Sunteți pe pagina 1din 12

Drame ale umanităţii: genocidul din Rwanda

Dr. Viorel Cruceanu, publicat in Historia, nr. 82, octombrie 2008, pag.71 – 75 .

Omenirea descinde, periodic, în „cele mai sumbre vremuri ale barbariei”1,


cum spune academicianul Camil Mureşanu. Aşa s-a întâmplat şi în Rwanda, un colţ
de paradis din regiunea „Marilor Lacuri” (estul Africii), în perioada 6 aprilie-4 iulie
1994. Atunci, „ţara celor 1000 de coline” s-a transformat în „infernul celor 1000 de
coline”. Politica etnicistă a unui regim dictatorial (provenit din etnia dominantă, hutu)
a generat ultimul genocid al secolului al XX-lea (în dauna etniei minoritare, tutsi).
Dezlănţuirea instinctelor primare dovedea că faimosul dicton „homo homini lupus
est” putea fi verificat. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, fenomenul a beneficiat şi de
un indubitabil determinism istoric.

Cei mai vechi locuitori ai Rwandei sunt pigmeii, numiţi twa (ce reprezintă
doar 1% din populaţie). Modul lor de viaţă este preistoric, având ca îndeletniciri
vânatul, olăritul şi artizanatul. Analfabeţi şi supuşi muncilor servile, ei sunt dispreţuiţi
atât de hutu cât şi de tutsi. Peste această populaţie ancestrală s-au suprapus, spre
sfârşitul primului mileniu al erei creştine, valurile de migratori bantu, venite din
vestul Africii (din zona cuprinsă între fluviul Niger şi lacul Ciad). Populaţiile bantu
practicau agricultura şi stăpâneau tehnica metalurgiei fierului. O ramură a acestor
migratori (ce au colonizat Africa de la Ecuator până în sudul continentului) s-a aşezat
în regiunea „Marilor Lacuri”. Aici, noii sosiţi au devenit sedentari, intrând în istorie
sub numele de hutu. Liniştea acestor „oameni” („bantu” înseamnă tocmai „om”) a
fost tulburată de venirea altor migratori (secolele XV-XVII). Este vorba de triburile
tutsi, „păstori de tip etiopid”2, ce ieşeau în evidenţă prin tenul mai deschis şi talia
longilină, ei atingând frecvent înălţimea de doi metri. Alungaţi de secetă şi de
terenurile aride din nord, tutsi şi-au însoţit cirezile de animale până în Rwanda, „o
ţară de vis”3, acoperită de „păduri şi păşuni, dar şi cu un climat blând, îndulcit de
altitudine”4.
Păstrând tradiţia războinică a triburilor pastorale, tutsi au subordonat
populaţiile twa şi hutu. Deoarece în Africa izvoarele epigrafice lipsesc, nu ştim dacă
migraţia tutsi a fost însoţită de violenţe. Cert este că tradiţia orală nu reţine, în
memoria sa foarte vie, amintirea vreunui conflict sângeros. De aceea, înclinăm să
credem că între hutu şi tutsi s-au stabilit, încă de la început, norme de convieţuire
paşnică. Liantul între cele două comunităţi a fost asigurat de vitele cornute aduse de
tutsi. Dar, îndeletnicirile complementare au favorizat aplicarea unui „contract social”
sui-generis.
Astfel, proprietarul tutsi de vite, numit shebuja, a arendat animalele
cultivatorilor hutu. Trebuie precizat că prezenţa turmelor de vite a „revoluţionat”
modul de viaţă al hutu. Pe de o parte, consumul de carne a determinat o netă
ameliorare a regimului alimentar. Pe de altă parte, dejecţiile cornutelor au fost
folosite ca îngrăşământ natural. S-a obţinut o fertilitate sporită a solului ce a condus la
„un formidabil avânt economic în secolele XVI-XVIII”5. Este uşor de înţeles că noile
realităţi au asigurat proprietarului de animale o poziţie privilegiată în societate. Dar şi
„arendaşul” hutu, numit umugaragu, a beneficiat la rândul său. Întreţinerea uneia sau
mai multor vite era şi „un semn evident de ascensiune socială”6.
