Principiile de construire ale semnalelor de transmisiuni multiplex.

Nivele de transmisiune al semnalelor

Sistem de transmisiuni multiplex se numeşte un ansamblu de mijloace tehnice

care asigură prin intermediul unui circuit fizic să organizăm două şi mai multe canale de
comunicaţii. După metoda de divizare a canalelor se deosebesc sisteme de transmisiuni
cu divizarea canalelor în timp.
Divizarea canalelor în frecvenţă se practică în sistemele de transmisiuni
analogice, iar divizarea canalelor în timp de obicei se practică în sistemele de
transmisiuni digitale.
În sistemele de transmisiuni cu divizarea canalelor în frecvenţă pentru fiecare

canal se repartizează o anumită bandă de frecvenţă f can limitele căreia se înfăptuieşte

transmisiunea semnalelor unui canal de comunicaţii. Spre deosebire de sistemele cu
divizarea canalelor în frecvenţă, în sistemele cu divizarea canalelor în timp
transmisiunea semnalelor pentru diferite canale se înfăptuieşte nu concomitent, ci pe
rând cu un oarecare decalaj în timp. În linia de transmisiuni se transmite semnalul
numai pentru un canal al sistemei. Transmisiunea semnalelor prin fiecare din canalele
sistemei se înfăptuieşte discret peste anumite intervale de timp.
Canal de comunicaţii sau telecanal se numeşte un ansamblu de dispozitive
liniare şi staţionare care asigură transmisiunea unui anumit tip de informaţie de la
operator la client, astfel de tip de informaţii pot servi: comunicările telefonice sau
telegrafice, transmisiunea datelor, programelor de radiodifuziune şi televiziune. Dacă
canalul de comunicaţie este destinat pentru transmisiunea curenţilor de frecvenţă tonală
sau vocală de la 300 până la 3400Hz şi posedă caracteristicile care corespund anumitor
cerinţe, atunci el se numeşte canal standard de frecvenţă tonală sau vocală.
Circuit fizic de comunicaţie se numeşte conductoarele liniei aeriene sau ale
cablului prin care se transmit sau se recepţionează semnalele formate de sistema de
transmisiune. În dependenţă de materialul conductoarelor circuitele pot fi din:

-1-
 - cupru;
- oţel;
- aluminiu;
- combinate.
După numărul conductoarelor se deosebesc circuite formate prin intermediul unui
singur conductor, două conductoare şi patru conductoare. Circuitele la rândul lor pot fi:
simetrice şi nesimetrice. În circuitele simetrice conductoarele posedă aceeaşi construcţie
şi aceiaşi parametri electrici. Ca exemplu de circuit nesimetric serveşte linia monofilară
în care în calitate de al doilea conductor se utilizează solul.
Linia de transmisiune se numeşte construcţia care constă dintr-un anumit număr
de circuite. Linia de transmisiune se divizează în: linie aeriană şi linie prin intermediul
cablului. În componenţa utilajului sistemului de transmisiuni intră utilajul staţiilor
intermediare şi traficul liniar, care constă din utilajul staţiilor intermediare şi linia de
transmisiune. Staţiile intermediare pot fi sub formă de puncte de amplificare sau
regenerare, care se divizează în deservite şi nedeservite.
În staţiile intermediare se înfăptuieşte compensarea atenuării şi înlăturarea
distorsiunilor semnalelor ce se transmit, care apar la propagarea lor prin linia de
transmisiune, iar staţiile terminale pe lângă aceasta se mai folosesc suplimentar pentru
convertarea semnalelor.
În fig.1 este reprezentată schema de structură a sistemului de transmisiune pentru
organizarea comunicaţiilor telefonice a n abonaţi.

C C

LT LT LT LT ST
T ST SI1 SI2 SIN T
...
LA LA . . .
SR (SA) SR (SA)
A A

AT AT
TC

Fig. 1

-2-
 AT – aparat telefonic
LA – linia de abonat
CTA – centrala telefonică automată
ST – staţia terminală
TL – traficul lineic
LT – linia de transmisiuni
SI1,2...N – staţiile intermediare
SA – sector de amplificare
SR – sector de regenerare

Sectorul de linie ce se află între două staţii intermediare vecine sau între ST şi SI
vecină se numeşte sector de amplificare (SA) sau sector de regenerare(SR).
La transmisiunea convorbirilor în aparatul telefonic oscilaţiile sonore se
convertează în oscilaţii electrice, iar la recepţie – invers. Prin intermediul CTA se
stabileşte conectarea abonatului cu linia necesară iar dispozitivele sistemului de
transmisiune convertează semnalele electrice în aşa mod pentru ca convorbirile tuturor
abonaţilor să se înfăptuiască prin diferite canale organizate sau transmise prin
intermediul unei linii de transmisiuni. Distanţa de funcţionare a sistemului de
transmisiune şi numărul de canale de frecvenţă tonală formate în cadrul sistemelor sunt
determinate de destinaţie sistemului de transmisiuni, după acest indice ST se divizează:
locale, zonale, interurbane, care până la urmă formează o reţea de comunicaţii unică de
prestare a diferitor servicii.

Nivelele de transmisiune ale semnalelor.

În tehnica de comunicaţii puterea, tensiunea şi curentul semnalului sunt primite
de a fi apreciate nu în watt, volt şi amper, ci în nişte mărimi relative logaritmice care se
numesc nivele de transmisiune, ce ne oferă o serie de avantaje: în primul rând se
simplifică calculul circuitelor electrice, deoarece înmulţirea şi împărţirea numerelor se
înlocuieşte cu adunarea şi scăderea logaritmilor de la înmulţirea şi împărţirea acestor
-3-
cifre, iar în al doilea rând nivelele de transmisiune corespund sensibilităţii urechii la
semnalele sonore care la fel se descriu de legea logaritmică. Nivelele de transmisie
conform puterii, tensiunii şi curentului se măsoară în decibeli (dB) şi se determină
conform relaţiei:
Px Ux I
Pp  10 lg ; Pu  20 lg ; PI  20 lg x , (1)
P0 U0 I0

unde: Px , U x , I x - valorile puterii, tensiunii şi curentului în punctul x ce se

analizează al circuitului sau canalului.
P0 , U 0 , I 0 - valorile iniţiale ale puterii, tensiunii şi curentului pentru
determinarea nivelelor de transmisiuni.
Ca de obicei amplificarea intensităţii sunetului se măsoară în Belli (B). Bell-ul
reprezintă sporirea intensităţii sau a altei mărimi energetice de zece ori, deoarece
mărimile energetice sunt proporţionale mărimilor de forţă la pătrat – Bellul la fel

reprezintă sporirea mărimii de forţă de 10  3 ,162 ori.

Unitatea de zece ori mai mică se numeşte dB (decibell) şi reprezintă sporirea

mărimii energetice de 10 10  1 ,259 ori sau a mărimii de forţă de 10 20  1 ,121

ori. În practică la fel se utilizează neperul (Np) şi reprezintă sporirea mărimii energetice

de e  7 ,389 ori sau a mărimii de forţă e  2 ,718 ori. Între Np şi dB există

2

următoarele relaţii:
1 N p  8 ,686 dB ;
(2)
1dB  0 ,115 Np.

În caz general nivelul de transmisiune conform puterii nu este egal cu cel al

tensiunii sau a curentului. Însă între ele pot fi stabilite relaţii reciproce dacă sunt
cunoscute rezistenţele R x şi R0 pe care se elimină corespunzător puterile Px şi P0 ,
adică:

-4-
 Px U
Pp  10 lg ; P U  I; I  , (3)
P0 R

U x2 R0 U x2 R R
Pp  10 lg 2  10 lg 2  10 lg 0  PU  10 lg x , (4)
U 0 Rx U0 Rx R0

Px I x2 Rx2 I x2 R R
Pp  10 lg  10 lg 2 2  10 lg 2  10 lg x  PI  10 lg x . (5)
P0 I 0 R0 I0 R0 R0

În cazul când Rx  R0  PP  PU  PI .
Nivelele se numesc absolute
P0  1mW , dacă în calitate de valori iniţiale
W0  0 ,775V , sunt luate mărimile:
I 0  1 ,29 mA .

Alegerea acestor valori sunt condiţionate de faptul că microfonul etalon de

calitate înaltă care funcţionează în calitate de generator de curent variabil dezvoltă o
putere 1mW la conectarea lui la sarcina acordată cu valoarea de 600 , atunci pe
sarcină vom obţine tensiune sau diferenţă de potenţial:

U 0  P0 R0  10  3  600  0 ,775V , (6)

P0 10  3
şi prin ea va circula curentul: I 0    1 ,29 mA .
R0 600
În baza acestor date este introdusă noţiunea de generator normal. Normal se
numeşte generatorul forţa electromotoare a căruia este egală cu 1,55V şi cu rezistenţa
interioară activă de 600 care emite oscilaţii cu frecvenţa 800Hz pe sarcina de
600 , astfel de generator ne va da valorile etalon ale curentului şi tensiunii.

-5-
Nivelele absolute conform puterii, tensiunii şi curentului sunt legate între ele dacă se
măsoară în punctul circuitului sau canalului cu rezistenţa de intrare 600 . Pentru alte
valori a rezistenţei R x pentru calcul sunt utilizate următoarele relaţii:

Rx R
Pp  Pu  10 lg sau Pp  PI  10 lg x . (7)
600 600

Nivelele se numesc relative dacă ele se determină în comparaţie cu puterea, tensiunea şi

curentul care se referă ca de obicei la începutul traficului lineic, unde se comunică cu
semnalul de intrare, cu nivelul de la generatorul normal.
În practică deseori se utilizează nivelele de măsurare. Nivel de măsurare se
numeşte nivelul absolut într-un oarecare punct care se măsoară când la intrare se
comunică semnal cu nivelul nul de la generatorul normal. Cel mai des în calitate de
nivel nul se alege puterea egală cu 1mW ce se elimină pe rezistenţa de 600 .
Decibellii care se determină faţă de acest nivel se numesc dBm , astfel obţinem că
nivelul puterii este:
Px
Pp  10 lg  10 lg( Px [ mW ]), [ dBm ] (8)
1mW

Nivelul absolut conform tensiunii este egal:

x
Pu  20 lg( ). (9)
0 ,771
Nivelul absolut conform tensiunii se măsoară cu ajutorul voltmetrelor care sunt
gradate de dB faţă de U 0  0 ,775V . Valorile standarde a rezistenţei sarcinii în diferite
puncte ale canalului sunt standardizate şi pot fi egale cu 600 , 150  şi 75  .
Nivelele relative pot fi determinate ca diferenţa dintre nivelele absolute în punctele ce
se măsoară şi în punctul iniţial adică:
Pr  Px  P0 . (10)

-6-
 Nivelul relativ ne caracterizează schimbarea puterii de amplificarea dacă Pr  0

sau atenuare dacă Pr  0 între punctele de măsurare şi cel iniţial. Cunoscând nivelul
absolut al semnalului în punctul iniţial poate fi determinat nivelul absolut în punctul cu
orice nivel relativ adică: Px  P0  Pr .
Presupunem că:
P0  1mW ; P0  10 lg 1  0 (dBm)

Px  1W ; Px  10 lg 10  3  30 (dBm) (11)

Pr  30  0  30 (dBm)

Caracteristica semnalelor primare de comunicaţie

2.1. Semnalele reţelei telefonice
Studierea spectrului energetic al vorbirii ne indică că vorbirea reprezintă un
proces, spectrul de frecvenţă a căruia se află în limitele de 50...100Hz până la
8000...10000Hz.
Este stabilit că calitatea vorbirii se păstrează satisfăcătoare la limitarea spectrului
cu frecvenţa de la 300... 3400Hz. Aceste frecvenţe au fost aprobate de Uniunea
Internaţională de Telecomunicaţii în calitate de frontierele spectrului efectiv a vorbirii
pentru banda de frecvenţă indicată se păstrează o claritate bună a vorbirii şi o sonoritate
naturală satisfăcătoare. Puterea medie a semnalului telefonic alcătuieşte 88mW ,
puterea mW puterea maximală a semnalului telefonic, probabilitatea de depăşire a
căreia este foarte mică şi este egală cu 2220 W .
Puterea minimală a semnalului care se aude pe fondul zgomotului este egală cu
220 nW . Diapazonul dinamic al semnalului în procesul de vorbire:
P
D  10 lg max  40 dB (12)
Pmin
Influenţa zgomotului asupra calităţii comunicaţiilor telefonice se caracterizează
prin următoarele date:

-7-
 - pentru puterea zgomotului egală cu 17 ,8 nV zgomotul practic nu influenţează
asupra calităţii comunicaţiilor telefonice;
- pentru puterea zgomotului egală cu 178nV claritatea este destul de bună.
- pentru puterea zgomotului egală cu 1780 nV claritatea vorbirii se reduce şi
calitatea comunicaţiilor este nesatisfăcătoare.
Capacitatea informaţională care se conţine în semnalul vocal ce se transmite prin
canalele de organizare a comunicaţiilor telefonice alcătuieşte:

Pmed 88  10  6
B  F log2 (  1 )  3100 log2 (  1)
9
Pzg 178  10
 3100  9  27900bps  27 ,9kbps . (13)

2.2 Semnalele de radiodifuziune

Ca surse a sunetului la transmisiunea programelor de radiodifuziune ca de obicei

servesc instrumentele muzicale şi vocea omului. Spectrul semnalului sonor se limitează
în banda de frecvenţă de la 20...20000Hz. Însă în dependenţă de calitatea de
reproducere lăţimea spectrului semnalului poate fi limitată. Pentru canalele de
radiodifuziune de clasa I banda de frecvenţă alcătuieşte de la 50...10000Hz, iar pentru
canalele de clasă superioară de la 30...15000Hz.
Puterea medie a semnalului de radiodifuziune depinde de interval, parcursul
căruia se determină valoarea medie şi este egal cu 923µW parcursul la o oră, 2230µW
parcursul la un minut, 4500µW parcursul la o secundă.
Puterea maximală a semnalului de radiodifuziune este 8000µW, iar diapazonul
dinamic al semnalului de radiodifuziune alcătuieşte pentru comentator 23 – 25dB,
pentru ansamblul instrumental 40 – 50dB şi orchestra simfonică până la 65dB.
În corespundere cu reglementările Unităţii Internaţionale de Telecomunicaţii
puterea zgomotului admisibil nu trebuie să depăşească 4nW.

-8-
 Luând în considerare banda de frecvenţe ΔF=10000Hz, Pmed  923 W şi

Pzgomot  4 nw capacitatea informaţională a semnalului de radiodifuziune alcătuieşte

180kbps adică capacitatea informaţională a semnalului de radiodifuziune este mai mare
faţă de capacitatea semnalului telefonic.

2.3. Semnalele fax, e-mail.

Comunicaţiile fax, e-mail transmisiunea imaginilor imobile după cum sunt:

figurile, fotografiile, textele, paginile de ziar etc.
La emisie dispozitivul fax-email convertează fluxul de lumină ce se reflectă de la
imagine într-un semnal electric, iar la recepţie are loc convertarea inversă, adică a
semnalului electric în imagine.
Lăţimea spectrului fax-email primar depinde de imaginea ce se transmite, de
viteza de desfăşurare a imaginii şi dimensiunile spotului de lumină. Lăţimea spectrului
va fi de valoare maximală în cazul dacă imaginea constă dintr-o alternanţă a liniilor alb-
negru egale după lăţime cu dimensiunea spotului de lumină. La transmisia imaginilor
reale se obţine un semnal de formă complicată, spectrul energetic al căruia conţine toate
frecvenţele începând de la 0 până la  . Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii
recomandă de a produce aparate fax-email cu diametrul tamburului 70mm, dimensiunea
spotului de lumină de 0,15mm şi viteza de rotire a tamburului de 60 – 90 şi 120 rot/min.
Pentru astfel de parametri ai aparatului lărgimea spectrului semnalului fax-email va
alcătui pentru vitezele indicate corespunzător de la 0 până la 730Hz, de la 0 până la
1100Hz şi de la 0 până la 1460Hz. Imaginile se divizează în imagini haşurate care
conţin două gradaţii de luminozitate şi imagini în semitonuri care conţin 16 gradaţii de
luminozitate. Diapazonul dinamic a spectrului fax-email alcătuieşte 25dB, iar
capacitatea informaţională pentru viteza de 120 rot/min alcătuieşte 2930bps pentru
imagini haşurate şi 11700bps pentru cele în semitonuri.

-9-
 2.4. Semnale TV.

În televiziune ca şi în telecomunicaţiile fax-email semnalul primar se formează

prin metoda desfăşurării imaginilor mobile ce se transmit sub formă de cadre care se
schimbă unul cu altul, şi pentru a crea efectul mişcării lente se transmit 25 cadre pe
secundă, fiecare cadru se divizează în linii numărul cărora este determinat de
standardele în vigoare şi poate să alcătuiască 625 linii. În tubul de emisie imaginea
optică se convertează în copia ei electrică în care distribuirea luminozităţii se înlocuieşte
cu distribuirea potenţială, raza electrică deplasându-se pe ecranul tubului scanează
imaginea linie după linie şi le ieşirea tubului tensiunea constantă se modifică în
corespundere cu schimbarea luminozităţii imaginii optice, astfel se formează video-
semnalul TV. La recepţie acest semnal schimbă intensitatea razei electrice care se
deplasează pe ecranul ce este acoperit cu un material ce luminează, intensitatea de
luminiscenţă a căreia se schimbă în corespundere cu schimbarea luminozităţii imaginii
ce se transmite. Fiecare cadru se transmite în două etape:
- iniţial raza scanează liniile impare şi apoi pe cele pare. Datorită frecvenţei relativ
sporite de schimbare a semicadrelor(50 ori pe secundă) pe ecranul tubului de recepţie se
formează o imagine stabilă. Lărgimea spectrului semnalului TV se determină în modul
următor: frecvenţa maximă a spectrului corespunde transmisiunii alternanţei
elementelor pătratice ale imaginii. Dimensiunea verticală a elementelor pătratice este
determinată de dimensiunea liniei. timpul de transmisiune a unei linii este egal:
1
Tl (14)
25  625

Luând în considerare că lăţimea cadrului se referă la înălţimea lui ca 4/3 numărul de

elemente ce se conţine într-o linie este :
4
Nl   625 , (15)
3
prin urmare timpul de transmisie a unui element va fi:
- 10 -
 T 3
 l   0 ,08( s ) , (16)
2
Nl 4  25( 625 )

şi atunci frecvenţa maximă este egală:

0 ,5
Fmax   6 ( Mhz ) , (17)


astfel presupunând că frecvenţa inferioară a spectrului este egală cu 50Hz (frecvenţa de

schimb a semicadrului), lăţimea sumară a video-spectrului semnalului TV va alcătui de
la 50Hz până la 6MHz. Diapazonul dinamic al semnalului TV alcătuieşte 40dB iar
capacitatea informaţională a semnalului TV este de 80Mbps.

2.5. Semnale telegrafice şi transmisiuni de date

Toate tipurile de semnale analizate mai sus se referă la semnalele analogice sau
continui. Comunicările sau semnalele telegrafice şi de transmisiuni de date se referă la
semnalele discrete. Dispozitivele de convertare a comunicărilor telegrafice şi al datelor
în semnal electric reprezintă fiecare semnal al comunicării sub formă de o anumită
combinaţie de impulsuri şi pauze de aceeaşi durată. dispozitivele de convertare a
semnalelor de telegrafie şi transmisiune a datelor în comunicare conform combinaţiei de
impulsuri şi pauze recepţionate se restabilesc în conformitate cu algoritmul de formare a
codului şi se fixează prin intermediul imprimantei sau se vizualizează pe monitor.
Mărimea invers proporţională duratei impulsului se numeşte viteza de telegrafie sau
transmisiune a datelor.

1
B . (18)
i
 i -durata impulsului în secunde

- 11 -
În cinstea inginerului francez George Bod ca unitate a vitezei de telegrafiere se
utilizează Bodul [Bod]. Pentru  i  1s ; B=1Bod.
În telegrafie se utilizează impulsurile cu  i  0 ,02 s , ce corespunde vitezei standarde
de telegrafiere 50Bozi. La fel se utilizează şi alte viteze de telegrafiere ca 75Bozi.
Viteza de transmisie a datelor este cu mult mai sporită şi poate să alcătuiască
200,600,1200Bodi şi mai mult. Semnalele de telegrafie şi transmisie a datelor reprezintă
o consecutivitate de impulsuri dreptunghiulare, spectrul de frecvenţe a căreia conţine un
număr infinit de armoni.
De aceea pentru a asigura transmisia impulsurilor fără distorsiuni este necesară o
bandă de frecvenţă infinit de mare. Însă în cazul transmisiunii semnalelor binare, ce
reprezintă o consecutivitate de impulsuri de unităţi şi zerouri logice la recepţie nu este
necesar de a restabili impulsurile fără distorsiuni, însă este necesar de a fixa semnul
impulsului în cazul semnalelor bipolare sau existenţa/lipsa impulsului în cazul
semnalelor unipolare.
A fost stabilit că impulsurile pot fi fixate cu o stabilitate înaltă dacă pentru
transmiterea lor se utilizează banda de frecvenţă numeric egală cu viteza de
transmisiune în Bodi, astfel pentru viteza standard de telegrafiere de 50Bozi lărgimea
spectrului telegrafic alcătuieşte 50Hz, dar dacă ne referim la viteza medie de transmisie
a datelor de 2400Bozi lărgimea spectrului semnalului va fi egală cu 2400Hz.

- 12 -
 §3.Ierarhia sistemelor de transmisiuni analogice cu divizarea în
frecvenţă a canalelor. Convertarea frecvenţei semnalelor în
STA. Formarea grupelor primare, secundare, terţiare, cuaternare
a canalelor analogice de comunicaţii.

3.1. Ierarhia sistemelor de transmisiuni cu DCF

Nivelul de Num. de Formare Spectru Intervalul Frecvenţa Lungimea Distanţa
formare a canale a a de de purtătoare sectorului PAD-
grupelor frecvenţei grupelor frecvenţă protecţie de PAD
tonale (KHz) (KHz) amplificar
e
CFT 1 - 0,3-3,4 - - - -
Fpn=108-
Grupa
12 12CFT 60-108 - 4(n-1) 54 143(2)
primară
n=1...12
Fpn=420+4
Grupa 240
60 5GP 312-552 - 8(n-1) 19
secundară (11)
n=1...5
1364,
Grupa 812- 240
300 5GS 8 2108,1612, 6
terţiară 2044 (39)
2356, 1860
10560
Grupa 8516- 240
900 3GT 88 11880 3
cuaternară 12388 (79)
13200

Ierarhia sistemelor de transmisiuni cu DCF este reprezentată în tab.1:

CFT – canale de frecvenţă tonală;

GP – grupa primară;
GS – grupa secundară;
GT – grupa terţiară;
Conform direcţiei de transmisie a semnalelor canalele de comunicaţii se
divizează:
- simplex,
- semiduplex

- 13 -
 - duplex
Simplexe se numesc canale de comunicaţii care permit transmisia semnalelor numai
într-o singură direcţie.
Duplexe - în două direcţii (directă şi inversă).
Semiduplexe – la fel asigură transmisiunea semnalelor în două direcţii, numai că în
fiecare moment de timp transmisiunea se efectuează numai într-o direcţie.

