Sunteți pe pagina 1din 11

AVRAM BOGDAN Ș TEFAN AN I, MASTER TEOLOGIE PRACTICA

Prezentarea apariţiei şi evoluţia muzicii bisericeşti pe teritoriul României

Arta muzicii practicate în Biserica Răsăritului ortodox creștin este cunoscută sub denumirea de muzică bizantină și, prin extindere, este cunoscută sub denumirea de muzică de tradiț ie bizantină. Pentru că se cultiva în Bizanț ș i în toate centrele mănăstireș ti ale Orientului ortodox din întreg Imperiul Bizantin a fost numită muzică bizantină, denumirea fiindu-i atribuită de muzicologii și istoricii epocii noastre moderne, de cei care ș i-au îndreptat atenț ia către investigarea artelor medievale. În primele veacuri creș tine, cântarea religioasă un era încă definită ș i nici noi astăzi, din lipsă de documente, un ne putem pronunț a asupra structurii ei, asupra caracteristicilor definitorii ale acestei etape. Odată cu recunoașterea creștinismului ca religie licita, în 313, cântarea religioasă capătă noi valenț e, determinante fiind dezvoltarea imnografiei creș tine ș i evoluț ia oficiilor religioase. În România, muzica religioasă s-a dezvoltat în mai multe direcț ii, având o bază de pornire diversificată, chiar dacă aceasta a servit cultul ortodox majoritar al ț ării. O anumită structură a avut-o muzica religioasă din provinciile răsăritene- Muntenia, Oltenia, Moldova, Basarabia ș i Dobrogea- în care fondul bizantin și de tradi ț ie bizantină a prevalat, și o altă structură a caracterizat muzica ortodoxă din Transilvania, Banat ș i Bucovina, deș i cultul era același. Psaltichia bizantină a format întotdeauna sistemul de cântare în Bisericile ortodoxe, care s-au găsit în legatură canonică cu Patriarhia constantinopolitană. Îndeosebi, Biserica celor două principate româneș ti, Muntenia și Moldova, prin condiț iile istorice ș i legăturile cu Ortodoxia greacă, a format un teren deosebit de înflorire a psaltichiei bizantine, în diferitele faze de mai tarziu ale acestei cântari, cu progresele ș i cu scăderile ei. Situaț ia aceasta a fost remarcată chiar de călători ortodocș i străini, ca Dorotei al Monemvasiei, însotitorul patriarhului Ieremia din Constantinopol, în călătorie pe la noi spre sfărș itul veacului al XVI-lea, ș i Paul de Alep,

1

diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, în veacul al XVII-lea. Cel dintâi lăuda în notele sale pe Petru Schiopul, domnul Moldovei, "pentru că iubea ș i pe cântăreț i și avea un iscusit dascăl de cântări". Cel de-al doilea vorbește cu multă admiraț ie de felul în care se făcea serviciul divin ș i se cânta la Biserica Domnească din Târgovi ște. De asemenea, în veacul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir face menț iune în Descriptio Moldaviae despre corul cântăreț ilor greci de la Biserica curț ii domneș ti a Moldovei. Trebuie să menț ionăm însă că, în întrebuinț area liturgică din diferitele Biserici ortodoxe naț ionale, psaltichia bizantină a suferit o localizare prin aplicarea notei geniului muzical specific fiecărui neam, fără a se desființ a, desigur, spiritul ș i esenț a psaltichiei originale. Nota naț ională în psaltichie ș i- a gasit loc în amănuntele secundare de interpretare, care, de fapt, constituie punctele firești de acomodare locală a muzicii bisericeș ti greceș ti în celelalte Biserici ortodoxe. În bisericile de la curț ile cârmuitorilor, în bisericile mari ș i bogate din orașe, la mitropolii și episcopii, se executa de obicei psaltichia ț arigrădeană chiar de către psalț i greci. La celelalte biserici mai modeste ș i chiar în mănăstiri, cântarea bizantină era interpretată în spiritul fiecărei naț iuni. Așa s-a petrecut lucrul în primul rând în ț ările slave de la sud (Serbia și Bulgaria). Cu această particularitate slavă s-a generalizat psaltichia ș i în bisericile româneș ti, pe timpul cât a durat la noi ritul slav în biserică. Ea este cunoscută sub numele de cântare bulgară sau sârbească. În ea s-au topit și accentele specifice simț irii româneș ti, ajungând astfel la noi felul de cântare bisericească tradiț ională. Ea a răsunat chiar în bisericile cur ț ilor domnești, alternativ cu psaltichia în limba greacă. Uneori, în limba română (mai degrabă în limba slavă) și în strana stângă, răspunzând cântării grecești din strana dreaptă, cum se petrecea lucrul la Târgoviș te, după însemnarile diaconului Paul din Alep; alteori însă, chiar în strana dreaptă în limba slavonă, cum stateau lucrurile la începutul veacului al XVIII-lea la Curtea moldovenească, după informaț iile date de Dimitrie Cantemir. Ne aducem aminte și de vestita ș coală de cântări de la Putna. Existenț a școlii nu este atestată documentar direct, cercetările întreprinse în ultimele decenii însă, au dus la descoperirea unor manuscrise cu semiografie bizantină care ne-a permis să stabilim existenț a pe teritoriul României a câtorva școli în perioada medievală, dintre care cea mai veche a ființ at la Putna. Printre compozitorii ș i dascălii de muzică bizantină de la Putna, alaturi de Eustatie, Ioasaf, Antonie, Ioan Diaconu, Kyr Gheorghie, ne atrage atenț ia Dometian Vlahu, al cărui nume vădeș te originea lui română. Faima școlii de la Putna mersese până dincolo de hotarele ț ării cum aflăm din scrisoarea lui Al. Lăpuș neanu, domnul Moldovei, datată din 6 iunie 1558, adresată comunităț ii ortodoxe din Lvov:,,Trimiteț i-ne de