Pe baza acestor înţelegeri s-a constituit o piramidă socială având ca bază
majoritatea hutu. Palierele superioare reveneau „aristocraţiei” tutsi, alcătuită din: şefii
turmelor de animale, şefii colinelor (deci, ai terenurilor agricole) şi şefii militari. În
vârful piramidei se afla regele, mwami, care domnea în chip absolutist şi a cărui
putere divină era simbolizată de tamburul regal Kalinga (stropit cu sânge de bivol şi
în faţa căruia focul ardea atât ziua cât şi noaptea).
Acest sistem a funcţionat fără fisuri, timp de trei secole. Abia în anii
postbelici, odată cu afirmarea mişcării de emancipare hutu, „contractul” a fost
denunţat şi considerat ubuhake, adică servitute; la fel, obligaţiile hutu şi-au pierdut
funcţia socială fiind apreciate drept umilitoare akazi (corvezi)7.
Se poate constata, din rândurile de mai sus, o preeminenţă tutsi cel puţin în
domeniile economic şi politic. Însă, sub aspect cultural tutsi au fost practic asimilaţi.
Astfel, ei au adoptat credinţele şi dansurile hutu şi, mai ales, limba acestora,
kinyarwanda. Făcând o radiografie a raporturilor interetnice din Rwanda, marele
africanist Basil Davidson insistă pe faptul că „timp de secole înaintea invaziei
europene, hutu şi tutsi trăiau în perfectă armonie”8. Ei „au edificat o societate în care
drepturile şi obligaţiile unora şi altora erau respectate mutual”9. Mai mult, subliniază
B. Davidson, „cele două comunităţi au împărţit aceeaşi viaţă, depinzând una de alta,
fără sentimentul superiorităţii şi inferiorităţii”10. Aprecierile lui Davidson, împărtăşite
şi de alţi africanişti, infirmă interpretarea facilă, dar cea mai uzitată, a urii atavice
dintre hutu şi tutsi. În realitate, demonii dezbinării etnice au fost provocaţi de
prezenţa colonială europeană: germană, între 1894 şi 1916, şi belgiană, din 1916 până
la independenţa din 1962. Ca pretutindeni în Africa, europenii au colportat şi în
Rwanda prejudecăţile lor rasiale. Aici ei au „aclimatizat” teoriile lui Gobineau
(autorul faimosului Eseu asupra inegalităţii dintre rasele umane) descoperind,
subit, flagrante diferenţe între hutu şi tutsi. Iată cum descrie universitarul burundez,
Gabriel Mpozagara, impactul segregaţionist indus de germani şi, apoi, belgieni:
„minoritarii tutsi erau consideraţi mai inteligenţi şi mai îndreptăţiţi să conducă
datorită trăsăturilor lor «caucaziene», în timp ce hutu, cu aspect pronunţat «negroid»,
erau consideraţi mai puţin inteligenţi şi mai puţin dotaţi”11. Prin urmare, subliniază şi
africanistul Gérard Prunier, decenii la rând, hutu „s-au înfundat într-un complex al
inferiorităţii”12, ce a provocat evidente sechele psihologice populaţiei majoritare.
Manifestările modelului segregaţionist au culminat în anii interbelici, când
etnicii tutsi au cooperat la buna funcţionare a administraţiei indirecte, promovate de
belgieni (după exemplul britanic). Abia acum ei se comportă ca o cast aristocratică,
privilegiile politice şi economice aparţinându-le în exclusivitate. Normele impuse de
stăpânii europeni au făcut ca hutu „să vegeteze”13, în timp ce monopolul tutsi părea
„fixat pentru eternitate”14.
Situaţia s-a complicat şi mai mult după cel de-al doilea război mondial.
Colegiul de la Nyanza, pepiniera tinerelor cadre tutsi, s-a transformat într-un veritabil
focar contestatar. Spiritul de frondă a fost alimentat de vecinătatea coloniilor engleze
Kenya, Uganda şi Tanganyika (ce făceau paşi uriaşi pe calea emancipării) precum şi
de efervescenţa din Congo belgian. Printr-o asemenea atitudine, liderii tutsi „apăreau
în ochii străinătăţii ca adevăraţii naţionalişti din teritoriu”15. Paternalismul puterii
tutelare era pus la o încercare decisivă. Astfel, în loc să examineze cu seriozitate
contestaţia tutsi, belgienii au considerat-o drept un capriciu al unor răsfăţaţi. Şi au
găsit şi antidotul: modificarea regulilor jocului prin seducerea populaţiei hutu,
chemată, inopinat, să-şi asume un rol la care nici nu ar fi îndrăznit să viseze.
