Sunteți pe pagina 1din 106

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Şcoala Doctorală "Simion Mehedinţi"

STRUCTURA ŞI DINAMICA SISTEMELOR DE AŞEZĂRI UMANE ÎN PROCESUL DE PLANIFICARE TERITORIALĂ

(cu o aplicaţie în cazul României)

- rezumatul tezei de doctorat -

ţ ie în cazul României) - rezumatul tezei de doctorat - Conduc ă tor ş tiin

Conducător ştiinţific Prof. dr. IOAN IANOŞ

Doctorand arh. GABRIEL PASCARIU

Bucureşti

2010

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

Doamnei /domnului

Componenţa comisiei de doctorat:

Preşedinte:

Prof. univ. dr. Cristian Braghină – Universitatea din Bucureşti

Conducător ştiinţific:

Prof. univ. dr. Ioan Ianoş - Universitatea din Bucureşti

Referenţi:

Prof. univ. dr. Cristian Tălăngă - Universitatea din Bucureşti

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăsceanu – Academia de Studii Economice din Bucureşti

Conf. univ. dr. Cătălin Sârbu – Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

CUPRINS

1.

OBIECTIVE, TERMINOLOGIE, METODE DE LUCRU

5

1.1 Obiectivele lucrării

5

1.2 Metoda de lucru

10

1.3 Terminologie

10

2. STUDIUL SISTEMELOR DE AŞEZĂRI – ZONĂ DE INTERFERENŢĂ A DISCIPLINELOR CLASICE

 

13

2.1 Perspectiva

geografică

13

2.2 Perspectiva

urbanistică

16

2.3 Clarificări şi aprofundări necesare

20

3.

SISTEMELE DE AŞEZĂRI - TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR

22

3.1 Teoriile şi modelele, ca baze conceptuale ale cercetării sistemelor de aşezări

23

3.2 Teorii şi modele proprii geografiei sistemelor de aşezări

24

 

3.2.1 Locul central şi localizarea activităţilor banale

24

3.2.2 Alte teorii comune cu alte ştiinţe şi discipline

28

3.3

Metodele şi metodologiile, instrumente de lucru pentru studiul sistemelor de aşezări

29

3.3.1

Metode

analitice

29

3.3.2.

Metode grafice

 

30

3.3.3

Sistemele informatice geografice

31

3.4

Concluzii

32

4. DEFINIŢII ALE ORAŞULUI ŞI ALTE DEFINIŢII CONEXE

33

5. GENEZA ŞI DEZVOLTAREA ORAŞELOR

34

5.1 Teorii tradiţionale privind geneza şi evoluţia oraşelor

34

5.2 Întemeierea de oraşe

 

34

6.

SISTEMUL NAŢIONAL DE AŞEZĂRI

37

6.1 Elemente introductive

 

37

6.2 Caracteristici generale ale sistemului naţional de aşezări

37

 

6.2.1

Organizarea ierarhică - un model clasic

38

6.2.2.

Ierarhia urbană - relaţia rang-talie

39

6.3. Structura sistemului naţional de aşezări - un model integrat

39

6.4

Urbanizarea

43

6.4.1 Aspecte generale

 

43

6.4.2 Aglomerările urbane

45

6.5. Probleme - perspective

47

7.

RESTRUCTURAREA SISTEMULUI NAŢIONAL DE AŞEZĂRI (SNA)

49

7.1 Aspecte generale

 

49

7.2 Tendinţe de restructurare a sistemelor urbane pe plan internaţional şi european

49

7.3 Concepte naţionale din ţări europene

52

 

7.3.1

Ierarhii

tradiţionale în schimbare

52

7.3.2.

Teorii, concepte de dezvoltare a sistemelor urbane

53

7.3.3

Modelul (conceptul)

francez

53

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

 

7.3.5

Germania - politica locurilor centrale

58

7.4

Schimbări şi tendinţe ale sistemelor urbane în societăţile post-comuniste

61

8.

TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA SISTEMULUI DE AŞEZĂRI DIN ROMÂNIA

63

8.1 Evoluţia sistemului urban în profil teritorial

63

8.2 Evoluţia structurii sistemului urban

67

8.3 Disfuncţii şi discontinuităţi ale sistemului actual

68

9.

CĂTRE UN CONCEPT DE DEZVOLTARE A SISTEMULUI NAŢIONAL

72

9.1

Principii de restructurare a reţelei de localităţi

73

9.1.1 Principii

generale

73

9.1.2 Principii particulare

74

9.2

Propuneri privind restructurarea reţelei naţionale de aşezări

74

9.3

Variante de relocalizare a capitalei

75

10.

OPTIMIZAREA SISTEMULUI NAŢIONAL DE AŞEZĂRI (SNA)

77

10.1. Amenajarea teritoriului şi urbanismul (AT+U)

77

10.2. Rolul planurilor de amenajarea teritoriului

79

 

10.2.1. Secţiunea a IV-a din PATN

82

10.2.2. Modalităţi de abordare a problematicii reţelelor în PATJ

84

10.3.

Unele concluzii

86

CONCLUZII ŞI PERSPECTIVE

89

STUDII DE CAZ

90

A. SISTEME JUDEŢENE

90

 

A.1. SISTEMUL JUDEŢEAN BOTOŞANI

90

A.2. SISTEMUL JUDEŢEAN GORJ

94

B. SISTEME

LOCALE

98

 

B.1. ZONE /SISTEME METROPOLITANE ÎN ROMÂNIA

98

B.2. SISTEMUL HOREZU - NOVACI

99

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

101

LISTA TABELELOR DIN TEXT Tabel nr. 1: Evoluţia populaţiei urbane începând cu 1956

43

Tabel nr. 2: Structura sporului de populaţie urbană între 1966 şi 1992

44

Tabel nr. 3: Criterii şi nivele minime de dotare ale locurilor centrale

58

Tabel nr. 4: Evoluţia oraşelor pe categorii de mărime (după numărul de locuitori)

67

Tabel nr. 5: Probleme majore pe care le abordează urbanismul şi amenajarea teritoriului

