Titu Maiorescu preţuind pe compozitorul german a
ţinut o conferinţă la Paris asupra lui Tannhäuser într'o
epocă în care R. Wagner era departe de recunoaşterea
primită mai târziu.
Dacă mitul este la Eminescu, aşa ca Himera, un fel
de-a doua natură, umbră a sufletului, tot D. Murăraşu
susţine că dela Wagner i s'ar fi născut impulsul de-a
reconstitui o mitologie dacică după exemplul celei
nordice. cunoştea scrierile istoricului Jordanes care-i
considera pe goţi, geţi, de unde aşezarea zeităţilor
dace la Eminescu de multe ori în Walhala lui Odin şi
Wotan. Pe urmele Pionului lui G. Asachi va situa pe
Ceahlău, vechiul Kogaion al lui Zamolxe, în acest
procedeu modelul, wagnerian al Nibelungilor nu se
arată în niciun caz, unul secundar.

D. Murăraşu este sigur că Eminescu a cunoscut încă


din 1869 opera lui Wagner, de aceea afirmă că poezia
Peste vârfuri probabil să-i fi fost sugerată de
introducerea la actul al II-lea din Tristan şi Isolda
reprezentată, în premieră, în anul 1865. Lucrul ar
trebui încă demonstrat şi nu asta ne interesează acum
ci ceea ce cu siguranţă se poate arăta şi anume
apropierea poeziei lui Eminescu de muzica lui Tristan
şi Isolda.

R. Wagner a scris această operă, una din culmile


creaţiei sale, după experienţa sentimentală cu
Mathilde Wesendonck, mesajul general priveşte o
dragoste pierdută ca un fluviu în marea morţii. Poate
numai în simfoniile lui Mahler este exprimat
orchestral, simţământul transcendenţei atinsă de paşii
spiritului, ca în opera lui Wagner şi-aici nu ne-am
referi doar la începutul actului al II-lea ci la toată
opera Tristan şi Isolda, chiar preponderent la
preludiul şi finalul actului al III-lea.

Deşi scurtă, de trei strofe, între respectivele versuri


din Peste vârfuri sunt deosebiri de naraţie ca între
părţile diferite ale unui tripticon de altar.

În prima:
Peste vârfuri trece luna
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună,
este prezentată în sunetul cântecului de corn şi al
profundei sale melancolii, o incantaţie nocturnă ce
s'ar potrivici cu întreg episodul iubirii vrăjite prin
hidromelul magic din muzica lui Tristan şi Isolda.

Strofa a doua:
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte,
redă depărtarea tot mai incertă, extincţia, lipsită de
contururi, a celor doi iubiţi, fidelă reprezentare -
precum într'o perlă misterul infinit al Oceanului - a
legendei wagneriene petrecute, ca cea a lui Orfeu şi
Euridice, pe alt limb, omul prin cântec depăşeşte
mormântul, întră în Divina Comedie a lucrului în
sine.

Acceaşi semnificaţie o au şi adaggiourile mahleriene


numai că pe când Wagner e dramatic, istoriseşte
povestea altora, Mahler, liric, îşi trăieşte propria
desmărginire, de unde adaggioul lui înseamnă
adevăratul sfârşit, nu va mai urma după el nimica,
deci va trebui să încheie simfonia, ca viaţă.

Cu toată puternica trăire a lui Wagner şi la Eminescu,


în Peste vârfuri, catarsisul aparţine spectatorului, al
unuia ce ascultă fericirea şi sfârşitul altora. De-aici a
treia strofă interogativă:
De ce taci când fermecată
Inima-mi spre tine'ntorn?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodată?
Impresia este a celui întors de pe meleaguri străine,
de dincolo, însoţind pe alţii, ca un martor de al
treilea. Îi va fi sortită şi lui marea experienţă, sau nu,
a cântecului de corn ce îndulceşte sufletul cu dor de
moarte? Fericirea nu este dată de neantul Nirvanei ci
de aceea a lui Tristan şi Isolda, de a învinge
blestemul zmeului, de a nu muri deodată. Însuşirile
interioare ale poeziei Peste vârfuri ne conving că prin
melodia cornului, exprimă, ca muzica lui Tristan şi
Isolda, sublima contopire în veşnicie a iubirii şi a
morţii.

Rămâne să mai vedem dacă poetul nostru a jucat în


viaţă rolul unui mare îndrăgostit. Perechea lui a fost
femeia pe care o recunoaşte Mite Kremnitz, ca
destinată poetului, Veronica Micle. Aceasta oricât i-
ar fi fost de necredincioasă şi l-ar fi făcut să sufere,
caruselul vieţii o duce tot la el, Eminescu nu putea să
se elibereze de atracţia ei asemenea lui Tristan sub
influenţa filtrului vrăjit. Rolul lui Titu Maiorescu nu
este chiar de admirat: uneori contra ei, alte ori îi cere
sprijinul pentru a-şi face drum liber către Mite prea
intens curtată de Eminescu. Nici Caragiale nu poate fi
mai fericit, în postura ce i-au fixat-o junimiştii, după
mărturia lui Brătescu-Voineşti, în legenda
Luceafărului Hyperion ar fi Eminescu, Cătălina
Veronica Micle iar Cătălin chiar Caragiale.

Indiferent de ce este adevărat sau nu, s'a insistat prea


mult asupra dimensiunilor femeii şi aproape deloc
asupra calităţilor de madonă şi înger. Căci, sigur,
Veronica Micle a avut în pieptul ei, ca Faust, şi ca
fiecare dintre noiu, două fiinţe.

Nu se poate contesta admiraţia ce-o avea pentru


Eminescu, aşa cum ne vorbesc versurile ei, nu de
toate zilele, mai ales printre cele ale poetelor de
limbă română.

În treacăt se aminteşte colaborarea dintre cei doi la


traducerea povestirii Morella de Edgar Allan Poe,
apărută în Cruierul de Iaşi din 8 Oct. 1876, fără
semnătură. Abordarea bucăţii poeşti nu e
întâmplătoare, în ea fiind vorba de o femeie ce-şi
urmăreşte iubitul şi de dincolo de mormânt,
peripeţiile fiind de sigur muiate în goticul
caracteristic autorului, e straniu şi sublim în aceeaşi
persoană.
Veronica Micle şi-a dorit să fie o astfel de Morella şi
dacă nu a fost de vină-i destinul maşter, altul, decât
cel imaginat de scriitorul genial Edgar Allan Poe.

Prin 1888 cei doi încearcă o ultimă unire dar Mihai


Eminescu are o nouă recădere în boală după care
moare în spital, în Iunie 1889.

Ei, femeii, îi va fi scris să trăiască mai departe.


Contemporanii aproape nici nu au mai luat-o în
seamă, nici nu se ştie dacă a fost la înmormântarea
poetului, la catafalc se îmbulzeau alţii cum o vor face
mai târziu în jurul mormântului din cimitirul Bellu.

Veronica Micle se retrage la mânăstirea Văratec,


poartă doliu, greu poate fi deosebită de celelalte
călugăriţe. Nu rezistă mult şi cum este astăzi stabilit,
se sinucide cu arsenic, câteva săptămâni după
moartea lui Mihai Eminescu, în 3 August 1889.

Mormântul Veronicăi se află undeva la marginea


pădurii Văratec, sub coviltirul luminii fumurii,
moldave: sufletul ei îşi cântă şi astăzi jalea, pe unul
din ecourile vechiului pean de corn, cu acel leitmotiv,
al lui:
sufletul-mi nemângăiet
Îndulcind cu dor de moarte.

Sunt nu numai despărţiţi prin moarte dar iubitei i-a


fost sortit să împlinească blestemul zmeului, spectru
al marei iubiri şi nefericiri:
Un chin s'aveţi: de-a nu muri deodată.

Iulie 1984

MIHAI EMINESCU ŞI FORMA PERFECTĂ


A POEZIEI

G. Călinescu scrie că Mai am un singur dor este


Mioriţa eminesciană.

Desigur comparaţia are un substrat adânc, şi una şi


cealaltă exprimă seninătatea omului în faţa morţii,
împărtăşită ca o contopire cu armonia universului,
ritual tainic de nuntă cosmică.

Parcă de tot conştient, Eminescu îşi întitulează la


început poemul Dorinţa unui Dac, urmează deci un
drum ce duce la origini unde lângă izvorul
căpriorului din mit, îl aşteaptă ciobanul mioritic.

Aşa dar după ce acceptăm apropierea respectivă şi


începem o analiză mai apropiată, vom descoperi că în
formă cele două poeme, cântece ale spaţiului carpato-
dunărean cel nemuritor, se deosebesc fundamental.
Şi-anume dacă Miorita, chiar şi aceea din ediţia lui V.
Alecsandri, păstrează ritmul spontan al poeziei
populare, fierbinte de parcă ai ţine o inimă vie în
palme, la Eminescu totul corespunde unei forme
impecabil prelucrate, meşteşugul său poetic este al
neoalexandrinilor moderni în frunte cu Baudelaire,
pentru aceştia poemul este asemenea unei statui,
cuvintele se şlefuiesc şi lustruiesc, ca marmora, până
la perfecţiune. Departe de a câştiga astfel vreo
răceală, prin acest procedeu Eminescu reuşeşte să
redea acea pace olimpiană, liniştea şi sublimul morţii,
Mai am un singur dor, constituie o treaptă, dintre
ultimele, spre unicul vârf al literaturii române numit
Luceafărul.
Dar să trecem la materialul faptic.

Dintre cele patru variante apărute în Decembrie 1883


prima este poezia Mai am un singur dor.

Este compusă din trei strofe fiecare cu douăsprezece


versuri, toate au aceeaşi metrică, bat un ritm parcă
măsurat cu metronomul clavecinului lui Bach. Redăm
stihurile prime:
Mai am un singur dor
În liniştea sării
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării.

Cel dintâi vers este compus dintr'un iamb de şase


silabe terminat accentuat, al doilea vers începe cu o
silabă neaccentuată urmată de un dactil de un troheu.
Prin desmembrarea iambului în versul al doilea
Eminescu combină dactilul cu troheul dar într'o
manieră cu totul originală, dactilul departe de a fi
săltăreţ (cum îl caracteriza într'o Scrisoare a sa chiar
poetul nostru) prin încorporarea iambului în
preambulul său, acesta se estompează ansamblul are
ca efect o prelungire a măsurii, accentuată de troheul
final. Prin metrica respectivă poetul ne introduce în
pacea nemărginită a imperiului stelar, versul său
însuşi devine une din armoniile sferelor pe ale căror
căi sufletul său de nenumărate ori îşi căuta odihna.

Conştient de măestria lui, poetul se mărturiseşte:


De mult mă lupt căutând în vers măsura
Ce plină e ca toamna mierea'n faguri
Ca s'o aştern frumos în lungi şiraguri
Ce fără piedici trec sunând cezura.

Desigur în metrica descrisă Eminescu aranjează în


contrapunct sunetele celor două versuri, primul se
arată dechis celălalt în contrast închis, proporţionează
împreună clar-obscurul rembrandtian astfel că
acţionează asupra lectorului ca un hidromel magic,
de-a-dreptul. Îl vrăjeşte transmiţându-i neclintirea
pietrelor în care se transformă tocmai Euridice, soţia
lui Orfeu. Alunecăm undeva înafară de timp şi spaţiu,
pe malurile visului alb.

Dacă versul iambic îl notăm cu l pe următorul cu 2


vom avea în primele aranjarea de 1, 2, 1, 2 în
următoarele:
Să-mi fie somnul lin (1)
Şi codrul aproape (2)
Pe'ntinsele ape (2)
Să am un cer senin. (1)
iar la ultimele combinaţia rămâne:
Nu-mi trebue flamuri (2)
Nu voi sicriu bogat, (1)
Ci-mi împletiţi un pat (1)
Din tinere ramuri. (2)

Şi după acelaşi canon formal sunt alcătuite şi


următoarele două strofe contrastul se menţine şi între
cele trei părţi: Prima este o cădere în adagio, a doua
1, 2, 2, 1 prin iambul suitor predominat la capăt
înseamnă o revenire în tonalitate ca la a treia să
coboare din nou în melodia depărtărilor. Simetria este
perfectă, versurile "Din tinere ramuri", "Să-şi scuture
creanga" şi "în singurătate-mi" încheie pe rând
acelaşi ciclu de trei ori revenit ca înmormântarea şi
învierea, din aceeaşi zi, a lui Adonis.
Realizarea prin forma şi fondul ei constituie o unică
sărbătoare, la ea este de presuspus că poetul a ajuns
pe drumul celorlalte trei variante. Dar ar fie de fapt
posibil chiar inversul. După ce demiurgul atinge unul
din hotarele absolutului îi este scris să cuprins de
nelinişte, să încerce altăceva, să-şi fie propriul călău,
L'Heautontimorouménosul baudelarian şi al lui
Terenţiu, bătrânul Michelangelo în faţă cu ultima sa
Pietà.

Varianta a treia, Nu voi mormânt bogat, ca formă


metrică respectă pe cea din Mai am un singor dor, dar
prin primele versuri:
Nu voi mormânt bogat, (1)
Cântare şi flamuri, (2)
Ci-mi împletiţi un pat (1)
Din tinere ramuri, (2)
tonul este de-a capo ridicat, el alternează un prin
versurile aceleaşi strofe în interiorul lor ci scade ca pe
cascade până la decisivul
Reverse dulci scântei (1)
Atotştiutoarea (2)
Deasupră-mi crengi de tei (1)
Să-şi scuture floarea. (2)
aici se atinge apogeul, armonia sferelor din Mai am
un singur dor. Un apogeu atins prin coborîre, contrar
legilor fizice, posibil n poezie, unde domnesc
postulatele spiritului.

În continuare tonul urcă la nivelul dela început prin


acel Pe singurătate-mi. Acest "Pe" în loc de "în" ni-l
însuşim greu ca neaccentuat, lipseşte împlinirea
armoniei finale, dorul înlocuit cu o poruncă răstită
de-abea poate fi deosebită de un blestem, nu se
încheagă ovalul culcat al genezei primare.

De altfel deosebirea dintre cele două variante o găsim


în schimbarea versurilor din Mai am un singur dor,
Şi nime'n urma mea (1)
Nu-mi plângă la creştet (2)
Doar toamna glas să dea (1)
Frunzişului veşted. (2)
în varianta a treia şi paralela se poate face mai cu
fiecare vers în parte numai că atunci s'ar cere o carte
tot aşa de voluminoasă ca exegeza asupra Cântării
Cântărilor lui Solomon de Paul Claudel:
Şi nime'n urma mea (1)
Nu-mi plângă la creştet (2)
Frunzişului veşted (2)
Doar vântul glas să-i dea. (1)

Diferenţa este evidentă: din litanie armonioasă şi


plină de dor ajungem la exteriorizarea unei dorinţe nu
lipsită de amărăciune, dacă în prima e vorba de o
împăcare cosmică în cea de a doua se mai aud
ecourile blestemelor autoflagelante din Rugăciunea
unui Dac. Astfel avem certidudinea că varianta a treia
precede varianta definitivă a lui Mai am un singur
dor.

Şi mai manifest apare gestul iconolast în celelalte


variante notate cu II, De-or adormi ... şi cu IV Iar
când voi fi pământ. În acestea forma este redusă la
strofe de patru versuri, 1, 2, 1, 2 adică 1 = versul
iambic 2 = versul dactil-troheic introdus de un ton
neaccentuat, prima II cu 9 strofe a doua IV cu 10.

Varianta II-a păstrează încă planul arhitectonic al lui


Nu voi mormânt bogat (III) cu ultimul vers Pe
singurătate-mi şi la mijlocul textului poetic cu acel
Să treacă lin prin vânt (1)
Atotştiutoarea, (2)
Deasupră-mi teiul sfânt (1)
Să-şi scuture floarea. (2)

Dar se apropie de Mai am un singur dor prin


versurile:
Şi nime'n urma mea (1)
Nu-mi plângă la creştet (2)
Doar moartea glas să dea (1)
Frunzişului veşted (2)
se întrupează în sonul litanic cunoscut doar că în
mijlocul ei moartea este o prezenţă neagră, stridentă,
pentru a produce pacea olimpiană.