3.2. Convertarea frecvenţei semnalelor în sistemele de

transmisiuni analogice (STA) cu divizarea canalelor în
frecvenţă(DCF).

În STA cu DCF curenţii semnalelor iniţiale se convertează conform frecvenţei în

diferiţi curenţi cu frecvenţă înaltă. Procesul de convertare al curentului de frecvenţă
iniţială în diferiţi curenţi de frecvenţă înaltă se numeşte modulaţie, iar convertarea
inversă se numeşte demodulaţie.
Dispozitivele cu ajutorul cărora se înfăptuieşte modulaţia şi demodulaţia se numesc
modulatoare şi demodulatoare. Deoarece schemele şi principiul de funcţionare al
acestor dispozitive sunt aceleaşi, ele se mai numesc convertoare de frecvenţă. Elementul
de bază la orice convertor de frecvenţă este elementul neliniar după cum sunt: dioda
semiconductoare sau tranzistorul. În continuare este necesar de a determina cum se
comportă elementele neliniare şi liniare în circuitele electrice.
Circuitele electrice se numesc liniare dacă rezistenţa circuitelor nu depinde de
valoarea tensiunii aplicate, adică caracteristica tensiune-curent va fi liniară (fig.1) şi se
va descrie conform legii lui Ohm.
i
U
i
R
u

- 14 -
 1
Notând  a  i  au
R
Dacă la intrarea circuitului electric liniar de comunicat tensiunea care se schimbă
conform legii cosinusului:
U  U cos   t , (19)
atunci în circuit va circula curentul:
i  a  U cos   t . (20)
Dacă la intrarea circuitului liniar de comunicat două tensiuni care se schimbă
după legea cosinusului:
U 1  U cos   t
U 2  U  cos   t
. (21)

Atunci în circuit va circula curentul:

i  a( U1  U 2 )  a  U cos   t  aU cos   t (22)

Din (22) observăm că pe rezistenţa circuitului apar două tensiuni de frecvenţă  şi  ,

amplitudinea cărora se va determina de valoarea rezistenţei circuitului.
Circuitele electrice se numesc neliniare dacă rezistenţa circuitelor depinde de
valoarea tensiunii aplicate, adică caracteristica tensiune-curent va fi neliniară (fig.2)
Curentul în circuitul electric neliniar se schimbă neproporţional cu tensiunea aplicată şi
se exprimă prin relaţia:
i

i  a0  a1U  a2U 2  a3U 3  ...  anU n

u

Fig.2

- 15 -
unde: a0 , a1 , an – coeficienţii valoarea şi semnul cărora depinde de specificul

caracteristicii tensiunii curent al elementului neliniar.

Dacă într-un circuit de conectat în serie un generator G de tensiune cosinusoidală
U  U cos   t un element neliniar de exemplu dioda semiconductoare D şi
rezistorul R (fig.3) atunci pentru semiperioada pozitivă a tensiunii dioda se va polariza
direct, rezistenţa ei devine foarte mică, iar curentul ce circulă prin circuit va fi de
valoare mare.

+ R
G
-

Fig. 3

Pentru semiperioada negativă a tensiunii dioda se va polariza invers, rezistenţa ei

sporeşte şi curentul ce circulă prin circuit se micşorează (fig.4).

- 16 -
 i i

t
u

Fig. 4

Astfel valoarea curentului ce circulă prin dioda semiconductoare va depinde atât

de valoare cât şi de polaritatea tensiunii aplicate şi forma curentului se va distorsiona.
ditorsionarea formei curentului duce la apariţia componentelor suplimentare ale
frecvenţelo care nu au fost comunicate la intrarea circuitului. Matematic aceasta se
obţine în felul următor: substituind în expresia (22) valoarea tensiunii cu expresia (18)
şi limitându-ne cu primii trei termeni obţinem:

i  a0  a1U cos   t  a2U2 cos   t 

(23)
a2U2 a2U2
 a0  a1U cos t   cos 2  t
2 2

- 17 -
 Din expresia (23) observăm că la ieşirea circuitului neliniar pe lângă curentul
frecvenţei  a mai apărut curentul cu frecvenţa dublă 2 adică a apărut a doua
armonică. Dacă în expresia (22) ne vom limita cu primii trei termeni atunci vom obţine
curenţii cu frecvenţele  , 2 , 3 ...m adică vom obţine I armonică, a II-a
armonică, a III-a armonică...
Dacă la intrarea circuitului neliniar de comunicat două tensiuni de cosinusoidale
ce se determină după expresia (20) şi de limitat cu primii trei termeni ai expresiei (22)
obţinem:

i  a0  a1 ( U 1  U 2 )  a 2 ( U 1  U 2 )2  a0  a1U cos   t 
 a1U  cos   t  a 22 cos 2   t  2a 2U cos   t  U  cos   t 
a 2U2
 a 2U  cos   t  a0  a1U cos t  a1U  cos   t 
2 2
 (23)
2
a 22
  cos 2  t  a 2U U  cos(   t    t ) 
2
2 2
a 2U  a 2U 
a 2U   cos(   t    t )   cos 2  t
2 2

Din expresia (23) observăm că la ieşirea circuitului neliniar pe lângă curenţii cu

frecvenţa  şi  au apărut curenţi cu frecvenţe duble 2 şi 2 şi la fel curenţii cu
frecvenţa (    ) şi (    ) dacă în expresia (21) nu ne vom limita cu primii trei
termeni atunci la ieşirea circuitului neliniar vom obţine armonicile şi componentele de
un ordin mai superior m , n , m  n şi m  n , m=1,2,3... şi n=1, 2,3...

suma coeficienţilor m şi n determină ordinul armonicii sau a componentelor

suplimentare. Astfel componentele    ,    , şi armonicile 2 şi 2 sunt

de ordinul II, iar componentele 2   , 2   şi armonicele 3 şi 3 sunt de
ordinul III etc. În aşa mod elementele neliniare aduc la apariţia la ieşirea convertoarelor
a componentelor şi armonicelor care lipsesc în semnalul de la intrare ca de obicei la
intrarea convertorului concomitent se comunică semnalul informaţional cu frecvenţa 

- 18 -
şi semnalul cu frecvenţa purtătoare  şi din toate armonicele şi componentele
suplimentare care se obţin la ieşirea convertorului utile sunt componentele    şi
   , iar toate celelalte componente şi armonici sunt parazitare.
Componentele utile    şi    conţin informaţii despre semnalul
informaţional cu frecvenţa  şi sunt numite frecvenţe laterale şi anume componenta
   se numeşte frecvenţă laterală superioară deoarece în spectrul de frecvenţe este
mai mare decât  , iar componenta    se numeşte frecvenţă laterală inferioară,
deoarece în spectrul de frecvenţe este mai mică decât frecvenţa  .
În condiţiile reale semnalele informaţionale conţin componente cu diferite
frecvenţe, de la  1 ... n de aceea la ieşirea convertoarelor de frecvenţă vom obţine nu
frecvenţe laterale ci benzile de frecvenţe laterale şi anume cea superioară
  (  1 ... n ) şi cea inferioară   ( 1 ... n ). Amplitudinea tensiunii,

frecvenţei purtătoare U care se comunică la intrarea elementelor neliniare în

convertoarele reale este cu mult mai mare decât cea a tensiunii semnalului informaţional
U  , de aceea rezistenţa diodei semiconductoare va depinde numai de polaritatea
tensiunii frecvenţei purtătoare şi cu cât raportul U / U  este mai mare cu atât este
mai mică amplitudinea componentelor parazitare la ieşirea convertorului de frecvenţe.

3.3. Formarea grupelor primară, secundară, terţiară şi cuaternară

al canalelor de frecvenţă tonală în STA cu DCF

Schema de structură a utilajului pentru formarea semnalului grupei primare ce

constă din 12 canale de frecvenţă tonală este reprezentat în fig.5.

- 19 -
 1
…
11 60…108 kHz
LA CFe FTB

SD

12 64 kHz
AFT FTJ CFr FTB

60…108 kHz
11
…
1

Fig. 5
SD – sistem diferenţial
LA – limitator de amplitudine
CFe – convertor de frecvenţe la emisie
FTB – filtru trece bandă
CFr – convertor de frecvenţe la recepţie
FTJ – filtru trece jos
AFT – amplificator de frecvenţă tonală.
Fiecare canal al grupei primare posedă câte un trafic separat de emisie şi de
recepţie adică fiecare canal se organizează prin intermediul a patru conductoare. La
emisia semnalelor telefonice canalul cu patru conductoare se conectează cu sectorul
circuitului cu două conductoare prin intermediul sistemului diferenţial. Dacă se transmit
şi alte semnale care necesită două canale unilaterale sistemul diferenţial SD se
deconectează. Fiecare canal conţine următoarele dispozitive:
- în direcţia de emisie limitatorul de amplitudine LA , convertorul de frecvenţe
CFe şi FTB

- 20 -
 - în direcţia de recepţie conţine FTB , CFr , FTJ , AFT
La convertorul de frecvenţe a fiecărui canal se comunică frecvenţa purtătoare care se
determină conform formulei:
f pn  108  4( n  1 ) , (24)

n=1,2,3...12
Filtrele FTB vor permite să treacă numai curenţilor ce corespund benzii laterale
inferioare şi vor reţine toţi ceilalţi curenţi de la ieşirea convertoarelor de frecvenţă astfel
în direcţia de emisie vom obţine:
1 canal 108 – (0,3...3,4)=104,6...107,7kHz
2 canal 104 – (0,3...3,4)=100,6...103,7kHz
3 canal 100 – (0,3...3,4)=96,6...99,7kHz
. . .
12 canal 64 – (0,3...3,4)=60,6...63,7kHz.
În aşa mod la ieşirea traficului de emisie semnalele celor 12 canale vor ocupa
banda de frecvenţă a grupei primare de la 60,6 până la 107,7kHz sau aproximativ de la
60 până la 108kHz. În traficul de recepţie semnalele grupei primare cu banda de
frecvenţă de la 60 până la 108kHz se comunică la filtrele trece bandă corespunzătoare a
fiecărui canal. La convertoarele de frecvenţă a fiecărui canal se comunică frecvenţa
purtătoare care se determină conform formulei (24) şi cu ajutorul FTJ de la ieşirea
convertoarelor de frecvenţă se separă curenţii benzii laterale inferioare, adică FTJ
permit să treacă numai curenţilor de frecvenţă tonală 0,3...3,4kHz şi reţin toate celelalte
componente ale curenţilor. Curenţii de frecvenţă tonală după amplificare se transmit la
ieşirea canalului prin intermediul sistemului diferenţial (dacă sistemul diferenţial este
conectat) astfel în direcţia de recepţie obţinem:
1 canal 108 – (104,6...107,7)=0,3...3,4kHz
2 canal 104 – (100,6...103,7)=0,3...3,4kHz
3 canal 100 – (96,6...99,7)=0,3...3,4kHz
. . .
12 canal 64 – (60,6...63,7)=0,3...3,4kHz.

- 21 -
 Schema de formare a benzii de frecvenţă pentru grupa primară este reprezentată
în fig.6:

0.3 3.4

108
64 68 72 76 80 84 88 92 96 100 104

12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

60.6 107.7

Fig. 6
În fig.7 este reprezentată schema de structură a utilajului pentru formarea grupei
secundare ce constă din 60 de canale de frecvenţă tonală ce se obţin prin combinarea a
cinci grupe primare. Frecvenţa purtătoare care se comunică la convertoarele de
frecvenţă a grupelor primare se determină conform formulei:
f pn  420  48( n  1 ) , (25)

n=1,2,3,4,5.
astfel vom obţine următoarele frecvenţe purtătoare:
420,468,516,564,612kHz.

- 22 -
 60…108
1 12

420 kHz
60…108
2 12

468 kHz
60…108 312…552
3 12

516 kHz
60…108
4 12

564 kHz
60…108
5 12

612 kHz

Fig. 7

Pentru a reduce diafonia la funcţionarea a două sisteme prin două perechi a unui
cablu simetric cu patru conductoare în aparatura K – 60 sunt prevăzute două variante de
organizare a spectrului liniar direct şi invers cel direct se obţine prin comunicarea la
convertoarele 2,3,4 şi al frecvenţei purtătoare 468,516,564,612kHz şi transmisiunea
benzilor laterale inferioare, iar pentru a obţine spectrul inversat la convertoarele 2,3,4,5
se comunică frecvenţe purtătoare cu valorile 300,348,396,444kHz şi transmisiunea
benzilor laterale superioare frecvenţele purtătoare pentru prima grupă de 420kHz în
ambele cazuri este aceeaşi şi banda grupei nu se modifică.
La emisie pentru spectrul direct obţinem următoarele grupe:
1grupă(12) 420 – (60...108)=312...360kHz
2grupă(12) 468 – (60...108)=360...408kHz

- 23 -
3grupă(12) 516 – (60...108)=408...456kHz
4grupă(12) 564 – (60...108)=456...504kHz
5grupă(12) 612 – (60...108)=504...552kHz.
Iar pentru spectrul inversat obţinem:
1grupă(12)+(60...108)=312...360kHz
2grupă(12)+(60...108)=360...408kHz
3grupă(12)+(60...108)=408...456kHz
4grupă(12)+(60...108)=456...504kHz
5grupă(12)+(60...108)=504...552kHz.
Astfel grupa secundară ocupă banda de frecvenţă 312...552kHz.
La recepţie semnalul grupei secundare cu banda de frecvenţă 312...552kHz se
comunică la filtrele trece bandă corespunzătoare a grupelor primare. La convertoarele
de frecvenţă fiecărei grupe i se comunică frecvenţă purtătoare care se determină
conform formulei (25) şi cu ajutorul FTB de la ieşirea convertoarelor de frecvenţă se
separă numai curenţii benzii laterale inferioare adică FTB permit să treacă numai
curenţii de la 60...108kHz şi reţin toţi ceilalţi curenţi în aşa mod în direcţia de recepţie
atât pentru spectrul direct cât şi pentru cel inversat obţinem:
1grupă(12) 420 – (312...360)=60...108kHz
2grupă(12) 408 – (360...408)=60...108kHz
3grupă(12) 516 – (408...456)=60...108kHz
4grupă(12) 564 – (456...504)=60...108kHz
5grupă(12) 612 – (504...552)=60...108kHz
Schema de formare a benzilor de frecvenţă directă şi inversă pentru grupa
secundară este reprezentată în fig.8:

- 24 -
 60 108

420
468 444
396
300 516 348 564 612

1 2 3 4 5

312 552

Fig. 8

În fig.9 este reprezentată schema de structură a utilajului pentru formarea

semnalului grupei terţiare ce constă 300 canale cu frecvenţa tonală care se obţin prin
combinarea a cinci grupe secundare. La convertoarele de frecvenţe a grupei secundare
se comunică frecvenţe purtătoare cu valorile: 1364, 1612, 1860, 2108, 2356kHz.

- 25 -
 312…552
1 60

1364 kHz
312…552
2 60

1612 kHz
312…552 812…2044 kHz
3 60

1860 kHz
312…552
4 60

2108 kHz
312…552
5 60

2356 kHz

Fig. 9

FTB vor permite să treacă curenţilor cu frecvenţa benzii laterale inferioare şi vor
reţine toţi ceilalţi curenţi de la ieşirile convertoarelor de frecvenţe şi atunci în direcţia de
emisie obţinem:
1grupă(60) 1363 – (312...552)=812...1052kHz
2grupă(60) 1612 – (312...552)=1060...1300kHz
3grupă(60) 1860 – (312...552)=1308...1548kHz
4grupă(60) 2108 – (312...552)=1556...1796kHz
5grupă(60) 2356 – (312...552)=1804...2044kHz.
Astfel grupa terţiară ocupă banda de frecvenţă de la 812...2044kHz totodată între
benzile de frecvenţe în care sunt amplasate grupele secundare sunt promovate nişte
intervale de protecţie cu valoarea 8kHz. La recepţie semnalul grupei terţiare cu banda

- 26 -
de la 812...2044kHz se comunică la FTB corespunzătoare grupei secundare, iar la
convertoarele de frecvenţe se comunică ace frecvenţă purtătoare ca şi la emisie şi cu
ajutorul FTB de la ieşirea convertorului de frecvenţe se separă curenţii ce corespund
benzii laterale inferioare adică FTB permit să treacă curenţilor cu frecvenţe de la
312...552kHz şi reţin toţi ceilalţi curenţi adică în direcţia în direcţia recepţiei vom
obţine:
1grupă(60) 1364 – (812...1052)=312...552kHz
2grupă(60) 1612 – (1060...1300)=312...552kHz
3grupă(60) 1860 – (1308...1548)=312...552kHz
4grupă(60) 2108 – (1556...1796)=312..552kHz
5grupă(60) 2356 – (1804...2044)=312...552kHz.
Pentru formarea semnalului grupei cuaternare se utilizează trei grupe terţiare ce
ne permit să obţinem 900 de canale de frecvenţă tonală. La convertoarele de frecvenţe a
grupei terţiare se comunică frecvenţe purtătoare cu valorile 10560, 11880, 13200kHz
şi atunci în direcţia de emisie obţinem:
1grupă(300) 10560 – (812...2044)=8516...9748kHz
2grupă(300) 11880 – (812...2044)=9836...11068kHz
3grupă(300) 13200 – (812...2044)=11156...12388kHz.
Astfel grupa cuaternară va ocupa banda de frecvenţe 8516...12388kHz totodată
între benzile de frecvenţe între care sunt amplasate grupele terţiare sunt promovate nişte
intervale de protecţie egale cu 88kHz şi în direcţia de recepţie pentru grupa cuaternară
obţinem:
1grupă(300) 10560 – (8516...9748)=812...2044kHz
2grupă(300) 11880 – (9836...11068)=812...2044kHz
3grupă(300) 13200 – (11156...12388)=812...2044kHz.

§4. Condiţiile de transmisiune a semnalului

Orice semnal electric propagându-se prin canalele fizice ale sistemului de
transmisiuni se distorsionează modificându-şi forma iniţială. Se deosebesc două tipuri
de distorsiuni a semnalelor liniare şi neliniare.
- 27 -
 4.1. Distorsiunile liniare.

Distorsiunile liniare se divizează în distorsiuni amplitudine frecvenţă(DAF) şi

distorsiuni fază frecvenţă (DFF). Constanta de propagare g pentru orice cuadripol se
determină:
g  a  ib

unde:
a – atenuarea semnalului le propagarea lui prin cuadripol.
b – defazajul creat la propagarea semnalului prin cuadripol.
Dacă la intrarea cuadripolului (linia de transmisiune, filtre, canale de
telecomunicaţii) se comunică un canal electric compus din mai multe armonici de
exemplu: constă din două componente:
U int  U 1  U 2

U 1  U 1  cos   t
U 2  U 2  2 cos   t

atunci la propagarea lui prin cuadripol fiecare armonică se va atenua în mod diferit
a≠const ce va duce la apariţia distorsiunilor amplitudine frecvenţă (A-F) a semnalului.
Concomitent cu atenuarea diferită timpul de propagare prin cuadripol al armonicilor la
fel este diferită adică cuadripolul crează defazaje neproporţionale în dependenţă de
frecvenţa armonicilor b≠const ce favorizează apariţia distorsiunilor fază frecvenţă
(F-F) a semnalului în rezultatul acţiunii concomitente al distorsiunilor fază-frecvenţă şi
amplitudine-frecvenţă forma semnalului la ieşirea cuadripolului nu va coincide cu
forma semnalului ce se comunică la intrarea cuadripolului. Pentru canalele fizice ale
sistemului de transmisiuni multiplex distorsiunile A-F şi F-F influenţează asupra
semnalului informaţional ce se propagă prin canalele date în modul următor:
distorsiunea A-F modifică timbrul sunetului, micşorează calitatea, reduce certitudinea

- 28 -
de transmisiune a datelor şi mesajelor telegrafice. Distorsiunea F-F exercită o influenţă
neisenţială la transmisiunea semnalelor vocale şi distorsionează esenţial sunetele la
transmisiunea muzicii, reduce certitudinea de transmisiune a datelor şi mesajelor
telegrafice, reduce calitatea imaginii fax-email şi TV de aceea distorsiunile A-F şi F-F
în canalele sistemului de transmisiune se normează. Pentru estimarea distorsiunilor A-F
se măsoară caracteristicile A-F a canalelor adică se măsoară caracteristica atenuării în
dependenţă de frecvenţa canalelor în banda de frecvenţe de la 0,3...3,4kHz. Atenuarea
canalului se determină ca diferenţa nivelelor de la intrarea la ieşirea canalelor, astfel de
atenuare se numeşte atenuare reziduală:
arez  Pint  Pieş
Dacă în canale sunt prezente distorsiuni A – F atunci arez va depinde de

frecvenţă, astfel de dependenţă se numeşte caracteristica A – F a canalului. Gradul

distorsiunii A – F se determină de diferenţa dintre atenuarea reziduală de la 0,3...3,4kHz
şi atenuarea reziduală la frecvenţa de 0,8kHz:
arez  arez 0 ,3...3 ,4  arez 0 ,8
Caracteristica obţinută în aşa mod arez se compară cu devierile admisibile
arez .adm care determină distorsiunile admisibile (linii haşurate) fig.1.
∆arez,
dB

8,7

3,9

1,8

0 f (kHz)
0,6 1 2 3 3,4 4
-1,8

Fig. 1

- 29 -
 Dacă caracteristica A – F măsurată depăşeşte limitele devierii admisibile atunci
se înfăptuieşte corectarea ei. Experimental a fost stabilit şi normat de către Uniunea
Internaţională de Telecomunicaţii că calitatea comunicaţiei se consideră satisfăcătoare
la sporirea arez la frecvenţa de frontieră 0,3...3,4kHz nu mai mult de 8,7dB, banda de
frecvenţă a canalului arez al căruia la frecvenţa de frontieră nu este mai mare decât

atenuarea reziduală la frecvenţa efectivă de transmisiune. Micşorarea atenuării reziduale

la orice frecvenţă în banda de la 0,3...3,4kHz se admite până la linia haşurată de jos
pentru care diferenţa arez :

arez  1,8dB
Distorsiunea F – F în canalele de fază tonală se estimează prin intermediul
diferenţei timpului de propagare a componentelor semnalului în banda 0,3...3,4kHz şi
componentele cu frecvenţa 1,9kHz pentru asigurarea certitudinii necesare la
transmisiunea prin canale a diferitor semnale sub formă de impulsuri (transmisiuni de
date, mesaje telegrafice). Această diferenţă nu trebuie să depăşească durata celui mai
scurt impuls, de exemplu: 1,5ms. Aceasta se obţine prin corectarea caracteristicii de
bază a canalelor, în mod analogic se estimează şi se normează caracteristicile A – F şi
F – F pentru alte tipuri de canale şi la fel pentru traficurile de grup şi liniare organizate
în STM.