78

Tabel nr. 6: Corelare PAT-uri şi analiza sistemelor de aşezări umane

79

Tabel nr. 7: Criterii pentru modificarea statutului UAT

83

Tabel nr. 8: Criterii de încadrare pe ranguri

84

Tabel nr. 9: Nivelul de urbanizare al SM ale UE

86

Tabel nr. 10: Ritmuri de creştere necesare pentru urbanizare

87

LISTA FIGURILOR DIN TEXT

Fig. 1: Cele 3 modele spaţiale ale sistemului urban European

6

Fig. 2: Împletitura Europeană (R. Brunet)

7

Fig. 3: România – exemplu de utilizare a choremei

8

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

Fig. 4: De la reţeaua cu ierarhie verticală la reţeaua orizontală şi spaţială sau de la vechea la noua paradigmă a reţelei Fig. 5: Schema (redusă) a unui sistem teritorial puternic antropizat Fig. 6: Noduri de reţele de reţele regionale, inter-regionale şi globale Fig. 7: Secţiunea de Vale în viziunea lui Geddes (1905) Fig. 8: Schema Oraşului Grădină (Howard, 1898) şi Planul Marii Londre (Sir Abercrombie, 1944) Fig. 9: Tipologia sistemelor de localităţi din judeţul Alba (propunere) Fig. 10: Dezvoltare a reţelei de oraşe în România anilor '80

localit ăţ i din jude ţ ul Alba (propunere) Fig. 10: Dezvoltare a re ţ elei
localit ăţ i din jude ţ ul Alba (propunere) Fig. 10: Dezvoltare a re ţ elei
localit ăţ i din jude ţ ul Alba (propunere) Fig. 10: Dezvoltare a re ţ elei
localit ăţ i din jude ţ ul Alba (propunere) Fig. 10: Dezvoltare a re ţ elei
localit ăţ i din jude ţ ul Alba (propunere) Fig. 10: Dezvoltare a re ţ elei
localit ăţ i din jude ţ ul Alba (propunere) Fig. 10: Dezvoltare a re ţ elei

12

14

15

17

17

19

21

Fig. 11: Modelarea modelului (după François Durand-Dastés - Les modęles en géographie, Enciclopédie de géographie, ed. Economica, 1992) Fig. 12: Centre şi arii de pieţe (după Bailly şi Beguin) Fig. 13: Modelul von Thünen (după B. Goodall) Fig. 14: Model tipic de reprezentare a unor analize teritoriale – cartodiagrama (reproducere după PATJ Prahova, 2002, INCD Urbanproiect) Fig. 15: Categorii funcţionale de aşezări rurale (după Gh. Dragu) Fig. 16: Reprezentare schematică pe suport satelitar (al 5-lea Plan Naţional al Olandei 2000 – 2020)

24

26

29

30

31

32

Fig. 17: Reţea de aşezări, sistem de aşezări şi acţiuni asupra acestuia

37

Fig. 18: Sistemul naţional de aşezări după o schemă propusă în lucrarea “Principii ale funcţionării sistemului de aşezări….”

38

Fig. 19: Sisteme ale provinciilor istorice structurate în jurul unuia /unor centre provinciale (prelucrare după studiul Urbanproiect privind PATN - Secţiunea IV - Reţeaua de localităţi, 1994)

42

Fig. 20: Sisteme judeţene mono - şi pluri - centrice

43

Fig. 21: Nuclee urbane (prelucrare după studiul Urbanproiect PATN - Secţiunea IV - Reţeaua de localităţi,

1994)

47

Fig. 22 : Imaginea “ciorchinelui european” în viziunea lui Kunzman şi Wegener

51

Fig. 23: Viziunea dezvoltării teritoriului naţional al Franţei, orizont 2015

56

Fig. 24: Raportul EXTRA – axe şi noduri principale

57

Fig. 25: Ilustrarea conceptului de planificare spaţială în Germania

60

Fig. 26: Procesul de urbanizare în perioada 1912 – 1930

63

Fig. 27: Procesul de urbanizare în perioada 1930 – 1948

64

Fig. 28: Procesul de urbanizare în perioada 1948 – 1956

64

Fig. 29: Procesul de urbanizare în perioada 1956 – 1966

65

Fig. 30: Procesul de urbanizare în perioada 1966 – 1977

65

Fig. 31: Procesul de urbanizare în perioada 1977 – 1992

66

Fig. 32: Reţeaua de localităţi urbane şi zonele lipsite de oraşe pe o rază de 25-30km (PATN, Secţiunea IV,

2001)

66

Fig. 33: Evoluţia numărului de oraşe în România, pe categorii de mărime

68

Fig. 34: Evoluţia ritmului de creştere /scădere a populaţiei între recensăminte

69

Fig. 35: Evoluţia raportului rang - talie în cadrul sistemului urban românesc, în perioada 1912 - 1996 (date

CNS)

70

Fig. 36: Raportul rang - talie în în sistemul urban românesc, în 1996, în raport cu dreapta de referinţă

71

Fig. 37: Suprapunerea zonelor rurale defavorizate cu cele lipsite de centre urbane (studiu IER, 2002)

71

Fig. 38: Principii ale unui model conceptual de dezvoltare a sistemului naţional de aşezări

73

Fig. 39: Variantă de relocalizare a capitalei (1)

76

Fig. 40: Variantă de relocalizare a capitalei (2)

76

Fig. 41: Schema sistemului de planuri şi instrumente ale AT+U

81

Fig. 42: Dezvoltarea sistemului de localităţi al judeţului Constanţa

85

Fig. 43: Polii naţionali de creştere şi polii de dezvoltare urbană stabiliţi prin HG 998 şi 1149 din 2008 (reproducere după Urbanismul – serie nouă, nr. 4 /2010)