Complet opusă apare varianta a patra "Iar când voi fi


pământ" cea mai subiectivă, mai legată de simţurile
poetului. De-aici percepţiile cu profunde rezonanţe:
S'aud pe valuri vânt, (1)
Din munte talanga, (2)
Deasupră-mi teiul sfânt (1)
Să-şi scuture creanga. (2)
Din această cauză vor fi schimbate versurile:
S'aud cum blânde cad (1)
Izvoarele'ntr'una (2)
Pe vârfuri lungi de brad (1)
Alunece luna. (2)

Astfel perceperea depărtată în cosmos din Mai am un


singur dor devine mai senzorială, mai apropiată de
noi, paşi ce se aud pe vatra sufletului. În acelaşi cadru
va apare şi buciumul una din obsesiile copilăriei sale:
Şi cum va înceta (1)
Al inimii zbucium (2)
Ce dulce-mi va suna (1)
Cântarea de bucium. (2)
Decisiv se arată iar penultima strofă:
Şi nime'n urma mea (1)
Nu-mi plângă la creştet, (2)
Ci codrul vânt să dea (1)
Frunzişului veşted. (2)

Revenit la plânsul suferinţii vom descoperi că acesta-


i localizat în cadrul aceleaşi copilării şi vieţi
individuale. Ca urmare ultimele versuri vor avea
caracterul unui veritabil epitaf:
Luceferii de foc (1)
Privi-vor din cetini (2)
Mormânt făr'de noroc (1)
Şi fără prieteni. (2)

Suntem departe de luceferii prietni din Mai am un


singur dor şi de seninătatea luciferică a Hyperionului
scufundat în tăriile şi zările universului.

Deci am spune că variantele totuşi constituesc etape


ale lucrului spre desăvârşirea cel puţin formală a lui
Mai am un singur dor. Dela particular la general, dela
zbucium plâns şi durere, la pace, seninătate şi
viziune olimpiană.
Cele patru variante citate împreună dela IV la I ar
urma itinerarul lui Dante din cercul Ditei infernale la
lumina scânteilor Fecioarei din Rai. Urcuşul eliberat
din Apocalipsa unei Tuba mirum, a vinii şi păcatului,
în aurora purtată de îngeri coroană pe fruntea cerului
devenit frumos, drept şi bun. Suprema înălţare atinsă
de Eminescu în Mai am un singor dor înseamnă
purificare printr'o asceză a spiritului, Contemplaţia
Nirvanei, a ideilor veşnice. Assunta calcă pe moartea
pământului şi o învinge.

Asta nu obligă să tragem concluzia că variantele nu


au fiecare frumuseţea ei şi că pot fi preferate operei
princeps mai ales când într'o epocă obosită de
spectrul desăvârşirii, se caută particularul,
existenţialul şi disoluţia.

Întrebarea ce se cere rezolvată priveşte modul cum a


ajuns Eminescu la inovaţia versificaţiei sale, pe calea
formei perfecte, sinteză de iamb, dactil şi troheu. Să
nu uităm ce spune despre iamb într'un sonet, de acord
cu Aristotel când acesta considera iambul ca fiind
măsura cea mai apropiată de vorbirea obişnuită a
omului:
Dar versul cel mai plin, mai blând şi pudic
Puternic - de-o vrea - e pururi Iambul.

Eminescu a fost un excelent traducător din Horaţiu,


Eneida lui Vergil şi Iliada lui Homer şi prin Odă în
metru antic (1883) a dat o unică poezie, alt popas
celest pe calea trecerii dela zbuciumul muritorului la
Hyperion cel nemuritor şi rece:
Nu credeam să'nvăţ a muri vreodată:
Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi.
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Este versul troheo-dactilic endecasilab (11 silabe)


ultimul de cinci silabe dactil şi troheu, numit vers
adonic dus de Eminescu pe culmile artei:
Piară-mi ochii tulburători din cale.
Vino iar la sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Se poate deduce încă odată că metrica este doar un


atribut al materialului, asemenea culorii sau calităţii
marmorei. Fiindcă în aceeaşi metrică Sappho îşi
plânge iubirea şi deznădejda ce-a dus-o la sinucidere,
pe când Eminescu îşi exprimă liniştea supremă,
împăcarea din Nirvana eliberatoare.

Pe această cale Eminescu la fel ca şi cu sonetul


endecasilabic petrarchian şi prin Odă în metru antic
ne-a dat o poezie în limba românească, una ce atinge
vârfurile cele mai de sus ale artei universale. Şi mai
reese cu hotărîre faptul că drumul său spre
desăvârşirea formei a fost influenţat de poezia clasică
bine cunoscută la timpul său de Eminescu. Fără
această experienţă greu s'ar fi putut făuri Mai am un
singur dor ca variantă finală.

Paralel cu Odă în metru antic (anul 1880 şi următorii)


Eminescu se ocupă cu trei tălmăciri din Horaţiu, poet
latin: Odă către Mercur, epistolă lui Bullattius şi Odă
către Sclav, dintre acesta prima şi a treia concepute în
metru logaedic sappic.

De altfel în metrul sappic metrul este un troheu, un


spondeu (două silabe accentuate), cezura //, un dactil
şi două trohee.
La Eminescu piciorul al doilea este format tot
dintr'un troheu, spondeul nu-i propriu versului
autohton, - pauza - cezura variază, cel mai des vine
după a cincea silabă, mai rar după a patra (ca'n versul
safic) şi a opta chiar, însemnată printr'o virgulă,
uneori lipseşte. Exact aşa se întâmplă şi în
endecasilabul safic tradus în limba germană,
adeverindu-se deosebirea de tonalitate dintre limba
greacă şi limbile moderne. În prima după Hegel sunt
accentuate literele în cele din grupa a doua, silabele.

Tot din această epocă este Glossa (publicată în 1883),


model unic de formă perfectă eminesciană. Pe lângă
înrâurirea poeziei antice, genul este practicat din
vechime de Solon, Heraclit şi Pitagora, existenţa şi a
multor ale surse impun un studiu dedicat anume
respectivului poem.

Desigur sub influenţe şi izvoare înţelegem diverşi


factori externi, ce ne stau tuturor oricând la
dispoziţie, pe ele Eminescu a ştiut să le treacă prin
focul simţirii sale, astfel ca geniul lui să făurească
poezii de mare originalitate şi frumuseţe, românească
şi universală.
În acest context ne apare şi poezia Sara pe deal.
Publicată în 1885, 1 Iulie, după Zoe Dumitrescu-
Buşulenga ea ar face parte dintr'o poemă, rămasă
postumă Eco, din 1872, unde o şi găsim înserată în
volumul Postume, ed. Minerva, Buc. 1973, ce-l avem
la dispoziţie.

Pentru orcine are un minimum de simţ poetic - oare


exegeţii lui Eminescu să fie lipsiţi total de aşa cevă? -
după citirea poeziei Eco reese izbitor de evident că
Sara pe deal nu se potriveşte deloc în contextul
respectivei poezii. Zoe Dumitrescu-Buşulenga susţine
că Sara pe deal poartă urmele indiscutabile ale epocii
de creaţie din 1872, probabil se referă la povestirea
lui eminescu La curtea cuconului Vasile Creangă, în
care poetul descrie în proză un tablou aproape identic
cu cel din Sara pe deal. Faptul însă că se adresează
iubitei dela Ipoteşti, prima dragoste rămasă în
amintirea lui ca cea Ideală urmărindu-l o viaţă
întreagă, prezentă şi în De ce nu-mi vii compusă în
1886 în timpul internării poetului în bolniţă
Mânăstirii Neamţului, nu poate constitui un argument
pentru a delimita strict o anumită epocă în creaţia
eminesciană.

Dar ce este decisiv acum, porneşte din forma poeziei


Eco, scrisă de Eminescu în dactilul ditirambic, uneori
încă necizelat definitiv cum este de altfel întreg
poemul. În acest ansamblu formal destul de
şchiopătat Sara pe deal apare complet nepotrivit cu
metrica ei specifică şi tot atât de perfectă:
Seara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stelele scapără'n cale,
Apele plâng, clar izvorind în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m'aştepţi tu pe mine.

Este vorba - şi acest ritm este respectat până la sfârşit


- de un vers în 12 silabe, primele formează un dactil
întrerupt de o cezură accentuată deci dacă l-am
desface în două de fapt apare format dintr'un troheu şi
un iamb suitor. Apoi urmează două dactile şi ca
încheiere un troheu. Efectul acestui dactil sugrumat
în zborul său prin structura sa logaedică, exact ca în
Mai am un singur dor anulează solemnitatea eroică a
dactilului, uzitat şi în celebrul hexametru homerian, îi
împrumută melancolia dulce a regretului răsărit din
lumina unor zile pentru totdeauna pierdute, dorul
primei iubiri niciodată stins, Eminescu se arată a fi de
bunăseamă leopardian, Silvia lui se numeşte însă
Marta sau Floare albastră.
Întâlnirea a două silabe accentuate, deal // buciumul,
nu alcătuiesc nici aici un spondeu, măsură de două
silabe accentuate, căci respectivele tonuri sunt
despărţite prin cezura regulat pusă între ele, aşa dar
fac parte evident din măsuri diferite.

Considerăm că inovaţia metrică a putut să o aducă


Eminescu şi în cazul poeziei Sara pe deal numai după
ce şi-a însuşit arta versului antic deci am aşeza epoca
de elaborare a acestui poem cu mult mai în
vecinătatea lui 1883 deci depărtat de anul 1872
invocat de Z. Dumitrescu-Buşuleanga, implicit mai
apropiat şi de anul 1885 chiar dacă ar fi să luăm în
considerare "întunecata" boală a lui Eminescu,
perioada lui de "totală" întunecare.

Sara pe deal prin perfecţiunea formei sale se alătură


mai mult de Mai am un singur dor deci nu poate să
facă parte din poezia Eco, nu are nimic comun cu
respectivul poem datat cu anul 1872.

Se ştie că manuscrisele lui Eminescu au trecut la


Academie, din 1902, dată când le-a predat Titu
Maiorescu, pe mâini nepricepute, aşa că au fost lipite
şi amestecate hârtii din diferite epoci, ele nu au fost
datate de poet după cum iar se ştie. Prezenţa poeziei
Sara pe deal, giuvaer împlinit artistic, în mijlocul
poeziei nefinisate Eco mai probabil să fie acţiunea
unei astfel de acţiuni nesăbuite.

Mai mult, St. Iosif şi Il. Chendi publică în 15 Iunie


1899, în Floare albastră apărut la zece ani dela
moartea lui Eminescu articolul: "La cine sunt
manuscrilele lui Eminescu?" Din el reese că:
"Doamna L. domiciliată în strada Ştirbei Vodă din
Bucureşti la care Eminescu a stat în locuinţă înainte
de a cădea a doua oară bolnav (anul 1889 Martie,
nota noastră) atestă existenţa multor manuscrise pe
care domnia-sa "le 'le-a adunat în teancuri şi le-a
pachetat într'un geamantan". După trei luni trei
domni, (unul se presupune a fi fost Titu Maiorescu
n.n.) prieteni ai răposatului au venit şi le-au ridicat."

Reese clar că autorii se referau la manuscrisele


poetului de după 1884 (!!!), cele dinaintea internării
sale la Viena erau în posesia lui Maiorescu şi acesta a
refuzat să le predea poetului cu toate insistenţele sale.

Din aceste manuscrise alcătuite după 1884, ar fi putut


face parte pe lângă Lais traducere exceptională după
Augier, şi poeziile Sara pe deal, De ce nu-mi vii,
Kamadeva şi încă altele. Şt. Iosif şi Il. Chendi
consideră că ar fi fost vorba de 15 poezii
eminesciene, indedite.

În lucrarea de faţă l-am prezentat pe Eminescu


făuritorul formei perfecte a poeziei, fără intenţia de a-
l reduce la această postură. G. Călinescu a atras
atenţia cu precădere asupra versurilor sale "sciolto" şi
a chinului ce i-l provocau rimele avea pentru acest
scop şi un dicţionar la el.

Nu numai că accept acest punct de vedere dar aş mai


adăoga că prin multe din postumuele sale s'ar putea
susţine - nu înţeleg de ce nu s'a făcut până astăzi - că
Eminescu a mânuit cu aceeaşi dexteritate şi versul alb
cu ritm interior. Ar fi de dat din atâtea exemple, pe
Miradoniz şi Odin şi poetul, ambele mari reuşite ale
genului.

Din toate aceste date se poate conchide că Eminescu,


maestrul formei perfecte dar şi al versului zis alb,
corespunde la ceea ce am considerat a fi tipul
Poetului Total.
12 August 1985

“LUME CE GĂNDEA ÎN BASME ŞI


VORBEA ÎN POEZII ...“

Mitologia antică ne învaţă că Palas Atena, zeiţa cu


ochii albaştri numită de Homer, a sădit primul măslin
pe Acropole, de-atunci el este venerat ca pom sfânt.

Deşi despre acest motiv al culturii elene s'ar putea


scrie o carte, în cele următoare mă voi limita să-l
citez doar pe Oedip la Colona de Sofocle.

Se ştie că Oedip, orb, condus de fiica lui Antigona,


alungat din Teba de copiii săi Eteocle şi Polinice,
rătăceşte din loc în loc până în cele din urmă datorită
ospitalităţii lui Tezeu, regele Atenei, se poate stabili
la Colona. Ce exprimă marele tragedian prin glasul
liric al corului, constitue unele din cele mai frumoase
versuri închinate vreodată patriei natale. Colona, ţara
cailor superbi, unde înfloresc grădinile bogate în
narcise şi'n umbra crângurilor, lângă izvoarele curate
cântă minunatele privighetori. Colona, ţara
măslinului sfânt cu frunzele argintate.

Un imn adus şi arborelui ce cereşte pe stânca înaltă


deasupra tempului lui Apolo dela Delfi, oglindindu-
se în apele castalice, purificatoare. De-acolo de sus,
căţăraţi ca pe un zid de altar, măslinii par ochii lui
Dumnezeu privind spre oameni.

În poiana măslinilor sacri dela Colona, însoţit de


Tezeu, după ce plânge pe vatra tuturor suferinţelor
prescrise muritorului, bătrâneţea este mai rea decât
toate, Oedip trece în lumea cealaltă, învăluit de
lumina la care nu putea nimeni să privească. Poiana
pomilor din Colona ne transmise de bună seamă,
fiorii metafizici de pe Muntele Măslinilor la poalele
căruia se ruga Cristos.

Peste veacuri aflat pe Coasta Soarelui spaniolă,


poetul Gregorian, redescoperă sfinţenia măslinilor,
întorcându-se la era vechilor eleni şi la zilele când
Iisus umbla pe pământ:
Din stâncă'n stâncă sus,
Măslinii ghemuiţi
Pe umbrele mărunte
Tivite cu argint,
Ascultă, parcă în genunchi,
Ca'n Evanghelii, trişti,
Ruga din munte
A Domnului Iisus.

Pe acest drum al reconstituirii unei mitologii


româneşti, cum au descris-o Asachi, Bolintineanu dar
mai ales Eminescu, ne-am întreba dacă în trecutul
nostru legendar am putea găsi un astfel de pom
venerat, ca cel sfânt din antichitate.

Drept obiect de studiu am lua în cele dintâi literatura


populară românească, oferind celei culte, leagănul
mumelor, "unwortele" orfice goethiene, exact ce au
însemnat pentru cultura clasică a Eladei, miturile
homerice.

S'a arătat de Haşdeu şi Blaga că din strânsa înfrăţire a


Românului cu codrul s'a născut refrenul cântecului
său "frunză verde" şi că în general legătura ancestrală
s'a imprimat stihial în matricea sa creatoare sub
forma spiritualului spaţiu mioritic blagian. Doar
acceptând şi luând ca punct de plecare toate aceste
juste descripţii ne vom începe rituala exploare în
veşnica mitului.