4.2. Distorsiuni neliniare

Deoarece în componenţa canalelor se utilizează atât distorsiuni liniare cât şi
neliniare caracteristica de amplitudine a canalului:
U ieş  f ( U int ) va fi o dependenţă neliniară (fig.2)

- 30 -
 Uies

Uintr
Uintr1 Uintr2

Fig. 2

Dacă tensiunea semnalului la intrarea canalului se schimbă în limitele Uintr2 până

la Uintr1 atunci caracteristica de amplitudine a canalului poate fi considerată liniară.
Dacă la intrarea canalului se comunică un semnal armonic cu frecvenţa f 1 şi tensiunea

U int ce se află în limitele sectorului liniar al caracteristicilor, atunci la ieşirea canalului

la fel vom obţine un semnal armonic cu frecvenţa f 1 . Dacă tensiunea semnalului de
intrare depăşeşte valoarea critică 2, în cazul dat se va utiliza sectorul neliniar al
caracteristicii, ceea ce va duce la supraîncărcarea dispozitivelor neliniare conectate în
traficurile primare, secundare şi terţiare ale STM şi la ieşirea canalului de rând cu
componenta iniţială f 1 se vor obţine componente suplimentare parazitare cu

frecvenţele 2 f 1 , 3 f 1 ... care vor aduce la distorsiunea semnalului ce se transmite prin

canalele şi traficurile de telecomunicaţii. Astfel de distorsiuni se numesc distorsiuni
neliniare.
Dacă la intrarea canalului se comunică un semnal compus din mai multe
componente atunci pentru un nivel mare a semnalului, prin urmare supraîncărcarea
dispozitivelor neliniare la ieşirea lui se vor obţine atât armonicile acestor componente
cât şi suma/diferenţa dintre aceste armonici, care la fel vor cauza distorsiuni neliniare
ale semnalului. Produsele neliniare frecvenţele cărora sunt în afara benzii de frecvenţă a

- 31 -
canalului sunt suprimate de FTB şi prin urmare ele nu influenţează asupra canalelor
vecine ale STM. Aceste produse care se obţin în dispozitivele neliniare ale grupelor
superioare nu pot fi suprimate cu FTB şi de aceea influenţează atât asupra semnalului
ce se transmite prin canalul dat cât şi asupra semnalelor din canalele vecine. Prin
urmare către distorsiunile neliniare ale dispozitivelor neliniare din componenţa grupelor
superioare se înaintează nişte cerinţe mai sporite. Pentru preîntâmpinarea supraîncălzirii
dispozitivelor neliniare la intrarea fiecărui canal se conectează câte un limitator de
amplitudine. Pentru a limita amplitudinea semnalului de intrare valorile distorsiunilor
neliniare în canale pot fi apreciate cu ajutorul caracteristicii de amplitudine care se
determină prin măsurarea dependenţei nivelului semnalului cu frecvenţa 0,8kHz la
ieşirea canalului de nivelul lui la intrarea canalului.

Piω

Pint1
Pint
Pint2

Fig. 3

Dacă devierea caracteristicii de amplitudine a canalului de frecvenţă tonală de la

linia dreaptă nu va depăşi 0,3dB atunci distorsiunile neliniare în canal nu vor depăşi
valoarea admisibilă, neliniaritatea în canale se apreciază cu ajutorul coeficientului de
armonici sau coeficientului de neliniaritate, care se determină conform:

U 22  U 32 ...U n2
K ar 
U 12  U 22  U 32 ...U n2
- 32 -
U 1 – amplitudinea tensiunii frecvenţei de bază la ieşirea canalului;
U 2 ,U 3 ...U n – amplitudinea tensiunii armonicilor la ieşirea canalului.
Coeficientul armonicilor se normează în procente şi pentru canalul tonal de
lungime maximală nu trebuie să depăşească 3...3,5%.

4.3. Zgomotele în canalele de telecomunicaţii

Sub zgomote se înţeleg curenţii străini spectrul de frecvenţe al cărora coincid cu

banda de frecvenţe a semnalelor ce se transmit prin canalul dat. Zgomotele în canale
există atât când prin ele se propagă semnalele informaţionale cât şi în lipsa lor şi se
divizează în: zgomote proprii, interne şi externe.
La zgomotele proprii se referă zgomotele termice şi de alice. Zgomotele termice
apar în rezultatul mişcării termice haotice a electronilor, puterea zgomotelor termice se
distribuie uniform pe toată scara frecvenţelor şi se determină conform expresiei:
Pzg .t  KT  f
unde: k – constanta Botzman;
T – temperatura absolută;
f – banda de frecvenţă a canalului sau traficului.
Zgomotele de alice în dispozitivele semiconductoare se manifestă datorită fluxurilor
neuniforme de electroni ce se deplasează prin reţeaua cristalină şi joncţiunile
dispozitivelor semiconductoare. Puterea zgomotului de alice la fel este distribuită
uniform în toată gama de frecvenţă.
La zgomotele interioare se referă zgomotele de sursele de alimentare şi zgomotele
de la dispozitivele neliniare de formare a grupelor superioare. Cele de la sursele de
alimentare sunt cauzate de pulsaţia tensiunii redresate, adică de componentele armonice
obţinute în rezultatul redresării tensiunii. Spectrul produselor neliniare parazitare care se
obţin la formarea semnalului informaţional pentru sistemul de transmisiune dat depinde
de însăşi spectrul semnalului multiplexat, de aceea puterea zgomotelor neliniare este

- 33 -
distribuită neuniform şi în diferite canale depinde de amplasarea canalului în spectru
liniar de frecvenţă a sistemului.
La zgomotele exterioare se referă:
1) diferite fenomene atmosferice (furtuni magnetice, fulgere etc.);
2) câmpurile electromagnetice create de sistemul de transmisiuni care funcţionează prin
circuite paralele (diafonie liniară), la fel de radioemiţătoare şi linii de transmisiune a
energiei electrice;
3) zgomote acustice în încăperea din care se efectuează convorbirea telefonică sau
transmisiunea muzicii;
Influenţa zgomotelor asupra transmisiunii diferitor tipuri de informaţii este
diferită. pentru comunicaţiile telefonice sensibilitatea auzului este maximală pentru
componentele cu frecvenţa de la 0,8...1kHz prin urmare estimarea zgomotelor în cazul
acesta se efectuează nu după puterea sumară a zgomotelor în toată banda de frecvenţe a
canalului, însă după puterea componentelor care sunt recepţionate de auzul omului.
Astfel de zgomot se numeşte psofometric.
În cazul când sistemul de transmisiuni funcţionează prin intermediul liniilor
aeriene
sau prin eter, asupra semnalului ce se transmite acţionează atât zgomote interioare cât şi
cele exterioare şi de regulă predomină zgomotele exterioare. În cazul când sistemele de
transmisiune funcţionează prin cabluri metalice sau optice, asupra semnalelor de regulă
acţionează numai zgomote interioare.
Acţiunea zgomotelor asupra semnalelor ce conţin diferită informaţie este diferită
în cazul comunicaţiilor telefonice zgomotele camuflează semnalul care posedă valori
mici ale puterii. În cazul comunicaţiilor zgomotul poate să distorsioneze combinaţiile de
impulsuri ce se transmit, adică să aducă la încălcarea certitudinii de transmisiune în
cazul transmisiunii fax-email sau semnale TV zgomotul distorsionează imaginea
obţinută. Pentru toate tipurile de semnale ce se transmit este importantă nu valoarea
absolută a puterii zgomotului ci valoarea semnal/zgomot. De aceea ca de obicei se
normează valoarea de protecţie a semnalului informaţional de zgomot A pr , adică

- 34 -
diferenţa nivelelor semnalului informaţional şi zgomotul de la sfârşitul canalului sau
traficului liniar:
A pr  Ps  Pzg

Ca de obicei se normează puterea zgomotului sumar în puterea nivelului relativ mediu a

semnalului.

Premisele de dezvoltare şi avantajele sistemelor de

transmisiuni digitale. Ierarhia plesiosincronă digitală
(PDH).

Dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific este posibilă numai datorită

modernizării tehnicii de calcul, mijloacelor de comunicaţii şi sistemelor de păstrare,
transmisiune şi prelucrare a informaţiilor, care în fine sunt legate cu dezvoltarea şi
perfecţionarea sistemelor şi reţelelor de telecomunicaţii digitale. Premisele de
dezvoltare ale sistemelor de transmisiuni digitale (STD) sunt următoarele:
1) Anul 1936 savantul Kotelinicov a eleborat teorema conform căreia semnalul
continuu sau analogic poate fi transmis prin intermediul anumitor porţii ale semnalelor
analogice şi la recepţie din aceste porţii să fie restabilit semnalul iniţial.
2) Î anul 1939 inginerul francez Reevs a elaborat metoda modulaţiei impulsurilor
în cod (PCM)
3) 1948 – 1949 a fost elaborat şi produs tranzistorul semiconductor care a servit
ca un dispozitiv de realizare practică a metodei de modulaţie a impulsurilor în cod.
4) 1960 – 1962 au fost elaborate şi produse primele sisteme de transmisiuni
digitale ale ierarhiei PDH.
Sistemele de transmisiuni digitale posedă următoarele avantaje:
1) posedă stabilitate înaltă la zgomot, ceea ce permite reducerea cerinţelor către
diafonia liniară şi zgomot propriu al traficului liniar, adică să asigurăm funcţionarea
sistemelor pentru valori mici ale raportului semnal/zgomot.

- 35 -
 2) metoda numerică sau digitală permite să înlocuim amplificarea semnalelor în
staţiile intermediare cu regenerarea semnalelor ce asigură simplificarea condiţiilor de
transmisiune din cauza reducerii cerinţelor către zgomotul admisibil.
3) posedă o sensibilitate redusă la schimbarea parametrilor liniilor de
transmisiune.
4) utilizarea metodei de divizare în timp a canalelor DCT în STD la fel se
utilizează şi în centralele telefonice automate ceea ce permite să standardizăm şi să
unificăm echipamentul de transmisiune şi comutaţie. Totodată aceasta permite să
elaborăm reţele telefonice digitale cu integrarea serviciilor în care transmisiunea
informaţiei şi comutaţia ei se bazează pe nişte principii unice.
5) calitatea transmisiunii semnalelor nu depinde de lungimea liniilor de
transmisiuni digitale deoarece zgomotele nu se acumulează de-a lungul liniei, ca de
obicei sursa de bază a zgomotului serveşte echipamentul terminal în care semnalul
analogic se convertează în digital şi ca rezultat se manifestă zgomot de cuantificare.
6) STD posedă o capacitate sporită de transfer a informaţiei la transmisiunea
diferitor semnale în formă digitală deoarece ghidurile de undă şi cablurile optice posedă
un nivel relativ sporit al zgomotului.
7) STD asigură posibilitatea controlului caracteristicilor de funcţionare fără
întreruperea comunicaţiilor.
8) STD permite să asigurăm un nivel înalt de securitate a informaţiei.
STD la fel posedă o serie de dezavantaje:
a) lărgirea benzii de frecvenţă al traficului liniar.
b) necesitatea convertărilor analogic-digitale la emisie şi invers la recepţie.
c) necesitatea sincronizării în timp.
d) limitarea topologiilor de formare a grupelor.
e) echipamentul digital nu este compatibil cu cel analogic.
Ierarhia digitală PDH a fost elaborată la începutul anilor ’80 şi prevede trei
versiuni:
a) America de Nord şi Canada
b) Japonia

- 36 -
 c) Europa şi America de Sud.

Sist. TAN şi C Sist. Japonia Sist. E Europa şi AS

Nivel
Vit., Nr. Vit., Nr. Vit., Nr.
ierarhic NNI NNI NNI
kbps Canale kbps canale kbps canale
0 DS0 64 1 DS0 64 1 S0 64 1
1 DS1 1544 24 DS1 1544 24 E1 2048 30
2 DS2 6312 96 DS2 6312 96 E2 8448 120
3 DS3 44736 672 DSJ3 32664 480 E3 34368 480
4 DS4 274176 4032 DSJ4 97728 1440 E4 139264 190

Funcţionarea paralelă a trei ierarhii digitale diferite creează o serie de dificultăţi

la dezvoltarea telecomunicaţiilor mondiale, de aceea CSUIT a elaborat un standard de
unificare al ierarhiilor date conform căruia:
1) Au fost standardizate primele trei nivele ale ierarhiei Americii de Nord
DS1 , DS2 , D3 , patru nivele ale ierarhiei japoneze
DS1 , DS2 , DSJ 3 , DSJ 4 şi patru nivele ale ierarhiei europene E1 , E2 , E3 , E4 .
În calitate de bază sunt indicate schemele de încrucişare a multiplexării celor trei
ierarhii şi anume de la E1 la DS2 coeficientul 3, de la DSJ 3 la E 4 coeficientul 4 şi

de la DS3 la E 4 coeficientul 3.
2) Nivelul IV a ierarhiei digitale AN şi nivelul V al ierarhiei digitale E n-au fost
standardizate.
3) Au fost păstrate nivelele III şi IV ale ierarhiei digitale japoneze adică DSJ 3

care este paralel cu DS3 şi DSJ 4 paralel cu E 4 , totodată DSJ 3 corespunde cu E 3

ce semnifică multiplexarea încrucişată între ierarhiile digitale.
Standardizarea ierarhiilor digitale atât în Europa cât şi în America a dus la două
evenimente foarte importante:
1) elaborarea schemei ierarhiei digitale plesiosincrone (PDH)

- 37 -
 2) elaborarea schemei ierarhiei digitale sincrone (SDH).

6. Modulaţia impulsurilor în cod (PCM)

Modulaţia impulsurilor în cod prevede trei operaţii:

1) eşantionarea semnalelor analogice în timp;
2) cuantificarea semnalelor conform nivelelor (cuantizarea);
3) codificarea (codarea).

6.1. Eşantionarea semnalelor analogice în timp

Posibilitatea de transmisiune a semnalelor analogice cu ajutorul eşantioanelor

discrete obţinute din semnale analogice a fost demonstrată în anul 1933 de către
savantul Kotelnikov. În corespundere cu teorema lui orice semnal analogic, spectrul
căruia este limitat de frecvenţa inferioară Fi şi frecvenţa superioară Fs pe deplin se
determină de consecutivitatea valorilor momentane ale amplitudinilor luate peste
intervalul de timp Te , care se determină conform relaţiei:

1
Te 
2 Fs
astfel dacă este necesar de a transmite un semnal analogic U(t) cu spectrul limitat de
frecvenţa Fi şi Fs este de ajuns de a transmite numai valorile lui momentane luate

peste intervalul de timp Te (fig.1).

- 38 -
 U(t)

Semnal analogic Semnal cu MIA

t
Te Te

Fig. 1

Din astfel de eşantioane ale valorilor momentane a amplitudinilor poate fi

restabilit pe deplin semnalul analogic iniţial dacă frecvenţa de eşantionare f e  2 Fs ,
transformarea semnalului analogic în semnal discret se numeşte eşantionare. În
rezultatul eşantionării se obţine un semnal cu modulaţia impulsurilor în amplitudine
(MIA).
În continuare vom analiza o consecutivitate de impulsuri dreptunghiulare
unipolare (fig.2) spectrul de frecvenţe a căreia este reprezentat în (fig.3).

U(t)
τi

t
Te Te Te

Fig. 2

- 39 -
 U(ω)

U0

ω
2π/T=ωe 4π/Te=2ωe 2π/τi=ω0

Fig. 3

Consecutivitatea de impulsuri dreptunghiulare unipolare se caracterizează cu

ajutorul următorilor parametri:
1) amplitudinea U ;
2) durata impulsului  i ;

3) perioada de repetare Te ;

1
4) frecvenţa de repetare f e  , sau frecvenţa ciclică de repetare
Te
2
e  2f e 
Te
T
5) sponziogitatea Q  e ;
i
Spectrul de frecvenţe al consecutivităţii impulsurilor dreptunghiulare este discret adică
constă din mai multe frecvenţe care sunt multiple frecvenţei de repetare a impulsurilor
(fig.3) şi la fel conţine componenta constantă valoarea căreia depinde de Q şi
amplitudinea impulsurilor U şi este egal cu:
U U i
U0  
Q Te

- 40 -
 Lărgimea spectrului de frecvenţe a consecutivităţii impulsurilor dreptunghiulare
pentru distorsiuni admisibile a formei lor poate fi limitată cu frecvenţa care depinde de
durata impulsului:
2 U
0  , sau f0 
i i
Astfel cu cât impulsul este de o durată mai mică cu atât este mai larg spectrul de
frecvenţe şi prin urmare cu atât mai multe armonici a frecvenţei de repetare se conţin în
spectrul de frecvenţe. De exemplu:
 i  2 S şi  i  1S

U(f)
τi=2μs
τi=1μs

f, MHz
0,25 0,5 0,75 1

Fig. 4

Amplitudinea frecvenţei de repetare şi armonicilor pot fi determinate din formula:

2U 0  i 
Ua  sin n 
n  Te 
Cu schimbarea amplitudinii duratei frecvenţei de repetare sau poziţiei fiecărui impuls în
timp faţă de momentele de eşantionare se obţine o anumită modulaţie a impulsurilor. În
cazul modulaţiei impulsurilor în amplitudine conform legii semnalului modulat se
schimbă amplitudinea impulsului, iar durata şi frecvenţa de repetare se păstrează
constantă. Se deosebeşte modulaţia frecvenţei în amplitudine de genul I MIA1 şi de
genul II MIA2. În cazul MIA1 amplitudinea impulsurilor se modifică în limitele duratei
- 41 -
impulsului în corespundere cu înfăşurarea semnalului analogic (fig.5a), iar în cazul
MIA2 amplitudinea în limitele duratei impulsului este constantă şi corespunde valorii
semnalului modulator în momentul iniţial de eşantionare (fig.5b).

U(t)

MIA - 1

t
a)
U(t)

MIA - 2

t
b)

Fig. 5

Spectrul de frecvenţe al semnalului cu MIA1 care reprezintă o consecutivitate de

impulsuri cu durata  i modulate de un semnal sinusoidal cu frecvenţa  este
reprezentat în fig.6:

- 42 -
 U(ω)

U0

ω
Ω Ωmax ωe- Ω ωe ωe+ Ω 2ωe- Ω 2ωe 2ωe+ Ω ω0=2π/τi

Fig. 6

După cum observăm din fig.6 spre deosebire de consecutivitatea impulsurilor

nemodulate din fig.3 în spectrul consecutivităţi de impulsuri modulate suplimentar apar
frecvenţe laterale pe lângă frecvenţele de eşantionare şi armonicile ei, la fel apare
spectrul semnalului modulator astfel sarcina de restabilire a semnalului armonic din
consecutivitatea lui de eşantioane discrete constă în filtrarea spectrului semnalului
modulator de frecvenţa  cu ajutorul filtrelor trece jos cu frecvenţa de tăiere  max .
La eşantionarea semnalului compus cu spectrul continuu, spectrul de frecvenţe a
semnalelor cu MIA1 şi MIA2 vor conţine toate componentele semnalului modulator şi
benzile laterale lângă frecvenţa de eşantionare şi armonicile ei. Pentru semnalul cu MIA
schimbarea componentelor spectrale ale semnalului modulat şi benzilor laterale depind
de durata impulsului şi ca de obicei duce la distorsiuni amplitudine – frecvenţă a
semnalului ce se demodulează din semnalul cu MIA2 când durata impulsului
 i  0 ,2Te .
În sistemele de transmisiuni digitale reale  i  0 ,1Te şi spectrele practic coincid
pe deplin, iar distorsiunile amplitudine – frecvenţă la demodularea semnalului cu MIA2
sunt neesenţiale. La eşantionarea semnalelor telefonice de radio – difuziune şi TV

- 43 -
eşantionarea reprezintă o consecutivitate de impulsuri bipolare cu amplitudine variabilă,
iar în spectrele de frecvenţă ale acestor impulsuri bipolare vor lipsi componentele
frecvenţei de eşantionare şi armonicile ei.
Conform teoriei Kotelnicov f e  2 Fs . Dacă se alege f e  2 Fs atunci

frecvenţele laterale inferioare ce se determină din condiţia f e  Fs  2 Fs  Fs  Fs

va coincide cu frecvenţele superioare ale semnalului modulat şi pentru restabilirea
semnalului analogic iniţial din consecutivitatea eşantioanelor discrete este necesar de a
utiliza un filtru trece jos ideal cu frecvenţa de tăiere f t  f s . În sistemele de

transmisiuni reale frecvenţa de eşantionare se alege din condiţia f e  2Fs şi ca de

obicei f e  2 ,3...2 ,4 Fs .
Astfel la eşantionarea semnalului telefonic spectrul de frecvenţe al căruia este
0,3...3,4kHz frecvenţa de eşantionare, luând în consideraţie că valoarea spectrului de
frecvenţe a canalului de frecvenţă tonală alcătuieşte 3,1kHz şi pentru el este prevăzut un
interval de protecţie egal cu 0,9kHz, frecvenţa de eşantionare este egală cu 8kHz, adică
perioada de eşantionare va alcătui 125μs.
În cazul când pentru semnalele telefonice frecvenţa de eşantionare este egală cu
8kHz se simplifică cerinţele către parametrii de producere a filtrelor trece jos deoarece
se formează un interval de protecţie care ne permite să utilizăm la recepţie filtre trece
jos reale pentru a restabili semnalul analogic iniţial din consecutivitatea eşantioanelor
discrete (fig.7a,b) care corespunzător reprezintă spectrul semnalului analogic iniţial şi
cel al semnalului eşantionat:

- 44 -
 f, kHz
0,3 3,4

∆fp2

f, kHz
0,3 3,4 4,6 7,7 8 8,3 11,4 12,6 15,7 16 16,3 19,4

Fig. 7

6.2. Cuantizarea uniformă şi neuniformă a eşantioanelor

conform nivelului.