88

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

Argument

Cercetarea aşezărilor umane este un domeniu fascinant şi care, cel puţin în ultimii 150 de ani, a fost obiect de studiu pentru geografi, sociologi, urbanişti, istorici, antropologi, economişti precum şi pentru alţi specialişti sau gânditori. Unii au încercat să descifreze legile "evoluţioniste" ale aşezării umane, de la formele sale primare la cele superioare (Mumford). Alţii au căutat să înţeleagă raporturile aşezărilor umane cu mediul înconjurător, dar şi cu activităţile umane (Geddes). Geografii prin natura preocupărilor lor au căutat să înţeleagă modalităţile şi apoi cauzele distribuţiei populaţiei şi aşezărilor umane pe glob (Vidal de la Blache, Reclus, Ratzel). Unii istorici au fost tentaţi să urmărească evoluţia aşezărilor umane în raport cu evenimentele istoriei (Toynbee, Le Goff, Braudel). Sociologii şi-au manifestat interesul pentru cercetarea relaţiei dintre mediul construit şi comportamentul uman (Şcoala de la Chicago). Studiul aşezării ca atare a deschis drumul urbanismului modern iar cel orientat către studiul aşezărilor în teritoriu a deschis calea către geografia aşezărilor umane, geografia urbană precum şi către amenajarea teritoriului pe care în anii '30 Cincinat Sfinţescu o denumea plastic "superurbanism". De la o fază predominant analitică şi descriptivă a fenomenelor privitoare la formarea şi evoluţia aşezărilor umane, anii '50 – '60 au conferit un rol activ geografiei aşezărilor umane şi amenajării teritoriului în fundamentarea deciziilor de politică spaţială atât în Occident cât şi în estul comunist. Din motive variate, anii '70 – '80 au marcat un uşor recul pe fondul criticilor aduse punerii în practică a unor modele teoretice neverificate şi nu întotdeauna viabile. Dacă în vest se manifestau reţineri contra tendinţelor de dezvoltare "controlată", sau "dirijată", în est, unde chiar asta se urmărise, a avut loc un fenomen de "distanţare" a deciziei politice de argumentul ştiinţific şi care în România s-a manifestat cu mare acuitate, mai ales în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut. Dacă estul comunist evolua în anii '80 către o fază de marcată ruptură între factorul politic şi specialiştii din domeniul ştiinţelor umane, în Occident şi mai ales în vestul Europei, procesul de extindere a Comunităţii Economice Europene, de consolidare a pieţei unice şi de pregătire a uniunii monetare şi politice a marcat o reînnoire a interesului faţă de analiza relaţiilor teritoriale şi faţă de modul în care se dezvoltă aşezările în spaţiul european, cu precădere a reţelei urbane. Cercetarea geografică a reţelelor şi sistemelor urbane europene, aparţinând în special şcolilor franceză şi germană, au revenit în forţă în ultimele 2 decenii ale secolului trecut. Lucrările lui Roger Brunet, ale grupului Cattan, Pumain, Rozenblat, Saint-Julien, sau ale olandezilor de la EURICUR, activitatea DATAR – ului şi a altor instituţii specializate au avut şi au şi în prezent o contribuţie semnificativă la formarea unor concepte de planificare spaţială la nivel european. În condiţiile în care amenajarea teritoriului în Europa devine tot mai mult o expresie a unor acţiuni şi politici coerente ale statelor şi regiunilor, fundamentată pe principii cu largă recunoaştere (a se vedea activitatea CEMAT, dar şi documentele recente adoptate de Comisia Europeană), rolul cercetării aşezărilor şi sistemelor de aşezări, cu precădere al celor urbane devine tot mai important. "Dacă se admite că există o anumită regularitate structurală între existenţa oraşelor şi influenţa pe care ele o pot avea asupra mediului din care fac parte, atunci suntem îndemnaţi să conferim reţelei urbane un loc ales în amenajarea teritoriului" afirmă Jacqueline Beaujeau – Garnier 1 . În România, deceniile comuniste au permis unui sistem autoritar să influenţeze şi să transforme profund organizarea teritoriului şi a aşezărilor. După 1990, dimpotrivă, autoritatea, fie ea la nivel central sau local este slabă sau chiar neputincioasă în faţa acţiunii forţelor spontane ale pieţei libere şi competiţiei internaţionale. Reţeaua de aşezări, a fost surprinsă de schimbarea de regim politic, într-un echilibru fragil şi suportă în prezent procese de stagnare, regresie şi chiar distrugere (de exemplu dispariţia vieţii umane în unele aşezări). Chiar dacă în prezent, nu se întrevede formarea unor capacităţi eficiente de gestionare a problemelor de dezvoltare spaţială, analiza acestora este necesară din cel puţin două motive: semnalarea riscurilor majore în evoluţia sistemului naţional de aşezări, pe de o parte şi a oportunităţilor pe care le oferă integrarea în UE pe de altă parte.

1 Beaujeau-Garnier, J. 1995, Géographie urbaine, pag. 313.

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

1. OBIECTIVE, TERMINOLOGIE, METODE DE LUCRU

1.1 Obiectivele lucrării

Sintagma "sistem de aşezări umane" constituie o preocupare atât pentru cercetători din domenii variate precum geografie, economie, amenajarea teritoriului cât şi pentru responsabilii cu formularea şi implementarea de politici de dezvoltare spaţială. În anii '90, la nivelul continentului european au fost enunţate principii de dezvoltare spaţială care privesc sistemele urbane. Uniunea Europeană a exprimat punctul de vedere comun al statelor membre în 1999, la Potsdam, când a fost adoptat documentul "Perspectiva de dezvoltare spaţială a Europei". La rândul ei, Europa extinsă, reprezentată la nivelul Consiliului Europei, a exprimat o poziţie comună faţă de dezvoltarea spaţială în declaraţia de la Hanovra semnată în 2000 de membri CEMAT 2 .

Anii '90 au fost marcaţi în statele membre ale UE de preocupări crescânde în legătură cu politicile de dezvoltare spaţială şi mai ales de modul de dezvoltare a aşezărilor urbane şi a reţelelor urbane. Raportul publicat de GIP-RECLUS 3 în coordonarea lui Roger Brunet în 1989 "Les villes europeéenes", în care apare formula "bananei albastre" a marcat începutul unei fecunde dezbateri asupra viitorului oraşelor şi sistemelor urbane în Europa, care continuă şi azi. Preocupările privind dezvoltarea spaţială a Europei se regăsesc atât în lucrări de cercetare ale unor instituţii precum DATAR 4 sau EURICUR 5 precum şi în documente care afirmă principii de politică spaţială precum rapoartele Comisiei Europene din anii '90, "Europa 2000" şi "Europa 2000+", care cuprind principalele orientări strategice ale dezvoltării spaţiale la nivelul continentului european în condiţiile eliminării barierelor politice şi economice din deceniile trecute.