Nu ne-am referi la Mioriţa, din cauza multiplelor


discuţii purtate asupra ei, inclusiv defăimarea
nedreaptă a lui Alecsandri, dar am reţine că din
bogatul univers al baciului moldovean nu lipsesc:
Brazi şi plătinaşi
Îmi vor fi nuntaşi.

Aş cita în schimb poezia mai puţin cunoscută,


Ciobănaşul, în întregime:
Foaie verde de trei flori,
Ciobănaş de la miori,
Un-ţi-a fost moartea să mori?
- Sus în vârful muntelui,
În bătaia vântului
La cetina bradului.
- Şi de ce moarte-ai murit?
- De trăznet când a trăznit.
- De jelit cin'te-a jelit?
- Păsările au ciripit
Pe mine m'au jelit.
- De scăldat cin'te-a scăldat?
Ploile când au plouat
Pe mine că m'au scăldat.
- De-împânzit cin'te-a'mpânzit?
Luna când a răsărit
Pe mine că m'a'mpânzit.
- Lumânarea cin'ţi- a pus?
- Soarele când a fost sus.
- De'ngropat cin'te-a'ngropat?
- Trei brazi mari s'au răsturnat
Pe mine că m'a-îngropat.
- Fluieraşul un-l-ai pus?
- În craca bradului sus
Şi când vântul mi-o bătea
Fluieraşul mi-o cânta,
Iele s'or aduna,
Pe mine că m'or căta.

Fără să trec pe lângă frăţia Românului cu fagul,


crângul sau alte componente ale codrului, cred că nici
unde această unire, nu merge până la actul sacru al
nunţii în sens de taină a eternităţii, doar aşa ceva este
moartea, cum se arată cu bradul şi craca sa, în
extraordinarul Ciobănaşul.

Am mai aminti că există o datină, azi prezentă mai


ales în regiunile dela poalele munţilor, odinioară însă
practicată în toată ţara, ca la capul celor morţi tineri,
să se pună un brad proaspăt tăiat, însoţit din partea
femeilor de un Cântec al bradului, cântat pe o
melodie solemnă nu altfel de cum făceau Bocitoarele,
Oeforele tragediei antice.

În acelaşi context aş cita pe Mai am un singur dor de


M. Eminescu, socotit pe bună dreptate de G.
Călinescu, ca un fel de Mioriţă eminesciană. În liedul
său de calmă şi ultimă transhumanţă, Eminescu
adună la un loc într'un decor ce nu a existat decât în
sufletul său, pătruns de liniştea ce numai în poezia lui
Blaga mai târziu va mai fermeca, marea, teiul sfânt şi
creanga lui înflorită şi în sfârşit pădurile de brad.
Acestea din urmă sunt de două ori evocate:
Pe când cu zgomot cad
Îzvoarele'ntr'una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Şi ca pe un magic leimotiv:
Luceferi ce răsar
Din umbră de cetini
Fiindu-mi prieteni
O să-mi zâmbească iar.

Nu mai există nicio îndoială că bradul în mitologia


poporului român este încărcat cu sacralitatea
măslinului martor al morţii lui Oedip la Colona,
proectându-şi siluetele pe cerul marilor înălţimi nu
altfel ca la Eminescu "vârfurile lungi de brad" sau
"umbrele de cetini".

Asta înseamnă că nunta Românului cu bradul a avut


loc din cele mai vechi timpuri, aparţinând vremurilor
când păstorul se închina pe vârful muntelui ca'ntr'o
catedrală, "lume ce gândea în basme şi vorbea în
poezii", lumea eresurilor grave şi pure.

Nu vreau să afirm că Giurescu nu are dreptate când


pomenind de codrul Vlăsiei din apropierea
Bucureştiului, zice că strămoşii noştri s'au refugiat
din calea tuturor răutăţilor nu numai la munte dar şi
în pădurile de şes. Dar cel puţin în primele secole,
când refugiul dura mai mult, muntele a fost
principalul loc de bejenie, explicând identitatea sacră
a bradului în memoria seculară a neamului românesc.
De unde se mai poate deduce cât de autentic populară
este Mioriţa adunată de A. Russo şi V. Alecsandri.

M'am ocupat şi de semnificaţia altor pomi în


sensibilitatea şi viziunea unor poeţi ca teiul la
Eminescu, cipresul la P. Claudel, mărul înflorit la V.
Posteucă, cu rol sigur de a exprima unele certidudini
interioare, de pildă teiul lui Eminescu, întrupează
dulcea sa melancolie, îndulcitul dor de moarte. La
Greci am mai putea izola încă laurul, palmierul din
Delos sub care s'au născut Apolo şi sora lui geamănă
Artemis, sau iar la Sofocle în Oedip la Colona,
mândrele narcise, floralele umbrele. Toate acestea
sunt lipsite de sacralitatea ritualului lăuntric a
măslinului sau a bradului, sunt repere lirice, puternic
individualizate.
Ca să se vadă cât de propriu este bradul sădit pe solul
simţirii româneşti, l-aş mai cita pe Aron Cotruş,
obsedat de chemarea acestui pom aşezat pe înălţime
ca un simbol de luptă şi ideal, în lumina celor scrise
mai sus, ca o adevărată amintire din viaţa trăită cu
mult înainte de naştere, înapoi:

Flămând înfige'n piatra biruită rădăcini de fier


şi-aşa frumos şi-aşa stingher
pare-un vrăjit, primăvăratec gând al stâncii oarbe
rătăcit între prăpatie şi cer ...
(Aron Cotruş: Bradul)

Deoarece am făcut paralela dintre tragedia antică şi


tradiţia populară românească, m'aş referi la
fundamentatul eseu al lui Liviu Rusu, "Tragicul în
poezia noastră populară", unde ni se demonstrează
una din principala însuşire a creaţiei populare
româneşti: tragicul. Personal pentru a întări valoarea
acestei lucrări aş mai aduce un exemplu. Se cunoaşte
acţiunea baladei Toma Alimoş. Haiducul cheamă la
ospăţ pe duşmanul său Manea, acesta prefăcându-se
că primeşte paharul ce i s'a fost întins, îi spintecă
burta cu cealaltă mână. Toma Alimoş rănit de moarte
după ce se încinge punându-şi la loc măruntaiele, îşi
urmăreşte duşmanul pe care-l răpune ca apoi să-şi dea
şi el sfârşitul. Codrul rămâne să-l plângă şi calul,
acesta îl va înmormânta, presărându-i cu flori,
groapa.

Trebue să recunoaştem că tragicul lui Toma Alimoş,


om ce nu poate să moară până nu se răzbună, prin
tensiunea sa de mare forţa, caracteristică
aristotelicului catarzis, ne aduce înainte pe Hecuba
regina Troiei din drama tragică a lui Euripide.

Hercuba bătrâna soţie a lui Priam ajunsă roaba lui


Ulise, este doborîtă de jalea pierderii familiei, ultima
fiică a sa Polixena este jertfită pe mormântul lui
Achile iar Polidor cel mai mic dintre fiii ei omorît
mişeleşte de gazda sa, regele Polymestor. Deşi la
capătul puterilor, Hecuba se răzbună pe Polymestor
atrăgându-l cu băieţii lui în cortul Troienelor unde
după ce îi ucid copiii, lui îi se scot ochii.

Relaţia dintre tragicul popular şi cel al tragediei


antice l-a influenţat pe Enescu în compunerea operei
Oedip mult mai mult decât spectacolul lui Monnet-
Soully episod anecdotic asupra căruia insistă cu
predilecţie exegeţii lui.

Opera lui Oedip de Enescu reprezintă întâlnirea unică


dintre muzica populară românească şi mitul lui
Oedip, până la Colona, întocmai, cum am arătat-o, ca
cea dintre literatura noastră populară şi tragedia
antică.

17 Nov. 1984

INSULA LUI EUTHANASIUS

Pădurea, codrul şi muntele, elemente evocate prin


leitmotivul frunzei verde din cântecul popular,
constitue cum arată primul Haşdeu şi după el Lucian
Blaga, una dintre cele mai autohtone expresii ale
stilisticei noastre strămoşeşti, simbolizează înfrăţirea
românului pribeag cu natura şi cu ramul ei de fag sau
brad.

Interesant de observat că marea deşi geografic


aşezată undeva la marginea ţării, pe harta ei spirituală
face parte din lexicul antic al poporului nostru, iese la
lumină ca o floare a reginii pe un pisc scăldat de
talazurile cerului, în Mai am un singur dor al lui
Eminescu:
Mai am un singur dor
În liniştea sării
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării.

Presimţirea atât de profundă, aş zice cu foşnirile


metafizice ale litoralului, căutate apoi şi în
nenumăratele marine de o serie de pictori ai noştri, nu
poate să însemne decât glasul cel uitat al Mediteranei
şi al oceanului, zeiţa acvatică ocroteşte ca o mamă la
pieptul ei, fostul imperiu de Apus al poporului, care
alături de cel dac ne-a fost părinte şi călăuză. Deci
marea revine în conştiinţa noastră ascunsă, plină de
mistere, ca de stele un capăt de fântână, ecou trimis
până la noi al celor porniţi pe urmele Argonauţilor
spre Colchida, ultima lor escală fiind elenul-getic
Tomis.

Şi-apoi Pârvan avea dreptate să susţie că România a


fost cândva o peninsulă legată de cealaltă romanitate,
numai vremurile au izolat-o şi i-au tăiat legăturile
ancestrale, acestea însă revin când şi când asemenea
unui cântec de sirene în dorul nostru zăvorît sub
lacătele conştiinţei, ca un svon:
În somn sângele meu ca un val
Se retrage din mine
Înapoi în părinţi.

În mijlocul mării, la popoarele romanice, însula, spre


deosebire de greci pentru care-i casă şi vatră,
reprezintă în primul rând o cetate a visului, izolată de
restul pământului, se supune altor legi spaţiale şi altor
parametri ai timpului.

Edmond Dantes al lui Al. Dumas găseşte pe o insulă


misterioasă comorile pline de taine, De Foe îl pune
pe altă insulă pe Robinson Crusoe să-şi împlineasca
singurătatea pe când lui Chateaubriand îi serveşte de
maosoleu, atunci când vrea să se despartă pe veci de
cei de dincolo şi de dincoace.

Trăind numai în presenţa a câtorva insule şi acelea


nelocuite, este normal ca în imaginea scriitorului
nostru, mitul insulei să aibe o coloratură cu totul
proprie, fantastă, aproape hoffmanescă, prin acesta i-
am descoperit rădăcinile cele mai adânci în solul
romantismului.

Eminescu în Cezara descrie dragostea dintre Ieronim


şi Cezara, primul având o reprezentare despre iubire
asemănătoare cu aceea propagată de Marsilio Ficino
la Academia din Florenţa a lui Lorenzo Magnificul,
adică aşa cum arată P.P. Negulescu în a sa Istorie a
filozofiei renaşterii este o iubire numai spirit şi idee,
deci e în aceeaşi măsură creştină şi neoplatonică:
"Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se
risipească în scântei, decât să animez cu el o
simpatie, pe care-o cred nu numai culpabilă ci
ordinară ... Lasă-i să se mângâie în simţirile lor, lasă-i
să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit; eu voi
trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un
paria, ca un nebun! ... numai nu ca ei".

Aşa cum unui alt membru al Academiei florentine,


Pico dela Mirandola, i se potrivea rasa de călugăr ca
dela sine înţeles şi Ieronim va fi monah predestinat,
născut şi nu făcut.
Şi parcă pentru a întregi cele susţinute de mine, în
întâmplare se amestecă şi un conte Castelmare, ca şi
când am fi în Italia pe drumul lui Ariosto sau
Torquato Tasso, dela castelul lui d'Este către mare.

De altfel descrierile lui Eminescu sunt de o puritate


celestă, cadru prerafaelit, în aer plutesc cântece de
heruvi şi serafi: "Era'ntr'o dimineaţă de vară. Marea-
şi întindea nesfărşita-i albăstrime, soarele se ridica
încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se
trezeau proaspete după somnul lung al nopţii,
stâncele negre de rocă abureau şi se făceau sure,
numai p'aici, pe colea, cădeau din ele, lenevite de
căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră".

Sunt exprimate aici crâmpeele suflate în pur din


peisagiile lui Leonardo da Vinci din dărătul Monei
Lisa sau mai bine a Fecioarei Maria a stâncilor,
viziuni prin care pământul încetează de a mai fi
substanţă materială, devine numai suflet şi esenţă
aeriană, la fel se zice că este şi Dumnezeu.

Deci dela prerafaelitismul Quattrocentesc până


aproape de Cinquecento cu da Vinci şi Botticelli, se
desfăşoară atmosfera reînviată în povestirea Cezara a
lui Eminescu. Portretul femeii este asemănător cu cel
al unei eroine de Bellini, întâi cântec şi parfum apoi
culoare sau după părerea însăşi a autorului femeie
pictată de Palma Vecchio: "Faţa ei era de-o albeaţă
chilimbarie, întunecată numai de-o viorie umbră,
transpariţiunea acelui fin sistem venos, ce
concentrează idealele artei în boltita frunte şi'n acei
ochi de-un albastru întuneric, care sclipesc în umbra
genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai
întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o
brumă aurită, gura dulce cu buza dedesupt puţin mai
plină părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia
rotundă şi dulce ca la femeile lui Ciacomo Palma".

De pe o insulă aşezată într'o alta, cu o peşteră


ascunzând porţile Necunoscutului, pierdută sub
valurile mării, Euthanasius îi scrie şi îl chiamă să-i ia
locul sihăstriei după ce el nu va mai fi.

Felul cum descrie drumul pe mare spre insula lui


Euthanasius posibil de urmat numai pentru cei ce ştiu
să umble ca Iisus pe ape, îl apropie pe Eminescu de
fantaştii realişti, ca E.T.A. Hoffmann deci prin
Cezara Eminescu atinge una din culmile povestirii
fantastice universale.
Întâlnirea Cezarei cu Ieronim pe insula lui
Euthanasius înseamnă în primul rând contopirea a
două suflete, logodna lor mistică din nou pe altarul
spiritual al celui mai pur renascentism, de
Quattrocento, în idealul lui Fra Angelico sau Filippo
Lippi. Şi mai aduce o replică, deşi anterioară,
Luceafărului, unde prin trup cei doi rămân despărţiţi
etern şi tot aşa în iubirea lor.

Cezara înscrie una din cele mai luminoase şi diafane


cântări ale iubirii şi tinereţii, un fel de Primăvară a lui
Botticelli, închinată unirii a doi oameni în dragostea
ce nu cunoaşte sfârşit, a ospăţului platonic.

În Thalassa s'ar putea considera că Al. Macedonski


cunoscând exemplul Cezarei a vrut să-i dea o replică
exact contrarie. Lucrul acesta complet lipsit de
importanţă, mai semnificativ apare faptul că
povestirea a fost scrisă în limba franceză, cu ea
autorul vroia să cucerească definitiv capitala
luminilor. Înfrângerea sa, cântărită acum după ani,
apare cu totul în defavoarea unui oraş, în care cel ce
visa să-l câştige după valoarea-i reprezentată, se
relevă mai mult decât naiv uitând de jocul relaţiilor
stăpâne pe aşa zisul oraş-lumină, descrise încă de
genialul Balzac, doar Rastignac pentru a reuşi avea
nevoie de sprijinul fostului ocnaş, plin de bani,
Vautrin.

Şi în al doilea rând, Insula lui A. Macedonski este


una precisă, cea a Şerpilor, vizitată de el prin 1880,
când ajunge la Sulina ca funcţionar şi administrator al
Gurilor Dunării.