2

asemenea, patru cântăreț i, tineri și buni și noi îi vom învăț a cântarea grecească și sârbească (slavonă). După ce vor învăț a îi vom trimite la voi (înapoi); trebuie numai să aibă glas bun; au fost, de asemenea, trimiși la învăț ătură și cântăreț i din Przemysl”. Circula ția cântărilor psal ț ilor putneni din cele nouă manuscrise, scoate în evidenț ă atât valoarea muzicii cât ș i durabilitatea ei în timp, fiind utilizată în practica de strană a centrelor mănăstireș ti din Moldova în tot sec. XVI. Aceste manuscrise contin o muzică bizantină autentică, aflată în uz la Bizanț , la Muntele Athos ș i multe alte centre mănăstireș ti din Orient, fiind păstrată în manuscrise ș i în tradiț ia orală, căi prin care a pătruns ș i în ț ările române. Paralel deci cu psaltichia bizantină în limba greacă, de la bisericile păturii mai ridicate, continuă tradiț ional in restul Principatelor Române o cântare bisericească trecută, e drept, prin filtrul spiritului slav, dar autohtonizată în gustul popular românesc. În bisericile mici ș i chiar de prin unele sate, doar Heruvicul, Axionul, Sfinte Dumnezeule etc. se cântau în grecește, după ce această influenț ă s-a înscăunat la noi. În veacul al XVIII- lea însă, vechea cântare bisericească zisă bulgară sau sârbească începu să răsune și în limba română. Accentele și turnura ei supravieț uiesc până astăzi într-un anumit fel de cântare a canonului Floriilor, în melodiile "Marimurilor" de la polieleu și în cântecele populare de stea (Trei crai, Nunta din Cana Galileii, În Vitleem S-a născut Hristos,.etc). Asemenea cântări le regăsim și în notaț ia hrisantică. În idiomelarul lui Dimitrie Suceveanu întalnim Canonul de Florii, cu specificaț ia că este tradus din sistema veche dupa cum se cântau în vechime (ex.1). Apoi găsim în “Utrenierul-Liturghier” de Ioan Zmeu, catavasia “Hristos se naste”(ex.2) cu indicaț ia că s-a așezat spre amintire după cum se cânta pe vremuri. Amintim aici pleiada de protopsalț i-compozitori ce au activat în perioada prehisantică:

Filotei sin Agai Jipei, care în 1713 a publicat Psaltichia rumânească, manuscris ce delimiteaza în mod concret introducerea limbii române ș i în cântarea religioasă. Filothei sin Agai Jipei se afirmă în istoria muzicii bizantine românești ca autor al Psaltichiei rumanesti , născut din părinți români însă prezentat în anumite manuscrise ca fiind de origine greacă. Prin activitatea ș i credinț a lui partiotică, nu se abătea nicio clipă de la lupta ce se dădea pentru românirea cântărilor bisericeș ti, care se adresau păturilor celor mai largi ale poporului, aceasta având loc într-o vreme în care însuși mitropolitul Theodosie - faț ă de care Filothei sin Agai Jipei avea respectul datorat celui ce îi fusese ucenic – susț inea cu vehemenț ă ca slujba să se săvârșească numai în slavoneș te, întrucât limba română este „proastă, săracă și îngustă, faț ă de cea elină ș i slavonă”.