Printre provocările cu care se confruntă oraşele europene în prezent sunt numite: creşterea competiţiei între oraşe, impactul tehnologiei informatice, schimbarea structurilor economice, creşterea şomajului şi sărăciei în oraşele mari, preocuparea sporită pentru dezvoltare durabilă şi creşterea capacităţii de organizare. Pe lângă cele 6 provocări mai sunt enunţate altele două: procesul de tranziţie din centrul şi estul Europei şi progresul reţelelor urbane.

În mod paradoxal "competiţia conduce la oraşul competitiv, dar în acelaşi timp dă naştere oraşului complementar". Creşterea competiţiei, fenomen recunoscut practic unanim de cercetători (a se vedea şi lucrările lui Pumain, Saint Julien, Offner, Le Galès etc.), va conduce în mod firesc la creşterea specializării funcţionale într-o viitoare Uniune Europeană extinsă la 27 state cu peste 500 de milioane de locuitori.

Ceea ce prevăd autorii studiului mai sus-amintit este o creştere simultană a interdependenţei dintre oraşe. Este de altfel şi subtitlul unei remarcabile lucrări publicate în anii '90 în care se vorbeşte despre gestiunea oraşelor într-un mediu concurenţial, aidoma modului în care se gestionează companiile 6 . Abordarea contemporană a problematicii urbane şi a reţelelor urbane implică de cele mai multe ori simultan aspectele competiţiei şi cooperării. Situaţia este desigur mai complicată în realitate şi cele trei modele de sisteme urbane sincronice ale Europei de azi, propuse de Dimatteis, sunt sugestive în acest sens. Cele trei modele descriu, sistemul echilibrat de tip Christaller (A), considerat tipic pentru pieţele redistributive pre-industriale, sistemul interconectat (B), cu relaţii orizontale şi verticale, care nu mai depind de distanţe ci de tipurile de fluxuri şi care este specific economiilor informatizate, organizate în reţele interconectate şi sistemul de tip centru – periferie (C), polarizat şi cu o serie de niveluri ierarhice centralizate, specific epocii fordiste, dominate de economiile de scară şi aglomerare.

2 Conferinţa Europeană a Miniştrilor pentru Amenajarea Teritoriului (sau mai corect pentru planificare regională /spaţială) grupează reprezentanţii ministerelor de resort ale celor 45 de state membre ale Consiliului Europei. Prima conferinţă a avut loc la Bonn în 1970, iar cu ocazia celei de a 6-a conferinţe din 1983, din Spania a fost adoptată Carta amenajării teritoriului (sau a planificării regionale /spaţiale), incorporată în Recomandarea 84 (2) a Consiliului de Miniştri al statelor membre.

3 GIP-RECLUS, grup de interes public purtând numele marelui geograf francez din secolul al XIX-lea, o formă inovativă de organizare iniţiată de Ministerul Cercetării în 1982, a fost creat în 1984 ca centru ştiinţific menit să promoveze noi forme de cercetare în geografie şi să editeze lucrări de larg interes. Printre aceste lucrări se numără o Geografie Universală în 10 volume, publicată între 1990 şi 1996. În 1997 centrul îşi încetează activitatea şi se formează asociaţia Reclus.

4 DATAR – Delegaţia pentru Amenajarea Teritoriului şi Acţiune Regională, înfiinţată în 1963 ca o structură cu competenţe interministeriale şi care funcţionează în prezent pe lângă Ministerul de interne şi amenajarea teritoriului. Obiectivul DATAR este acela de a asigura coeziunea şi dezvoltarea durabilă şi echilibrată a teritoriului naţional francez.

5 EURICUR – Institutul European pentru Cercetare Urbană Comparativă al Universităţii Erasmus din Rotterdam.

6 Gestiunea strategică a oraşelor – între competiţie şi cooperare de Bouinot şi Bermils, publicată la Armand Colin în 1995.

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

umane în procesul de planificare teritorial ă (rezumat) Fig. 1: Cele 3 modele spa ţ iale

Fig. 1: Cele 3 modele spaţiale ale sistemului urban European 7

Modelul de tip (C) este probabil cel mai apropiat de situaţia României de azi. Una dintre întrebările posibile ale cercetării în domeniu este dacă există sau este necesară o anumită succesiune între cele trei modele, sau nu. România face azi pasul către o societate post-industrială, pe fondul unei accentuate polarizări. Este necesară o reechilibrare, sau se poate trece de la un model de tip (C) direct la cel de tip (B)?

La nivel European, accentul se pune aşa cum s-a mai afirmat pe cercetarea sistemelor urbane, firesc în condiţiile în care cca. 75-80% din populaţia Europei Occidentale se află în urban şi tot urbanul concentrează peste 90% din activităţile de producţie şi servicii care contribuie la formarea PIB în statele vest europene 8 . Localităţile rurale, mici şi lipsite de forţă nu sunt văzute ca "jucători" relevanţi ai sistemelor de aşezări europene. În România situaţia este însă profund diferită, analiza sistemelor de aşezări neputând face abstracţie de vasta reţea rurală, aflată încă într-un complex proces de transformare 9 .

Revenind la perspectiva europeană, este elocvent interesul cercetărilor recente pentru reţeaua acelor aşezări aflate peste un anumit prag. Banca de date mondiale GEOPOLIS a fost realizată pentru aşezările de peste 10.000 de locuitori 10 . Această "canava", cu evidente diferenţe teritorial-spaţiale reprezintă principalul ansamblu de elemente supus observaţiilor şi analizelor cercetătorilor, care adaugă acestei "imagini", criterii de mărime a populaţiei, intensitatea activităţilor economice, accesibilitatea etc. În aceste condiţii, reţelele urbane europene tind să capete sensul unor grile suprapuse de oraşe specializate ca noduri logistice, centre financiare etc. în care elementul definitoriu devine apartenenţa la un "anumit grup".

Fondurile Structurale pe care UE le pune la dispoziţia statelor membre pentru asigurarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale stimulează şi ele acest tip de legături în măsura în care accesul la aceste resurse financiare încurajează cooperarea între oraşe pentru a rezolva probleme de larg interes: de ex. reţeaua oraşelor durabile, reţeaua oraşelor libere de autoturisme etc.