Povestea lui Macedonski este în cele dintâi un poem


dedicat iubirii totale, trupeşti, deci un imn al
frumuseţii fizice şi împlinirile sale instinctuale.
Macedonski neîndoios descinde din romantismul cu
emailuri, camee şi mumii egiptene ale lui Th.
Gauthier, strecurat prin rafinamentul baroc şi încărcat
al parnasianismului şi simbolismului. Romantic
întârziat, parnasian, simbolist şi estet nu altfel ca
Baudelaire în poemele sale în proză, statuete de eben
şi onix orânduite într'un exterior imaginar cum numai
un D'Annunzio le-a mai îndrăznit în Prioria sa. Deci
dacă Eminescu aparţine cu Cezara Renaşterii trecute
prin filiera romantismului german al lui Hoffmann,
dar şi al lui Chamiso şi Hölderlin, Al. Macedonski
este aprins decadent, ca poeţii "maudits" francezi,
fraţi ai impresioniştilor, iubirea pentru ei nu significă
decât simţuri, deci pură senzorialitatea carnală.
Tablourile insulei, pe care nu uită să reînvie silueta
templului lui Achile, cu o peşteră-taină, sunt
prezentate în culori fauviste ca ale lui Derain sau
expresioniste, ale lui Nolde nordicul, uneori ajung la
apogeul dureros al descompunerii din Girafa în
flăcări de Salvadore Dali: "Vegetaţiunile mai
puternice, aşternându-se galopului şuerător al
vântului, scoteau adevărate strigăte. Şi peste toată
acea întindere mişcătoare risipirea dintr'un cer înalt şi
clar a unei străluciri metalice ca de aluminiu, răzleţea
o feerie albă cu răsfrângeri de un albastru vag.
Dincolo de insulă marea îşi încăiera valurile de
argint".

Totul se referă la lumea simţurilor şi a unui paradis


concret, cu pomi care în loc de frunze au pietre
scumpe, predilecţia artistului pentru ele se araţă
aproape obsedantă: "Poame de purpură şi chilimbar
zâmbeau printre frunzele crăcilor bronzate, grenade,
ascunzând în ele comori de rubine aromatice,
frângeau trunchiul pe care rodiseră, şi, răsturnându-l
se crăpau în cădere şi risipeau printre mătasea ierbei,
sângeriile lor avuţii de pietre scumpe".

În timp ce la Eminescu referinţa priveşte continuu un


al şaselea simţ înafară de al trupului deci, la
Macedonski nu există decât dominarea senzorialului:
"Dar văzul nu era singurul simţ care să-l
îmbrâncească spre culmile amăgirei: de peste tot îi
soseau adieri încărcate cu mirosuri de flori de salcâm,
de portocali sau de chiparoase iar din florile
chimerice ce-i băteau cu aripi de miresme parfumele
care-l suprindeau în sprialele lor îl aruncau în beţia
tuturor viselor. Auzul îşi plăsmuia şi el lumile lui.
Sunete, când dulci şi lungi, când izbitoare şi
vijelioase, îi picurau în minte. Viori şi flaute
nevăzute, ce întovărăşeau nemărginit de duioase
vocalizări omeneşti, îi cântau în inimă. Fiinţe cu
frăgezimi de flori îi întindeau braţele, se apropiau de
el, i se plecau peste umeri, îi netezeau părul cu degete
de onix".

În realitate este aşa de ameţit de mirajul camerelor


din vis cu pereţii de sidef încât atunci când află că
fiul său Nichita chimistul a sintetizat acest material în
eprubetă, se şi vede, de mult o urmărea, îmbogăţit.

Iată deci atmosfera în care se desfăşoară iubirea


dintre Thalassa fiul soarelui şi Caliope copila cu ochii
de safir a viselor sale. Viziunile îi sunt atât de
colorate, aromate, sonice şi gustative, încât unii îl
declară pe Thalassa drept caz patologic, pe când alţii
copleşiţi de bogăţia metaforelor ajung să se declare
plictisiţi demoarte.

Al. Macedonski descrie un erou slujitor al lui Eros şi


Priap, instinctele trupeşti stăpânindu-l ca o manie
obsesivă şi chinuitoare aşa cum în literatura noastră
numai Gib Mihăescu în Rusoaica sau mai ales în
Dona Alba le-a mai fost trăit.

Macedonski descinde brutal dintr'un marchiz de Sade


mai efeminizat bine înţeles, până la teoreticienii
sexologie de azi, atunci când în spasmul iubirii
Thalassa o omoară pe Caliope şi pe urmă se sinucide.
Este finalul unei orgii crescânde senzuale, în doi,
practicanţii ei robiţi tot mai mult simţurilor deviate,
îşi impun până la capăt ca cel mai suprem afrodisiac
suprimarea totală fizică, o unire prin moarte, dar una
neantului şi a definitivei anulări deci aşezată la
nadirul iubirii dacă cea dintre Cezara şi Ieronim se
afla la zenitul dantesc, al ei. Peştera din Cezara duce
spre purificarea petrarchiană deci spre edenul primar,
cel pierdut, împlinind nostalgia creştină a lui N.
Crainic, pe când cea din Thalassa coboară înspre
Gheena valpurgică, în flăcările erotice de pe
Venusberg.
Artistic Macedonski a reuşit să dea o creaţie majoră a
literaturii noastre, patimă, păcat şi crimă în acelaşi
timp.

A treia operă a literaturii noastre privind mitul


fantastic al Insulei e reprezentată de povestirea
Şarpele a lui Mircea Eliade.

De data aceasta naraţiunea este purtată cu o


rigurozitate aproape didactică ceea ce împrumută
piesei o anumită răceală intelectuală de ideaţie, fapt
ce-a determinat pe unii rafinaţi, ca G. Călinescu de
pildă, să-l considere pe autorul nostru ca lipsit de
talent literar, flagrantă lipsă de înţelegere, mai bine
spus, manifestă diferenţă temperamentală.

Şarpele începe cu o relatare de fiecare zi, privind o


excurside a unor inşi obişnuiţi, şi întâlnirea lor într'o
pădure cu Andronic. Acesta din urmă cunoaşte taina
codrului, a moartei de sub piatră, strafie a mănăstirii
Snagov, cât şi a şarpelui roşcat, este deci în cele din
urmă un fel de vraci al faptelor, "omul care aduce
ploaia". Şi fiindcă se pare că el este şi stăpânul
misterelor şi al duhurilor nopţii, pentru a evita orice
influenţă a vreunei forţe oculte a vrăjii, Dorina
aşteaptă să se facă dimineaţă, în plină zi şi după
propria ei voie, se îndreaptă spre insula unde e sigură
că o aşteaptă Andronic. Dorina simbolizează nunta
raţiunii cu revelaţiile celor şapte taine ale mitului.
Este dela sine înţeles că de-acum nu va mai avea
teama şarpelui cu solzii lucioşi, acesta avându-şi
culcuşul lângă picioarele lui Andronic, pe insulă.

El şi Ea sunt găsiţi dormind goi pe nisipul moale,


îmbrăţişaţi şi albi ca două statui din marmoră de
Paros, clasici în expresia lor nu numai trupească dar
şi cea a spiritului.

Insula din povestirea lui M. Eliade nu este sigur cea a


şerpilor a lui Macedonski şi dacă ar putea fi a lui
Euthanasius se arată, în esenţă, mult schimbată.
Artistul Mircea Eliade este un cerebral, lipsit aproape
de organe de simţ, de unde absenţa totală a
peisagiilor atât de picturale în naraţiunea înaintaşilor
săi. Pe această insulă, a unui nou Euthanasius, nu
găsim nimic creştinesc, predomină hedonismul deşi
nu unul pur senzual ci stăpânit de canoanele
sculptorilor eleni şi eventual ale lui Tizian, unde arta
rezumă bucuria vieţii şi beatitudinea ei. Deci M.
Eliade ar fi mai apropiat de cinquecentoul păgân şi
terestru închinător trupului armonizat cu reflexiile
sufletului, sinteză între amorul profan şi devin al
aceluiaşi Tizian. Autorul nostru pipăe conştiincios
uscăciunea orhideei de seră cum este spiritul uman de
astăzi şi-l consideră ca pe un ogor, care se cere
desţelenit printr'o reîntoarcere la o lume crezută de
mult dispărută, a mitului şi magiei. Acesta este de
fapt manifestul şoptit cu gura pe gura minţii, din
povestirea Şarpele, didactic şi dela catedra
profesorului.

Şi-apoi dacă vroim să încheiem, putem să conchidem


că insula lui Euthanasius visată de Mihai Eminescu,
reprezintă partea eternă din om, sălaşul spiritului său,
locul de realizare întru ideal, a celei mai pure condiţii
umane.

Dec. 1980

POEMUL EMINESCU (II) DE ARON


COTRUŞ

D. Popovici, unul din cei mai serioşi exegeţi ai lui


Eminescu, evidenţiază printre principalele teme de
inspiraţie eminesciană, titanismul şi tensiunea
sentimentului titanic. De sigur noţiunea în sensul ei
strict, dacă luăm exemplul lui Prometeu, cuprinde
lupta unei fiinţe, mai mult decât un muritor, mai puţin
Zeu, pentru binele şi eliberarea omului dintr'o
anumită servitute, de unde revolta şi eoroismul
acţiunii sale.

La Eminescu atitudinea titanică are un spectru mult


mai larg referindu-se întâi la viziunile de proporţii
gigante, deschise în raport cu problemele destinului,
neantul, moartea, absolutul, Nirvana. Tipul cu
predilecţie cultivat corespunde demonului, diferit
însă de satanismul byronian, înrudirea este cu a unui
înger dar nu alungat din cer, răsculat contra lui
Elohim, precum Lucifer sau sluga lui, Cain, respectiv
Faust, şi Mefisto. Privit în evoluţia sa titanismul
eminescian suferă în timp o metamorfoză pesimistă,
modelată de perceptele schopenhauriene se retrage în
turnul solitudinii şi izolare. Cum bine remarcă D.
Murăraşu prin creaţia Luceafărului poetul din demon
devine daimon de-al lui Platon, chipul din urmă, cel
etern, al oricărui făuritor de bine, adevăr şi frumos.

Pe de altă parte titanismul eminescian include şi o


manifestare socială, luptătorii îi găseşte cu
predominenţă printre ardeleni, în Naturi Catilinare
Toma Nour şi Avram Iancu, - cel din urmă
împărtăşeşte soarta unui Geniu pustiu -, apoi Horia,
Andrei Mureşanu, eroi de poeme neterminate, lângă
ei nu va putea sta decât figura lui Heliade, stâncă arsă
a biblicului delta. Printre primele lui poezii aflăm şi
pe cea dedicată lui F.I., Filmon Ilia, prietenul din
Blaj, cu acesta prin 1866 se plimba visător pe malul
Târnavelor, cunoscând oamenii şi meleagurile, chiar
în casa lor.

În lumina acestor date nu este co totul întâmplător că


titanismul din tinereţe al lui Eminescu va fi continuat
de doi poeţi născuţi în Transilvania, nu departe de
leagănul secular al Micii Rome.

Cel dinâi Lucian Blaga, de bună seamă în Poemele


luminii şi Paşii profetului se contruează drept mai
frate cu titanul lui Byron şi Faust al lui Goethe,
Satana şi Lucifer sunt prezenţi nu numai în cântecele
sale dar îi şi impregnează sistemul filozofic privitor
la cunoaşterea luciferică şi cea paradisiacă. În
volumele În marea trecere, Lauda somnului şi La
cumpăna apelor, reuşeşte să construiască, arhitect al
spiritului, imperii de dincolo, ale liniştilor neclintite,
pe care dacă Eminescu le înzestrează cu vrajă şi
mister chiar ocult, cu Arald strigoiul de pildă, Blaga
le transmite fioruri metafizice, de unice profunzimi.
Ceea ce se va întâmpla după Nebănuitele trepte în
volumele postume ar concretiza cea mai simplă şi
populară aventură faustică, autorul este cuprins de o
totală amnezie faţă de trecutul său, izvorul sângelui a
secat, glasul ciutei din vis e mut, moartea nu mai e
decât o mare întunecime. Se derulează pocăinţa
idealistului, reîntoarcerea pe pămănt a unui fiu,
risipitor cu nestematele metaforei, contractul nu se
face cu Mefisto, proporţiile sunt deodată mult mai
reduse, ci cu viaţa cea de toate zilele. Poetul suferind
ieri de tristeţi metafizice ajunge robul strâmt al
mirabilei sămânţe, al legilor lutului, obsedat de
bătrâneţe ca un Casanova întârziat şi de iubire,
aceasta lipsită bine înţeles de izul cosmic şi absolut,
caracter ce-l apropia înainte, de poezia marelui
Eminescu. Pe lângă mersul la cer al lui Hyperion,
avatarul blagian semnifică o dureroasă materializare,
deci negaţie, icarul de ieri cu aripile tăiate se arată
golit de orice dor al zborului, se simte în elementul
său printre păsările domestice de curte.

Cât a contribuit la desvoltarea acestei tăgade, lepădări


de sine, divorţul din 1943 de Gândirea şi-apoi
ostracizarea bardului într'un regim inuman comunist,
cât de impulsul său interior, rămâne o sarcină a
viitorului să o rezolve.

Spre deosebire de Lucian Blaga, Aron Cotruş se


prezintă credincios o viaţă întreagă crezului
strămoşilor lui, exilul îi adaogă unele sunete
melancolice de corn, dar niciodată nu va fi înstrăinat,
nu va părăsi drumul titanismului social al lui
Eminescu.

Pentru a demonstra legătura dintre Aron Cotruş şi


marele său înaintaş voi analiza pe scurt poemul
bardului transilvănean, întitulat, simplu, Eminescu.

Este cazul să menţionez că poemul respectiv are două


versiuni: prima a fost scrisă în 1939, la cincezeci de
ani dela moartea lui Eminescu, apărută la Bucureşti, a
doua, în editura din exil, Carpaţii, anul 1959, la 70 de
ani dela acelaşi eveniment. Sublinez faptul că în
cartea, Opere complete, a lui Aron Cotruş, din editura
Dacia, Madrid 1978, deşi este publicată cea de a doua
versiune editorul nu face referinţă bibliografică decât
la poemul din 1939, cu totul nejustificat, deoarece în
cea de-a doua formă autorul recrează pasagii întregi
şi aduce modificări în text, esenţiale. În consecinţă
propunem ca pe viitor să se admită existenţa a două
poeme Eminescu de Aron Cotruş, notate Eminescu
(I), şi Eminescu (II), cum am şi făcut-o în titlu
lucrării mele, ultima este de fapt comemtată în studiul
de faţă.

Începutul se proclamă simfonic, beethovian: poetul


vrea ca pe drumurile de nemoarte, dela Tisa până la
Bug şi mai departe, între Mureş, Timoc, Pind,
tărâmuri pe unde, rabdă, asudă şi sângeră Români, să-
i aprindă cu mâni aspre şi cucernice lumânări ca nişte
brazi ca să se ştie cine a fost El, Mihai Eminescu.
Versul declamat întrebuinţează metafore şi
dimensiuni "urieşeşti" amintindu-ne că Eminescu a
introdus acest cuvânt în literatura română, -
întrebuinţându-l în viziunile sale - atât de propriu şi
poetului Aron Cotruş, ceea ce ne-a permis să zicem
odată, că el scrie istoria lui Horia cu pădurile, munţii
şi văile Transilvanei.

Punţi peste prăpăstii înfruntând desmărginirea, visuri


în care să-i cânte la fereastră pasările măiastre,
fântânile dorului îmbiindu-l ca pe un arhanghel cu
apă vie, sunt reprezentări concrete, corespondenţe în
lucruri ale versului eminescian, asemenea cu
procedeul lui Brâncuşi cel ce-a urmărit să dea
înfăţişare dorului printr'o coloană fără de sfârşit.
E formulat pe limbajul îngerului din eden, miracolul
lirismului eminescian, timbrul sacru al matricei
creatoare româneşti prezent şi în pictură dela
Grigorescu, Luchian la Pallady şi Petrascu sau în
muzica lui Ciprian Porumbescu şi George Enescu,
cântecul popular de jale, dragoste şi noapte.

De copilandru merge după umbra pasului lui cel


mare, în urme mărunte, de-atunci ară şi ară cu
gândul, Marea furtunoasă şi amară, a Neamului.

Pe trepte de poezie intrăm în ceremonia apoteozei


Lui, printr'un pretutindenesc ospăţ haiducesc unde cu
ţara smulsă din lanţurile întunerecului, printre aduşii
de vânturi, l-ar purta pe braţe, la nuntă cu nemurirea.
Tabloul aparţine eroului din codru purtat înspre glorie
ca în Mai am un singur dor, pe un pat, în care tinerele
ramuri sunt înlocuite cu palmele ortacilor lui de
fluier. Şi-apoi după atâtea păcate strigătoare la cer
neamul are să-i cadă la picioare şi cu lacrămi în ochi
are să-i ceară iertare.