Lumea profundă hutu începuse, la rândul său, să se mişte. Datorită
misiunilor catolice belgiene a căpătat contur şi o „elită” hutu, formată exclusiv în
domeniul ecleziastic. La aceşti slujitori ai credinţei creştine, ieşiţi de pe băncile
Seminarului de la Kabgayi, s-au manifestat primele frustrări, transferate treptat şi
masei amorfe majoritare. Trezirea „uriaşului” adormit hutu s-a produs prin calculul
politic al puterii tutelare. Printr-o propagandă abilă, sentimentul de marginalizare al
hutu – 84% din populaţie – a fost canalizat către o răbufnire crescândă de ură
împotriva minoritarilor tutsi. Intrarea majoritarilor în scenă s-a realizat prin
Manifestul Bahutu (24 martie 1957, redactat de nouă ecleziaşti în frunte cu Grégoire
Kayibanda). Documentul cerea: „o reală democratizare la toate nivelurile, vot
universal, monarhie constituţională şi transferul gradual al puterii majorităţii hutu”16.
Ca o speranţă a satisfacerii cerinţelor din manifest, se exprima încrederea hutu în
Belgia, solicitându-se prelungirea tutelei cu minimum 5-7 ani. Tot sub oblăduirea
Belgiei, s-a trecut şi la organizarea politică a hutu. Astfel, au apărut mai multe
formaţiuni, cea mai importantă fiind „Mişcarea Socială Hutu”, creată în iunie 1957,
de G. Kayibanda, şi transformată, în toamna lui 1959, în „Partidul Mişcării de
Emancipare Hutu” (Parmehutu).
Simţind pericolul unei revolte hutu, regele tutsi Mutara III a convocat un
grup de studiu, alcătuit pe criterii paritare, menit să contribuie la lipezirea raporturilor
sociale din ţară. În cadrul dezbaterilor, politicianul hutu Joseph Gitera, fondatorul
„Asociaţiei pentru promovarea socială de masă” (Aprosoma), a reiterat cerinţele
din Manifest. Reprezentanţii tutsi au ignorat aceste poziţii, insistând pe acordarea
necondiţionată a independenţei. În ciuda divergenţelor etalate, regele a concluzionat,
la finalul a trei luni de dezbateri, că „în Rwanda nu există o problemă hutu-tutsi”17.
Totuşi, preocupat de găsirea unei soluţii politice, mwami Mutara III (ce domnea din
1931) a efectuat, în toamna lui 1958, un turneu de informare în Belgia, Danemarca şi
RFG (intenţionând şi o vizită în SUA). Istoricul rwandez Alexis Kagamé reliefează
utilitatea voiajului, deoarece mwami a înţeles acum că „Rwanda nu mai poate fi
guvernată după moda străveche”18. Din nefericire, Mutara nu a avut timp să aplice
învăţămintele însuşite în Europa. La 25 iulie 1959, el se afla la Usumbura (astăzi
Bujumbura, capitala Republicii Burundi), unde era sediul Înaltului Rezident General
belgian al teritoriilor Ruanda-Urundi (după numele oficial din acel moment). În
timpul unei audienţe, cu un grup de senegalezi, regelui i s-a făcut rău. Monarhul a
părăsit sala pentru a-şi consulta medicul personal, belgianul Julien Vyncke. Istoricul
A. Kagamé citează un infirmier congolez, martor al evenimentului, care a declarat că
mwami a murit după o injecţie cu antibiotic, făcută de Vyncke. Criza regelui
începuse cu o paralizie facială, însoţită de o transpiraţie abundentă, simptome ale unei
hemoragii cerebrale. Medicul belgian, spune A. Kagamé, a încercat să ia măsuri
energice, dar Mutara nu a mai putut fi salvat19. Imediat, pe fondul suspiciunii
generale, s-a răspândit zvonul că regele a fost otrăvit de belgieni. Aristocraţia tutsi a
reacţionat sfidător. Fără a mai consulta administraţia tutelară, ea a desemnat ca
mwami pe fratele mai mic al defunctului, încoronat sub numele de Kigeri V (Kigeli
V). Belgienii s-au simţit ofensaţi. Prin urmare, punţile de legătură dintre cele două
părţi au fost definitiv tăiate.