O imagine plastică a formelor complexe pe care le creează relaţiile dintre aşezări o oferă Roger Brunet 11

atunci când completează celebra "banană" cu ideea unei împletituri, care combină trei mari direcţii-axe:

cea tradiţională care leagă sudul Angliei cu nordul Lombardiei şi care cuprinde mari metropole mondiale,

o alta care merge către vest şi integrează peninsula Iberică, introducând noi forţe de atracţie şi noi direcţii de interes care tranzitează Europa de la sud-vest către sud-est (de remarcat şi axa Dubrovnik, Belgrad, Cluj, Kiev, paralelă unei mai puternice care leagă nordul Italiei, de Viena, Varşovia, Minsk şi Moscova) şi

în fine cea mai recentă care leagă vestul de estul Europei pe fondul procesului de extindere a UE după

1989 (şi aici e de reţinut axa sudică Trieste, Belgrad, Bucureşti, Constanţa).

7 Giuseppe Dematteis, 1996, Towards a Unified Metropolitan Urban System in Europe, în Urban Networks in Europe.

8 Statisticile Băncii Mondiale şi Eurostat, din anii '90 indică ponderi de 1-5% în ceea ce priveşte contribuţia sectorului agricol la formarea PIB (în România aceasta era de cca. 20%). Desigur, dacă este vorba despre rural, mai trebuie adăugate şi unele servicii (comerţul, turismul) şi mici activităţi productive. Chiar şi aşa estimările curente indică o contribuţie de sub 10% a ruralului la formarea PIB în ţările dezvoltate ale Europei.

9 Conform ultimului recensământ al populaţiei şi locuinţelor din martie 2002, în România sunt cca. 600 de comune cu peste 5000 de locuitori, care pot juca un rol în sistemul naţional de aşezări. În acelaşi timp există un număr de 12 oraşe, cu mai puţin de 5000 de locuitori şi cu serioase probleme de "supravieţuire".

10 Pentru definirea acestui prag au fost luate în considerare mai multe criterii şi definiţii ale oraşului, plecând de la conceptul de bază al "aglomeraţiei morfologice", respectiv a ideii de nucleu populat. Pentru cazul României apare ca foarte instructivă următoarea definiţie a ceea ce nu a fost considerată a fi o aglomeraţie, respectiv continuumul construit pe o singură axă, sau satul – stradă.

11 Roger Brunet, 1995, L'Europe des resaux în Urban Networks in Europe. În acest articol Brunet introduce o triplă perspectivă în cercetarea contemporană a oraşului în sistem: împletitura europeană, reţelele de oraşe şi scările reţelelor.

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

umane în procesul de planificare teritorial ă (rezumat) Fig. 2: Împletitura European ă (R. Brunet) Re

Fig. 2: Împletitura Europeană (R. Brunet)

Reţelele urbane europene bazate pe anumite tipuri de relaţii de colaborare par a reînnoda azi, tradiţia primelor reţele medievale regionale din sec. al XIV-lea de genul Decapolului format de 10 oraşe imperiale din Alsacia sau al ligii hanseatice. Desigur nu pentru a-şi apăra privilegiile comerciale împotriva unor oraşe concurente cum a fost Copenhaga în cazul ligii, ci dimpotrivă "pentru a reduce efectele perverse ale unei competiţii prea tăioase" după cum afirmă la unison van den Berg, van Klink şi van der Meer (1996). Nu trebuie însă neglijată valoarea acestor asocieri totuşi ca răspuns la competiţia mondială faţă de care scopul mărturisit al UE este de a lupta ca o unică entitate, lucru afirmat prin declaraţia de la Lisabona din anul 2000 12 .

Legătura dintre societate şi teritoriu este puternică şi determinantă pentru evoluţia comunităţilor umane. Într-un articol publicat în 1900, Ratzel sublinia dependenţă organizării unei societăţi de teritoriul de care dispune: "cunoaşterea naturii fizice a unei ţări, a avantajelor şi dezavantajelor acesteia, explică istoria sa politică…O politică cu adevărat practică are întotdeauna geografia ca punct de plecare." 13 În această afirmaţie făcută la începutul secolului XX se simte sămânţa, punctul de plecare al politicilor teritoriale moderne, care sunt legate de disciplina amenajării teritoriului.

Nu întâmplător aşadar, cercetarea geografică a aşezărilor umane în Europa se completează azi în mod fericit cu politicile de amenajare a teritoriului, care se manifestă într-un mod tot mai coerente prin documente de anvergură precum "Europa 2000+, cooperare pentru amenajarea teritoriului european", "Viziuni şi strategii în jurul Mării Baltice 2010" sau "Vision Planet". Cercetările desfăşurate în cadrul programului INTERREG IIC – CADSES 14 în perioada 1996-1999, au pus accentul pe problema integrării teritorial-spaţiale a estului şi sud-estului european cu centrul şi vestul Europei în noul context geo-politic creat. În documentele Conferinţei Vision Planet de la Bratislava din 2000 sunt reiterate ideile majore lansate de cercetători în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană şi sistemele de aşezări:

12 Consiliul Europei întrunit în şedinţa specială la Lisabona în martie 2000 a aprobat o strategie pentru mileniul III a UE, care pune accentul pe dezvoltarea unei societăţi a cunoaşterii care să fie capabilă să concureze pe plan mondial cu economiile principalilor competitori SUA şi Japonia şi cele emergente din sud-estul Asiei. Principalele orientări strategice se referă la crearea de noi locuri de muncă, reformă economică şi coeziune socială.

13 Friedrich Ratzel (1844-1904) – 1900, "Le sol, la société et l'État" în L'année sociologique, 1898-1899, pag.1-14.

14 INTERREG reprezintă o Iniţiativă Comunitară, respectiv un program prioritar al UE, finanţat din Fonduri Structurale, destinat dezvoltării cooperării în zonele transfrontaliere. CADSES a fost o componentă a acestui program destinată cercetării în domeniul teritorial – spaţial. România, în calitate de ţară asociată, a beneficiat de fonduri europene nerambursabile şi a participat la acest program.