Pe această cale poetul nostru execută ritualul trecerii


lui Eminescu în mit, alături de cei prezenţi în
"scripturile" stihurilor sale, şi Horia, şi Andrei
Mureşanu şi Avram Iancu. După cum se ştie miticul
şi mitologizarea constituie o altă constantă creatorare
a operei eminesciene.

De altfel procedeul întrebuinţat este cel al lui Mihai


Eminescu, odă şi cantată ieşită din violoncelele
inimii, efectul asupra celui aflat la poalele sale,
îngenunchiat, este ca al spălării cu isop, purgare de
tot ce-i josnic, baie de lumină. Avem impresia că se
exprimă acum predilecţia lui Eminescu pentru
curăţenia primară, prerafaelitismul său, relevat în
termeni ştiinţifici de acelaşi D. Popovici.

Gesturile sunt sublime ca de slujbă divină oficiată


într'o Catedrală a patriei. După acest botez al harului,
marele poet durează singur pe suişul Calvarului,
privind în jos, surpat Făt-frumos, "al gândului
într'aripat şi-al versului: ales în tre aleşii Universului!
...".

Contrastul şi contrapunctul antinomic fiind o


caracteristică a artei lui Aron Cotruş, întocmai ca cea
a lui Eminescu, din înaltul cerului, Parnas al lui
Homer, suntem readuşi, în Valea plângerii, la boala
necruţătoare a poetului. Viaţă părăsită de privighetori
şi merle, şi de orice alţă pasăre a raiului, cine i-ar fi
putut ghici ultimele svârcoliri ale traiului? Laurii se
preschimbă în spini, aureola într'o coroană de ceaţă.
Durerea înnăbuşe orice tentaţie de invectivă, este fără
margini, ca şi când ar porni din pieptul unor tumulte,
măreţe temple ce pot deodată să plângă:
O, Doamne al lumii, se poate oare
se poate oare
o prăbuşire mai cutremurătoare
a unuia ales să strălucească ca un soare?!

Îl însoţeşte până în pragul ceasului din urmă, ca'ntr'un


eres, Făt-Frumos simte pe creştet coiful de întunerec
şi fluturi negri i se-aşează pe gând şi pe ochi.

Desluşim iar magia poeticei lui Aron Cotruş, aceea


de a da viaţă prin concretul dur, ca al bolovanului de
pe creasta Retezatului, asemenea ţăranului român -
atât de admirat şi de Eminescu - atunci când cu un fir
de borangic albastru descrie pe o pânză curată de in,
cerul în chip de "flori care cânt" sub fereastra visului
fermecat. Taina este a celui ce se stinge cu talanga
turmelor la căpătâi ca ultim requiem, ochi închis al
cerbului sălbatec, pe ape.

În continuare rămânem cu picioarele înfipte puternic


în ţarnă, cuceriţi de menirea celui ce-a fost sortit să
vadă pentru ceilalţi ca'ntr'o Biblie, limpede şi
nemărginită Apocalipsă. Sfânt printere sfinţi, ca
într'un portret al lui Christ, poetul:
Peste-a vorbelor traco-romanică gloată,
peste visteria lor, în mii de locuri îngropată,
Crai,
peste-un mănos şi mândru grai,
Tăcerilor noastre, ca nimeni niciodată,
glas ai venit să dai! ...

Din oricare nouă rană i se desprinde o uriaşă pană


năzdrăvană, cu o altă înfăţişare de titan, cum îi este
însăşi cântecul:
Şi-azi cântecul tău, steag în al timpului vânt,
ca ţâşnit din adânc de pământ,
din ale dorului şi doinei izvoare
din Dunări şi Mări-Negre multimilenare
se'nalţă, ca o mie de albi Negoi,
peste prăpăstiile, peste furtunile din noi.

Uitătura lui pătrunde la temeliile neamului său,


munţii îşi deschid în faţa ochilor profunzimile, să-i
vadă până în măruntaie, unde câinii pământului latră.
Apare pe avantscenă, podiul este parcă de sărbătoare
a lui Apollo cântată de Pindar, profilul
conducatorului de mulţimi, care vorbeşte aceeaşi
limbă şi are aceleaşi frământări, pe undeva prin ceţuri
îl desluşim trecând pe Napoleon din Memento mori.

Dela recuzita basmului de Ion Creangă cu Făt-


Frumos, Titanul capătă personificarea unui şi curat
Adam deschizător al drumului prin pustie, cu ale sale
cântece de sfârşit şi de început de lume. Numele lui l-
ar scrie cronicarul cu pană de vultur sau vârf de suliţă
în flăcări şi-azur "pe orice şold de stâncă şi pe orice
uliţă!"

În universalitate Poetul ocupă tronul unui Dante-


valah deşi Dunărea sau Marea Neagră nu s'au îngrijit
de el niciodată, nu i-au trimis o navă, care s'aştepte
inima-i bolnavă ca pe-o albă Cosânzeană sau doru-i
nemărginit ca pe-un Făt-Frumos parcă acel din
Lacrimă, ne convinge că Aron Cotruş e un fel de Ion
Creangă al versului, ţărănismele amândurora posedă
rosturi celeste pe lângă născutul, din himeră, copil al
Ipoteştiului.

Mai departe nu este evitată, opunând razei de lumină


promoroaca tenebrelor, printr'un veritabil clar-obscur
rembrandtian, soarta nefericită a geniului, izolarea
lui, lipsa de înţelegere la cei ce de jos nu au putut
vedea piscul, statura lui, constituind o fără-de-lege.

Poetul-titan, Adam şi Măria-Sa Dantele valah,


simbolizează muntele bătut de vifore şi de furtuni,
muntele cel căutat şi mitologizat de Eminescu, al
Pionului lui G. Asachi, Ceahlăul cu Panaghia,
pietrele Doamnei şi Izvorul pârâului alb, Kogaionon
unde stă Zamolxe în peşteră, azi altarul mitului sfânt,
Eminescu.

Mai putem susţine că poema Eminescu e ca o frescă a


biblicei eucharistii de Rafael în care părinţii
apostolici sunt păstori mioritici slăvind ridicarea la
cerui a poetului, pâinea şi vinul cuminecăturii,
minunea neamului românesc. Ultima lui cinstire
pământească este de a fi aşezat peste toţi, voevozi,
regi, cu adevărat, un Impărat. Şi dacă fiecare om după
moarte, cum este de părere Platon are o stea, lui pe
cerul neamului i s'a înălţat culcuşul Luceafărului.

Iar ajungem, la constelaţia Hyperionului, unde Cel cu


chipul lui Făt-Frumos privind amarnic în jos, lângă
numele-i viu pe o carte fără moarte, îşi scrie, cu
pumnul, asprul testament:

"Doina" s'o ştim pe de rost, până şi'n vis!


Apă vie să ne fie, lege şi pâine.
pentru Româniile albe de mâne,
pentru Româniile aspre de mâne,
pentru Româniile dârze de mâne! ..."

Aşa se încheie în acelaşi ritm simfonic beethovian,


poemul Eminescu, acest Ştefan cel Mare, al
cuvântului românesc, eternă Putnă şi Bugă cea mare,
a poeziei.

Aron Cotruş reuşeşte cel mai frumos poem dedicat,


până acuma în literatura română, lui Eminescu. Prin
uneltele sale de haiduc urcă însângerat muntele Alb,
pe urmele cele urieşeşti, surprinde oglinda cea mai
proprie din suflet, dorul de a se juca precum un Făt-
Frumos în eres şi visuri, deschizând porţile legendei
şi mitului, eroului demonic, Titan, Împarat al
neamului său. Rar i s'a dat materiei să cânte, - aşa ca
în Divina Comedie a lui Dante, - o atare preamărire a
spiritului, de cum a realizat-o poetul nostru ridicând o
statuie desmărginită cu început şi sfârşit din cer până
la pământ, aşa cum se cuvine, Poetului, Titanului,
Mitului, Eminescu.

Comparând cele două versiuni fără să diminuăm din


frumuseţea celei dintâi pe a doua o considerăm
superioară: înainte de toate suflul este mai
nehotarnic, cuprinde continente dacă cealaltă este mai
limitată la o ţară. Acceptăm observaţia lui Zoe
Dumitrescu-Buşulenga că în versiunea din 1939 tonul
este pus pe relaţia dintre voevod şi haiduc pe când în
cea din 1959 este mai apropiată de graniţele
absolutului aşa cum e şi poezia lui Eminescu. Una
constituie un profil de efigie pe când a doua este o
istorice care ne demonstrează că şi poetul Aron
Cotruş a trebuit să suie drumul Calvarului pentru a
pătrunde cu adevărat până la vatra destinului acelui
ce reprezintă cea mai perfectă sinteză a spiritualităţii
române.
Şi de unde se mai vede că exilul nu a secat inspiraţia
lui Aron Cotruş cum o susţine Ion Dodu Bălan că şi-
ar fi pierdut rădăcinile cu pământul ţării ci chiar din
contră, acvila creaţiei cotruşiene a înfăptuit o înălţare
cum îi este scrisă păsării măiastre numai odată să o
împlinească.

Ţara lui Aron Cotruş este Eminescu şi de el niciun


duşman nu-l poate despărţi:

Ca un bătrân şi neînfrânt haiduc,


ranele - ca pe vechi medalii - Ţi le-aduc,
cu tâmplele albe de-a anilor ninsoare,
cu dacoromanică, smerită închinare,
cu unui legendar Ştefan cel Mare al cuvântului,
scos de Dumnezeu de subt legea mormântului,
O, cetitor în stele
şi'n adâncuri, proroc
în calendarul de crivăţ şi foc
al zilelor mele ! ...
Giessen 20 Iulie 1983

UNIVERSUL EMINESCIAN ÎN CULTURA


NOASTRĂ

Dacă Lucian Blaga descoperă spaţiul mioritic în


subconştientul colectivului românesc, matrice
creatoare de orizont şi stil, explicabil uşor la un popor
de ţărani - cum bine îl numeşte Liviu Rebreanu - G.
Călinescu stabileşte, în creaţia sa anonimă, patru
mituri principale şi anume: mitul lui Traian şi
Dochia, mitul Sburătorului, mitul Mioriţei şi al
Meşterului Manole.

Nu întâmplător aşa dar Mihai Eminescu, în opera sa,


considerată pe drept ca cea mai fidelă expresie a
spiritualităţii româneşti, va purcede întru realizarea
unicului său tezaur poetic, chiar dela aceste izvoare
populare, prelucrându-le va reuşi să le dea în
perspectiva viitorului, forme noi, dictate de propriul
geniu, dela şi din spaţiul mioritic se va naşte şi
desvolta mai pe urmă minunatul univers eminescian.
Legenda lui Traian şi Dochia va lua în viziunea
poetului dimensiuni cu totul titanice. Pe urmele lui G.
Asachi, - acesta a localizat Pionul dac pe Ceahlău,
acolo Dochia fugind de Traian este transformată în
stâncă, nu altfel ca Daphne în laur, - M. Eminescu
doreşte să reînvie trecutul dacic în cadrul unei
mitologii poetice, Olimp şi Valhală carpato-dunărene.
E cazul să remarcăm acuma că nici preocupările
ştiinţifice ale poetului nu au fost mai prejos de cele
ale lui B.P. Haşdeu autorul celebrului articol "Pierit-
au dacii?", în acest sens îl va preocupa studiul
sanscritei, considerând că va putea găsi în această
limbă originară, "Ursprache", sursa graiului
indoeuropean, dac.

De sigur marele proiect mitologic a rămas nerealizat,


până la noi au ajuns câteva poezii postume, scântei pe
urma stelei căzătoare şi nu steaua însăşi.

Astfel prin 1870-1872, deci în anii studenţiei din


Viena şi Berlin, Eminescu compune poemul
Memento Mori (Panorama deşertăciunilor)
neprelucrat până la capăt, din el fragmentul Egipetul
numai, este publicat în timpul vieţii, ca o poezie
aparte dusă în forma ei definitivă.
Poetul în Memento Mori doreşte să prezinte
panorama marilor imperii ale omenirii, naşterea,
desvoltarea şi dispariţia lor, conform ritmului de corsi
şi recorsi ale istoricului italian G. Vico, legendă a
secolelor urmărită cu Triumful morţii, de unde
prevestirea de gong al eternităţii, "Memento Mori".

Lucrarea în forma ei nefinisată apare inegală, dacă


unele părţi sunt de mare frumuseţe, unitatea
întregului suferă prin neînchegarea sa. În respectivul
tablou al evilor, poetul nostru în postura unui V.
Hugo român, cântă Grecia şi pe poetul trac Orfeu în
note remarcabile, dar Daciei - şi ea ne interesează
acum - îi rezervă spaţiul cel mai larg.

Modelul este neîndoios Homer, tânărul rapsod vrea


să scrie o epopee, pe urmele marelui bard din Chios,
exact ca în Iliada alături de lupta dintre daci şi romani
duc războiul şi zeii, a căror poartă se află în munţii de
lângă bătrâna Dunăre (Danubio). În continuare
Eminescu autotonizează Olimpul lumii antice, cum
vor face urmaşii lui, N. Crainic, Ion Pillat, V.
Voiculescu, cu scenele biblice, transhumate de pe
pământul vechei Palestine pe cel al ţărilor româneşti.
Înafară de Joe (Jupiter) cu toţi ai lui, iată-l şi pe
Zamolxe:

Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale


Dintre stânce arcuite în gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit
Şi Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de
nouri.

Deşi încă în forma pietrei, necizelate până la capăt,


cu urmele neantului de unde a ieşit, tabloul este
magnific, "urieşesc", oastele dace călare pe bouri ies
din fundul Mării Negre prin giganticele portale ale
stâncilor, între ei, stâpânul halelor înalte şi adânci,
Zamolxe, uragan bătrân străbate drumul de nouri, cu
al său car şi cai de fulger!

Pasagiile privind lupta zeilor poartă în ele ecourile


măreţei Iliade, dar îi lipseşte poetului nostru puterea
şi obiectivitatea epicului, să nu uităm că suntem în
epoca Epigonilor, a celui mai manifest prerafaelitism
eminescian şi a povestirii fantastice, Sărmanul
Dionis. Aşa dar ceea ce ar fi putut să se desvolte până
la o epopee homerică, mitologicul circumscriind
istoricul, la Eminescu ia calea fanteziei pure, Dacia
apare ca o împărăţie a zeilor, acolo după moarte înviu
sufletele mari, viteze, ţara întreagă se aseamănă unei
mânăstiri împodobită cu tablouri reprezentând
miturile dace şi ale credinţei din bătrâni. Se vede cum
încă odată fantezia eminesciană, fala lirismului
românesc, învinge epicul aşa cum se va întâmpla
altădată dramaticului.

Secvenţele sunt gigante, de-a dreptul parnasiene,


supracolorate ca nişte cadre semnate de Ch. Moreau,
înrudite cu cele ale fabricantului de camee şi
emailuri, Fr. Copée. Dintre atâtea, nu vom putea cita
decât câteva, subliniem însă că descrierile lui
Eminescu poartă nimbul unei anumite tensiuni
interioare, trăiesc prin ele însele, n'au în niciun caz
răceala meşteşugului macedonskian, entuziasmat că
prin fiul său va putea sintetiza cea mai preţioasă
nestemată din imperiul său literar, topazul.

În fantasticul decor eminescian, castele au ferestre de


aur d'ofir, oglinzi de diamant cu scosuri de marmore
albe, covoare de purpură şi sunt aşezate într'o natură
tipic eminesciană, de proporţii mărite după legile
"urieşescului", cuvânt ce-i aparţine de-altfel:
Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci
pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave'ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s'aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumine împle stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

În respectivele păduri, zboară gândacii ca pietre


scumpe, mari ca orologii, păianjenii sunt de smaragd,
fluturii cât nişte nave "zidite din nălucire, din colori
şi din miros" au drept aripi curcubeul, oglindă
diamantină care reflectă lumea grădinilor înflorite de
jos "a lor murmur împle lumea de-un cutremur
voluptos". Cum s'ar spune, ne aflăm în plină Citheră
visată, a corespondenţelor lui Ch. Baudelaire, urmat
de Rimbaud cu precădere.