Valoarea constantă a amplitudinii impulsurilor cu MIA2 în limitele duratei lui

este important pentru reducerea erorii la prelucrarea digitală de mai departe a
semnalului. Prin urmare pentru îndeplinirea operaţiunii de minimizare este necesar de a
transforma semnalele cu MIA1 în semnale cu MIA2. pentru aceasta durata impulsului
trebuie să fie destul de mare pentru a îndeplini operaţiunile de cuantizare şi codare. În
fig.8 este reprezentat principiul de construire al schemei d transformare al semnalului cu
MIA1 în semnal cu MIA2.

- 45 -
 Ch1
A1 Ch2 A2

C Ch3

U
Semnal de grup
cu MIA-1
t
Ch1, Ch2
t

Ch3
t
Semnal de grup
cu MIA-2
t
tînc tdesc

Fig. 8

Principiul de funcţionare al schemei se explică prin diagramele în timp din fig.8,

unde este reprezentat semnalul de grup cu MIA1 la intrarea schemei, semnalul de grup
cu MIA2 la ieşirea schemei şi consecutivitatea de impulsuri pentru dirijarea cu cheile
electronice.
Cheile Ch1 la intrarea schemei servesc ca ieşire pentru semnalele cu MIA1 din
canalele respective şi se conectează consecutiv.
Cheia Ch2 conectează pe un interval scurt condensatorul. C, care se încarcă până
la nivelul amplitudinii semnalului cu MIA1. Intrarea amplificatorului A2 posedă o
impedanţă foarte mare ce asigură o valoare practic constantă a tensiunii la încărcarea
condensatorului pe toată perioada de cuantizare şi codare a eşantionului.
Cheia Ch3 se conectează pe perioada de timp de descărcare şi asigură descărcarea
condensatorului şi pregăteşte schema pentru prelucrarea următorului eşantion.
Cuantizarea eşantioanelor conform nivelului se utilizează pentru obţinerea unui
număr finit de valori a amplitudinii pentru eşantioanele discrete în locul unui număr

- 46 -
infinit de mare de amplitudini caracteristici pentru semnalul analogic, adică procesul de
cuantizare este analogic procedurii de aproximare a numerelor până la cea mai apropiată
valoare admisibilă. Astfel de aproximare totdeauna este urmată de anumite erori. În
fig.9 este reprezentat procesul de cuantizare.

Uies
φlim
8
7 ∆
6
5 -U0
4 t Uint
U0
3
2
1
0
-φlim
a) b)
ξ(t)

t
∆/2

c)

Fig. 9

Diferenţa dintre două nivele vecine de transmisiune se numeşte pas de cuantizare

 . Dacă pasul  este constant în limitele valorilor permise ale semnalului, atunci
astfel de cuantizare se numeşte uniformă.
Dacă amplitudinea eşantionului în limitele a două valori vecine ale nivelelor
depăşeşte jumătate din pasul de cuantizare, atunci valoarea amplitudinii eşantionului se
măreşte până la cea mai apropiată valoare permisă a nivelului, iar dacă ea e mai mică
decât jumătate din pas amplitudinea eşantionului se micşorează până la cea mai
apropiată valoare permisă a nivelului.
Astfel de aproximare e însoţită de erori. Diferenţa dintre valoarea adevărată a
eşantionului şi cea cuantizată se numeşte eroare de cuantizare (fig.9c) şi se determină
conform relaţiei:

- 47 -
  ( t )  U MIA ( t )  U cuantz .( t )
În fig.9b este reprezentată caracteristica de amplitudine a dispozitivului de
cuantizare U ieş  f ( U int ) cu scara uniformă de cuantizare. Caracteristica de

amplitudine posedă două sectoare caracteristice:

1) zona de cuantizare
2) zona de limitare
Pentru zona de cuantizare valoarea semnalului de intrare se determină conform
relaţie:
 U0  U int  U0
Ca de obicei nivelul semnalului la intrarea canalelor sistemelor de transmisiuni cu
PCM se alege astfel că luând în considerare caracteristicile statice ale semnalului
probabilitatea depăşirii:
U int .max  U0
este foarte mică adică predomină zgomotul de cuantizare. Puterea medie a acestui
zgomot în cazul cuantizării uniforme se determină conform formulei:

2
Pzg .cuan . 
12
Numărul maxim de nivele convenţionale de cuantizare în cazul cuantizării
uniforme se determină conform expresiei:
2 U max 2 U lim
M 1 1
 
În cazul când se cunoaşte numărul nivelelor de cuantizare ordinul grupei se
determină conform expresiei:
m  log2 M

La cuantizarea semnalelor bipolare zona de cuantizare se divizează în două

sectoare:
1)sector de cuantizare al eşantioanelor cu polaritate pozitivă

- 48 -
2)sector de cuantizare al eşantioanelor cu polaritate negativă
Atunci numerotarea paşilor de cuantizare se începe de la nivelul nul al semnalului
în direcţia valorilor pozitive şi în direcţia valorilor negative. Exemplu de construire a
astfel de scară de cuantizare e reprezentat în fig.9a de partea dreaptă a axei ordonatelor.
'
Numărul maximal al nivelelor convenţionale de cuantizare M în cazul cuantizării
semnalelor bipolare se determină conform formulei:
U max
M'   1, unde

M ' - numărul de nivele în zona pozitivă şi în zona negativă de cuantizare al
nivelului semnalului. După cum observăm din fig.9a dezavantajul cărei uniforme de
cuantizare constă că raportul semnal/zgomot adică:
U MIA ( t )
(t )
Pentru eşantioanele de amplitudine mare şi raportul este de valoare mare, iar
pentru eşantioanele de amplitudine redusă raportul semnal/zgomot este mic, adică
eşantioanele de amplitudine mică sunt redus protejate la zgomot. La transmisiunea
semnalului de frecvenţă vocală cele mai probabile sunt semnalele cu valori instantanee
mici. De aceea pentru transmisiunea a astfel de semnale cu erori de cuantizare cât mai
mici este necesar ca la cuantizarea eşantioanelor de amplitudine redusă să micşorăm
pasul de cuantizare. Ca de obicei în sistemele de transmisiuni digitale protecţia
semnalului A pr de zgomotul de cuantizare pe percursul unui sector de transmisiune –

recepţie trebuie să fi nu mai mică de 30dB, adică:

Psemn . 12 Ps
A pr  10 lg  10 lg  30 dB
Pzg .cuant .  2

Pentru valoarea dată de protecţie al semnalului de zgomotul de cuantizare

numărul de ordine al codului m=11...12, adică observăm că în cazul cuantizării
uniforme pentru a obţine protecţia necesară de zgomotul de cuantizare la transmisiunea

- 49 -
semnalului de frecvenţă vocală codarea trebuie să se înfăptuiască cu utilizarea unui
număr mai mare de ordine al codului ceea ce în practică nu se admite
Cu sporirea numărului de ordine al codului se reduce durata impulsului şi ca
urmare se lărgeşte spectrul semnalului cu PCM. La fel se complică dispozitivul de
codare/decodare şi sporesc cerinţele către rapiditatea de funcţionare a lor. Astfel prin
urmare un dezavantaj esenţial al cuantizării uniforme costă că protecţia semnalului de
zgomotul de cuantizare este de valoare minimă pentru eşantioanele de amplitudine mică
şi valoarea raportului semnal/zgomot sporeşte pentru eşantioanele de amplitudini mari.
Pentru a egala valoarea protecţiei semnalului de zgomotul de cuantizare la
modificarea în limite mari a amplitudinii eşantioanelor şi corespunzător pentru a
micşora numărul nivelului de cuantizare şi a micşora ordinul codului binar în practică se
utilizează cuantizarea neuniformă, pentru care pasul de cuantizare posedă valoare
minimă pentru eşantioanele de amlitudini mici şi treptat pasul sporeşte cu sporirea
amplitudinii eşantioanelor (fig.10).

Uies

10
9
8
7
6
t Uint
4
3
2
1
0

a) b)

Fig. 10

În cazul cuantizării neuniforme scara de cuantizare este neliniară, pe când la

cuantizarea uniformă scara este liniară.

- 50 -
 Scara neliniară de cuantizare în sistemele de tansmisiuni digitale cu PCM poate fi
realizată prin următoarele metode:
1) Comprimarea diapazonului dinamic al semnalului (eşantionului) până la
codarea cu utilizarea compresorului şi decomprimarea lui după decodarea cu ajutorul
expanderului;
2) Codarea şi decodarea neliniară;
3) Comprimarea şi decomprimarea digitală;
Utilizând cuantizarea neuniformă asigurăm protecţia necesară a semnalului de
zgomotul de cuantizare pentru semnalele de frecvenţă vocală cu cele mai mici
amplitudini, prin utilizarea codului de ordinul 8 faţă de codul de ordinul 12 ce se obţine
la utilizarea cuantizării uniforme.

6.3. Codarea şi decodarea liniară

Cea mai simplă codare liniară se înfăptuieşte în codoarele de tip balanţă.
Principiul de funcţionare a acestor codoare constă în echilibrarea eşantioanelor ce se
codează cu eşantioanele etalon de o anumită valoare. Codarea în cazul dat poate fi
reprezentată ca o procedură de cîntărire pe etape utilizînd balanţa cu talere care este
înzestrată cu un indicator: mai mult sau mai puţin. Pe un taler al balanţei se amplasează
eşantionul ce se codează, iar pe celălalt consecutiv se amplasează eşantioanele etalon
începînd cu eşantionul de valoare maximă. La fiecare etapă de cîntărire conform
indicaţiilor indicatorului se primeşte decizia şi anume: dacă eşantionul este mai greu
decît cel etalon se păstrează pe talerul cîntarului şi se adaogă următorul eşantion etalon
de o greutate mai mică. În caz contrar primul eşantion se înlătură şi se promovează
următorul eşantion cu o greutate mai mică. E evident că la sfîrşitul procedurii de
cîntărire, eşantioanele semnalului informaţional vor fi echilibrate de cele etalon, suma
cărora va fi egală cu valoarea eşantioanelor semnalului cu precizie eşantionului etalon
de valoarea cea mai mică. Dacă rezultatul fiecărei din etape de cîntărire de înregistrare
şi anume notînd prin 1 păstrarea eşantionului cu valoarea etalon pe talerul balanţei, iar
prin 0 sustragerea lui, atunci la sfîrşitul procedurii de cîntărire vom obţine înregistrarea
greutăţii eşantioanelor printr-un cod binar. Procesul de decodare poate fi reprezentat ca
- 51 -
sumarea eşantioanelor etalon cu greutatea ordinelor combinaţiei de cod în care
figurează unitatea.
Principiul de construire al dispozitivelor de codare liniară este reprezentat în
fig.11.

UG
Semnal de grup cu 1
MIA-1 C 3
2

E- E+
’ C1
C1
64∆ C2’ C2 64∆

C3’ C3

C4’ C4
DL
C5’ C5

C6’ C6

C7’ C7 UG

∆ C8’ C8 ∆

CGE

Semnal cu PCM UG
CC
la ieşire

Fig. 11

Dispozitivul de codare reprezentat în fig.11 conţine: comparatorul C, generatorul

de curenţi etalon GCE, dispozitiv logic DL şi convertorul de cod CC cu funcţionarea
cărora dirijează utilajul de generatorul UG al sistemului de transmisiune. Comparatorul
C determină semnul diferenţei dintre amplitudinea curenţilor eşantionului semnalului ce
se codează I s şi eşantionului etalon I et după valoarea absolută: I s  I et .

- 52 -
Dacă în momentul de codare această diferenţă este mai mare ca 0, atunci la ieşirea 3 a
comparatorului se formează 0.
În caz contrar, adică I s  I et se formează unitatea 1. Dispozitivul logic DL
serveşte pentru înregistrarea comparatorului după fiecare tact de codare, formarea
structurii grupei de cod în codul binar paralel şi dirijează cu cheile generatorului de
curenţi etalon. În dependenţă de soluţiile comparatorului dispozitivul logic alege
polaritatea sursei curenţilor etalon şi dirijează cu funcţionarea cheilor C 2  C8 sau

C'2  C'8 . Convenţional de cod CC convertează codul paralel în cod serie formând
semnalul cu PCM la ieşire. În cazul codării liniare caracteristica de codare a codorului
are forma după cum este reprezentată în fig.9b, iar curenţii posedă valorile

convenţionale  , 2  , 4  ...2 m  1 ; unde m este ordinul combinaţiei de cod. Procesul

de codare pentru codul binar simetric se înfăptuieşte în două etape:
1) determinarea şi codarea polarităţii eşantionului şi se înfăptuieşte în primul tact.
2) determinarea şi codarea valorii absolute a eşantionului şi se înfăptuieşte în
următoarele tacte de codare, reieşind din valoarea ordinului combinaţiei de cod.
Structura grupei de cod se formează la ieşirea 1, 2, 3...m a dispozitivului logic. Până la
începerea codării, adică iniţial toate ieşirile DL se află în starea 0, în momentele ce
precedează tactului de codare, ieşirile DL consecutiv, începând cu prima ieşire se
transferă în starea unităţii. Soluţia comparatorului păstrează starea unităţii dacă în
momentul tactului de codare la ieşirea 3 a comparatorului se formează 0 sau se schimbă
în 0 dacă la ieşirea 3 a comparatorului se formează unitatea.
Starea ieşirilor dispozitivului logic notată prin 1 înseamnă conectarea cheii
corespunzătoare sau conectarea curentului etalon de anumită valoare şi polaritate în
punctul de sumare a curenţilor etalon de la intrarea 2 a comparatorului. Astfel dacă
prima ieşire a dispozitivului logic se află în starea 1, atunci se conectează cheia C 1 ce
'
conectează sursa de curenţi etalon de polaritate pozitivă, iar cheia C 1 este deconectat.

- 53 -
 '
Dacă prima ieşire a DL se află în starea 0 atunci se conectează cheia C 1 care

conectează sursa de curenţi etalon de polaritate pozitivă, iar C 1 este deconectată.

'
Starea 1 la ieşirea 2 a dispozitivului logic conectează cheia C 2 sau C 2 la ieşirea

'
3 a DL conectează cheia C 3 sau C 3 etc. În fine la ieşirea 8 a DL conectează cheia C 8

'
sau C 8 , alimentând în punctul de sumare cu valorile şi polarităţile indicate în fig.11
Pentru claritate funcţionarea dispozitivului de codare va fi explicată în baza când
valoarea eşantionului de intrare I s  111 . Pentru codarea eşantionului dat în codul
binar simetric este necesară grupa de cod de ordinul 8 şi sunt necesari 7 curenţi etalon
cu valorile convenţionale :  , 2 , 4  , 8 , 16  , 32 , 64  . Eşantionul ce se
codează se comunică la intrarea 1 a comparatorului şi ciclul de codare se înfăptuieşte în
două etape cu utilizarea a 8 tacte :
1) În cadrul primei etape care se îndeplineşte în primul tact se determină şi se
codează polaritatea eşantionului, pentru aceasta la prima ieşire a DL se stabileşte 1
(fig.11). Ca rezultat se conectează cheia C 1 a generatorului de curenţi etalon de
polaritate pozitivă, şi ca urmare a intrarea 1 a comparatorului se comunică curentul , iar
la intrarea 2 se comunică I et  0 . Deoarece I s  I et la ieşirea 3 se formează 0 şi
starea 1 la prima ieşire a DL se păstrează. În următoarele 7 tacte se determină şi se
codează valoarea absolută a eşantionului.
2) La ieşirea 2 a DL se obţine unitatea ca rezultat se conectează C 2 şi în punctul
de sumare a curenţilor etalon intrarea 2 a comparatorului se comunică curent etalon
64  . Deoarece 111  64  la ieşirea 3 a comparatorului se păstrează 0 şi starea
unităţii la ieşirea 2 a DL se păstrează.
3) În tactul 3 ieşirea 3 a DL se transferă în unitate, în rezultat se conectează C 3 şi
în punctul de sumare la intrarea 2 a comparatorului se comunică curent etalon 32  ,
deoarece 111  96 (64   32 ) la ieşirea comparatorului 3 se formează 0 şi
starea 1 la ieşirea 3 a DL se păstrează.

- 54 -
 4) În tactul 4 ieşirea 4 a DL se transferă în unitate se conectează cheia C 4 şi în
punctul de sumare la intrarea 2 a comparatorului se comunică curent etalon 16  .
Pentru că 111  112( 64   32  16  ) la ieşirea 3 se formează unitatea şi

starea 1 la ieşirea 4 a DL se transferă în 0 şi cheia C 4 se deconectează.

5) Ieşirea 5 a DL se transferă în unitate ca rezultat se conectează cheia C 5 şi

punctul de sumare la intrarea 2 a comparatorului se comunică 8  , deoarece
111  1048 la ieşirea 3 se formează 0 şi starea 1 la ieşirea 5 a DL se păstrează.
6) Ieşirea 6 a DL se transferă în 1 ca rezultat se conectează C6 şi în punctul de
sumare la intrarea 2 a comparatorului se comunică curentul etalon 4  . Deoarece
111  108 la ieşşirea 3 a comparatorului se formează 0 şi starea 1 la ieşirea 6 a DL
se păstrează.
7) ieşirea 7 a DL se transferă în 1 ca rezultat se conectează C7 şi în punctul de

sumare la intrarea 2 a comparatorului se comunică I et  2  , deoarece

111  110  la ieşirea 3 a comparatorului se formează 0 şi starea 1 la ieşirea 7 a DL
se păstrează.
8) Ieşirea 8 a DL se transferă în 1 ca rezultat se conectează cheia C 8 şi în

punctul de sumare la intrarea 2 a comparatorului se comunică I et   . La ieşirea 3 a

comparatorului se formează 0 şi starea 1 la ieşirea 8 a DL se păstrează.
După al 8-lea tact de codare la ieşirea DL se va forma combinaţia de cod
11101111, care reprezintă în cod paralel de grad  valoarea eşantioanelor ce se
codifică de 111 . Pe măsura formării combinaţiei de cod convertoarele de cod
convertează codul paralel în cod serie ce se obţine la ieşirea dispozitivului de cadare.
După terminarea codării eşantionul dat de la utilajul de generare transferă modurile
codorului în stare iniţială pregătindu-l pentru codarea următorului eşantion. Consecutiv
grupa de cod de ordinul 8 de la ieşirea codorului formează semnal digital PCM.
Principiul de construire a decodoruluiu liniar este reprezentat în fig.12

- 55 -
 Semnal de UG
CC
intrare cu PCM

UG
DL

E- E+
’ C1
C1 ’
64∆ C2 C2 64∆

C3’ C3

C4’ C4

C5’ C5

C6’ C6

C7’ C7

∆ C8’ C8 ∆ UG

CGE

Fig. 12

Decodorul din fig.12 conţine convertorul de cod CC dispozitivul logic DL şi

generatorul de curenţi etalon GCE cu funcţionarea cărora dirijează utilajul de dirijare
UG. Decodarea se înfăptuieşte în ordine inversă procesului de codare. Iniţial grupa de
cod de ordinul 8 al semnalului PCM recepţionată cu ajutorul convertorului de cod se
convertează într-o grupă de cod paralel care se formează de la 1 la 8 a convertorului de
cod. În corespundere cu combinaţia de cod recepţionată, DL elaborează semnal de
dirijare care conectează cheile şi curenţii etalon ce corespund ordinelor în care sunt
înregistrate unităţile. În cazul codului simetric, primul ordin al combinaţiei de cod
determină polaritatea sursei curenilor etalon şi anume : în cazul unităţii se conectează
sursa de curenţi etalon de polaritate pozitivă prin intermediul cheii C 1 , iar în cazul 0 se
'
conectează sursa curenţilor etalon de polaritate negativă prin intermediul cheii C 1 .

- 56 -
 Următoarele ordine ale combinaţiei de cod determină valorile curenţilor etalon
care în sumă sunt egale cu valoarea eşantionului sau cu MIA ce se decodează.
În fig.12 este reprezentat exemplul de codare al combinaţiei de cod 11101111,
adică la decodarea vom obţinute eşantionul de polaritate pozitivă valoarea căruia este
egală cu 111 .

6.4. Codarea şi decodarea neliniară.

În cazul codării liniare caracteristica de amplitudine a dispozitivului de cuantizare

nu ne permite să obţinem o calitate înaltă de transmisiune a semnalului. Calitatea
necesară de transmisiune a semnalului se obţine la utilizarea neuniformă, adică
cuantizarea eşantioanelor cu amplitudine mică se înfăptuieşte cu un pas mic de
cuantizare, iar a eşantioanelor cu amplitudine mare cuantizarea se efectuiază cu un pas
mare de cuantizare.
În STD cu PCM cele mai răspândite sunt codoarele – decodoarele, printr-un
cuvânt codecorele neliniare care funcţionează după principiul balanţei cu comprimarea
şi decomprimarea digitală, într-un cuvânt compandarea eşantioanelor. În astfel de
modeme caracteristica de compandare nu este continuă, însă reprezintă o linie frântă ce
constă din mai multe segmente rectilinii care aproximativ redă legea dată de
comprimarea şi sporirea diapazonului dinamic al semnalului. Forma necesară a
caracteristicii de compandare în modeme se formează cu ajutorul DL care dirijează cu
comutarea etaloanelor.
În calitate de standard internaţional pentru modulaţia neliniară este primită
caracteristica de compandare ce constă din segmente de tipul A876/13 care este
reprezentată în fig.13:

- 57 -
 Nr. nivel.
de cuan-
tizare
Uies/Umax

128
S8
112
S7 7 (1024)
96
S6 6 (512)
80 5 (256)
S5
64 4 (128)
S4
48 3 (64)
S3
32 2 (32)
S2
16 1 (16)
S1 Uint/Umax
0
0,125 0,25 0,5 1

Fig. 13

Caracteristica de comprimare pentru eşantioanele cu polaritatea pozitivă din

fig.13 conţine opt segmente S1 , S 2 , S 3 ...S8 limitate corespunzător prin punctele 01,
12, 23...78. În mod analogic se construieşte caracteristica cu polaritate pentru
eşantioanele cu polaritate negativă, care la fel va conţine opt segmente

S'1 , S'2 , S'3 ...S'8 limitate prin punctele 0' 1' , 1' 2' ...7' 8' . Patru segmente de la
centru, două pentru eşantioanele de polarizare pozitivă S 1 şi S 2 şi două pentru
' '
eşantioanele cu polarizare negativă S 1 şi S 2 se unesc într-un segment de centru de
aceea numărul sumar de segmente pentru caracteristica bipolară este egală cu 13.
Fiecare din cele 13 segmente ale caracteristicii conţin câte 16 nivele de
cuantizare, iar numărul sumar al nivelului este egal cu 256 dintre care 128 se utilizează
pentru eşantioanele cu polaritate pozitivă, iar celelalte 128 pentru eşantioanele cu
polaritate negativă.