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

- la nivelul sistemelor urbane: diversificarea sistemelor ierarhizate, specializarea şi diviziunea muncii între oraşe, cu precizarea că în estul continentului întărirea funcţiilor de servire şi dezvoltarea micilor centre reprezintă priorităţi specifice,

- la nivelul structurilor urbane: controlul creşterii spaţiale necontrolate, prevenirea aglomerărilor şi segregării sociale şi

- la nivelul managementului urban: locuirea, finanţarea şi serviciile urbane sunt principalele provocări.

Contactul vestului cu estul european, diversifică şi nuanţează în cele mai multe cazuri concluziile şi viziunile conturate de cercetările anilor '80 – '90 din Europa. Esenţial în contextul actual ni se pare apropierea extrem de necesară între domeniul amenajării teritoriului şi cercetarea geografică a distribuţiei şi dinamicii aşezărilor umane. Vedem că această apropiere se realizează în Europa şi cu timiditate şi în România în ultimii ani. Poate că nu în ultimul rând, această apropiere implică şi o mai bună comunicare, poate chiar un limbaj comun. În anii '80, Brunet propune un ansamblu de semne care ar permite "fondarea unei semiologii a organizării spaţiului, o lingvistică geografică" 15 pe care îl numeşte choreme şi care decurg din folosirea unor elemente de bază precum aria, punctul, linia, fluxul , trecerea, variaţia şi gradientul şi de combinaţii între ele sau cu reţeaua.

ş i de combina ţ ii între ele sau cu re ţ eaua. Fig. 3: România

Fig. 3: România – exemplu de utilizare a choremei 16

Deşi propunerea lui Brunet nu este încă utilizată pe scară largă, fiind preferate încă formule tradiţionale de reprezentare, ideea în sine exprimă cu siguranţă o anumită nevoie de optimizare a comunicării. Studiul sistemelor de aşezări cu mijloace ştiinţifice, poate susţine elaborarea unor planuri de amenajarea teritoriului coerente şi eficiente ca instrumente ale politicilor teritorial-spaţiale.

Prezenta lucrare se situează în acest context, descris în paragrafele anterioare şi care are în vedere pe de o parte, noile tendinţe din geografia umană, în cercetarea sistemelor de aşezări în Europa şi la noi în ţară şi pe de altă parte, rolul în creştere pe care amenajarea teritoriului îl joacă la nivel european în general şi al Uniunii Europene, în special.

După căderea "Cortinei de Fier", România alături de celelalte ţări din estul şi centrul Europei, foste comuniste, s-a "reconectat" treptat la spaţiul vest european. Reconectarea economică, socială, culturală a

15 Citat de Ianoş în Sisteme teritoriale, 2000, ed. Tehnică, Bucureşti, pag. 107. 16 Idem, Ianoş, pag. 110.

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

implicat şi implică o serie de reorientări ale vectorilor spaţiali, de reorganizări la nivelul infrastructurilor tehnice şi nu numai. Este limpede că acest proces va avea implicaţii la nivelul localităţilor şi a relaţiilor dintre acestea. În următorii ani, România va deveni stat membru al UE, cu drepturi depline. Care este viitorul sistemului naţional de aşezări într-o Europă unită şi care tinde să creeze un spaţiu economic liber, extins şi către limitele estice şi nord-estice ale continentului?

Reţeaua aşezărilor umane din România a suferit puternice şi uneori brutale transformări în deceniile comuniste, iar 1989 a surprins-o într-o etapă în care nu toate aceste transformări au avut răgazul să fie asimilate, iar sistemul nu a atins un nivel suficient de stabil. În prezent, noi forţe acţionează în spaţiul românesc, asupra localităţilor rurale şi urbane, forţe care introduc perturbări în ansamblul sistemului. Capacitatea de gestiune a dezvoltării teritorial – spaţiale, la nivel local, judeţean şi naţional este în creştere în ultimii ani, dar încă insuficientă pentru a face faţă noile provocări. Analizele elaborate în ultimii ani nu oferă încă suficiente elemente pentru o diagnoză profundă şi completă şi pentru elaborarea unei previziuni pertinente a evoluţiei sistemului naţional de aşezări.

Lipsa unei astfel de previziuni este reflectată de structura şi conţinutul documentaţiilor de amenajarea teritoriului elaborate în ultimii ani şi de o relativ limitată prezenţă românească la "dezbaterea europeană" privitoare la viitorul dezvoltării spaţiului european. În plus are unul dintre cele mai scăzute niveluri de urbanizare din Europa. De asemenea, după 1998 în România a fost realizat un "decupaj teritorial" nou prin delimitarea a 8 regiuni de dezvoltare. Chiar dacă acestea nu au statut juridic şi administrativ este posibil ca în anii următori, politica de dezvoltare regională şi fondurile europene care vor sprijini această politică să determine noi orientări ale vectorilor economici şi sociali, cu impact asupra reconfigurării sistemelor de aşezări la nivel regional.

Câteva întrebări se pot contura în contextul actual, cu referire la evoluţia reţelei de localităţi din România:

- cum se va urbaniza România în următorii 25-30 de ani, în ce ritm şi în ce fel având în vedere că modelul de urbanizare din deceniile 6-9 ale secolului trecut nu mai este aplicabil în noile condiţii?

- care sunt principalele riscuri de dezechilibrare a sistemului naţional, a celor locale, judeţene şi regionale, în condiţiile în care populaţia scade şi unele aşezări sunt într-un evident şi constant declin 17 ?

- ce influenţă va avea decupajul regional şi politica regională? şi

- ce forţe vor prevala în condiţiile integrării în UE în localizarea activităţilor, în migraţia forţei de muncă şi în creşterea sau declinul aşezărilor?

Obiectivele principale ale lucrării sunt în aceste condiţii următoarele:

a. să prezinte principalele tendinţe şi concepte apărute recent în cercetarea sistemelor de aşezări umane,

b. să identifice principalele teorii şi metode de cercetare utilizate în geografia aşezărilor umane,

c. să analizeze factorii principali care influenţează dinamica aşezărilor şi a sistemelor de aşezări umane,

d. să realizeze o succintă radiografie a sistemului de aşezări din România în prezent şi a principalelor etape în evoluţia acestuia,

e. să prezinte metodele de analiză şi reprezentare a reţelelor de aşezări, utilizate în amenajarea teritoriului şi

f. nu în ultimul rând să identifice potenţiale tendinţe şi riscuri în evoluţia sistemelor de aşezări din România pentru deceniile viitoare.