3

În asemenea condi ț ii este cu atât mai meritorie activitatea desfăș urată de acesta, alături de alț i membri ai „academiei brâncovene”. Cunoscând bine limbile greacă și slavonă, după cum reiese din prefaț a Psaltichiei, unde precizează că a alcătuit cântările sale „nu după me ștesuguri latinești ș i rusăș ti”, Filothei sin Agai Jipei se dovedește un perfect mânuitor al metaforelor, comparaț iilor ș i subtilităț ilor dogmatice din cele două limbi, reuș ind să găsească cel mai potrivit corespondent în limba lui maternă, româna. Într-o vreme când tot mai mult se impunea nevoia de libertate a neamului, lupta pentru omniprezenț a limbii române se constituie ca parte integrantă a luptei naț ionale. În acest context, Filothei sin Agai Jipei reuș eș te să învingă piedicile inerente. Limba expresivă, bogăț ia de procedee lingvistice artistice ni-l impun drept un mare om de cultură, care ne-a lăsat ca moștenire de valoare adevărate monumente de limbă românească. Ș i astăzi, după scurgerea atâtor ani de schimbări ale limbii române, lucrări literare ale lui se citesc uș or, cu plăcere ș i interes. Cele trei căr ț i traduse de Filothei sin Agai Jipei – Învăț ături creștine ști, Floarea Darurilor și Catavasierul – oglindesc în mod real cea mai îngrijită formă pe care o avea limba română literară la sfârș itul secolului al XVII –lea și începutul secolului al XVIII –lea. Prin aceste cărți cuprinzatoare de limbă românească, clară, simplă ș i armonioasă, cu filoane puternice izvorâte din limba rostită de popor, se consolidează unitatea de limbă și de cultură pe întreaga arie romanească. Căr ț ile și cântările traduse sau alcătuite de Filothei sin Agai Jipei au o mare circulaț ie. Astfel, Floarea Darurilor s-a răspândit – prin multe retipăriri și prin copii manuscrise – în toate ț inuturile româneș ti, înlocuind traducerile mai vechi făcute după texte slavone, iar Catavasierul – carte de strană intens folosită, cu o largă întrebuinț are în cultul bisericii ortodoxe române – este retipărit, de la întâia ediț ie a lui Filothei sin Agai Jipei, 1714, până la1826, în cel putin 38 de ediț ii româneș ti bilingve sau trilingve. Ș i un număr mare de cântări din Psaltichia sa a circulat în toate cele trei provincii românești. Putem considera Prefaț a lui Folothei Ieromonahul la a sa Psaltichie rumănească din 1713 ca pe una dintre primele însemnări cu caracter istoriografic ș i chiar estetic ale muzicologiei româneș ti. Filothei, ucenicul lui Theodosie din Sf. Mitropolie a Bucureș tilor,mărturiseș te că a tălmăcit cântările, nu pre alte meşteşuguri latineşti şi ruseşti, ci pre aceleaşi musichii ale dascălilor bisericii noastre a răsăritului…care cu nevoie din grecie s-au scos, prin cuvinte rumăneşti şi prin glasuri greceşti, ca să se înţeleagă ceea ce se cânta în biserică. Al ț i compozitori: Ș ărban Protopsaltul, Mihalache Moldovlahul.