- 58 -
 Fiecare segment se începe cu un anumit etalon d bază care este indicat în fig.13 şi
sistematizate în tabelul 1.
Tabelul 1.
Numărul Semnul etalonului Pasul de Semn. Etalon.
segmentului de bază suplimentar cuantizare de corecţie
S1 0 8, 4, 2, 1 1 0,5
S2 16 8, 4, 2, 1 1 0,5
S3 32 16, 8, 4, 2 2 1
S4 64 32, 16, 8, 4 4 2
S5 128 64, 32, 16, 8 8 4
S6 256 128, 64, 32, 16 16 8
S7 512 256, 128, 64, 32 32 16
S8 1024 512, 256, 128, 64 64 32

Pasul de cuantizare în interiorul fiecărui segment este constant şi valoarea lui la

trecerea de la un segment la altul se măreşte de două ori începând cu segmentul central
' '
ce conţine segmentele S1 , S 2 , S1 , S 2 . Valoarea paşilor de cuantizare pentru fiecare
segment sunt indicate în tabelul 1.
Fiecare segment conţine 16 nivele de cuantizare. Pentru codarea cărora sunt
utilizate 4 etaloane suplimentare cu schimbarea pasului de cuantizare, la fel se schimbă
panta caracteristicii.
Panta se schimbă discret în nodurile caracteristicii. Patru segmente centrale

S1 , S 2 , S'1 , S'2 posedă aceeaşi pantă şi acelaşi pas de cuantizare.

Pentru astfel de construire a caracteristicii cel mai mic pas de cuantizare min
' '
posedă segmentul S1 , S 2 , S1 , S 2 , iar cel mai mare pas de cuantizare max posedă
'
segmentul S8 şi S 8 şi raportul lor:

- 59 -
 
A  max  64
min
A – caracterizează gradul de compandare a caracteristicii ce constă din segmente şi
valoarea precisă a parametrului A se determină din expresia:

A 2 ns 1
 ; n8  8  A  87 ,6
1  ln A ns

87 ,6
În cazul caracteristicii de comprimare de tipul A  codarea valorilor
13
absolute ale eşantionului se înfăptuieşte cu utilizarea a 11 etaloane cu următoarele
ponderi convenţionale:

20 2 1 2 2 2 3 2 4 2 5 26 27 2 8 2 9 2 10
1 2 4 8 16 32 64 128 256 512 1024
În cazul codării liniare astfel de caracteristică este echivalentă cu cea a
dispozitivului de codare cu 2048 de nivele pentru codarea cărora este necesară grupa de
cod de ordinul 12, pe când în cazul codării neliniare numărul nivelelor este 128, iar
ordinul grupei de cod este 8.
Codarea neliniară se face în trei etape cu utilizarea a opt tacte:

1) Prima etapă, se determină şi se codează polaritatea eşantionului şi se

înfăptuieşte în primul tact.

2) În etapa a doua se determină şi se codează numărul nodului de la începutul

segmentului în limitele cărora se va coda eşantionul şi se înfăptuieşte în tactele
2,3 şi 4.

3) se determină şi se codează nivelul de cuantizare a segmentelor în limitele

căruia se conţine amplitudinea eşantioanelor ce se codează şi se înfăptuieşte în
tactele 5,6,7 şi 8.

- 60 -
 Funcţionarea codorului în prima etapă ce se referă la determinarea şi codarea
polarităţii eşantioanelor este asemănătoare cu funcţionarea codorului liniar.
Particularităţile etapei a doua constau în determinarea şi codarea nodurilor caracteristice
de comprimare care determină începutul segmentului în limitele căreia se codează
eşantionul. Determinarea nodului caracteristicii se face în trei tacte şi se începe cu
conectarea curentului etalon I et 4 4 şi anume: tactul 2 de codare amplitudinea

eşantionului I s se compară cu valoarea curentului I et 4 .

 I s  I et 4
Dacă:  ,
 s
I  I et 4
atunci în tactul 3 de codare pentru primul caz I s se compară cu I et 6 şi pentru al

doilea caz I s se compară cu I et 2 şi în tactul 4 de codare din nodul 6 se conectează în

nodul 5 sau 7; şi al doilea caz din nodul 2 se conectează în nodul 1 sau 3, în dependenţă
de segmentul în care se află sau ce se codează.
Combinaţia simbolurilor binare pentru nodul fiecărui segment este indicată în
fig.13. În etapa a treia se determină şi se codează nivelul de cuantizare a segmentelor în
limitele cărora se află amplitudinea eşantioanelor ce se codează. Această etapă se
înfăptuieşte în tactul 5,6,7 şi 8 prin metoda codării liniare. Astfel în rezultatul
îndeplinirii tactelor indicate se obţin combinaţii de cod de ordinul 8, la care primul
ordin ne indică polaritatea şi anume: unitatea se notează pentru eşantioanele cu
polaritate pozitivă, iar 0 pentru eşantioanele cu polaritate negativă.
Ordinele 2,3 şi 4 ne indică numărul nodului caracteristicii exprimate printr-un
număr binar, iar ordinele 5,6,7 şi 8 ne indică numărul nivelului de cuantizare în limitele
segmentului ce se codează eşantionul.

- 61 -
Exemplu: Valoarea eşantionului I s  444 

1. Etapă 1E ( 1t )444   0   1

 2 E ( 2 t )444   128   1

2. Etapă  3 E ( 3 t )444   512   0
 4 E ( 4 t )444   256   1


5 E ( 5 t )444   384   1
6 E ( 6 t )444   448   0

3. Etapă 
7 E ( 7 t )444   416   1
8 E ( 8 t )444   432   1

La decodoare se înfăptuieşte convertarea semnalului digital în analogic.

Particularităţile decodoarelor neliniare constau că caracteristicile de decomprimare după
caracterul lor sunt inverse celor de comprimare.
Semnalul de intrare pentru demodulator este combinaţia de cod de ordinul 8, în
corespundere cu combinaţia de cod recepţionată, DL ce formează caracteristica de
decomprimare conectează etaloanele respective. Curentul sumar al cărora determină
valoarea eşantionului ce se codează.
De exemplu: la decodorul combinaţiei 11011011 va fi conectată sursa de curent
etalon de polaritate pozitivă şi curenţi etalon cu valorile curenţilor etalon de bază, care
este egală cu 256 şi curenţilor etalon suplimentari 1,3 şi 4 ale segmentului 6 şi în
rezultat vom obţine: 256  128  32  18  432 .
Pentru reducerea erorii de funcţionarea a demodulatorului se utilizează 12 curenţi
etalon. 11 ca şi la modulator şi al 12 de corecţie pentru a spori precizia, egală cu
jumătate din pasul de cuantizare pentru fiecare segment 432  8  440 

- 62 -
 7.Formarea fluxului digital primar E1.

Sistemul de transmisiuni pentru formarea fluxului digital primar E1, schema de

structură al căruia este reprezentată în fig.1, este destinat pentru organizarea liniilor de
legătură în reţelele de comunicaţii conform metodei divizării canalelor în timp cu
utilizarea metodei PCM.
30 Modem
LA FTJ Ch ... CC
1 M SFS CCe
SD
CFV
fe=8 KHz
AFJ FTJ
1 DSS D CCr
...
Ch 30
30
...
1
PA 1
...

30

ID

Fig. 1

Conform fig.1 echipamentul de formare a fluxului digital E1 conţine următoarele

blocuri :
- E-R emiţător receptor, la intarea căruia se comunică semnalele canalelor de
frecvenţă vocală (CFV) şi e constituit din sistemul diferenţial SD, limitat de
amplitudinea LA, filtrul trece jos FTJ, cheile electronice şi amplificatorul de
frecvenţă AFJ
- Modemul ce este constituit din modulator M şi demodulator D

- 63 -
 - CC – convertorul de cod constituit din convertorul la emisie CCe şi convertorul

de cod la recepţie CC r
- Sistemul de formare a semnalelor SFS
- Dispozitivul de separare al semnalelor DSS
- Dispozitivul de acordare DA
- Dispozitivul de includere a informaţiei digitale sau discrete în traficul de grup ID
Codarea neliniară a semnalelor de frecvenţă tonală se face prin intermediul codului
A  87 ,6
binar simetric de ordinul 8 conform legii: .
13
Pentru transmisiunea semnalelor de dirijare şi interacţiunea (SDI) între centrale în
echipamentul de formare a fluxului digital E1 se utilizează dispozitivul de acordare DA.
Sistemul de transmisiuni parmite să organizăm 32 de canale dintre care 30 canale
digitale telefonice standarde a câte 64kbps, un canal de 64kbps se utilizează pentru
transmisiunea semnalelor de sincronizare a cadrelor şi alt canal de 64kbps pentru
transmisiunea semnalelor de dirijare şi interacţiune şi sincronizării multicadru. La fel
putem organiza 9 canale pentru transmisiunea informaţiei discrete cu viteza de 8kbps,
dintre care 8 canale se formează în schimbul unui canal standard de 64kbps, un canal de
radio – difuziune de clasa II în locul a 4 canale standarde de 64kbps (64×4=256kbps),
două canale de transmisiune a semnalelor de dirijare şi interacţiune la fiecare canal
standard digital şi şase canale pentru comunicaţiile de serviciu şi telecontrol pentru şase
direcţii de transmisiune a traficului liniar.
Frecvenţa de tact a echipamentului de formare a fluxului E1=2048kHz, f ieş . a

canalului telefonic şi a celui de transmisiune a informaţiei discrete alcătuieşte 8kHz,

f ieş . a canalului de transmisiune a SDI alcătuieşte 0,5kHz, iar cea a semnalului de
radio – difuziune este de 32kHz.
Diagramele cadrelor şi multicadrelor la formarea fluxului E1 sunt reprezentate în
fig.2:

- 64 -
 1 multicadru, 1ms, 16 cadre

C15 C0 C1 C2 ........ C13 C14 C15 C0 t

1 cadru, 125μs, 32 intervale

SC SDI
CFV1 CFV2 CFV3 CFV15 SMC CFV16 CFV27 CFV28 CFV30

IC0 IC1 IC2 IC3 ... IC15 IC16 IC17 ... IC28 IC29 IC30 IC31 t
3,9 μs
IC16 al
canalelorC0
cadru par
O1 O2 O3 O4 O5 O6 O7 O8 O1 O2 O3 O4 O5 O6 O7 O8

0 0 1 1 0 0 1 0 0 0 0 1 0 1 t
ID SASMC
SC SMC

IC16 al
canalelorC1...C15
cadru impar
O1 O2 O3 O4 O5 O6 O7 O8 O1 O2 O3 O4 O5 O6 O7 O8

SDI1 SDI2 SDI1 SDI2

1 1 1 1 1 0 1 0 1
ID SASC AR CFV1...CFV15 CFV16...CFV30

488 ns

Fig. 2

SC – sincronizare de cadru:
SDI – semnal de dirijare şi interacţiune
SNC – sincronizare multicadru
ID – informaţia discretă
SASC – semnalizarea de avariere a sincronizării de cadru
AR – atenuarea de rest
SASMC – semnalizarea de avariere a sincronizării multicadru
Conform fig.2 multicadrul conţine 16 cadre, cadrele în multicadru se notează
C0 ...C15 . Fiecare cadru se divizează în 32 de intervale pentru formarea canalelor de la
IC0 ...IC 31 . În fiecare din cele 32 intervale pentru formarea canalelor se transmit
combinaţiile de cod de ordinul 8 sub formă de simboluri binare 0 şi 1. Durata fiecărui

- 65 -
cadru este de 125μs, a multicadrului – 2ms, a intervalului pentru formarea canalului –
de 3,91μs şi durata impulsului – 244ns.
Numerotarea cadrului în multicadru se începe cu cadrul în care se conţine
semnalul de sincronizare, iar numerotarea intervalului pentru formarea canalelor se
începe cu intervalul ce conţine semnalul de sincronizarea de cadru. Semnalul
sincronizării multicadru se transmite în ordinele 01...04 ale intervalului IC16 din cadrul
CO prin simbolurile 0000, iar semnalul sincronizării de cadru se transmite în ordinele
02...08 ale intervalului ICO a cadrelor impare şi ordinul 06 a intervalului IC6 a cadrului
CO se transmit simbolurile 1, care conectează semnalizarea de avariere a sincronizării
de cadru şi sincronizării multicadru la staţia terminală care recepţionează semnalul
transmis.
Ordinul 01 în intervalul ICO în toate cadrele se utilizează pentru transmisiunea
informaţiei discrete, iar ordinul 06 în cadrele impare se utilizează pentru transmisiunea
semnalelor de control a atenuării de rest. În celelalte ordine din cadrele impare şi
ordinele intervalului IC16 a cadrului CO se transmit simbolurile indicate în fig.2.
Intervalele pentru formarea canalelor de la IC 1 ...IC 15 şi de la IC 17 ...IC 31 în toate
cadrele multicadrului se utilizează pentru codificarea semnalelor transmise
corespunzător prin canalele de frecvenţă vocală 1...15, 16...30. Intervalul IC 16 în

cadrele C1 ...C15 se utilizează pentru transmisiunea semnalelor de dirijare şi

interacţiune. Pentru fiecare canal telefonic se utilizează câte două semnale SDI1 şi

SDI 2 .
În fiecare din cadrele indicate în intervalul IC 16 se transmit semnale de dirijare
şi interacţiune concomitent pentru două canale telefonice şi anume: în ordinele 1 şi 2 se
transmit SDI1 şi SDI 2 pentru primul canal telefonic, iar în ordinele 5 şi 6 se transmit

SDI1 şi SDI 2 pentru al doilea canal.

Perechile de canale telefonice sunt următoarele: 1 şi 16, 2 şi 17, 3 şi 18... 15 şi 30.
Semnalul de dirijare şi interacţiune pentru aceste canale se transmit corespunzător în

- 66 -
cadrele C1 ...C15 a multicadrului. În ordinele 3 şi 7 ale cadrelor C1 ...C15 în
intervalul IC16 se transmite simbolul 0, iar în ordinele 4 şi 8 se transmite simbolul 1.

8. Structura sistemului de transmisiuni E1.

Canalul E1 reprezintă canalul primar al ierarhiei PDH şi este canalul de bază ce

se utilizează în reţelele secundare de telefon, transmisiuni de date şi ISDN. În
comparaţie cu celelalte canale ale ierarhiei PDH acest canal posedă unele particularităţi
şi anume: structura de sincronizare multicadru şi canalul de semnalizare ce se utilizează
în reţelele secundare ale telefoniei digitale şi ISDN. Celelalte canale posedă numai
structura de cadre. Astfel de deosebiri ale canalului E1 sunt condiţionate de utilizarea
lui în reţeaua primară, de obicei canalul E1 este un canal de frontieră sau de legătură
dintre reţeaua primară şi secundară.
Structura sistemului de transmisiuni E1 include trei nivele ale modelului etalon
de interconectare a sistemului deschis OSI: fizic, de canale şi de reţea.
Nivelul fizic descrie interfaţa electrică a fluxului E1 şi la fel parametrii
semnalului E1.
Nivelul de canale ne descrie procedurile de multiplexare şi demultiplexare a
canalelor de un nivel mai inferior după cum sunt:
- canal digital de bază de 64kbps;
- canal de frecvenţă vocală.
În fluxul E1 structura cadrelor şi multicadrelor în fluxul E1 şi încorporarea procedurilor
de control a erorilor.
Nivelul de reţea descrie procedurile de dirijare cu canalele E1 în reţeaua primară
şi la fel controlul parametrilor erorilor la nivel de reţea. Acest nivel este relativ
incomplet şi include doar câteva proceduri. De obicei de bază este structura nivelului de
canal.

- 67 -
 8.1. Nivelul fizic E1.

Nivelul fizic E1 include descrierea parametrilor electrici a interfeţei E1 şi

parametrii semnalelor de transmisiune inclusiv structura codului lineic. Aceşti parametri
sunt descrişi în recomandaţiile UITLC G703 şi G823.
Conform standardului G703 caracteristicile de bază ale interfeţei E1 sunt
următoarele:
6
- viteza de transmisiune – 2048kbps±50ppm (1 point per milion= 10 )
astfel se admite devierea frecvenţei semnalului ce se transmite în limitele
2048kHz±1024Hz
- tipurile de coduri ce se utilizează: HDB-3, AMI
Utilizarea codului AMI în prezent nu se recomandă, însă într-o serie de sisteme
de transmisiuni se mai utilizează codul dat. În majoritatea cazurilor codul AMI nu se
utilizează deoarece formatul codării liniare duce la pierderea sincronizării în cazul când
combinaţia de cod consecutiv sunt 0000 şi mai mulţi. Formatul codării HDB-3 a fost
special elaborat pentru a soluţiona problema sincronizării care apare în cazul utilizării
codului AMI. Pe lângă astfel de parametri viteza semnalului şi tipul codului lineic
standard G703 se determină următoarele normative referitoare le parametrii electrici ai
interfeţei (tabelul 1).
Tabelul 1.
Valoarea u se determină de valoarea
Forma impulsului semnalului electric
amplificării nominale de vârf a impulsului
Tipurile de perechi în fiecare direcţie O pereche coaxială O pereche simetrică
Impendanţa, Ω 75 120
Tensiunea de vârf nominală a
2,73 3
impulsului, V
Tensiunea de vârf în lipsa impulsului, V 0 ± 2,73 0 ± 0,3
Lărgimea nominală a impulsului, ns 244

- 68 -
 Raportul amplitudinilor impulsurilor
pozitive şi negative la mijlocul 0,95 ... 1,05
intervalului
Raportul lărgimilor impulsurilor pozitive
0,95 ... 1,05
şi negative la mijlocul intervalului

Conform tabelului 1 observăm că există două standarde referitoare la parametrii

interfeţei fizice E1 şi anume interfaţa simetrică cu impedanţa 120  şi interfaţa
nesimetrică cu impedanţa 75  .
Interfaţa simetrică pe larg se utilizează în Europa, iar cea nesimetrică în America
de Nord şi Canada. În caz ideal impulsul ce se transmite este simetric, însă în realitate
impulsul se distorsionează de la forma lui dreptunghiulară în procesul de generare şi
transmitere prin canalul E1. În fig.1a este reprezentată forma reală a impulsului care se
transmite prin canalul E1, iar în fig. 1b este reprezentată forma reală a impulsului care
se transmite prin canalul E1.

U, V U, V

t t
a) b)

Fig. 1

Forma impulsului trebuie să corespundă şablonului standard ce se descrie în

recomandaţiile UITLC G703.

- 69 -
 Pe lângă frecvenţa de transmisiune a semnalului şi devierea ei un parametru
important al nivelului fizic pentru fluxul E1 este djiterul sau variaţia de fază.
Normativele referitor la astfel de parametru ca djiterul sunt determinate în
recomandaţiile G823.
Djiter se numeşte fenomenul modulaţiei de fază a semnalului ce se recepţionează.
În practică sunt răspândite două modalităţi ce se referă la determinarea djiterului:
1) în termeni de fază;
2) în termeni de frecvenţă.
Luând în considerare că parametrii frecvenţei şi fazei sunt legaţi prin relaţii
simple ambele modalităţi sunt echivalente. Modalitatea de descriere a djiterului în
termeni de fază a semnalului digital ce se recepţionează este răspândită pentru
descrierea teoretică a ei.
Promovarea acestei modalităţi a dus la formarea definiţiei djiterului ca variaţie de
fază, însă în scopuri de măsurări practice a parametrilor djiterului analiza lui în termeni
de fază este incomodă, ce este legată cu incomoditatea de măsurare a fazei şi ca rezultat
în scopuri aplicative djiterul se analizează ca variaţie de frecvenţă a semnalului ce se
recepţionează.
În cazul dat parametrii din baza djiterului devin amplitudinea şi frecvenţa lui.
Funcţia instabilităţii frecvenţei semnalului digital ce se recepţionează este reprezentată
în fig.2.

frecv.
∆f

T
t

Fig. 2

- 70 -
 Frecvenţa semnalului ce se recepţionează prin valoarea ei medie f şi devierea
f . Presupunem că are loc modulaţia pentru care schimbarea frecvenţei se petrece
periodic cu perioada T şi atunci exprimând frecvenţa de modulaţie prin perioada de
schimbare a frecvenţei, adică sunt invers proporţionale, se deosebesc două tipuri de
1
schimbare a frecvenţei : f et  ;
T
1) Oscilaţiile rapide ale frecvenţei – pentru care f d  10 Hz şi care sunt numite
djiteri
2) Oscilaţiile lente a frecvenţei f d  10 Hz ce mai sunt numite vander, adică
abaterea de fază.
Necesitatea de separare a devierii frecvenţei în djiter şi vander este legată de
faptul că ambii parametri apar în rezultatul acţiunii diferitor pricini şi în mod diferit
influenţează asupra parametrilor de calitate la transmisiunile digitale al semnalelor
digitale.

8.2. Nivelul transmisiuni de date E1

Parametrii nivelului de transmisiune al fluxului E1 includ în sine structura

fluxului de cadru şi multicadru, descrierea procedurilor de control al erorilor conform
codului de cadru cu surplus ce se notează CRC şi la fel descrierea procedeului de
multiplexare şi demultiplexare al canalelor de frecvenţă tonală în fluxul E1.
Multiplexarea prevede procedurile de eşantionare, cuantizare şi codare pentru semnalul
continuu(analogic).
Analizăm structura de cadru a fluxului E1 procedurile d control al erorii. La
transmisiunea prin reţeaua primară fluxul digital se convertează în blocuri standarde de
anumită structură logică numite cadre.
Structura de cadre ne asigură funcţionarea procedurilor de multiplexare şi
demultiplexare, transmisiunea informaţiei de dirijare şi la fel diagnostica conform
parametrului de erori a sistemului de transmisiuni digitale.