Dincolo de aceste obiective "pragmatice" ale lucrării, există şi un "obiectiv – umbrelă", implicit conţinut în lucrare şi care constă în stabilirea unor necesare punţi de legătură între două domenii înrudite: geografia aşezărilor umane şi amenajarea teritoriului.

17 La recensământul din 1992, peste 100 de sate au fost recenzate cu populaţie "0". Din păcate, datele recensământului populaţiei şi locuinţelor din martie 2002, la nivel de localitate, nu sunt făcute publice. Argumente ale declinului economic sunt vizibile şi în cifrele ridicate de şomaj pe care le-au înregistrat unele oraşe mici şi mijlocii (în 1993, în Huşi s-a înregistrat un şomaj de peste 60%; după 1998 au fost instituite "zone defavorizate" acolo unde şomajul depăşea 25-30%, peste 30 de oraşe miniere fiind cuprinse în astfel de arii).

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

1.2 Metoda de lucru

Lucrarea urmăreşte să evidenţieze pe de o parte, o serie de concepte, metode, teorii tradiţionale sau recente în legătură cu subiectul ales, şi pe de altă parte să identifice o serie de caracteristici definitorii pentru cazul sistemului de aşezări din România. Scopul "aplicaţiei" este de a marca principalele probleme şi riscuri ale sistemului naţional de aşezări umane şi de a formula recomandări pentru adoptarea unor politici şi măsuri de tip preventiv sau corectiv la diferite niveluri teritoriale. Pentru a realiza obiectivele propuse au fost cercetate lucrări ştiinţifice, rapoarte, documente şi acte normative relevante şi au fost analizate date şi informaţii statistice din ultimii 15-20 de ani şi uneori mai vechi. Cercetare documentară şi statistică a fost completată de analize grafice şi statistice, unele inedite, susţinute prin reprezentări adecvate, în cadrul lucrării. Lucrarea reia şi actualizează şi unele preocupări mai vechi ale autorului, studii sau, cercetări elaborate în perioada 1992-1996 precum şi din perioada 2000 - 2010. În partea finală a lucrării se face o analiză critică a cadrului legal şi metodologic din România în domeniul amenajării teritoriului şi politicilor de dezvoltare spaţială la nivel macro-teritorial.

Din punct de vedere al conţinutului, lucrarea este organizată în 10 capitole urmate de concluzii, bibliografie şi anexe. Cele 10 capitole se referă la următoarele aspecte:

Capitolul 1 se referă la argumentele şi obiectivele lucrării şi mai cuprinde o serie de aspecte de metodă şi terminologie.

Capitolul 2 încearcă să ofere detalii cu privire la posibile asemănări şi diferenţe în abordarea problematicii sistemelor de aşezări din perspectiva unor domenii diferite precum geografia, istoria, urbanismul.

Capitolul 3 este relativ amplu şi prezintă principalele teorii şi metode de cercetare a sistemelor de aşezări utilizate mai ales de geografia umană.

Capitolul 4 abordează succint noţiunea de aşezare umană şi unele aspecte definitorii pentru aceasta.

Capitolul 5 prezintă o serie de aspecte generale despre sistemele de aşezări şi tipologia acestora, iar în capitolul 6 sunt descrise elementele care formează structura sistemelor de aşezări şi determină dinamica acestora.

Capitolul 7 se referă la sistemul de aşezări din România şi la principalele caracteristici ale acestuia.

Capitolul 8 descrie principalele tendinţe conceptuale şi reale în restructurarea sistemelor de aşezări pe plan internaţional şi în România.

Capitolul 9 propune un concept de dezvoltare a sistemului naţional de aşezări care poate fi pus în aplicare în condiţiile unei politici adecvate şi a unor instituţii care să dispună de instrumentele şi resursele necesare.

Capitolul 10 face o analiză a sistemului de planificare teritorială

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

În mod tradiţional, încercând o definiţie "neacademică", termenul se referă la un ansamblu static de elemente legate între ele (ex. reţea electrică, reţea telefonică, reţea de drumuri, reţea de şcoli etc.). Reţeaua de localităţi poate fi în aceste condiţii imaginată ca un ansamblu în care localităţile sunt noduri, la intersecţia unor legături, care sunt căile de comunicaţii. Spaţiul liber dintre localităţi, teritoriul formează ochiurile reţelei. Această imagine de tip static, configurativ, a reţelei de aşezări a caracterizat şi etapa descriptivă a geografiei aşezărilor umane. Cercetările lui Christaller, Lösch, Zipf din deceniile 4-6 ale secolului XX au modificat percepţia iniţială şi au marcat drumul către analiza complexă a relaţiilor dintre aşezări. "Promovarea problematicii de la conceptul general şi nediferenţiat al reţelei de aşezări, la cel ierarhizat şi interconectat al formaţiei de localităţi cu rol central a reprezentat un pas hotărâtor făcut înainte de teoria şi practica sistematizării teritoriului" scria Gustav Gusti la începutul anilor '70 18 .

Anii '80 acreditau în România, în anumite cercuri ideea unui anumit "evoluţionism", a trecerii de la reţea la sistem odată cu creşterea complexităţii relaţiilor dintre aşezări. "Datorită complexului de conexiuni polidirecţionale dintre localităţi, noţiunea de reţea de localităţi este treptat înlocuită cu noţiunea de sistem de localităţi" 19 .

Aparent termenul de sistem pare a descrie mai complet realitatea decât cel de reţea, care nu surprinde decât anumite aspecte şi componente ale stării de fapt. Se pare că această gândire a prevalat şi în definirea "reţelei de localităţi" în legea amenajării teritoriului şi urbanismului din 2001: "Totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean, zonă funcţională) a căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un ansamblu de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (economice, demografice, de servicii, politico-administrative şi altele). Reţeaua de localităţi este constituită din localităţi urbane şi localităţi rurale" 20 .