4

Din prefata Irmologhionului lui Macarie Psaltul avem un fragment care se referă la Sarban, unul dintre marii protopsalț i ai Ț ării Româneș ti: “În zilele fericitului întru pomenire dascălului Sarban Protopsaltul, viind cel mai desăvâr șit și cel mai vestit dascăl al vremii aceia dintre greci, Anastasie Rapsaniotul cu socoteala ca să-ș i găsească norocul ș i să rămâie în ț ara noastră, când au văzut desăvârșirea meștesugului și au auzit prea dulcea firească glăsuire a lui Sarban, a lui Constandin și a celorlaț i dascăli din neamul nostru s-au înspăimântat și singur judecându-se că nu iaste trebuincios, nearătându-se în multe zile, s-au întors ș i au murit în ț ara lui”. Despre Mihalache Moldovlahul amintesc succinct că a compus Anastasimatarul în româneș te. Părintele profesor Sebastian Barbu-Bucur susț ine în ultimul lui studiu apărut la editura muzicală, că el ar fi compus acest Anastasimatar direct în limba română ș i se pare înaintea apari ț iei cu același titlu a profesorului său Petru Lampadarie. Așadar o lucrare originală, respectând canoanele de compoziț ie ale muzicii bizantine. Adevărata adaptare însă a psaltichiei la firea cântării bisericeș ti a românilor din Muntenia ș i Moldova este o operă realizată la începutul veacului al XIX-lea, în primul rând de către ieromonahul Macarie de la Mitropolia din Bucureș ti. Cele trei lucrări ale sale, Anastasimatarul, Irmologhionul și Teoreticonul, tipărite la Viena în anul 1822, precum ș i Utrenierul, imprimat la Bucureș ti în anul 1827, au rămas normative pentru cântarea bisericească din Biserica Ortodoxă Română. La baza lor stă metoda cea nouă a reformei psaltichiei bizantine de la începutul veacului al XIX-lea. După chiar mărturia lui Macarie, trecerea cântărilor în limba română și în spiritul ei au încercat-o înainte de el ieromonahul Arsenie de la Cozia și protopsaltul Calist de la Mitropolia din Bucureș ti. S-au izbit însa de intrigile reprezentanț ilor curentului grec de la noi. Macarie a avut însă sprijinul mitropoliț ilor Dionisie Lupu în Muntenia ș i Veniamin Costache în Moldova. Mănăstirea Neamț , unde Macarie a mers să iniț ieze pe călugări cu noul sistem de cântare, a ajuns al treilea centru de românizare a psaltichiei bizantine. Direc ț ia inaugurată de Macarie a fost continuată mai ales în Moldova. Astfel, iconomul Ioniț ă, mare ecleziarh la Mitropolia din Iaș i, a tradus în românește pe la 1837 melodiile slavelor ș i idiomelelor din Triod, pentru trebuinț ele elevilor din seminar. Lucrarea a rămas în manuscris. În anul 1840, ierodiaconul Nectarie Frimul, psalt la Episcopia din Huși, a așezat pe note cântările Liturghiei. Acelaș i lucru l-a făcut el pentru cântările Utreniei, în anul 1846, când era arhiereu. Cel mai distins reprezentant însă din Ș coala muzicală a lui Macarie a fost Dimitrie Suceveanu, protopsalt la Mitropolia din Iași. Afară de îmbunătăț irea adusă cărț ilor de cântări ale lui Macarie,

5

prin publicarea Anastasimatarului cu Teoreticonul ș i Irmologhionul (Iasi, 1848), Dimitrie Suceveanu a publicat în trei pre ț ioase volume toate idiomelele și slavele de peste an (Mănăstirea Neamț , 1856), atât de apreciate până astăzi. În Muntenia, încercarea de a da pe româneș te psaltichia grecească a fost reluata de Anton Pann (1854). La început, în colaborare cu doi psal ț i greci așezati la noi (Petre Efesiul ș i Panaiot Enghirliul, protopsalt la mitropolie), iar mai pe urmă singur. El pleacă de la acelaș i sistem muzical ieșit din reforma constantinopolitană de la începutul veacului al XIX-lea. Dacă însa a reusit să dea cel mai bun manual de teorie psaltică, în lucrarea sa "Bazul teoretic și practic al muzicii bisericeș ti sau gramatica melodica", totuși nu se poate spune acelasi lucru despre bucăț ile lui de psaltichie. Traduceri și prelucrări, precum spune el însuș i, iar unele chiar compoziț ii proprii, ele se resimt vizibil de turnurile melodiilor cunoscute de el în tinereț e prin Peninsula Balcanică ș i prin Rusia, pe unde a umblat. Ele nu au deci naturaleț ea cântărilor lui Macarie, în spiritul simț ului românesc. O împăcare a acestor două direcț ii a fost încercată în ediț ia Anastasimatarului și Irmologhionului din 1856 a episcopului Filotei al Buzăului. Ele sunt de fapt o compilaț ie, unde se poate recunoaș te opera lui Macarie în Anastasimatar, iar în cea mai mare parte din Irmologhion lucrările lui Anton Pann. Ca o continuare în direc ț ia începută de ieromonahul Macarie, pot fi privite și traducerile, prelucrările ș i compoziț iile din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, ale lui Ș tefanache Popescu, profesor de muzică bisericească la cele două seminarii din Bucureș ti. În ele se vede preocuparea de adaptare a psaltichiei bizantine la felul ș i gustul de cântare ale poporului român. Bucăț ile lui Ș tefanache Popescu sunt mult mai apropiate de cele ale lui Macarie. În plus, prin introducerea tactului îndoit, el a dat cântării un ritm mai modern, îngăduind ca imnele să fie cântate ceva mai repede, iar nu atât de melismatic, ca mai înainte. Aceasta însemna deci o simplificare a cântării care, între altele, a creat și avantajul de a face textul mai clar la auz. În acest din urma sens, Ștefanache Popescu a fost continuat de elevul ș i urmaș ul său la cele două catedre, I. Popescu Pasarea. O problemă de mare însemnătate, nerezolvată până astăzi, pentru bisericile ortodoxe de altă limbă decât cea greacă este eventualitatea unei traduceri ritmate a textului ș i melodiei imnelor. Câtă uș urinț ă ar rezulta dintr-o astfel de realizare atât pentru cântăreț i, cât ș i pentru edificarea credincioșilor nu este greu de înț eles. Afară de imnele stărilor din Prohodul sDomnului, nu s-a putut face nimic mai mult în această direcț ie. Negreșit, o astfel de lucrare se înfăț ișează covâr șitoare atât prin dimensiunile ș i