- 71 -
 Există trei variante de bază a structurii cadrului E1:
1) fluxul nestructurat
2) fluxul cu structura de cadre
3) fluxul cu structura de cadre şi multicadre.
Fluxul E1 nestructurat se utilizează în reţelele de transmisiuni a datelor şi nu
posedă structură de cadre, adică divizarea în canale, ca de obicei reprezentarea
multiplexării canalelor digitale de bază de 64kbps.
Fluxul E1 cu structura de cadre prevede divizarea în 32 de canale digitale cu
capacitatea 64kbps sub formă de divizare în intervale de canale TS(time slot) de la 0 la
31. Structura de cadru este descrisă în recomandaţiile G704, pentru fiecare interval de
canal în componenţa cadrului sunt prevăzuţi 8biţi şi astfel lungimea cadrului va fi
32×8=256 biţi. Pentru viteza dată de transmisiune a fluxului E1 vom obţine durata
cadrului de 125μs, intervalul de canal 0 TS0 este prevăzut sub transmisiunea
semnalului sincronizării de cadru FAS. Structura de cadre FAS este reprezentată în
fig.3.
TS0 TS1 TS2 ... TS31

1 2 3 4 5 6 7 8
Si 0 0 1 1 0 1 1 - cadru impar
Si 1 A Sn Sn Sn Sn Sn - cadru par

Fig. 3

După cum observăm din fig.3 sunt prevăzute cadre pare şi impare. În TS0 a
cadrului impar sunt transmise semnalele FAS care includ în sine consecutivitatea
sincronizării de cadru 0011011 şi un bit de serviciu care este rezervat pentru utilizarea
internaţională.
În TS0 a cadrului par se transmite semnalul NFAS care nu conţine combinaţia

de cod a sincronizării de cadru. În componenţa semnalului NFAS se transmite bitul S i

- 72 -
rezervat pentru utilizarea internaţională, bitul A ce se utilizează pentru transmisiunea
semnalelor despre deranjamente şi la fel cinci simboluri de serviciu
Sn4 , Sn5 , Sn6 , Sn7 , Sn8 , care se utilizează pentru transmisiunea semnalelor de
dirijare cu reţeaua în cadrul reţelei primare E1 pentru diagnosticul şi promovarea
procedurilor suplimentare de control al erorilor.
Varianta flux E1 cu structura de cadre mai este numită sistem PCM – 31, ce se
utilizează într-o serie de sisteme de transmisiuni de date şi la fel în unele cazuri pentru
organizarea sistemelor de semnalizare nr.7 şi N – ISDN şi B – ISDN, într-o serie de
cadre aparatajul de emisie – recepţie E1 utilizează suplimentar şi intervalul de canal
TS 16 , pentru transmiterea informaţiei de semnalizare CAS ce sete legată cu canalul de
convorbire. În cazul dat fluxul E1 posedă suplimentar la structura de cadre şi structura
de multicadre MFAS. Astfel de variantă mai este numită PCM-30 în care 16 cadre se
unesc într-un multicadru ce conţine 4096 biţi cu durata 2ms. În cazul când este
promovată transmisiunea – recepţia informaţiei sub formă de multicadru MFAS,
informaţia individuală FAS a fiecărui cadru îşi pierde importanţa.
Este important de a analiza informaţia tuturor 16 cadre FAS. Primul cadru CO
conţine informaţia MFAS despre multicadru în intervalul de canal de 16 TS 16 , iar
restul 15 intervale de canale sunt utilizate pentru transmisia informaţiei de semalizare.
Structura multicadru MFAS este indicată în fig.4.

- 73 -
 C0 C1 C2 C3 ... C14 C15

TS0 TS1 ... TS16 ... TS31 TS0 TS1 ... TS16 ... TS31

1 2 3 4 5 6 7 8 1 2 3 4 7 8 9 10
0 0 0 0 x y x x ABCD ABCD
can. 1 can. 16

TS0 TS1 ... TS16 ... TS31

1 2 3 4 7 8 9 10
ABCD ABCD
can. 15 can. 30

Fig. 4
unde: 0000xyxx – semnal MFAS
x – biţi de rezervă
y – bit de înlăturare a deranjamentelor MFAS, când bitul dat este 1, înseamnă
pierderea sincronizării multicadru.
Transmisia fluxului E1 cu structura de cadre notată la fel ca PCM-30 posedă un
mecanism foarte important şi anume procedura de diagnostică a parametrilor de erori.
Pentru aceste scopuri se utilizează biţii S i în componenţa antetului de cadru FAS şi
MFAS. Procedura de diagnostică a parametrilor utilizează structura de multicadru din
16 cadre după cum este reprezentată în fig.4 şi mecanismul de calcul al parametrilor
erorilor conform codului cu surplus de control CRC – 4 în conformitate cu polinomul

x4  x  1.

- 74 -
 TS0 (IC0)
Biţii
Subcadru Cadru 1 2 3 4 5 6 7 8
0 C1 0 0 1 1 0 1 1
1 0 1 A Sn4 Sn5 Sn6 Sn7 Sn8
2 C2 0 0 1 1 1 1 1
FAS
3 0 1 A Sn4 Sn5 Sn6 Sn7 Sn8
NFAS
4 - - - - - - - -
SMF#1
5 0 1 A Sn4 Sn5 Sn6 Sn7 Sn8
6 - - - - - - - -
7 0 1 A Sn4 Sn5 Sn6 Sn7 Sn8
8 C1 0 0 - - - - -
9 1 1 A Sn4 Sn5 Sn6 Sn7 Sn8
10 C2 0 0 - - - - -
11 1 1 A Sn4 Sn5 Sn6 Sn7 Sn8
SMF#2
12 C3 0 0 - - - - -
13 E1 1 A Sn4 Sn5 Sn6 Sn7 Sn8
14 C4 0 0 - - - - -
15 E2 1 A Sn4 Sn5 Sn6 Sn7 Sn8

Fig. 5. Structura multicadrului CRC-4

SMF#1 – subcadrul 1
SMF#2 – subcadrul 2
C1 , C 2 , C 3 , C4 – biţii codului CRC
0011011 – semnalul sincronizării multicadru CRC
E1 , E 2 – identifică eroarea în cadrul CRC
E  1 – eroarea lipseşte în codul CRC
E  0 – eroare prezentă în codul CRC

- 75 -
S n – biţii rezervaţi pentru utilizarea raţională şi pentru transmisiunea informaţiei de
dirijare cu nivelul de reţea.
Principiul de funcţionare a cadrului CRC-4 se bazează pe calculele matematice
care se efectuează în fiecare multicadru de transmisiune a datelor. Utilajul de
transmisiune E1 efectuează calculul sumei codului CRC-4 şi include rezultatele sumei
în semnalul următorului multicadru. Utilajul recepţionând semnalul efectuează un calcul
analogic şi compară suma obţinută cu suma ce se transmite cu următorul multicadru.
Dacă în ambele sume obţinute este diferenţă, atunci se generează un semnal al erorării
CRC-4. În prezent în utilajul lineic şi sisteme de diagnosticare a canalelor digitale cu
PCM se încorporează funcţia de analiză conform codului CRC-4. Deseori apare
întrebarea despre raţionalitatea efectuării analizei conform valorii probabilităţii erorii.
Dacă sistemele şi aşa analizează parametrii erorilor conform codului CRC-4, răspunsul
la întrebarea dată se efectuează reieşind din două principii de bază a utilizării codului
CRC-4:
1) Fiecare eroare CRC-4 nu numai decât este legată cu eroarea unui bit de
informaţie. Câteva erori de biţi într-un multicadru vor duce la apariţia numai a
unei erori CRC-4 pentru blocul dat;

2) Câteva erori de biţi pot să se compenseze una pe alta în sensul sumei CRC-4.
Codul CRC-4 este o metodă comodă de control a erorilor în procesul de
monitorizare a canalului ce funcţionează când practic este imposibil de a măsura
parametrii realii ai erorilor conform biţilor deoarece este imposibil de a obţine
sincronizarea conform consecutivităţii de test.
În regimul cu deconectare a canalelor e necesară efectuarea măsurărilor erorilor
conform biţilor, deoarece rezultatele la astfel de măsurări sunt mai precise.
Analizăm mecanismul de transmisiune a informaţiei despre codul CRC-4. Pentru
transmisiunea informaţiei date se utilizează structura multicadrului, însă multicadrul
CRC-4 nu e numaidecât legat cu multicadrul MFAS. Fiecare dintre ele poate fi divizat
în două subcadre SFM. În fig.5 ele sunt notate ca SMF1 şi SMF2, fiecare conţinând

- 76 -
câte 8 cadre corespunzător sun notaţi câte 4 biţi ce se utilizează pentru transmisiunea
codului CRC-4 a fiecărui multicadru.
Biţii codului CRC-4 se calculează prin metoda divizării sumei liniare care se
conţine în 8 cadre consecutive la polinomul de test, restul – de la divizarea sub formă de
comunicare de 4 biţi se introduce în următorul multicadru pentru a fi transmise în fluxul
E1. Structura multicadrului CRC-4 include câteva comunicări despre structura
multicadrului a codului CRC-4.
În cadrele pare NFAS prin biţi şi se transmit comunicările sincronizării
multicadru CRC-4 prin combinaţia 001011, care se utilizează la recepţia pentru
sincronizare conform cadrului CRC. Pe lângă aceasta în componenţa multicadrului se
transmite informaţia de bază şi anume comunicarea C1 , C 2 , C 3 , C 4 . În calitate de
comunicare suplimentară care se transmite în direcţia de depistare a erorilor se
utilizează comunicarea ce constă din doi biţi E1 , E 2 . Fiecare bit E este legat cu unul
din multicadrele ce se recepţionează (în componenţa fiecărui multicadru se utilizează
două subcadre, prin urmare comunicarea utilizează doi biţi E).
În cazul când utilajul de recepţie obţine informaţia despre eroarea în codul
CRC-4, ea generează un bit E pentru a comunica emiţătorului despre eroarea
recepţionată. Monitoringul conform codului CRC se înfăptuieşte în regimul timpului
real, nemijlocit după instalarea sincronizării de cadru. În cazul dat are loc sincronizarea
de cadru conform codului CRC-4 şi sincronizarea multicadru conform combinaţiei de
cod: 001011. Sincronizarea nominalizată este destul de stabilă şi pierderea sincronizării
de cadru conform codului CRC-4 se reflectă numai în cazul când în decurs de o secundă
se obţin nu mai puţin de 914 comunicări ale codului CRC care nu corespund cu valorile
aşteptate.

8.3. Nivelul de reţea E1.

Standardizarea sistemelor de transmisiuni E1 la fel cuprinde nivelul 3 de reţea, în

cadrul căruia se înfăptuiesc procedurile de dirijare cu reţeaua primară. La utilizarea

- 77 -
procedurilor de dirijare pe larg se folosesc semnalele despre deranjamente care sunt
generate în sistemele de transmisiuni digitale contemporane şi la fel semnalele despre
apariţia eronărilor ce sunt înregistrate de mijloacele de diagnosticare. Informaţia
respectivă se colectează în nodurile sistemului de dirijare şi se prelucrează. Astfel
nivelul de reţea E1 include în sine un anumit ansamblu al semnalelor de serviciu şi
comunicări utilizate de sistemul de dirijare cu reţeaua primară. Astfel de comunicaţii se
divizează în 3 categorii:
1) comunicările despre apariţia erorilor în sistemul de transmisiuni.
2) comunicările despre deranjamentele în sistemul de transmisiuni.
3) comunicările ce se utilizează pentru reconfigurarea reţelei primare şi
restabilirea planului de sincronizare.
Comunicaţiile despre apariţia erorilor în sistemul de transmisiuni E1 utilizează
comunicările E1 şi E2 descrise în subpunctul precedent 9.2.
Comunicările transmise prin intermediul biţilor E servesc ca confirmare a
apariţiei erorii în blocul codului CRC şi pot servi ca criteriu de estimare a calităţii
sistemului de transmisiuni digitale. Sistemul de dirijare analizează valorile biţilor E şi
colectează informaţia despre apariţia erorilor în sistemul de transmisiuni E1.
Comunicările despre deranjamentele în sistemul de transmisiuni se transmit în
cadrul NFAS şi la fel, prin intermediul biţilor MFAS în cazul când fluxul E1 posedă
structura în multicadru.
După cum a fost menţionat în 9.2. în componenţa cadrelor pare NFAS se conţin
biţii rezervaţi pentru sarcinile de utilizare naţională după cum sunt: bitul A şi biţii
Sn4 , Sn5 , Sn6 , Sn7 , Sn8 . Anume aceşti biţi se utilizează pentru transmisiunea
diferitor comunicări despre deranjamentele în sistemul de transmisiuni digitale.
Biţii S n formează într-o oarecare măsură canalul de dirijare, capacităţile căruia

se utilizează la nivelul de reţea E1. Pe lângă biţii S n pentru transmisiunea

comunicărilor despre deranjamente pot fi utilizaţi biţii xxyx MFAS (vezi fig.3). Aceşti
biţi se utilizează pentru transmisiunea semnalelor despre deranjamentele în structura
multicadru E1. Astfel bitul y nemijlocit se determină ca un indicator al deranjamentelor

- 78 -
MFAS la distanţă îndepărtată. Bitul A, care mai este numit bitul S n 3 , reprezintă un bit
al semnalului operativ despre deranjamente. În cazul apariţiei unui deranjament esenţial
ce necesită o acţiune operativă, bitul A devine egal cu 1. Astfel de deranjamente se
numesc RDI (Remote Defect Indication), adică indicarea defectului la capătul
îndepărtat. În cazul apariţiei aşa numitului semnal neoperativ despre deranjamentele
sistemului de transmisiune se generează NFAS cu inversarea bitului S n4 din 0 în 1.
Recomandările UIT stabileşte următoarele cauze posibile de generare a unui
astfel de semnal:
3
1) cazul când parametrul erorilor în FAS devine mai mare decât 10
2) în cazul deranjamentelor în circuitul de alimentare a modemului sau codecului
3) în cazul când se pierde semnalul de intrare sau are loc încălcarea sincronizării
de cadru
Semnalul neoperativ despre deranjamente ne oferă posibilitatea de a obţine
informaţie despre sporirea esenţială a parametrilor erorilor din partea emiţătorului.
Utilajul receptorului ca de obicei posedă nişte valori de limită stabilite pentru a genera
semnal S n4 . În cazul sporirii parametrului erorilor mai mult decât valoarea de limită,
receptorul generează semnalul despre deranjamentul neoperativ în direcţia emiţătorului.
La recepţionarea semnalului nominalizat mai sus sistemul de dirijare poate să
transfere transmisiunea la canalul de rezervă E1 şi astfel se asigură o calitate înaltă a
comunicaţiilor. Biţii Sn5 , Sn6 , Sn7 , Sn8 formează canalul de serviciu de
transmisiune a datelor cu capacitatea de 2kbps care poate fi utilizat în transmisiunea
semnalelor despre deranjamente. În ultimul timp, în legătură cu dezvoltarea sistemelor
de dirijare posibilităţile acestui canal se utilizează foarte pe larg.
Fiecare bit formează un aşa numit protocol vertical, adică comunicarea despre
deranjamente se comunică prin intermediul câtorva biţi consecutivi S n . Tipul
comunicărilor ce se transmit şi algoritmul de generare a lor se stabileşte de standardul
naţional producătorul de utilaj sau de cerinţele speciale de exemplu operatorul reţelelor
corporative. Cel mai răspândit este standardul ETS 300 – 233 care determină utilizarea

- 79 -
biţilor S n în multiplexoarele interfeţei de acces primar PRI ISDN. Utilajul de
generare şi recepţie al comunicărilor cu succes pot fi utilizate în sistemele de dirijare ce
funcţionează în baza principiilor de analiză anume a acestor comunicări. Astfel
comunicările despre deranjamente reprezintă o bază pentru sistemele de dirijare şi
cantitatea lor nemijlocit determină nivelul maxim de inteligenţă al sistemului de dirijare
şi lista parametrilor accesibili pentru controlul reţelei. Utilizarea biţilor S n ne dă
posibilitatea să delimităm gradul de responsabilitate pentru diferiţi operatori. În calitate
de exemplu vom analiza două variante de utilizare a biţilor S n ce ne permit să
determinăm partea care este responsabilă de reducerea calităţii de transmisiune
reprezentate în fig.6.
Sincronizare
Sn6=1000 exterioară
Sn5=1
A=0
CTA 1 2 3

Sn6=0000
Sn5=0
A=0

a)

Sincronizare
Sn6=1111 exterioară
Sn5=1
A=1
CTA 1 2 3

AIS=111...

b)

Fig. 6

Conform fig.6a la conectarea prin sistemul E1 a centralei corporative CTA la

reţeaua de utilizare comună după cum este nodul 3 a fost depistat un defect de dereglare
a comunicaţiilor, adică încălcarea comunicaţiilor între nodul 1 şi centrala CTA din
cauza contactului de calitate redusă. Deoarece în schema din fig.6a se conectează

- 80 -
centrala prin intermediul interfeţei primare PRI – ISDN în componenţa sistemului de
transmisiune sunt incluse câteva dispozitive:
 nodul 1 reprezintă dispozitivul NT;
 nodul 2 – dispozitivul LTE (Line Terminal Equipament);
 nodul 3 – reţeaua de utilizare comună care în corespundere cu regulile de
conectare a interfeţei primare se conectează prin intermediul
multiplexorului NT amplasat în nodul 1.
În cazul dat se petrece următoarea interacţiune; nodul 1 transmite semnalul
Sn6  1000 în direcţia reţelei de utilizare comună. Nodul 2 transmite semnalul fără
modificări. Dacă nodul 3 recepţionează semnalul Sn6  1000 , aceasta înseamnă
eroare în interfaţa dintre nodul 1 şi centrala CTA şi la fel imposibilitatea de sincronizare
a CTA. În cazul erorii în circuitul de alimentare al nodului 1 acest dispozitiv se transferă
la alimentarea de rezervă şi la fel generează în direcţia nodului 3 a unui semnal
Sn6  1000 .
În fig.6b este reprezentată eroarea centralei urbane nodul 3 şi în cazul pierderii
semnalului la intrarea sistemului de transmisiuni, centrala generează un semnal de
alarmă AIS ce corespunde unei combinaţii de cod ce constă din mai multe unităţi. În
rezultat se petrece următorul schimb: semnalul de alarmă AIS se transmite de la nodul 1
ce aduce la conectarea indicaţiei prin intermediul diodelor electroluminiscente instalate
la multiplexor. Apoi nodul 1 transmite semnal AIS la CTA. Totodată nodul 1 generează
în direcţia centralei urbane nod 3 un semnal Sn6  1111 activând în aşa mod sistemul
de rezervă.

8.4. Structura sistemei de transmisiune E1.

Sistemul de transmisiuni E1 pe larg se utilizează în telecomunicaţiile moderne şi

anume, fluxul digital E1 se utilizează atât în reţelele primare cât şi în cele secundare. În
legătură cu aceasta sunt răspândite câteva variante de structură a sistemului de

- 81 -
transmisiune E1. Schema generală pentru sistemul de transmisiuni E1 este reprezentată
în fig.7:

MUX ATT4 R C ATT4 MUX

CFV CDTD CFV CDTD

ATT4 MUX

CFV CDTD

Fig. 7

CFV – canale de frecvenţă vocală;

CDTD – canale digitale de transmisiune a datelor;
C – comutatoare;
R – regeneratoare.
Din fig.7 se observă că în componenţa sistemului de transmisiuni digitale sunt
incluse următoarele componente:
- MUX – multiplexoare
- utilajul de transmisiune în traficul lineic
- R – regeneratoare
- C – comutatoare.
Multiplexoarele îndeplinesc funcţia de multiplexare/demultiplexare a canalelor de
frecvenţă vocală şi a celor de transmisiune a datelor. ATTL îndeplineşte funcţia de
formarea codului lineic, structurii de cadru şi multicadru, funcţia de monitorizare a
parametrilor erorilor, generarea semnalelor despre deranjamente etc.
În sistemele reale aparatajul de transmisiune în traficul lineic (ATTL) se combină
cu multiplexoarele formând nişte mijloace tehnice unice. Regeneratoarele în STD au
funcţia de restabilire a fluxului digital E1 în cazurile în care distanţa dintre staţiile

- 82 -
terminale este de valori relativ mari. Comutatoarele reprezintă elemente ale reţelei
primare care îndeplinesc comutarea la nivelul fluxului E1.
Utilizarea comutatoarelor ne oferă posibilitatea operativ să reconfigurăm reţeaua
primară, să efectuăm funcţiile de rezervare şi să efectuăm planificarea distribuirii
resurselor reţelei primare.

9 Utilajul de generare a sistemului de transmisiuni digital cu

modulaţia impulsurilor în cod PCM.