Într-un amplu studiu al grupului Réseaux din CNRS 21 se precizează că "noţiunea de reţea este aşadar întotdeauna prezentă în conceptul de sistem de oraşe". Autorii studiului consideră că sistemul (urban) este o nouă formulă care înlocuieşte reţeaua şi care pune accentul pe relaţiile de interdependenţă şi pe dinamica şi evoluţia coerentă a aşezărilor (oraşelor) şi pe persistenţa structurii. Observaţia directă asupra configuraţiei reţelei atunci când se face la o scară potrivită, poate fi extrem de relevantă şi nuanţată. Privind la distribuţia aşezărilor cu peste 10.000 locuitori în spaţiul european şi adiacent acestuia, Moriconi remarcă relaţia directă dintre distribuţia oraşelor şi cea a populaţiei, tendinţa răspândirii oraşelor în raport cu anumite elemente de relief care definesc topografia teritoriului (văi, piemonturi, câmpii), marcarea unor axe puternic urbanizate pe direcţia est-vest (Anglia-Silezia) sau nord-sud (Ruhr-Italia) şi nu în ultimul rând "invizibilitatea" frontierelor politice 22 .

Reţele de oraşe mijlocii, reţele regionale, reţele transfrontaliere, reţele de poli de dezvoltare economică, sunt câteva forme despre care se vorbeşte în spaţiul european contemporan. Toate aceste tipuri de reţele se caracterizează prin voinţa comunităţilor şi factorilor politici de a coopera pentru ca să "descopere noi capacităţi, să-şi articuleze funcţiunile complementare şi să se angajeze într-un demers de propuneri şi prospecţiuni concertate pentru a-şi a anima şi dezvolta teritoriul" 23 .

Naisbitt vede noul model de reţea ca o formă de progres bazată pe împărtăşirea ideilor şi informaţiilor:

"reţeaua întăreşte individul, iar oamenii din cadrul reţelelor tind să se educe unul pe altul" şi mai departe "în cadrul reţelei recompensele vin din puterea tuturor, nu din puterea de a-i da la o parte pe alţii" 24 . La o atentă observaţie, se poate spune că este o falsă distincţie, aceea dintre ierarhii şi reţele. Ierarhiile sunt de asemenea reţele, dar cu legături verticale, relativ rigide ca organizare şi în care vectorii de comunicare au sensuri precis determinate. În sistemul orizontal, legăturile sunt fluide, schimbătoare, imprevizibile ca sens şi intensitate. Noile reţele sunt în fond o reproducere la scară mare a reţelelor de tip informatic şi în felul

18 Gusti, G. 1974, Forme noi de aşezare, ed. Tehnică, Bucureşti.

19 Micul lexicon ilustrat al noţiunilor de sistematizare, 1983, ed. Tehnică, Bucureşti.

20 Această lege se referă mai ales la componenta configurativă a reţelei de aşezări şi doar implicit la aspectele relaţionale prin afirmarea anvergurii teritoriale a diferitelor categorii şi a nivelului de echipare necesar.

21 Offner, J.M., Pumain, D. 1996, Réseaux et territoires – significations croisées, groupe Réseaux de CNRS, ed. de l'Aube, pag.

209.

22 François Moriconi-Ebrard, 1995, La base de données Geoplois: pour une approche comparative de l'urbanisation européene, în Urban Networks in Europe, pag. 199.

23 DATAR, 2000, Politique des Réseaux des Villes.

24 Naisbitt, J. 1982, Megatrands, tradusă în limba română şi editată la ed. Politică în 1989, sub denumirea de Megatendinţe – zece noi direcţii care ne transformă viaţa, pag. 294.

Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială (rezumat)

lor exprimă schimbările din societăţile post-fordiste. Din perspectiva teritorială, schimbarea este una majoră totuşi, şi anulează în bună parte principiile şi raporturile exprimate de modelele şi teoriile clasice precum "teoria locurilor centrale".

clasice precum "teoria locurilor centrale". Fig. 4: De la re ţ eaua cu ierarhie vertical ă
clasice precum "teoria locurilor centrale". Fig. 4: De la re ţ eaua cu ierarhie vertical ă

Fig. 4: De la reţeaua cu ierarhie verticală la reţeaua orizontală şi spaţială sau de la vechea la noua paradigmă a reţelei

Răspunsul cercetării geografice la noile semnificaţii ale noţiunii de reţea poate fi identificat în diversificarea şi nuanţarea analizelor efectuate: accesibilitatea oraşelor europene, distribuţia sediilor multinaţionalelor, specializarea economică, localizarea evenimentelor cultural ştiinţifice sunt numai câteva aspecte care fac obiectul studiilor mai recente în Europa şi care indică o preocupare pentru înţelegerea relaţiilor de tip neierarhizat dintre aşezările urbane.

Ar mai fi de observat că în rapoartele sau planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului se preferă

termenul de reţea. În raportul CEMAT din 1991 privitor la amenajarea teritoriului european se face totuşi

o distincţie între reţeaua urbană a Europei şi sistemele de oraşe europene, sugerând ideea că reţeaua este

ansamblul în care se pot face decupaje după anumite criterii, care pot conduce la identificarea mai multor sisteme. În raportul din 2001, al Ministerului Locuirii, Amenajării Teritoriului şi Mediului din Olanda, privind dezvoltarea spaţială pe următorii 20 de ani se vorbeşte despre reţele urbane. Aşadar distincţia reţea

– sistem nu pare a fi riguros urmărită în astfel de documente.

În lucrările cu caracter ştiinţific pare a fi mai prezentă noţiunea de sistem decât cea de reţea, dar nici aici disjuncţia nu este foarte clară. De altfel, Dziewonski, pare a ne lămuri atunci când vorbind despre sistemele de aşezări le defineşte sub două aspecte: ca formă specifică de manifestare a aşezărilor şi ca instrument de analiză a sistemului aşezare în timp şi spaţiu 25 . De asemenea, în descrierea sistemelor atenţia poate fi acordată relaţiilor interne dintre componentele sistemului, sau relaţiilor sistemului cu mediul extern. Dar şi despre analiza reţelelor se poate spune acelaşi lucru, numai că termenul de sistem are o definire ştiinţifică în "Teoria generală a sistemelor", sau în "Teoria informaţiei".

Dziewonski ne oferă însă o altă explicaţie, extrem de utilă, în lucrarea mai sus citată şi care poate justifica prezenţa relativ redusă a studiilor şi analizelor cu privire la reţelele rurale. Dincolo de faptul că în Europa, ponderea aşezărilor şi populaţiei rurale este redusă, autorul pune problema identifică