6

propor ț iile materialului, cât ș i prin însuș irile ce se cer de la cei ce ar întreprinde-o. Totuși, ea a fost încercată în a doua jumătate a veacului trecut de către fostul episcop de Argeș , Ghenadie (Ț eposul). Sub titlul de "Albina muzicală'', el s-a silit să traducă în metru silabic o mare parte din prosomii sau podobii. Metoda fiind însă greș ită, n-a dus la nici un rezultat practic. Păstrând întocmai notaț ia originalului grecesc, el se silea să adapteze la ea textul românesc. În chipul acesta, a fost constrâns la modificarea textului din căr ț ile de ritual și chiar la introducerea de expresii noi. Nu putem trece cu vederea însă ș i continuatorii în ale compoziț iei, interpretării, dar ș i studiului asupra muzicii psaltice în secolul XX. Reprezentaț i de seama ca: Anton Uncu, Victor Ojog, Filotei Morosanu, Gherontie Nicolau, Evghenie Humulescu ș i mai aproape de zilele noastre profesorul Nicolae Lungu, ne dau certitudinea că muzica psaltică, de tradiț ie bizantină nu s-a pierdut ci a fost cultivată necontenit. În încheiere voi da trei exemple de cântare psaltică autentică românească posthrisantică:

Gherontie Nicolau “ Veni ț i să ne închinăm!” glas V (ex 3). Evghenie Humulescu “ Iubite-voi Doamne” glas V (ex 4). Ghelasie Basarabeanul” Sfinte Dumnezeule” glas V (ex 5). Toate aceste trei cântări(și exemplele sunt numeroase) au intrat în repertoriul curent al slujitorilor, fiind considerate tradiț ionale.

7

8

8

9

9

Ex.5

Ex.5 10

10

Bibliografie:

1 Moisescu Titus, Cultura muzicală românească de tradiț ie bizantină

în secolele XV-XVIII, în“ByzantionRomanicon”,vol.IV, Ed.Artes, Iasi,1998,

p. 12-14.

2 Idem, Muzica bizantină în spaț iul cultural românesc, Editura Muzicală UCMR, București,1996.

3 Idem, Cântarea monodică bizantină pe teritoriul României,

Prolegomene bizantine II, variante stilistice şi de formă în muzica bizantină,

Editura Muzicală, 2003.

4 Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine,vol I și II, Editura Interprint,

București,1997.

5 Sebastian Barbu-Bucur,Cultura muzicală de tradiț ie bizantină pe

teritoriul României în sec. XVIII ș i începutul sec. XIX ș i aportul original al culturii autohtone”, București, Editura Muzicală, 1989, pag. 23-30.

6 Idem, Mihalache moldovlahul-Anastasimatar, Editura muzicala,

Bucuresti, 2008.

7 Catrina Constantin, Ipostaze ale muzicii de tradiţie bizantină din România, Editura Muzicală, 2003.

11