Utilaj de generare (UG) formează consecutivitatea de impulsuri pentru

funcţionarea normală a utilajului staţiilor terminale, frecvenţele de bază obţinute de la
UG sunt următoarele:
f t – frecvenţa de tact a sistemului;
f gc – frecvenţa de repetare a grupelor de cod;

f e – frecvenţa de eşantionare sau repetare a cadrelor:

f eSDI – frecvenţa de eşantionarea semnalelor de dirijare şi interacţiune sau frecvenţa
de repetare a multicadrelor.
Frecvenţele nominalizate sunt legate între ele prin următoarele relaţii:
f f f
fT  f mcmNk , f g .c  T , f e  f c  T , f eSDI  f mc  T .
m mN mNk
unde: m – ordinul codului
N – numărul de canale ce se organizează prin intermediul sistemului dat.
k – numărul de cadre în multicadru
Dacă de exemplu ne referim la sistemul E1 atunci: m=8; N=32; k=16, atunci obţinem:
fT  f memNk  500  8  32  16  2048kHz ,
2048
f g .c   256 kHz ,
8

- 83 -
 2048 2048
fe  fc   8 kHz , f eSDF  f mc   0 ,5 kHz
8  32 8  32  16

Pentru valori întregi a parametrilor m, N şi k valorile necesare ale frecvenţelor

consecutivităţii de impulsuri se obţin pe calea divizării frecvenţei de tact într-un număr
întreg de ori (fig.1)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31
x x
fc=fe=8 kHz
8 8
Tc=Te=125 µs 15x8=120 15x8=120
= =
256 bps
8 8
x x
fmc=fSDI=o,5 kHz
16 16
Tmc=TSDI=2 ms 120x16=1920 120x16=1920
= =
4096 bps
128 128
x x
T=15 500 500
1920x500=960000 1920x500=960000
2048000 bps = =
6400 6400
32 1 15 1 15

Sel. 1
IO IC SDI
GB Sel. 2
1 2 … m 1 2 … N 1 2 … K
FI 1:m 1:N 1:K
O1…O8 C0…C15
STF
Semnal cu PCM fgc fe fmc

Fig. 1
GB – generator de bază
SFT – separatorul frecvenţei de tact

- 84 -
FI – formatorul de impulsuri
Sel1, Sel2 – selector de impulsuri 1 şi 2
De regulă în calitatea de divizoare a frecvenţelor se utilizează registrele la ieşirea
cărora se formează consecutivitatea de impulsuri pentru formarea ordinelor canalelor şi
semnalul de dirijare şi interacţiune.
Impulsurile ce se referă la ordine se utilizează pentru formarea ordinelor grupelor
de cod ce se referă la canale, pentru a dirija cu cheile la formarea semnalelor cu
modulaţia impulsurilor în amplitudine la emisie şi cu selectoarele în timp la recepţie, iar
impulsul ce se referă la semnalul SDI se utilizează pentru eşantionarea canalelor de
transmisiune ale semnalelor de dirijare şi interacţiune.
Deosebirea în construcţia utilajului de generare la emisie şi la recepţie constă
numai în sursa de frecvenţă de tact. La staţia de emisie această frecvenţă se obţine de la
generatorul de bază şi se stabilizează prin intermediul oscilatorului cu cuarţ, iar la staţia
de recepţie frecvenţa de tact se obţine de la separatorul frecvenţei de tact SFT.
Formatorul impulsurilor FI convertează oscilaţiile sinusoidale în consecutivităţi de
impulsuri. În ambele cazuri la recepţie şi la emisie frecvenţa de tact se consideră aceeaşi
2048kHz .
La emisie această frecvenţă se obţine de la generatorul de bază cu stabilizarea ei
prin intermediul oscilatorului cu cuarţ. La recepţie ea se obţine de la separatorul

frecvenţei de tact. Stabilitatea frecvenţei generatorului de bază este  3  10  5 , iar

frecvenţa de generare alcătuieşte 8192kHz .
Prin divizarea frecvenţei de 8192kHz la 4 obţinem frecvenţa de tact de 2048kHz
care se stabilizează cu precizia de  5 kHz . Cu ajutorul dispozitivului de formare
semnalul sinusoidal se transformă într-o consecutivitate de impulsuri dreptunghiulare
sau impulsuri de selecţie. Generatorul de bază ca şi selectorul frecvenţelor de tact
formează două consecutivităţi de impulsuri dreptunghiulare care în fig.1 sunt notate prin
impulsurile de selecţie 1 şi selecţiei 2.
Impulsul de selecţie determină ordinea şi viteza de prelucrare a semnalului în
diferite noduri funcţionale ale utilajului. Impulsurile de selecţie 1 şi 2 sunt deplasate cu
o semiperioadă a frecvenţei de tact unul faţă de altul.
- 85 -
 Consecutivitatea de impulsuri a ordinelor 01...08, intervalul de canale
ICO0 ...ICO31 şi cadrelor C0 ...C15 cu frecvenţa de repetare corespunzător 256, 8 şi
0,5kHz se obţin prin divizarea consecutivă a frecvenţei de tact de 8, 32 şi 16 ori
corespunzător.
Principiul de divizare este reprezentat în fig.2:

IC0
t
IC1
t
IC2
t
…
t
IC15
t
IC16
t
…
t
IC30
t
IC31
t

Fig. 2
În sistemele de comunicaţii moderne se înaintează cerinţe sporite faţă de rezoluţia
frecvenţei şi stabilitatea surselor de semnal. De exemplu: în STD cu PCM sunt necesare
frecvenţe de tact cu o stabilitate foarte înaltă. În practică pe larg se utilizează etaloane
de trei tipuri de frecvenţe:
1) generatorul dirijat prin intermediul fluxului atomic de cesiu;
2) generator în baza celulei de rubidiu;
3) generator în baza oscilatorului cu cuarţ.
Etalonul de cesiu serveşte ca un etalon primar internaţional. În el secunda se
determină ca intervalul de timp egal cu 9192631770 perioade de tranzacţii energetice în
atomul de cesiu. În acest etalon intervalul se utilizează pentru obţinerea frecvenţei de
referinţă din care se sintetizează o serie de frecvenţe standarde: 10MHz, 5MHz şi

- 86 -
  12
1MHz. Precizia pentru etalonul de cesiu alcătuieşte  7  10 în gama de

temperaturi 0...50 C .
În etalonul pe baza rubidiului se foloseşte la fel rezonanţa atomică pentru
dirijarea cu generatorul cu cuarţ prin intermediul circuitului de ajustare automată a
frecvenţei. În acest etalon se admite o mică deviere a frecvenţei pentru că stabilitatea ei
depinde de amestecul de gaze şi presiunea în celulă. Celula în baza rubidiului serveşte
ca un etalon secundar cu condiţia etalonării periodice şi ca de obicei asigură devierea
 11
frecvenţei în decurs de o lună nu mai mult de 10 .
Etalonul de cuarţ cu condiţia ajustării proporţionale a temperaturii în termostat ne
 12
dă o instabilitate pe intervalul de o secundă de 5  10 , iar valoarea medie pătratică
 10
într-un timp îndelungat alcătuieşte 5  10 pe parcursul a 24 ore şi instabilitatea
9
cauzată de temperatură este aproximativ de 2  10 în gama de temperaturi

0...  50  C .
În fig.3 este reprezentat generatorul la care frecvenţa se stabilizează prin
intermediul oscilatorului cu cuarţ.

C0
L0 Lr Z=R+iX

R – partea activă
X – partea reactivă.

- 87 -
 10. Sincronizarea în STD cu PCM

Funcţionarea în concordanţă a utilajului de generare din componenţa staţiilor

terminale de emisie şi recepţie este asigurată de dispozitivele sincronizării de tact şi de
cadru. Sincronizarea conform frecvenţei de tact asigură egalitatea vitezelor de
prelucrare a semnalelor în staţiile terminale de emisie şi recepţie.
Separarea corectă a canalelor este asigurată de sistemele de sincronizare conform
cadrelor. Viteza de prelucrare a semnalelor în staţia de emisie este determinată de
generatorul de bază care elaborează frecvenţe de tact ale sistemului. În staţia de recepţie
în calitate de generator de bază se utilizează separatorul frecvenţelor de tact, în care
frecvenţa de tact a sistemului se separă din semnalul cu PCM ce se recepţionează.
Astfel se asigură funcţionarea sincronă a utilajului de generare din componenţa staţiilor
terminale de emisie şi recepţie cu precizia conform tactului şi prin urmare, numită
sincronizarea conform tactului. Sincronizarea conform cadrului se asigură prin
transmisia semnalului special de sincronizare faţă de care se stabileşte ordinea de
distribuire a grupelor de cod prin canalele sistemului. În calitate de astfel de semnal
poate fi utilizat un singur impuls sau o grupă de simboluri binare de o anumită structură.
Semnalul de sincronizare este format de emiţătorul semnalului de sincronizare şi se
amplasează pe anumite poziţii sub formă de impulsuri în cadrul de transmisiune.
Semnalul de sincronizare poate fi transmis în fiece cadru sau peste unul, deoarece
structura semnalului de sincronizare iniţial este determinată simplu, poate fi recunoscut
sau determinat la recepţie. Utilajul de generare la recepţie periodic controlează existenţa
semnalului de sincronizare pe poziţiile ce revin impulsului de sincronizare în cadrul de
transmisiune la pierderea semnalului de sincronizare. Funcţionarea divizoarelor
utilajului de generare şi decodarea semnalelor se întrerupe, totodată sistemul se
comutează în regim de căutare al sincronismului. Un parametru important al sistemului
de sincronizare conform cadrului este timpul de intrare în sincronism sau timpul de
căutare a sincronismului. Pentru sistemul cu un număr sporit de canale acest timp nu
trebuie să depăşească unităţi de milisecundă. De aceea în calitate de semnal de
sincronizare în astfel de sisteme cel mai des se utilizează grupa de sincronizare, care
- 88 -
constă din mai multe simboluri ce ne permit să asigurăm depistarea rapidă a
sincronizării la pierderea ei. Astfel în sistemele de transmisiuni E1 se utilizează grupa
de cod de ordinul 7 cu structura 0011011, ce se transmite în decursul a două cadre.
Receptoarele semnalului de sincronizare sunt foarte diverse conform principiului de
construire a lor. În sistemele E1 se utilizează receptorul care funcţionează după
principiul de căutare prin alunecare şi cu decalajul printr-un ordin. Principiul de
funcţionare al acestui tip de receptor este reprezentat în fig.1:

Semnal cu PCM
Decodor
Identificator
Registru UG
de decalaj
1 2 … m SFT
ŞI1
1
2
O
Analizator m
ŞI2 UG
N
IC
2
Sincronizare Eroare 1

Dispozitivul de Interzicere UG
soluţionare

Fig. 1
Conform fig.1 semnalul cu PCM la recepţie concomitent se transmite atât la
separatorul frecvenţei de tact cât şi la identificatorul grupei de sincronizare. La recepţia
grupei de sincronizare în registrul identificatorului la ieşirea circuitului ŞI1 se
elaborează un anumit semnal. Analizatorul compară momentul de apariţia al semnalului
de la ieşirea circuitului ŞI1 cu momentul de intrare al semnalului de control care este
format de circuitul ŞI2 . În schema din fig.1 se presupune că semnalul de sincronizare
se transmite în primul interval de canal, ocupând toate poziţiile ce revin impulsului de
sincronizare. În cazul când semnalul de la ieşirea circuitelor ŞI1 şi ŞI2 coincid se obţine

- 89 -
soluţia despre constatarea sincronismului şi analizatorul acţionează prin ieşire
„sincronizare”, în caz contrar se formează semnal ce ne constată eroare şi analizatorul
acţionează prin ieşire “eroare”. Dispozitivul de soluţionare care reprezintă un dispozitiv
de memorie socoteşte semnalul de eroare şi la intrarea a 2/4 erori consecutive primeşte
soluţia despre pierderea sincronizării după ce transmisia semnalelor de „interzicere”
pentru funcţionarea utilajului de generare, funcţionarea divizorului, a utilajului de
generare şi decodarea semnalelor se întrerupe, însă celulele m şi IC 1 se păstrează
conectate şi sistemul trece în regim de căutare a semnalului de sincronizare.
În regim de căutare înscrierea conform ordinelor semnalelor cu PCM în registrul
identificatorului continue şi la intrarea grupei de sincronizare obţinem că la ieşirea
circuitului ŞT1 din nou va apărea semnal. Analizatorul va funcţiona prin ieşirea de
„sincronizare”, iar dispozitivul de memorie se va transfera în stare iniţială deconectând
semnalul de interzicere cu funcţionarea utilajului de generare.
Dacă în dispozitivul de memorie recepţionate semnale unitare de eroare care nu
urmează consecutiv unul după altul, atunci pentru etapa următoare de control, când
analizatorul funcţionează prin ieşirea de sincronizare, semnalele cu erori acumulate în
dispozitivul de memorie sunt anulate.

11. Organizarea canalelor pentru transmisiunea semnalelor de

dirijare şi interacţiune SPI.
STD în reţelele de telecomunicaţii se utilizează pentru organizarea liniilor de
interconectare între centrale (rurale sau urbane, urbane şi interurbane). Prin liinile
de interconectare sunt transmise atăt semnalele vocale în spectrul 0,3…3,4 KHZ, cît şi
semnalelede dirijare şi interacţiune după cum sunt:
a) numărul este ocupat,
b) formarea numărului,
c) eliberarea apelului abonatului,
d) blocarea aparatelor CTA etc.

- 90 -
 În STD cu PCM pentru fiecare canal telefonic sunt organizate canale speciale de
semnalizare pentru transmisiunea SDI, numărul cărora depinde de tipul CTA şi pot fi de
la unu pînă la trei. Pentru acordarea canalelor de semnalizare al STD cu aparatele CTA
şi la fel pentru transmisiunea SDI, între ele se utilizează dispozitivele de absorbare
SDA. Liniile de interconectare rurale sunt universale, adică pot fi de intrare cît şi de
ieşire. Liniile de interconectare între CTA urbane pot fi numai de intrare sau numai de
ieşire şi în acest caz se utilizează dispzitive de acordare de intrare sau de ieşire. Cînd se
lucrează cu CTA interurbane se utilizează DA interurbane de intrare. Semnalele de
dirijare şi interacţiune sunt transmise prin inetmediul impulsurilor de current constant
de anumit nivel. Deoarice pentru transmisiunea lor se utilizează numai o singură valoare
discretă, SDI nu sunt expuse cuantizării cnform nivelului şi codării şi ocolit traficul cu
MIA prin intermediul dispozitivului de unire se întroduc în semnalul cu PCM nemijlocit
pe poziţiile impulsului cadrului destinate pentru transmisiunea lor. Principiul de
eşantionare al SDI este reflectată fig. 1.

τSDI

ŞI 1 t

&

2 t

3 t

TeSDI

Fig. 1

Eşantionarea SDI în timp se înfăptuieşte de consecutivităţile de impulsuri transmise de

la UG. Metoda discretă de transmisiune aduce la distorsionarea duratei SDI şi ea poate

- 91 -
micşorată cu mărimea de la 2TeSDI ( TeSDI -perioada de eşantionare) deoarece există
diferenţa în timp între începutul şi sfîrşitul SPI şi primul şi ultimul impuls în pachetul
transmis ce corespunde acestui semnal. Pentru micşorarea influenţei acestor distorsiuni
la recepţie durata tuturor impulsurilor recepţionate se măreşte cu TeSDI .
Perioada de eşantionare al SPI ca de obicei se află în limitile 0,5…2,0ms şi cu
mult depăşeşte perioada de eşantionare a semnalelor canalelor telefonice (125μs).
Aceasta permite pe o poziţie a impulsului cadrului să organizăm transmisiunea pe rînd a
cîtorva semnale discrete cu o viteză mai redusă, adică în primul cadru să transmitem
SPI al primului canal de semnalizare CS1, în următorul cadru SDI al CS2 ş.a.m.d. Ca
de obicei pentru transmisiune a SDI şi a altei informaţii de serviciu în cadru se
rezervează un interval de canal unde SDI ocupă anumite poziţii de ordine. Amplasarea
SDI în cadru sunt reprezentate în fig. 2.
Pentru distribuirea corectă al impulsurilor SPI prin canalele de semnalizare la
emisie cadrele se unesc în multicadru, unul din cadre C0 se rezervează pentru
transmisiunea semnalului sincronizării multicadru SSMC, iar la recepţie se utilizează
receptorul sincronizării multicadre. Principiul de funcţionare al receptorului
sincronizării multicadru este analogic funcţionării receptorului sincronizării de cadru.
Astfel în decurs de un multicadru se înfăptuieşte testarea tuturor canalelor de
semnalizare cîte odată.
În unele cazuri într-un interval de canal se amplasează SDI a cîtorva canale de
semnalizare CS, ce ne permite să reducem numărul cadrelor în multicadru. Numărul
sumar al cadrelor în multicadru este determinat de numărul total al CS şi numărul CS ce
se organizează într-un cadru. Un cadru este destinat pentru transmisiunea semnalului
sincronizării multicadru SSMC. Diagramele în timp de funcţionare a patru CS sunt
reprezentate în fig.2. Conform fig.2 multicadru constă din cinci cadre. În patru din ele în
intervalele de canale corespunzătoare se transmit SPI, iar în al cincilea cadru se
transmite SSMC.

- 92 -
 Cadru 125 μs
SDI
IC1 IC2 ........ ........ ICn-1 ICn
t
Poziţia impulsului Cadre de
pentru transm. SDI 0 transmisiune
Multicadru MC

1 C4 C0 C1 C2 C3 C4 C0 C1 C2 C3 C4 C0 C1 C2 t

Poziţia impulsului pentru transm. SDI

2 t

TeSDI

3 C0 SSMC t

4 C1 CS1 t

5 C2 CS2 t

6 C3 CS3 t

7 C4 CS4 t

Fig. 2

Schema funcţională de construire al dispozitivelor de emisie şi recepţie pentru

patru canale de transmisiune al SDI este reprezentată în fig.3. Patru circuite ŞI
îndeplinesc operaţia de eşantionare al SDI, permiţînd trecerea semnalului fiecărui canal
numai în cadrul corespunzător al multicadrului, în intervalul de canal corespunzător al
cadrului şi în ordinul corespunzător al intervalului de canal, care în schemă
convenţional sunt notate prin IC m şi Om . În cadrul zero C0 în semnalul de grup se
întroduce combinaţia sincronizării de multicadru. Dispozitivul de unire DU uneşte într-
un semnal digital de grup semnele tuturor canalelor informaţionale, SPI, semnalul

- 93 -
 sincronizării multicadru. Dirijează cu funcţionarea dispozitivelor de emisie UGemis

Funcţionare asinfazică (în aceiaşi fază) al UGemis şi UGrecept . Şi prin urmare,

distribuirea corectă al semnalelor prin canalele de semnalizare se asigură de receptorul

sincronizării multicadru. La recepţie se îndeplineşte operaţia inversă-impulsurile SPI se
distribuie prin canalele lor conform impulsurilor corespunzătoare de la UGrecept . La

ieşire CS este conectat dispozitivul de lărgire al impulsului, care restabileşte durata

impulsurilor, micşorînd influenţa distorsiunilor operaţiei de eşantionare.
În unele sisteme de CTA pentru transmisiunea SPI se utilizează semnalizarea cu
mai multe frecvenţe şi atunci SDI se transmit prin combinaţie de frevenţe tonale. Aceste
semnale ce se află în spectrul 0,3...3,4kHz sunt comunicate la intrarea canalului de
frecvenţă tonală FT. şi sunt transmise analogic semnalului telefonic.

Codorul Linia Decodorul

DU DS
CTA

& & D
CS1 L
I CS1
Grupa SDI

S
Grupa SDI

& & D
CS2 F L
T I CS2

& S & D
CS3 S S L
S M I CS3
M Ce
& Ce & D
CS4 L
C0

I CS4
C0
ICm

ICm
C1
C2
C3

C1
C2
C3
On

On
C4

C4

UG emisie UG recepţie

Fig. 3

- 94 -
 12. Particularităţile de formare al semnalului digital lineic.

La propagarea semnalului digital prin liniile de transmisiune cu caracteristica

amplitudinea frecvenţei neuniformă, impulsurile se distorsionează datorită influenţelor
reciproce dintre impulsuri. Astfel de influenţe reciproce sunt numite distorsiuni
intersimbolice. Atenuarea frecvenţei superioare a spectrului semnalului digital duce la
distorsiunile intersimbolice de genul I. Distorsiunile intersimbolice de genul I apar din
cauza că odată cu sporirea frecvenţei sporeşte şi atenuarea în linii şi după cum se
observă din fig.1a apare plutirea liniei bazei amplitudinii impulsurilor, adică pluteşte
mijlocul amplitudinii de la un impuls la altul.

t
a)

b)

Fig. 1

Conform fig.1a pentru distorsiunile intersimbolice de genul I esenţiale sporeşte

probabilitatea eronării la primirea deciziei despre existenţa zeroului logic sau a unităţii
logice (astfel de eroare este indicată prin săgeată).
Distorsiunile intersimbolice de genul II apar din cauza atenuării frecvenţei
inferioare a spectrului semnalului digital. Această atenuare se lămureşte prin faptul că în
liniile de transmisiuni sunt conectate transformatoare care servesc pentru trecerea de la
ieşirile nesimetrice ale aparatului la perechile simetrice ale cablului. La fel care se
utilizează pentru organizarea circuitelor fantome şi pentru acordarea impendanţelor.

- 95 -
După cum e cunoscut transformatoarele nu permit trecerea componentei constante şi
atenuează totodată şi componenta frecvenţei inferioare.
După cum observăm din fig.1b, la fel apare plutirea liniei bazei amplitudinii
impulsurilor ce duce la erori când se primeşte decizia despre existenţa 0 sau 1 logic.
Pentru reducerea distorsiunilor intersimbolice către semnalul digital se înaintează
următoarele cerinţe:
1) Semnalul digital nu trebuie să conţină componenta constantă;
2) Spectrul energetic al semnalului trebuie să se concentreze într-o bandă de frecvenţe
îngustă;
3) Frecvenţa de tact trebuie micşorată în comparaţie cu frecvenţa semnalului iniţial,
ceea ce ne permite reducerea atenuării în linii şi sporirea lungimii sectorului de
regenerare;
4) Semnalul digital trebuie să asigure posibilitatea separării frecvenţelor de tact ce se
obţin prin densitatea necesară a impulsurilor de tact;
5) Trebuie să asigure posibilitatea controlului certitudinii transmisiunii în proces de
exploatare fără întrerupere a comunicaţiilor.
Cel mai simplu semnal digital lineic reprezintă o consecutivitate aleatoare de
impulsuri unipolare, spectrul energetic al căreia este reprezentat în fig.2.

G(ω)

Gα(ω)

Gc(ω)

ω
ωT 2ωT 3ωT

Fig. 2

Semnalul digital unipolar posedă următoarele dezavantaje:

- 96 -
1) Conţine componenta constantă;
2) Componentele spectrului energetic de frecvenţă inferioară posedă valori mari ale
puterii, ceea ce duce la distorsionarea intersimbolică de genul II;
3) Puterea relativ mare a componentelor spectrale în gama de frecvenţe până la
frecvenţa de tact duce la sporirea zgomotului între circuitele paralele la frecvenţa ce se
află în apropierea frecvenţei de tact.
Avantajul semnalului digital unipolar este metoda simplă de formare a sa. În
sistemele de transmisiuni digitale reale de regulă se utilizează semnale în 3 nivele ce
conţin simbolurile +1; 0; -1. Astfel de coduri sunt numite coduri cuaziterţiare, iar
semnalul digital reprezintă semnal bipolar. În prezent sunt cunoscute diferite tipuri de
coduri cuaziterţiare. Codul cuaziterţiar cu alternanţa polarităţii impulsurilor AMI
(Alternation Mark Inversion) este reprezentat în fig.3b.

1 1 0 1 1 1 0 1

t a)

t b)

Fig. 3

În astfel de cod după cum este AMI primul impuls se stabileşte din polaritate
arbitrară, iar polaritatea următoarelor impulsuri sunt alternante consecutiv indiferent de
numărul de zerouri logice între ele.
Spectrul energetic al codului AMI este reprezentat în fig.4.