Nu sunt absente nici tablourile prerafaelite cu zâne


mândre, fete frumoase de împărat purtând doniţe pe
umăr, gingaşe, mlădiete, trec prin iarba verde până la
cerboaicele ce-şi oferă, mâinilor dulci, ugerele pline,
cadenţa laptelui scurs în doniţe, umple codrul cu un
murmur lin. Nu putem tăgădui asemănarea
fecioarelor dace cu cele din tablourile prerafaelite ale
pictorului englez Burne-Jones, deşi scena se află
redată întocmai şi într'o frescă bucolică din vila dei
Misteri aflată în Pompeiul roman, inspirată desigur
de Teocrit sau Virgil. Prerafaelitismul eminescian a
fost sublimiat în critica românească de D. Popovici şi
după cum vedem, el este mai mult decât evident.

Dar natura Daciei se însufleteşte prin apariţia zânei


Luna şi mai ales a Dochiei, frumoasă, cu părul de
mătase auree, albă ca zăpada noaptea, mânuţele de
ceară, picioarele-i mici de omăt abia ating locul pe
unde trece. Când străbate râul lat, luntrea ei cu cioc
de cedru argintat, e trasă de lebăde, luna, stelele,
florile focoase îi cintesc, prezenţa diafană. Dar
momentul solemn se împlineşte atunci când Dochia
cheamă pasărea măiastră cu pene de păun "când cântă
lumea râde a bucurie", o aşează pe umăru-i alb şi
coboară în văile aurite unde râul cu ale sale ape
răsună printre papură. Prin acel "Pe umărul Dochiei
mândre cântă pasărea măiastră" Eminescu ridică o
statuie de proporţii urieşeşti, spirituale, este vorba de
aceeaşi pasăre măiaîtră, reprezentată mai târziu în
variante nenumărate de sculptorul C. Brâncuşi,
despre care versul popular - reluat de L. Blaga - zice
că într'o noapte a cătat şi s'a făcut om. Dochia pe
umăr cu pasărea măiastră din poezia lui Eminescu,
este cea mai fidelă întrupare a lirismului românesc,
aşa cum a fost el transmis prin valul sângelui
urmaşilor săi de lira legendarului Orfeu.

Îl vom auzi vorbind şi pe Decebal "gândul lui-o


proorocire, vorba lui - mărgăritar", se referă în final
la strănepoţii lui "ramul din urmă din tulpina de
giganţi". Şi termină printr'un vers ce ar putea să
servească motto Epigonilor cât şi întregii concepţii
eminesciene privind pe strămoşii lui şi ai neamului:
"Şi ne simţim mari, puternici, numai de-i gândim pe
ei ...".

Peste câţiva ani (1875-1881) Eminescu are în plan să


scrie o piesă de teatru despre regele dac Sarmis trădat
de fratele său gemen Brighelu şi soţia sa Tomiris. Din
acest proiect, tot neîmplinit, ne-au rămas postumele
Sarmis şi Gemenii, de data aceasta la nivelul marilor
creaţii eminesciene. Poemul prim, contine una din
cele mai pure declaraţii de iubire pusă în gura regelui
Sarmis - Eminescu, însoţit de altfel de leitmotivul
chiparoşilor uitându-se în jos cu ramurile-i negre, în
timp ce teii cu umbră lată îşi scutură florile în vânt
spre marea întunecată, corespunzător de bună seamă
leimotivului wagnerian, al morţii, din opera Tristan şi
Isolda.

Arta poetului se ridică spre înalturi folosind treptele


unor rime de-o muzicalitate egală în armoniile ei cu
cele ale sferelor celeste, ca:
Şi ochiul tău adânc e şi'n adâncime tristu-i
Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!
ori în final unde avem o rememorare, anemnesis
mitic şi prerafaelit, fărâmă din raiul petrecut dacic:
Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii
Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii.
Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii
Întins spre apă gâtul, la cer înalţă ochii.

În Gemenii atmosfera este de-a dreptul gotică, una


asemănătoare avem şi în Strigoii, Eminescu l-a
cunoscut bine pe E.A. Poe, a tradus Morella
împreună Veronica Micle. Brighelu şi Sarmis sunt
fraţi gemeni, Dioscuri, unul al binelui celălalt al
răului, primul îl declară mort pe al doilea, îi ia tronul
şi face nunta cu văduva lui, Tomiris. La marea
sărbătoare, alături de trimişii Egipetului şi
învingătorul Minotaurului, eroul grec, Tezeu, apare şi
Darius al lui Istaspe, cel ce-a cerut în Dacia, apă şi
pământ. Nu lipseşte Zamolxe "sămănător de stele
şi'ncepător de vremuri", zeul Daciei stă în fruntea
mesei, la dreapta, sub vălul ceţei având mândrul
soare, iar la stânga luna, sfioasă, zâmbitoare. După ce
auzim iar leitmotivul luna, sjioasă, zâmbitoare. După
ce auzim iar leimotivul cipreşilor şi teilor, repetat, de
mai multe ori în text - de-acum semnificaţia
leitmotivului wagnerian nu mai lasă nicio îndoială -
apare Sarmis, nebunul. Renunţă la tron şi la Tomiris
iar pe Brighelu îl blestemă în câteva versuri
memorabile, aşezate lângă blestemele lui
Bolintineanu din Mihea şi baba până la cele ale
contemporanului nostru Tudor Arghezi. Brighelu
caută să-l omoare pe fratele său Sarmis, îi urmăreşte
umbra dar se împlineşte blestemul şi se înjunghie pe
el însuşi, exact cum a făcut-o şi Dorian Gray al lui
Oscar Wilde, cu portretul său.

Sburătorul, al doilea mit popular amintit de noi, în


tradiţia populară este un demon venit noaptea la fete
să le chinuie în somn, astfel că dimineaţa sunt
încercănate, obosite, bolnave, de multe ori Sburătorul
nu poate fi izgonit decât prin descântecul vrăjitoarei
sau al solomonarului. Pe bună dreptate G. Călinescu
susţine că acest mit reprezintă sexualitatea, uneori cu
păcatul împlinit, astfel că Demonul poate fi socotit şi
autorul procreaţiei, săvârşite înaintea nunţii. Prin
urmare chinurile fetei au cauze cât se poate de
concrete şi lumeşti.

Prima transpunere exactă a mitului popular îi aparţine


lui I. Heliade-Rădulescu într'un poem ce poate fi
considerat printre cele dintâi mari realizări ale
literatuii româneşti. Parcă a ne face o demonstraţie de
modul cum ştie geniul său să transfigureze mitul
popular, Eminescu reia tema Sburătorului în Călin,
file de poveste, capodoperă între capodoperele
eminesciene.

Prin pridvorul unui gazel intră în basm, de data


aceasta nimic nu pare încărcat, totul îşi are locul bine
stabilit, duce la întâlnirea fetei de împărat cu
voinicul, acesta din urmă rupe firele de paing după
care stă fata, fără să insist ce semnificaţie i s'ar putea
da ecestei plase, citez versurile:
Iar de sus pân'în podele un painjăn prins de vrajă
A ţesut subţirea pânză străvezie ca o mreajă;
Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe
Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.
După pânza de painjăn doarme fata de'mpărat;
Înecată de lumină e întinsă în crivat.

În acest cadru, legătura celor doi, nu are nimica de


păcat în ea, astfel ni se arată, de altfel ca în Cezara, că
pentru poetul nostru iubirea pământească este tot atât
de sacră ca şi cea zisă cerească. Ea se împlineşte ca o
liturghie, la altarul imensei Catedrale cum este
natura.

În partea II-a, doar patru versuri insistă asupra


efectului descoperit la întoarcerea din visul alb al
iubirii, firele rupte, buzele vinete şi supte, astfel că
fata va pune aceste semne pe seama unui "Zburător
cu negre plete, vin'la noapte de mă fură". Dar nu mai
avem nimica din chinurile fierbinţi ale mitului
popular sau poeziei lui Eliade Rădulescu.

Partea treia este închinată frumuseţii femeii, sortită


prin desvăluirea ei să-şi facă iubitul fericit. Dorinţa
de a-l revedea în visul ei frumos este arzătoare dar
fără nicio urmă de păcat, aşa cum şi dragostea
cerească este. În capitolul următor întâlnirea lor se
repetă în acelaşi amestec trupesc şi divin, profan şi
ceresc, astfel că atunci când Zburătorul nu mai vine,
poetul găseşte că ea nu ar trebui să-şi arză ochii şi
frumuseţea, plângând:
Dulce noaptea lor se stânge,
Şi nici ştii ce pierde lumea.
Nu mai plânge, nu mai plânge!

Frumuseţea femeii este proiectată astfel în lumea


ideilor pure, alături de madonele lui Raffael sau a
Mona Lisa de Leonardo da Vinci.

Urmarea însă, din partea VI-a, duce la realitate,


decojeşte basmul până la sâmburele său crud dar
adevărat. Împăratul o alungă pe fată să nască pruncul
de prinţ într'o colibă, aşa că voinicul întors după şapte
ani, îşi întâlneşte prin codru, odrasla:
Bună vreme măi băete!
- Mulţămim, voios străin!
- Cum the cheamă, măi copile?
- Ca pe tatăl meu, Călin.

Descrierea interiorului colibei ne aminteşte de cel


boem din Sărmanul Dionis. Totul în miezul fermecat
al pădurii duce, ca o lumină mare la întâlnirea celor
doi, într'un sărut pus nu pe stelă funerară ci pe al
vieţii clocotitoare:
Şi bărbia i-o ridică, s'uită'n ochii plini de apă,
Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă.

Rezolvarea dragostei cu Zburătorul (VII), nu se


termină prin descântecul vrăjitoarei ci în cea mai
strălucită nuntă ce-a putut exista vreodată întinsă pe
masa codrilor carpatici. Intervenţia gâzelor cu nunta
dintre fluturele mire şi mireasa viorică, introduşi de
crainicul greer cu ale lui vorbe "Să iertaţi, boeri, ca
nunta s'o pornim şi noi alături" îl aşează pe Eminescu
deodată în cel mai de sus Parnas al poeţilor.

Tot odată constatăm că nici unde Eminescu nu se


simte mai fericit ca în natura ţării sale, unde s'a
născut şi copilărit, astfel că expresia "codrul frate cu
Românul" îşi găseşte realizarea în poezia sa, vârful
cel mai înalt atins vreodată de spiritul românesc,
pornit pe calea cunoaşterii fiinţei sale autohtone şi
tradiţionale.

Trăirea în spaţiul mioritic românesc o mai reia


Eminescu, în multe alte poezii, dar în primul rând în
cele compuse în ritmul troheului popular bine
cunoscut de el, valoros culegător de poezii populare,
astfel că dacă l-am parafraza pe Goethe am zice că
cinstea cea mai mare pentru poet nu a fost de a fi
considerat printre homerizi ci printre folcloriştii
români.

Va cultiva cu strălucire unică, în marmora cuvântului,


troheul eroic şi luminos al poeziei populare, îl putem
net diferenţia de troheul ce va fi caracteristic
lirismului său melancolic, nemângăiet, cu un dulce
dor de moarte.

Iată troheul popular la Eminescu:


Legănându-se din unde
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândunele
Şi de chipul dragei mele.
Alături de troheul propriu eminescian din Peste
vârfuri:
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

Sau chiar din O, rămâi unde troheul popular se


eminescizează de-a binelea:
Astăzi chiar de m'aş întoarce
A'nţelege n'o mai pot ...
Unde eşti copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

Se poate, după Noica, susţine că Eminescu a trăit


întru spaţiul mioritic, adică se află în el dar în acelaşi
timp se deschide spre alte orizonturi creatoare.

Şi am mai adăoga, din analiza poeziei eminesciene


reese că pesimismul său schopenhaurian - o şi scrie
într'un articol din 1889 - nu este unul de structură
sufletească ci consecinţa stărilor sociale în care a
trăit. Oricum, voinţa oarbă de-a trăi schopenhaurian,
primeşte un decisiv amendament. Dacă filozoful
german consideră că omul se poate retrage mersului
orb al vieţii prin asceză şi poezie, Eminescu arată că
ea se mai realizează prin întoarcerea la natură şi
iubirea în sânul ei, aşa dar asceza lui Eminescu ar fi,
cum am mai arătat-o, logodnă sau nuntă albă, în doi.

Aş conclude deci că privit prin perspectiva spaţiului


mioritic, universul eminescian se naşte cu adânci
rădăcini în el, seva poeziei sale izvorîtă din această
matrice autohtonă cu întoarcerea la icoanele
strămoşilor, îl purghează de orice undă de pesimism,
inclusiv schopenhauerian. Pentru Eminescu fericire
înseamnă numai atunci când poate sta de vorbă cu
străbunii lui la masa tăcerii a codrului românesc. De
aici, pe bună dreptate marea lui personalitate a fost
confundată cu România însăşi. Căci dacă printr'o
catastrofă oarecare, n'ar mai supravieţui decât opera
lui Eminescu, ţara şi neamul său ar trăi în continuare,
prin el şi minunatele sale versuri.

Acelaşi troheu eroic caracteristic poeziei populare îl


utilizează Eminescu şi în Doina sa, scrisă cu puţin
timp înainte de îmbolnăvire, un fel de Missua
Solemins al românismului de totdeauna:
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Lasă Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor
Clopotele să le tragă
Ziua'ntreagă, noapte'ntreagă,
Doar s'a'ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!

Numai în lumina acestor date putem admite după


Călinescu - deci ne referim la al treilea mit
fundamental - că Mai am un singur dor este o Mioriţă
eminesciană. Căci dacă analizăm cu atenţie Mioriţa
populară în ediţia lui V. Alecsandri, rămânem miraţi
cum de nu i s'a simţit mesajul, odată ce credem că el
apare destul de clar. Acţiunea are loc "pe un picior de
plai, pe-o gură de rai", acesta din urmă e un teritoriu
circumscris în netimpul basmului cum Dacia din
visul lui Eminescu, numai acolo poate exista oiţa
năzdrăvană să-şi avertizeze stăpânul, prin graiul ei
desvăluindu-i planul tovarăşilor lui, plânge lacrimi de
sânge. Acel "dac'o fi să mor" nu aduce o certitudine,
deci pasivitatea reproşată aşa de mult păstorului
mioritic este nejustificată. Din nicio vorbă a sa nu
reese intenţia sa de a se preda, gustându-şi fără luptă
moartea ca orice vrednic slujitor al lui Thanatos, cum
vor fi unii iconari bucovineni în frunte cu Mircea
Streinul, pe urmele lui Trakl.

Păstorul mioritic este preocupat de cu totul altăceva:


dacă ar fi să moară în singurătatea codrului să nu
rămână cumva neîngropat şi fără ritualul cerut, ori pe
acesta îl vor executa ca pe o nuntă cosmică,
elementele naturii înconjurătoare:
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi
Preoţi munţii mari
Păsări lăutari
Păsărele mii
Şi stele, făclii.

În lumea antică cea mai mare nenorocire era să nu fii


înmormântat, pe când la vechii Daci în credinţa lor în
nemurirea sufletului să nu li se împlinească rânduiala
cerută. De subliniat că frăţia cu codrul se face doar pe
durata săvârşirii unei taine, ea ajută o trecere ca peste
un pod, până la văzduhul de dincolo. Faptul că
păstorul nu vrea ca oiţa să pomenească de ritual,
mamei sale, încă arată că e vorba de un ceremonial
obişnuit la înmormântare, în unele sate din Munţii
Apuseni şi astăzi morţilor tineri, li se aduce la groapă,
un pom de brad.