- 97 -
 G(ω)

ω
0.5ωT ωT 2ωT

Fig. 4

Conform fig.4 în spectrul codului bipolar lipseşte atât componenta constantă cât
şi componenta discretă a spectrului, iar energia componentei continui este concentrată
pentru valoarea frecvenţei jumătate din frecvenţa de tact (ωT/2).
Utilizarea codului bipolar la formarea semnalului lineic ne asigură următoarele
avantaje:
1) Distorsiuni intersimbolice de genul II reduse;
2) Datorită faptului că energia de bază a semnalului este concentrată lângă frecvenţa
0,5ωT, atunci se reduce zgomotul intermediar între circuitele paralele, la fel se reduce
atenuarea în linia de transmisiune şi ca rezultat sporeşte lungimea sectorului de
regenerare;
3) Înlocuirea oricărei unităţi cu 0 şi invers va duce la apariţia a două unităţi cu aceeaşi
polaritate.
Aceasta ne oferă posibilitatea să determinăm eroarea în funcţionarea traficului lineic şi
permanent să controlăm valoarea probabilităţii erorii în traficul lineic.
Convertarea codului unipolar în cod binar este reprezentată în fig.5

- 98 -
 & 4
2
T

1 6

& 5
3

1 1 1 0 0 1 0 1
1
t

2
t

3 t

4 t

5
t

6 t

Fig. 5

Convertarea codului unipolar în binar se petrece la staţia de emisie, prin numărul

de la 1...6 sunt reprezentate diagramele de timp în punctele corespunzătoare schemei
din fig.5. Semnalul unipolar de intrare 1 concomitent se transmite la intrarea bistabilului
şi ambele circuite ŞI. Fiecare impuls la intrare modifică starea bistabilului la ieşire
(diagramele 2 şi 3). Aceasta ne asigură trecerea consecutivă a semnalului prin prima şi a

- 99 -
doua semibobină a transformatorului, care ne permite să formăm codul bipolar în cod
unipolar la recepţie, ceea ce este reprezentat în fig.6.

3
& 5

SAU
1
7
4
& 6
2
Imp. consecut.
de tact
1 1 1 0 0 1 0 1
1
t

2
t

3 t

4 t

5
t

6 t

7 t

Fig. 6

- 100 -
 Diagramele în timp de la 1 până la 7 ne indică forma semnalului în punctele
corespunzătoare schemei la recepţie reprezentată în fig.6. Pentru stabilirea concretă a
relaţiilor în timp pentru semnalul de intrare, dirijarea cu funcţionarea circuitelor ŞI se
face prin intermediul consecutivităţii impulsurilor de tact 2, care sunt obţinute de la
utilajul de generare a staţiei de recepţie. Semnalul de intrare (diagrama 1) se comunică
la intrarea transformatorului, iar la ieşirea lui se obţin consecutivităţi de impulsuri în
antifază unul faţă de altul (diagramele 3 şi 4).
Circuitele ŞI funcţionează numai de la impulsuri cu polaritatea pozitivă şi la
ieşirile lor se vor obţine impulsuri unipolare cu polaritatea pozitivă (diagramele 5 şi 6).
În continuare impulsurile de la ieşirile 5 şi 6 sunt comunicate la intrarea circuitului
SAU, la ieşirea căruia se formează semnalul unipolar iniţial (diagrama 7).
Ca dezavantaj a codului bipolar este lipsa componentei discrete a frecvenţei de
tact şi imposibilitatea separări frecvenţei de tact din semnalul codat bipolar prin metoda
rezonanţei. De aceea pentru separarea frecvenţei de tact din semnalul codat bipolar este
necesar de a converta codul bipolar în cod unipolar. În spectrul semnalului unipolar
apare componenta discretă a frecvenţei de tact care poate fi separată prin metoda
rezonanţei. Codul bipolar nu exclude posibilitatea apariţiei unui număr mare de zerouri
consecutive în semnalul lineic. Această apariţie ne creează incomodităţi la separarea
frecvenţei de tact din semnalul lineic şi duce la sporirea valorii componentei constante.
Pentru a omite dezavantajele indicate a fost elaborat codul bipolar cu densitate
sporită HDB-3, unde 3 ne indică numărul de nivele. Codarea unităţilor în codul HDB-3
se înfăptuieşte la fel ca în codul AMI. Zerourile, dacă numărul lor consecutiv e mai mic
ca 3, se codifică prin acelaşi număr de zerouri ca şi în codul AMI. La apariţia a patru
zerouri consecutive şi mai multe se încalcă stabilitatea bipolarităţii, ca urmare sporeşte
valoarea medie a semnalului, adică apare componenta constantă. Pentru a nu admite
apariţia ei fiecare din patru zerouri consecutive se înlocuiesc cu combinaţiile 000V sau
B000V. Alegerea unei combinaţii din aceste două se efectuează în aşa mod pentru ca
numărul de impulsuri B între două impulsuri consecutive V să fie impar, iar polaritatea
impulsurilor V să se alterneze în combinaţie de cod (fig.7).

- 101 -
 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 0 1 1 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 1

t
B 0 0V
t
0 0 0
V B 0 0V

Fig. 7

Pentru codurile AMI şi HDB-3 este simplu de a înfăptui controlul calităţii

transmisiunii semnalului digital prin traficul lineic şi anume, pentru codul AMI
controlul se face după încălcarea bipolarităţii, iar în codul HDB-3 după încălcarea
algoritmului de promovare a combinaţiilor 000V şi B00V.

13. Sistemele de transmisiune a informaţiei prin fibre optice

(STIFO) şi avantajele lor. Amplificatoare optice.

STIFO se numeşte un ansamblu de mijloace tehnice ce asigură organizarea

canalelor de comunicaţii prin mediul fizic după cum este cablul optic. Schema de
organizare a STIFO depinde de destinaţie, lungimea liniei de transmisiune, tipul
informaţiei ce se transmite şi o serie de alţi factori şi pot fi divizate în trei categorii:
1) STIFO cu detecţie directă;
2) STIFO cu detecţie coerentă sau prin fotomixare;
3) STIFO cu multiplexarea spectrală a canalelor, adică atunci când prin aceeaşi fibră se
propagă mai multe purtătoare ce diferă după valoarea lungimii de undă.
În prezent se utilizează STIFO cu detecţie directă şi modulaţia impulsurilor în
cod, schema de structură a cărora e reprezentată în fig.1.

- 102 -
 MOE COD
1
. CC (
. SDH ) (
. (PDH) MOR CO PRN-1
. ) (
CC RL (
N
COD
Utilaj de joncţionare
PRN-2

MOE COD
1
. CC (
. SDH ) (
. (PDH) MOR CO PRN-N
. ) (
CC RL (
N
COD
ST în punctul B TLO

Fig. 1
CC – convertorul de cod;
MOE – modulator optoelectronic de emisie;
MOR –modulator optoelectronic de recepţie;
RL – regenerator liniar;
COD – conector optic demontabil;
CO – cablu optic;
UT – utilaj terminal;
TLO – trafic lineic optic;
SI – staţii intermediare (puncte de regenerare sau de amplificare).
Conform (fig.1) STIFO cu detecţie directă constituie două complecte de utilaj
terminal şi traficul lineic optic. Utilajul terminal este amplasat în punctele A şi B şi
constă din aparatura digitală standardă de formare de formare a canalelor şi din utilajul
de joncţionare cu TLO. Utilajul de joncţionare conţine: CC, MOE, MOR şi RL. În
punctul A, CC convertează semnalul bipolar HDB-3 într-un semnal unipolar.
MOE convertează semnalul electric unipolar în semnal optic, sub formă de
impulsuri unipolare. La recepţie în punctul B, MOR convertează semnalul optic într-un
semnal electric care se regenerează în RL, apoi în CC din impulsuri unipolare se

- 103 -
transformă în cod bipolar HDB-3. Analogic se înfăptuieşte transmisia semnalelor în
direcţia de la B la A.
Traficul liniar optic pentru STIFO constă din CO şi SI sub formă de puncte de
regenerare sau de amplificare. CO care conţine două şi mai multe fibre se conectează la
echipamentul ST şi SI cu ajutorul COD. SI sunt amplasate peste anumite sectoare,
numite sectoare de regenerare sau amplificare şi sunt destinate pentru amplificarea
impulsurilor, restabilirea formei iniţiale a impulsului şi restabilirea relaţiilor iniţiale în
timp a impulsurilor. Lungimea sectorului de regenerare depinde de valoarea pierderilor
şi dispersiei în fibra optică, viteza de transmisie şi calitatea de transmisie a informaţiei
şi la fel de parametrii electrici ai MOE şi MOR.
Principiul de funcţionare al punctelor de regenerare este reprezentat în schema de
structură din fig.2.

COD ) ( COD
MOR MOE
AC DL

CO CO
DC

DC
MOE MOR
DL AC
) (
COD COD

Fig. 2.
CO – cablu optic;
COD – conector optic demontabil
A – amplificator
MOE – modul optoelectronic de emisie
MOR– modul optoelectronic de recepţie
DL – dispozitiv de limită
DS – dispozitiv de sincronizare
- 104 -
 Conform fig.2 observăm că regeneratorul funcţionează după principiul convertării
duble a energiei şi anume: din optică în electrică şi invers. Semnalul optic propagându-
se prin fibrele cablului optic se atenuează şi se distorsionează, iar în punctele de
regenerare semnalul optic se convertează în electric, care în continuare se amplifică, i se
restabileşte forma iniţială şi relaţiile în timp, apoi din nou se convertează în semnal

optic.
Din punctele A şi B (fig.1) către fiecare regenerator sunt conectate câte două fibre
optice: una pentru a asigura comunicaţiile din punctul A în B, iar alta din punctul B în
A. Dacă în cablul optic se conţin m perechi de fibre optice, atunci pentru funcţionarea a
m sisteme de transmisiune se vor utiliza m regeneratoare amplasate în punctele de
regenerare.
În prezent sunt elaborate STIFO ce funcţionează în regim monomod în care este
posibilă combaterea dispersiei semnalului optic ce se propagă prin fibrele optice
monomod prin alegerea lungimii de undă a purtătoarei optice  , parametrilor fibrei şi a
diodei laser.
În astfel de STIFO regeneratoarele sunt substituite cu amplificatoare optice care
amplifică nemijlocit semnalul optic (fig.3)

AO1 AO2 AOM

( … )
FTJ

ST în ST în
punct. punct.
A B
AOM AO2 AO1
( FTJ … )

Fig. 3.
- 105 -
ST – staţie terminală
AO – amplificator optic
FTJ – filtrul trece jos
STIFO posedă o serie de avantaje care pot fi divizate în 2 grupe:
Primul grup de avantaje a STICO se datorează naturii luminii şi particularităţilor
fibrei optice. Dintre ele pot fi menţionate următoarele:
1. Atenuarea mică a CO ce asigură o lungime majoră a sectoarelor de regenerare şi ca
urmare se reduce numărul de regeneratoare, adică, concomitent se reduce costul
STICO.
2. Posibilitatea de transmisiune a semnalelor într-o bandă largă de frecvenţe ce ne
permite să organizăm un număr major de canale de telecomunicaţii printr-o singură
fibră optică.
3. Nereceptivitatea fibrei optice (ghidul dielectric) şi purtătoarei optice la bruiajul
electromagnetic sau inducerile electromagnetice exterioare. Aceasta contribuie la
sporirea lungimii sectoarelor de regenerare şi la dezvoltarea comunicaţiilor optice
în interiorul clădirilor, vaselor maritime şi aparatelor de zbor.
4. Diafonia redusă între fibrele vecine ale CO.
5. Izolarea electrică a emiţătorului de receptor şi lipsa necesităţii în priza de sol
comună pentru emiţător şi receptor.
6. Diametrul mic şi durabilitatea mecanică înaltă a fibrei şi ca urmare diametrul şi
masa reduse ale CO sporesc flexibilitatea şi comoditatea la instalarea CO.
7. Utilizarea CO permite economia materialelor colorate deficitare şi poate în genere
să nu conţină elemente metalice fiind un cablu optic pur dielectric.
8. Treptat STICO se utilizează tot mai pe larg în acordarea serviciilor de
telecomunicaţii şi costul lor se reduce simţitor.
Al doilea grup de avantaje a STICO se datorează transmisiunii semnalelor prin CO în
formă digitală. Dintre acestea pot fi menţionate următoarele:
1. Stabilitatea sporită a semnalului informaţional faţă de zgomot ce se datorează
utilizării modulaţiei impulsurilor în cod PCM.

- 106 -
2. Grad înalt de tehnologie la producerea bazei de elemente din componenţa
echipamentului STICO.
3. Utilizarea minimală sau omiterea a atare elemente din echipamentul STICO, cum
sunt: bobinele de inductanţă şi filtrele de tip LC.
4. Parametrii constanţi ai STICO şi independenţa lor de oscilaţiile atenuării în fibra
CO.
5. Identitatea caracteristicilor tuturor canalelor şi independenţa caracteristicilor de
temperatură şi de lungimea liniei de transmisiune.
6. Independenţa caracteristicilor canalelor de numărul canalelor ce se utilizează.
7. Lipsa fenomenului de acumulare a zgomotului.
8. Comoditatea de transmisiune a informaţiei digitale în STICO.
9. Comoditatea de montare a reţelelor de telecomunicaţii cu oferirea serviciilor
integrate, în care metodele digitale se utilizează atât la multiplexare, cât şi la
comutarea canalelor şi liniilor de transmisiune.
10. Micşorarea neconsiderabilă a lungimii sectorului de regenerare ne permite să
asigurăm regenerarea semnalului practic fără erori.
11. Organizarea simplă a punctelor de tranzit, de introducere şi sustragere a grupelor
de canale şi fluxurilor digitale primare în staţiile intermediare.
12. Elementele de amplificare cu cerinţe reduse către caracteristicile lor, deoarece de
la ele nu se cere liniaritate înaltă.
13. Corecţia comparativ simplă a distorsiunilor semnalului ce se datorează faptului că
corectorul nu corectează forma semnalului, însă funcţia lui este de a depista nivelul
unităţii logice „1” şi nivelul zeroului logic „0” şi a asigura o probabilitate a erorii
de regenerare a semnalului cât mai redusă.
14. De rând cu avantajele enumerate ale STICO urmează să luăm în considerare şi acel
fapt, că dezvoltarea opticii integrate şi tehnicii senzorilor cu fibră optică deschide
perspective de producere a echipamentului de telecomunicaţii pur optic.

- 107 -
 13.2. Amplificatoarele optice (AO)

AO – dispozitive ce asigură amplificarea interioară a semnalului optic fără

convertarea lui în semnal electric. În AO se utilizează principiul de radiaţie indusă
analogic ca la dioda laser. Există 5 tipuri de amplificatoare optice:
1) AO Fabry-Perot se utilizează pentru amplificarea unui canal sau a unei lungimi de
undă;
2) AO în baza fibrei în care se utilizează difuzia Brillouin şi se utilizează pentru
amplificarea unui canal spectral;
3) AO în baza fibrei în care se utilizează difuzia Raman şi se utilizează pentru
amplificarea concomitentă a câtorva canale spectrale;
4) AO în baza diodelor laser semiconductoare se utilizează pentru amplificarea
concomitentă a unui număr mare de canale spectrale într-o gamă largă de lungimi de
undă;
5) AO în baza fibrei cu impurităţi pentru amplificarea unui număr mare de canale
spectrale într-o gamă largă de lungimi de undă.
AO Fabry-Perot sunt înzestrate cu un rezonator plan cu pereţi semitransparenţi
poleiţi. Ele asigură un coeficient sporit de amplificare până la 25dB într-un diapazon
spectral îngust 1,5GHz care se restructurează într-o gamă de 800GHz. Aceste
amplificatoare nu sunt sensibile la polarizaţia semnalului şi se caracterizează printr-o
suprimare esenţială a componentelor laterale ce se atenuează până la 20dB după limitele
intervalului de 5GHz.
Datorită caracteristicilor sale AO Fabry-Perot poate fi utilizat în calitate de
demultiplexor deoarece ele pot fi restructurate pentru amplificarea unei anumite lungimi
de undă, adică numai a unui canal din semnalul de intrare multiplexat spectral. WDM
(simplă). DWDM (densă) HDWDM (superdensă)

- 108 -
 Interval de frecvenţă

WDM 200  16
DWDM 100  64
HDWDM 50  64

În amplificatoarele Brillouin se utilizează difuzia stimulată care reprezintă un

efect neliniar ce se manifestă în fibra din siliciu când energia undei optice cu frecvenţa
f 1 trece în energia unei unde noi cu decalarea sau deplasarea frecvenţei în f 2 . Dacă
pompajul se efectuează la frecvenţa f 1 , difuzia stimulată posedă capacitatea de a

amplifica semnalul de intrare atenuat la frecvenţa f 2 . Semnalul de ieşire este

concentrat într-un diapazon îngust ce permite să selectăm canalul cu eroarea 1,5GHz.
Difuzia Raman stimulată la fel reprezintă un efect neliniar ce poate fi utilizat
pentru convertarea parţială a energiei undei de pompaj de putere mare într-o undă
purtătoare a semnalului informaţional. Însă în cazul difuziei Raman decalajul de
frecvenţă ( f 2  f 1 ) este mai mare, iar diapazonul central de ieşire e mai larg ceea ce
admite amplificarea concomitentă a câtorva canale spectrale. Însă datorită zgomotului
sporit între canalele ce se amplifică este un dezavantaj la elaborarea şi producerea
acestor AO.
AO în baza diodelor laser (ADLS) au ca element de bază mediul activ analogic
mediului ce se utilizează în laserele semiconductoare. În ADLS lipsesc rezonatoarele
poleite. Pentru a reduce reflexia frontală din ambele părţi a mediului activ se depun
pelicule antireflectoare cu grosimea λ/4 (fig.4).

- 109 -
 MA

SAR în SAR în λ/4

λ/4
ADLS

MA

Fig. 4.

ADLS nu se utilizează aşa pe larg ca cele în baza fibrei cu impurităţi, deoarece

pentru ele sunt caracteristice 2 dezavantaje:
1) Stratul activ prin care se iradiază lumina posedă o formă dreptunghiulară, adică de
câţiva microni, iar lăţimea – în limitele unui micron, ce este cu mult mai mic decât
diametrul miezului optic al fibrei monomod, ce alcătuieşte 9 – 10μm. Prin urmare, o
mare parte a semnalului de intrare nu nimereşte în mediul activ al amplificatorului şi
astfel se reduce randamentul lui. Pentru a spori randamentul între părţile frontale ale
amplificatorului şi fibră se amplasează nişte lentile care complică construcţia;
2) ieşirea amplificatorului depinde de direcţia polarizaţiei şi poate să se deosebească cu
4 – 8dB pentru 2 polarizaţii ortogonale. Acest fenomen poartă un caracter negativ,
deoarece în fibra optică monomod standardă polarizarea undei ce se propagă prin fibră
nu se controlează şi puterea fluxului de lumină poate să varieze pe parcursul liniei de
transmisiuni. Prin urmare coeficientul de amplificare al amplificatorului depinde de un
factor ce nu se controlează.
Amplificatoarele în baza fibrei cu impurităţi se utilizează foarte pe larg şi
reprezintă un element cheie în elaborarea şi montarea reţelelor de comunicaţii pur
optice, deoarece ele permit amplificarea semnalului într-un diapazon spectral larg. În
fig.5 este reprezentată schema AO în baza fibrei cu impurităţi.

- 110 -
 IO BF LP
Semn. de

intrare
DS Semn.
FO cu impurităţi de ieşire
IO

Fig. 5: IO – izolator optic; BF – bloc de filtre; UP – unda de pompaj;

DS – divizorul selectiv; LP – laser de pompaj; FO – fibra optică.

Semnalul de intrare atenuat trece prin IO, care permite trecerea lui în direcţia
directă de la stânga la dreapta şi nu permite trecerea în direcţie inversă. Apoi trece prin
blocul de filtre, care suprimă fluxul de lumină cu lungimea de undă egală cu cea a undei
de pompaj şi sunt transparente pentru lungimea de undă a semnalului informaţional. În
continuare semnalul se propagă prin bucla din FO dopată cu impurităţi a pământurilor
rare. Lungimea buclei alcătuieşte unităţi de metri şi este supusă unei radiaţii intensive
din partea opusă de către laserul de pompaj. Lumina lui excită atomii de impurităţi,
starea lor de excitare posedă un timp relativ îndelungat de relaxare şi în cazul existenţei
unui semnal de valoare redusă are loc trecerea atomilor de impurităţi din starea excitată
în starea de bază cu radiaţia luminii de lungime de undă egală cu a semnalului care a
contribuit la trecerea atomilor de impurităţi din starea excitată în cea de bază. DS
orientează semnalul amplificat în fibra de ieşire, iar izolatorul optic exclude pătrunderea
semnalului ce se reflectă din segmentul de ieşire în regiunea activă a amplificatorului.
În calitate de mediu activ se utilizează FO monomod, miezul optic al căreia se dopează
cu elemente rare în scopul de a crea sistem atomic cu trei nivele, reprezentat în fig.6.

- 111 -
 Nivelul B

Energia Nivelul C
~hνCA

Nivelul A

Fig. 6.

Laserul de pompaj excită electronii atomilor d impurităţi în rezultatul căruia

electronii din starea de bază (nivelul A) se transferă în stare excitată (nivelul B) şi apoi
are loc relaxarea electronilor, transferându-se de la nivelul B la nivelul C şi când
concentraţia lor pe nivelul C devine sporită se formează populaţie inversia nivelului A
cu nivelul C. Astfel de sistem posedă capacitatea de a amplifica semnalul optic de
intrare într-o anumită gamă a lungimilor de undă. Particularităţile de funcţionare a
amplificatorului depind de tipul impurităţilor şi de diapazonul lungimilor de undă în
limitele cărora este necesar de a amplifica semnalul. Cel mai pe larg sunt răspândite
amplificatoarele în care se utilizează fibra din siliciu dopată cu erbiu. Astfel de
amplificatoare sunt numite EDFA (Erbium Doped Fiber Amplifier), adică AO în baza
fibrei dopate cu erbiu. În EDFA diapazonul lungimilor de undă de amplificare
alcătuieşte de la 1530nm până la 1560nm, ce corespunde tranziţiei h CA când
lungimea de undă a laserului de pompaj alcătuieşte 980nm.
Amplificarea semnalului optic în fereastra de transparenţă a lungimii de undă
egale cu 1300nm poate fi realizată cu utilizarea impurităţilor de praziodim. Coeficientul
de amplificare depinde de valoarea amplitudinii de intrare şi valoarea lungimii de undă.
Pentru valori reduse a semnalului de intrare amplitudinea semnalului de ieşire sporeşte
liniar cu mărirea valorii semnalului de intrare şi coeficientul de amplificare atinge
valoarea maximă. De exemplu, dacă semnalul de intrare posedă puterea 1W (nivelul

- 112 -
- 30dBm), atunci semnalul de ieşire poate să obţină valoarea puterii de 1W (nivelul
0dBm), ce corespunde amplificării cu 30dB.
În caz când semnalul de intrare posedă valori sporite, cel de la ieşire atinge o
valoare de saturaţie ce duce la reducerea coeficientului de amplificare. De exemplu,
dacă puterea semnalului de intrare este de 1W , puterea semnalului de ieşire în regim
de saturaţie este de aproape 20mW, ce corespunde coeficientului de amplificare egal cu
13dB.

- 113 -