De aceea pare artificială punerea în relaţie a Mioriţei


cu Baltagul lui Mihail Sadoveanu, roman în care
Victoria Lipan îşi pierde soţul dar nu loveşte până ce
nu se convinge că bărbatul ei a fost omorît şi-atunci
prin braţul fiului ei. Că Sadoveanu ar fi vrut să dea o
replică Mioriţei, e posibil, numai că în baladă nu
moare nimeni, e o simplă prevedere în caz că ar
surveni. Ea ţine de religiozitatea ţăranului român,
păgână apoi creştină, bine o descrie Liviu Rebreanu
în Lauda ţăranului român, discursul său de recepţie la
Acad. Română.
Prejudecăţile sunt aşa de înrădăcinate încât criticii au
reacţionat promt când Al. Paleologu a făcut legătura
Baltagului nu cu balada Mioriţa ci cu mitul lui Osiris.

La Eminescu în Mai am un singur dor, în primul rând


nu-i vorba de niciun ritual. Titlul dat la început de
Dorinţa unui dac venea în contradicţie flagrantă cu
Rugăciunea unui dac, unde ne confruntăm cu cel mai
puternic dispreţ faţă de lumea înconjurătoare ori la
Eminescu în Mai am un singur dor, ideile ne conduc
pe cu totul alte tărâmuri. Căci este vorba de o dorinţă
cât se poate de umană, aproape comună, când în
primul rând priveşte înmormântarea şi sfârşitul fizic,
deasupra acestei singurătăţi ar vroi să adune laolaltă
tot ce i-a fost mai drag în viaţă: codrul, marea, cerul
senin, în loc de sicriu tinere ramuri. Numai toamna să
plângă în urma sa, în timp ce izvoarele să cadă cu
zgomot, alunece luna prin vârfuri lungi de brad,
talangă să pătrundă recele vânt al serii şi teiul sfânt
să-şi scuture de-asupra-i floarea. Deci departe de a fi
ceva trecător, la Eminescu asistăm la o contopire a
trupului cu pământul, luceferii din cetini o să-i
zâmbească fiindu-i prieteni. Aşa dar nu o stare
provizorie, fie şi de taină ca în Mioriţa ci una
aparţinând eternităţii.
Şi pentru a exprima pacea eternă a omului întors
singur în sânul ei, Eminescu nu adoptă troheul
popular al Mioriţei ci practică iubitul său iamb,
alături de care introducerea dactilului - m'am ocupat
de-aproape cu acest aspect într'altă lucrare - în versul
al doilea împrumută poeziei o unică armonie, toate
cuvintele nu au alt rol parcă, decât să sugereze
liniştea păcii eterne, moartea. Poezia, Mai am un
singur dor, reuşeşte să dea forme neîntrupatului şi
veşnicului neexprimat al desmărginirii, aşa cum nu
vor mai realiza, fiecare în felul său, decât Goethe şi
Leopardi.

Deci am completa ideea lui G. Călinescu, prin Mai


am un singur dor Eminescu nu numai că-şi scrie
propria Mioriţă, dar trece dela spaţiul numit de
Lucian Blaga mioritic, carpato-dunărean la unul
universal astfel că se delimitează noul univers
eminescian tot atât de important ca orizont şi stil
creator în existenţa culturii româneşti.

Despre mitul Meşterului Manole, dela început


remarcăm că el a fost cel mai prelucrat în literatura
cultă şi total înstrăinat de modelul său originar. E
adevărat că şi versiunea populară priveşte pe creator
şi actul său artistic, însă nu duce la concluzia că
pentru satisfacerea operei este necesar ca meşterul să-
şi sacrifice soţia, firul conducător este cu totul altul.

Subiect tratat în multe poezii şi piese de teatru, din el


se desprinde doar figura singulară a Meşterului
Manole, pe acesta până la urmă Adrian Maniu îl
ridică la ceruri ca pe un sfânt de excepţie.

În fond poemul popular Meşterul Manole cuprinde


două părţi: prima este prezentă mai la toate
popoarele, dela cele din Caucaz, prin Unguri, Sârbi,
Români până la Grecii meridionali, descrie o credinţă
veche, după aceasta zidurile unei mânăstiri nu pot sta
în picioare decât dacă se închide în ele o fiinţă vie.
Motivul descinde mult îndărăt, Agamemnon o
sacrifică pe Ifigenia ca să primească vântul prielnic
iar în Vechiul Testament i se cere lui Avram să-şi
sacrifice fiul, fapta este răzbunată până la urmă, pe
când pe Avram îl opreşte Dumnezeu să-şi aducă
jertfa cerută. Ori poemul român meşterul Manole în
partea lui a doua tratează tocmai această pedeapsă a
sacrificului uman, nu numai Manole ci şi meşterii săi
până la urmă îşi pier viaţa. Literatura cultă neglijează
total principiul medieval, colectiv, compus din
Manole cu toţi meşterii lui, nu ia în considerare decât
inidividul şi personalitatea sa. Mai mult, G. Călinescu
mai dă o pildă de superficialitate impresionistă atunci
când afirmă, negru pe alb, în Istoria literaturii române
dela origini că "meşterii scăpară, sărind cu aripi de
şindrilă. Iară Manole muri prefăcându-se în fântână".

Aşa ceva poate să scrie numai un străin de poemul


popular şi G. Călinescu sigur nu-l cunoaşte, odată ce
meşterii mor şi ei, trebuiau să moară, atât în
versiunea lui Vasile Alecsandri:
care cum cădea
Stâncă se făcea
cât şi în cea a lui G. Dem. Teodorescu:
Şi unde pica
Trupu-şi despica.

În aceasă parte a poemului reese omenia şi din nou,


religiozitatea profundă a românului după dictonul că
dacă iei viaţa unui aproaope al tău, cu viaţa ta o vei
plăti.

Eminescu nu s'a ocupat direct cu mitul Meşterului


Manole, dar l-a exemplificat prin însăşi munca sa,
autentică luptă a lui Iacob cu îngerul, aici a poetului
cu forma cuvântului, zidurile dărâmate noaptea sunt
multele lui variante, de multe ori anumite postume
s'au putut păstra în ruina lor, spre satisfacţia unor
critici grăbiţi, în frunte cu G. Călinescu, să semnaleze
petele, lustruindu-se pe ei, din soarele eminescian
urcat la zenitul nemuririi.

Dar după cum se ştie eroul însingurat se distanţează


violent de modelul său popular, se aşează chiar la
antipodul lui, el tipizează pe demiurgul geniu,
Hyperion cu destinul petrecut în sferele înalte ale
veşniciilor, în acest sens Luceafărul este cu adevărat
întruparea absolută a Ideii în materia sensibilă. Dar în
mod paradoxal deşi se depărtează, în legile spiritului
e posibil, în acelaşi timp se apropie mai mult de mitul
popular, pe alte căi decât ale naraţiunii însă. El,
meşterul, nu-şi jertfeşte iubita, aceasta îi este luată
prin legile necruţătoare ale cosmosului. Geniul sortit
nemuririi ajunge, ca o pedeapsă la sacrificarea iubitei
şi a fericirii pământeşti. Tot focul din privire şi
nimbul nemuririi, toate le-ar da în schimbul unei ore
de iubire.

În fond Eminescu transfigurează mitul popular în


mod cu totul ideal. Nu întâmplător în primul lui
concept, iubiţii sunt blestemaţi de zeu să nu moară
împreună, ca apoi în forma de definitivă să prelucreze
un basm popular, întreaga metrică ne şi poartă pe
aripele celui mai strălucit basm povestit vreodată în
limba românească.

Meşterul Manole cu iubita furată de Cătălin, aici


sacrificiul este înlocuit cu legea imponderabilă a
destinului, devine Hyperionul, nemuritor în lumea lui
şi rece, dar în raport cu cel de pe pământ suferă şi el o
anumită moarte, din ea va naşte fântâna lui, Poezia,
loc de unde vor veni să-şi ieie lumină, toţi urmaşii
săi.

S'a mai spus pe bună dreptate că în Luceafărul, din


toate punctele de vedere Eminescu atinge Absolutul,
dar eu aş merge mai departe şi aş susţine că pe acest
drum se află el tot timpul, corespunde ca poet
întocmai formulei hegeliene, după filozoful german
poezia alături de religie şi filozofie, reprezintă o
modalitate a omului de a-şi apropia din înstrăinarea
vieţii sale, Absolutul.

În acest caz Absolutul se relevă prin cântecul


armoniilor celeste - atât de căutate de Eminescu încă
din primele sale poezii - aşa dar după crezul său de
artist al Logosului, Poezia se cere ridicată cât mai
aproape, până la contopire cu aceste armonii primare
şi ultime, în acelaşi timp.

Mihai Eminescu poetul Absolut şi al Absolutului,


reuşeşte să creeze prin versurile sale, forme perfecte,
numenalul - lucrul în sine - al Frumuseţilor eterne.

Pe această cale a putut să scrie şi cele mai frumoase,


inegabile sonete ale literaturii române, în forma fixă a
endecasilabului iambic, astfel alături de maeştrii
genului Petrarca, Shakespeare şi Baudelaire, înoieşte
tiparul mereu neschimbat, Unul eleat al divinului,
revenit perfect în el însuşi, pe verticală ca pe
orizontală, unind sărutul brâncuşian, coloanei infinite
în pecetea fixă a Sonetului, statuie a veşnicei.

Eminescu, printre postumule sale ne-a lăsat şi câteva


terţine. Deşi cu siguranţă a cunoscut Divina Comedie
a lui Dante, îl urmează mai pe necunoscutul astăzi
Wernicke, în această altă formă fixă îşi nemureşte
iubirea fericită cu Veronica la Îaşi dar la nivelul
marilor lui creaţii este Muşat şi ursitorile, în acest
poem dezbate încă odată problema celui ales, căruia
mamă-sa le cere ursitorilor să-i dea în loc de trai
fericit, durerea unei vieţi eterne. Dar să redăm câteva
terţine pentru ideea şi frumuseţea lor:
Căci i s'a dat să simtă'ntotdeauna
Un dor adânc şi îndărătnic foarte
De-o frumuseţe cum nu e nici una
Şi s'o ajungă chiar e dat de soarte,
Căci tinereţă neîmbătrânită
Îi dăruim şi viaţă făr'de moarte.
Dar neîntrupat e chipu-acei iubite
Ca şi lumina ce în cer se suie
A unei stele de demult pierite:
El n'a fost când era, el e când nu e.

De sigur despre tinereţea neîmbătrânită şi viaţa fără


moarte a lui Eminescu s'a scris şi se va mai scrie, în
cele de faţă doresc să insist asupra altui aspect al
nemuririi poetului, un cult ce poate fi descoperit la
mormântul său aflat în cimitirul Bellu. Dacă treci
peste tulburarea liniştii sale, prin barbara îmbulzeală
în juru-i a altora, vom găsi sub teiul sfânt întotdeauna
câte-o floare proaspătă la căpătâiul său, piatra groapei
sale pe margini este roasă de atingerile mâinilor şi
buzelor credincioşilor întru poezia lui Eminescu, aşa
cum nunai în biserica sa din Roma, mâna în bronz a
Sfântului Petru, se mai arată a fi.

Marea poezie a lui Mihai Eminescu vorbeşte tuturora


dela cel mai distins academician la cel mai umil
dintre muritori. Ea nu are bevoie de explicările
scoliastului hermeneut căci se adresează fiecărui
suflet, impresionează direct prin miracolul formelor
ei, parcă ar fi uriaşii din legendă. La fel ca simfoniile
lui Beethoven şi sculpturile săpate în marmora de
Carrara ale divinului Michelangelo. Fiindcă aşa e arta
marilor, unici Demiurgi, Titani ai Omenirii.

Şi Eminescu de bună seamă se înscrie printre ei,


poezia lui de mult se confundă cu graiul inimii
neamului său, spaţiu mioritic transfigurat într'un
nebănuit univers eminescian.

Şi-acum în momentul solemn, când trăim Apoteoza


marelui Poet fie-mi permis să închei, închinându-mă
Lui, pe limbajul inimii, al Poeziei:
Poet al minunilor toate
Luceafăr călcând peste hăuri
Înalţă'n zenit şi nemoarte
Ţări dace pe trepţi de Ceahlăuri,
Iar pruncii îi suie în poale
Sub cetini să bea din izvorul
La care pe pajiştea moale
De'nalturi le-astâmpără dorul.
Căci versu-i deschide fereastra
Mereu către largi absoluturi
De unde vrăjită, Măiastra,
Se'ntoarce în forme şi luturi ...
Pe-al Neamului cer, auroră
E astru că'n veci nu dispare,
Perfectele sfere adoră
Cu ele crescând tot mai mare,

Durează pe vatră de-azururi


Lumina lui albă, de-apururi.

*******
REQUIEM ŞI APOTEOZĂ PENTRU MIHAI
EMINESCU

"Dumnezeul geniului m'a sorbit din popor,


cum soarbe soarele un nour de aur din marea de
amar".
Mihai Eminescu

În Iunie 1989 se împlinesc 100 de ani dela moartea


Luceafărului poeziei şi culturii româneşti, Mihai
Eminescu, prilej de-a ne apropia şi închina sufletele
la mormântul său, celebrând solemnitatea nu prin
vorbe mari care de multe ori "n'au nimic a spune" dar
slujind adevărul pus de poet în acelaşi rând cu
frumuseţea:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?
Să nu uităm că pentru omul Eminescu, anul 1889, a
fost unul din cei mai tragici ai vieţii sale îndurerate:
căci el îşi găseşte sfârşitul joi 15 Junie 1889 în
sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, în urma
unui tratament medicamentos mercurial administrat
în injecţii pentru o boală - paralizia generală
progresivă de natură sifilitică - pe care nu a avut-o.
Simptomele clinice ale pacientului Eminescu sunt
atât de clare încât nu mai lasă niciun dubiu în
legătură cu diagnosticul bolii asupra căruia nu insist
acum.

Încă odată o subliniez, dacă Eminescu n'a avut


paralizie generală progresivă cum eronat o susţin G.
Călinescu şi epigonii săi, ci o psihoză afectivă de tip
maniaco-depresiv, atunci înseamnă că el n'a murit
nici spiritual, cufundat în "marea întunecime", în anul
1883 ci în Iunie 1889, lucru de care vor trebui să ţină
seama exegeţii eminescieni dornici să-l cunoască cu
adevărat şi nu după cine ştie ce scheme impuse
aprioric.

Mai amintesc aici că moartea prin mercur, calomel


(prin luare ca medicaţie sau otrăvit de Salieri) este
sigură şi la Mozart, în ultimul timp pusă în discuţie şi
la Paganini, deci intoxicaţia iatrogenă nu era tocmai
rară într'o vreme când se aplica în scop terapeutic o
substanţă, ca mercurul, extrem de dăunătoare, chiar şi
în dozele prescrise medical.
Doar dela aceste premize, cât se poate de reale şi
ştiinţifice, ale destinului său pământesc, ne va fi
permis să ne ridicăm la studiul operei, prin es cum
bine zic unii cercetători, Eminescu de bună seamă
reprezintă România în ce are ea mai superior şi
veşnic.

Şi nu vor fi uitate în cadrul respectiv Doina şi


Scrierile lui politice, cum bine se exprimă Aron
Cotruş în poemul Eminescu (II), imn cântat parcă de
însăşi Transilvania:
Şi-un aspru testament de pumnul lui scris
"Doina" s'o ştim pe de rost, până şi'n vis!
Apă vie să ne fie, lege şi pâne
pentru Româniile albe de mâne
pentru Româniile aspre de mâne
pentru Româniile dârze de mâne! ...

Eminescu n'a fost naţionalist şovin şi nici un rătăcit


politic, atunci când adevărul ideilor sale se realizează
profetic, ca'ntr'o autentică viziune dantescă, în
perspectiva României înlănţuite de astăzi:
Dela Nistru pân'la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s'a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
5 Din Hotin şi pân'la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
Dela Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra Dornii
10 Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus în munte, jos la vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
15 Din Sătmar până'n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici ii merge, nici se'ndeamnă,
20 Nici îi este toamna toamnă
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
Dela Turnu'n Dorohoiu
Curg duşmanii în puhoiu
25 Şi s'aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară păsările toate
De neagra străinătate;
30 Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul - frate cu Românul -
De săcure se tot pleacă
35 Şi izvoarele îi seacă.
Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
40 Şi neamul nemernicia!

Oare după câteva decenii de robie cruntă comunistă,


nu-i Românul "sărac în ţară săracă"?

Încă să se mai ştie că Eminescu a cunoscut Capitalul


lui Marx dar nu a aderat la teoriile sale
internaţionaliste. Ioan Slavici îşi începe amintirile
răspunzând lui Panait Istrati, care în Adevărul literar
dădea următoarele lămuriri tinerimii române:
"Eminescu s'a condamnat pe sine însuşi, şi-a mărginit
propria sa operă la o meschină notorietate naţională
când, ca ideal de progres uman, s'a mulţumit să
dorească doar binele ţării sale ... Sărmane Mihail
Eminescu, minte străfulgerată de geniale gânduri, cât
ţi-a fost de greu să pricepi pe uriaşii descoperitori şi
propovăduitori ai ideei de dezrobire internaţională, cu
care ai fost doar contemporan".

Internaţionalistului înfocat, Slavici îi dă o replică


bine fundamentată, din ea reţinem paragraful:
"Dacă e adecă vorba de iubirea de oameni, Eminescu
şi noi cei de un gând cu dânsul avem să fim puşi
chiar mai presus de "uriaşii" la care se închină
domnul Istrati".
Şi dacă ţinem seamă că Ioan Slavici se referă la Marx
şi Engels, cu învăţătura cărora aplicată în Rusia
stalinistă se va confunda însuşi tânărul combatant
Istrati, nu putem decât să-i dăm astăzi mai mult decât
dreptate. Marele poet Mihai Eminescu din matca sa
naţională şi-a luat sborul în universitate, astfel că la el
acasă continuat prin curentele autohtonismului
românesc sămănotorismul şi Gândirea lui N. Crainic,
Ion Pillat, L. Blaga, Radu Gyr, Vasile Voiculescu -
astăzi bine înţeles repudiate în ţară - pe plan mondial
stă alături de Dante, Sheakespeare, Cervantes,
Leopardi sau mai contemporanii săi R. Wagner şi
Charles Baudelaire.

Concepţia sa naţionalistă, prin structura ei


antiinternaţionalistă, anticomunistă, a fost confirmată
de poporul român când în 1946, a dorit să-şi aleagă
un viitor liber fără nicio contingenţă cu sistemul
importat dela cutropitorii dela răsărit, acesta până la
urmă a călcat în picioare voinţa naţiunii române
căreia i-a pus cătuşe, instalându-şi la putere slugile
străine de ţară neam, astfel că Românul a ajuns
"străin în ţara lui".

Şi dacă în 1989 România suferă şi plânge sub jugul


comunist, atunci cu ea suferă şi plânge şi Mihai
Eminescu.

Oare cine altul a cântat mai frumos trecutul nostru


întrupat în monumentele distruse astăzi de Levitanul
roşu, dacă nu poetul poeţilor Mihai Eminescu?

Mânăstirea Putna şi mormântul lui Ştefan cel Mare


sunt rădăcinile ce-l leagă de străbuni.

Lui, atletului creştinătăţii, i se adresează să-şi


mântuie neamul de păgânism, să rupă lanţurile robiei:
Ştefane, Măria Ta
Tu la Putna nu mai sta,
Las'Arhimandritului,
Toată grija schitului,
45 Lasă grija Sfinţilor,
În seama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua'ntreagă, noaptea'ntreagă,
Doar s'a'ndura Dumnezeu
50 Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te'nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
55 Ai s'aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codri'n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
60 Din hotară în hotară
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

În fiecare seară alături de celelalte rugăciuni s'ar


cuveni să rostim şi aceste versuri din Doina lui
Eminescu - astăzi ştearsă de comunişti dintre poeziile
sale - şi să nu uităm că acolo unde se află Verbul lui
Eminescu trăieşte şi o gură din raiul României, cu el
în suflet nu ne vom mai simţi aşa desţăraţi.
Oare mai există altcineva să fi cântat natura, codrul
românesc şi să fi preţuit pe ţăran şi poezia sa ca
folcloristul şi poetul Eminescu? Doina, cântecul şi
basmul popular prin geniul său ating paradisul
terestru al creaţiei româneşti, unul din vârfurile
absolute ale culturii noastre:
- Codrule cu râuri line
Vreme trece, vreme vine:
Tu din tânăr precum eşti,
Tot mereu întinereşti.
- Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stelele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost, aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
(Revedere)

Pot comuniştii la comanda şefului lor, năpădit de


moriile nebuniei, să treacă cu buldozerele peste satele
româneşti, ele vor trăi atâta timp cât trăieşte poezia
eminesciană, nu există maşină infernală să treacă
peste ea, nici nu o poate distruge:
Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte;
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzema capetele-unul de altul


Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n'ar da viaţa lui toată?
(Seara pe deal)
Ne confruntăm astfel şi cu mesajul principal al operei
eminesciene, clar şi de nesdruncinat. Robia
comunistă pe lângă veşnicia versurilor sale nu poate
să fie decât efemeră, naţiunea cum bine o definesc
Herder şi Hegel, este de origine divină, ne se lasă
ţinută în lanţuri, la infinit. Şi despre această
semnificaţie indestructibilă ne vorbeşte anul 1989,
când naţinule cutropite îşi cer tot mai cu tărie dreptul
la viaţă, aşă că Golemul bolşevic bazat pe principiul
internaţionalismului începe să se clatine din temelie.

Moştenirea gândirii şi inspiraţiei lui Mihai Eminescu


îşi urcă neamul şi poporul spre vârful muntelui
luminii şi învierii, spre eliberarea lor de mâine, atunci
când, ca pasărea Phenix din legendă se va reface din
cenuşa tuturor suferinţelor şi a fertfelor celor căzuţi
pe altarul Patriei. Ridicat în Parnasul nemuritorilor,
pe câmpiile Elisee ale eroilor homerici, Eminescu n'a
încetat niciun moment să nu fie al nostru, fiii săi de
neam.

Şi când va fi să ne întoarcem acasă din amarnica


pribegie, cu Horia, Avram Iancu, domnii Ştefan şi
Mihai Viteazul de Alba Iulia, el, Mihai Eminescu va
sta în fruntea noastră:
Ca un bătrân şi neînfrânt haiduc,
ranele - ca pe vechi medalii - Ţi le aduc,
cu tâmplele albe de-a anilor ninsoare,
cu dacoromanică, smerită închinare,
ca unui legendar Ştefan cel Mare al cuvântului,
scos de Dumnezeu de sub legea mormântului.
(Din Eminescu II de A. Cotruş)

Cu aceste sentimente deci, exprimându-ne jalea,


durerea iubirile toate şi revolta, sublimate până la
urmă în cântecul eroic al libertăţii, să rostim la
picioarele monumentului săpat în piatra Carpaţilor
Româniilor albe şi fericite de mâine, împărtăşindu-ne
întru El, Requiem şi Apoteoză pentru Mihai
Eminescu.
1989

Post-Scriptum: Există o nelămurire în legătură cu


pronumele poetului, astfel că unii îl scriu Mihai, alţii
Mihail.

Fiindcă Eminescu s'a semnat întotdeauna cu Mihai,


aşa îl scriu absolut toţî exegeţii săi literari,
cunoscători de-aproape ai vieţii şi operei
eminesciene.

Ca Mihail este trecut în actul său de naştere publicat


în Viaţă lui Eminescu de G. Calinescu şi astfel îl
citează autorităţile, nu totdeauna, cum bine se
cunoaşte, prea mărinimoase cu poetul nostru.

Prin urmare amândouă formele ar fi corecte cu


menţiunea că numindu-l Mihai pătrundem în tempul
său de creaţic, în orice caz avem una din cheile porţii
sale de intrare, pe când cu Mihail ne distanţăm, îl
tratăm cu o răceală birocratică.

În fond de ce să nu-i respectăm numele aşa cum l-a


dorit poetul să-l aibă, că altfel de pildă nu-i rău că
Sadoveanu este de data aceasta Mihail şi nu Mihai.

*******

III
LUI EMINESCU

Primeşte-aceste poezii, că-s trepte


Pe care urc, în gând, procesiuni
La raza Ta, lumina ei mă'ndrepte
Spre visul unicei perfecţiuni.

PROIECT DE MONUMENT, MIHAI


EMINESCU

Artiştii noştri stau sub influenţa unei erezii


Când caută mereu noul, acţiune deşartă
dusă chiar la negarea oricărei poezii
numită până la urmă, antiartă.

Căci Frumosul ca şi eonul originar


Inspiraţie şi har,
este aceleaşi de-a pururi, neschimbat,
idealul filozofului eleat,
ocupă numărul magic, centrul firii
nesupus legilor lutului
aşezat, ca o statuie a nemuririi,
La unul din hotarele Absolutului.

De-aceea odată atins oracolul pe zenit,


El trebuie mai departe, fidel îngrijit,
ca o grădină cu izvorul de unde spiritul
se'ntrupează şi dă formă lucrului de-abia ivit.

Astfel, noi Românii, ar fi de nevoie să-l celebrăm pe


Mihai Eminescu
după exemplul liturghiei preotului, în fiecare
Duminecă, doinind în stânca carpartină a oierului
ca'n biserici construiete din marmora cerului.

Versurile lui să fie rugăciunile de noi rostite


înaintea altarului pe care stau sfinţite
pâinea şi vinul creaţiei,
sub raiul moldavilor zimbrii, mioritice svonuri şi
note,
Sacru Te-Deum al Naţiei.
Să ne simţim curăţiţi, ritual pios,
în lumina drumului său, îndoliate Golgote,
şi înviaţi prin toate înălţârile-i de Făt-Frumos.

Cum mărturisim pe Dumnezeu, Unul,


Făcătorul cerului şi al pământului
Aşa se cere să ne botezăm întru Mihai Eminescu,
El, demirugul Cuvântului,
Meşterul neamului, divin,
Acum şi'n vecii vecilor, Amin.

1986

LUI EMINESCU

Dumineca, pe când preotul slujeşte în biserică


eu îţi citesc cartea.
Căci poezia ta îmi este rugăciunea de dimineaţă
denie rostită în faţa altarului cu îngeri,
stiharul aşezat deasupra potirului aurit,
Sfântă Scriptură pe Masa tăcerii a inimii mele.

Cum lumina trece prin vitraliile albe


ca vălurile fecioarelor pregătite pentru nuntă,
îţî pătrund sufletul de Făt-Frumos
ivit din razele Luceafărului de sară
topite în lacuri,
unindu-mă cu tine,
Mă purific.

Din gândurile tale


beau mirul sacrei cuminecături a spiritului,
Suferinţa ta, răstignire pe o Golgotă interioară,
vârf de munte scăldat în aromele
Florilor de tei, pomi ai raiului,
Către ea mă cheamă
Înălţându-mă.

De când mă ştiu te port la mine ca pe mătăniile


credinciosului,
Cred că m'am născut odată cu slova ta,
Cuvântul tău mi-a fost Iordanul botezului,
Mană, Sfânt Duh, călăuză nobilă
pe drumul oamenilor plin de spinii întunerecului
de care m'ai ferit şi apărat.

Fără armoniile cereşti din lira ta


viaţa mea n'ar fi cunoscut niciodată Iubirea,
nu s'ar fi putut uita în ochiul senin al Domnului
ca'ntr'o gură de fântână
Şi n'aş fi înţeles zvonul minunii creaţiei
Întoarcerea, pe treptele cântecului pur, la stele.
1987

PE CARTEA DE POEZII A LUI MIHAI


EMINESCU

La mine am purtat de când mă ştiu


Volumul tău de versuri,
Hypersion al duhului cel viu
Născut prin universuri.

Ţie mă'nchin ca înaintea unui sfânt altar


Purtat odat de voevozii muşatini în luptă,
Căci lecuieşti cu nimbul pus de fruntea ta, drept har,
Icarului căzut din zbor semeţ, aripa ruptă.

Şi când a fost să nu mai pot deşertul înfrunta prin


soare
Tu mi-ai întins samaritean pocalul nestematelor
luminii,
De am băut din el ca cerbii legendarelor izvoare
Sub negurile unde grădinarii-îngeri îşi cultivă crinii.

Gândirii mele de'ntrebări neţărmurită spuză


Legat-ai părţile gingaşe, după ce le-ai nins cu
mirodenii,
Prin codrul întunerecului, mândră călăuză,
Până la cuibul zânelor care slujeau în miezul nopţii,
denii.

Pioşi, am săvârşit nenumărate jocuri, vise,


Ducând în pălmi, lăutari seleni, viori şi ţiteri,
Când alergam la malul biblicelor paradise
Pe lacuri s'o vedem cum umblă Sfânta Vineri.

Azi nu mai sunt fără de tine şi cântarea ta


Izvod la fii, căci ţelul mântuit, ei caută şi îl cer;
Ne porţi pe braţe, pruncii virginalei Pietà
Şi ne'nfăşori în giulgiul minunatei ridicări la cer.

August 1987

OMAGIU
Tu nu trăieşti decât prin poezie
Cu aripile păsării măiastre
Îţi urcă sufletul pe căi albastre,
Cât altele n'au fost şi n'or să fie.

Ai pus, durând prin veac atelier,


La gâtul Frumuseţii giuvaer,
Căci eşti al Logosului cavaler
Îndrăgostit de infinit şi cer.

Ţi-e versul, pentru fiii tăi, izvor,


Unde pe mal luceferii îţi ard
Făclii, să'ntindă luminos covor,
Spre veşnicia ta, măreţe bard.
- În constelaţii, demiurg, pe tron,
Eşti Eminescu, alb Hyperion.

1988
MIHAI EMINESCU

Ar trebui să-i ridicăm statuie


În alba piatră de pe Caraiman,
Să-l vadă toţi, din drumul care suie
Bucegii, sanctuar daco-roman.

Măiastra prin văzduh, privirea Lui e,


Trimisă peste sat transilvănean,
În prag un fir de cer senin să puie,
Vestmânt pentru al doinelor alean.

Dar piatra să înfrunte veşnicia


Mereu cât zarea codrului, albastră,
Nu o atingă vântul, vijelia,
Îi vom deschide larg, în noi, fereastră,
Şi vom săpa luând drept România
Cu albul Caraiman, inima noastră.

8 August 1988

ÎNTRU NEMURIREA LUI EMINESCU

Îl poate ţine'n lanţuri Leviatanul


Şi sclav să-l treacă pe sub furcile mâniei,
Dar cât exişti, nu ne va piere neamul,
Tu reprezinţi eternitatea României!

Cu versul Tău trecutu-i rădăcina


Copacului ce creşte spre viitorime,
Călăuzindu-l neabătut lumina
S'atingă plin de roade, zările sublime.

Ne uşurezi în străinie, anii,


Citindu-te, prin noi re'nvie primăvara
Ca ieri sub cerul albei Transilvanii,
Căci unde-i poezia Ta, ne e şi Ţara!

23 Martie 1989

*******

POST - FAŢĂ

Aflându-mă în neagra desţărare


Am scris aceste rânduri pentru Tine,
Mi le-au şoptit, încet, pe fiecare,
Strămoşii, umbre vii, luceferine.

De-atâtea ori cărările mi-au fost


Împotmolite, greu să le mai isc,
Urcand n'am urmărit alt vrednic rost
Decât s'ating lumina cea din pisc.
Prea am căzut şi m'am rănit ades,
Nu cred că voi ajunge vreodată
Unde stai Tu, şi-al neamului eres,
Cântarea Mioriţei, fermecată.

Dar ţi-am rămas pe mai departe mire,


Căci înfruntând genuni şi lupte grele
Din ceru'n care eşti numai iubire
În suflet mi-ai aprins, cununi de stele.*)
Inuie 1989

*) Cu "stele" încheie Dante ca ultim cuvânt, fiecare


parte a trilogiei sale, Divina Commedia, astfel că
nimic nu-mi pare mai plin de chemare decât ca el, să
reprezinte cea din urmă notă pusă la finalul
volumului meu dedicat "Dantelui-valah", Mihai
Eminescu. (Corespondenţă cerească între Spirite
după Aron Cotruş).

*******