De agravarea conflictului Belgia-tutsi au profitat liderii hutu care au
declanşat, la 1 noiembrie 1959, o răscoală populară de amploare, considerată drept o
veritabilă „Jacqueria africană”20. Izbucnită în regiunea Gitarama (centrul ţării), care
era fieful partidului Parmehutu, ea s-a extins pe parcursul a cincisprezece zile în
regiunile vestice şi, apoi, nordice, unde a atins apogeul. Răsculaţii hutu au dat foc
aşezărilor tutsi, le-au distrus bunurile şi le-au masacrat familiile. Mai mult, bărbaţilor
tutsi capturaţi li s-a aplicat o metodă barbară: amputarea picioarelor de la genunchi
pentru a fi mai puţin... înalţi! Răscoala, considerată de liderii hutu drept o „revoluţie”,
a permis preluarea puterii de către populaţia majoritară. Monarhia a fost abolită şi s-a
proclamat Republica (devenită independentă, la 1 iulie 1962, sub conducerea lui G.
Kayibanda). Timp de cinci ani pogromul anti-tutsi a continuat. În această perioadă,
ponderea tutsi a scăzut de la 15%, la doar 9% din populaţie. Un asemenea declin
demografic sugerează că numărul victimelor s-a ridicat la câteva zeci de mii; de
asemenea, peste 100.000 de tutsi s-au refugiat în ţările vecine: Congo Kinshasa,
Burundi, Tanzania şi, mai ales, Uganda. Aşa s-a asigurat, cu larga complicitate a
Belgiei, instaurarea unui regim etnocratic în Rwanda (caz unic, chiar şi în Africa!).
Mulţimea refugiaţilor din Uganda (aproape 80.000) a transformat această
ţară în sanctuarul contestaţiei tutsi din exil. Aici, descendenţii victimelor
evenimentelor din 1959-1964 au constituit, în 1987, Frontul Patriotic Rwandez
(FPR), ce şi-a propus înlăturarea regimului de la Kigali prin luptă armată.
Africanistul Gérard Prunier evidenţiază „credinţa mesianică” a tutsi în justeţea cauzei
lor, revenirea în ţara strămoşilor fiind considerată inevitabilă, după exemplul
„evreilor care au supravieţuit holocaustului”.
Preşedintele Kayibanda a condus Rwanda până la 5 iulie 1973. Nu a
excelat, dar a avut un merit: el a rezistat elementelor hutu radicale (în special, cele din
nordul ţării), refuzând să aplice „soluţia finală” etnicilor tutsi. Această reţinere i-a
pecetluit soarta, fiind înlăturat printr-o lovitură de stat militară, condusă de şeful
Statului Major al Armatei, generalul Juvenal Habyarimana (un nordist). Până la
începutul anilor nouăzeci, generalul s-a dovedit rezonabil. Însă, pe măsura trecerii
timpului, el a devenit ostaticul propriului anturaj. Deschiderea democratică iniţiată în
1990 (specifică întregului continent) făcea ineluctabilă împărţirea puterii. De altfel,
Acordul de la Arusha (Tanzania), din 4 august 1993, prevedea ca 40% din efectivele
armatei să provină din etnici tutsi, corpul ofiţeresc să fie la paritate hutu-tutsi, iar
câteva posturi guvernamentale importante să fie atribuite etniei minoritare. Pe acest
fond, în jurul ezitantului Habyarimana s-a format un „nucleu dur”, dominat de
rubedenii, provenite preponderent din familia soţiei sale, Agathe Habyarimana.
Clanul prezidenţial şi-a creat un vast sistem operativ, destinat să împiedice orice
schimbare, alcătuit din: Garda prezidenţială (echipată şi antrenată de francezi),
sinistra „Reţea Zero” (adevărate „escadroane ale morţii”, comandate de colonelul
Elié Sagatwa, cumnatul preşedintelui), organizaţia extremistă „Hutu Power”,
miliţiile locale „Interahamwe” (renumite pentru cruzimea lor) şi postul de radio
„Kangura” (Radio celor 1000 de coline), promotorul ideologiei etniciste. Coloana
vertebrală a regimului monoetnic o reprezenta armata, compusă din 30.000 de hutu,
înarmaţi până în dinţi. Dar, de unde proveneau armele? Răspunsul ne este oferit de
politologul american Frank Smyth, care a investigat toate sursele „negustorilor
morţii”. În primul rând, autorităţile rwandeze au profitat din plin de prăbuşirea
blocului comunist. Relaxarea ce a înlocuit vechile regimuri centralizate a permis ca
„negustorii de arme din Rusia şi alte ţări membre ale fostului Tratat de la Varşovia să
devină mari furnizori de armament, procurat fără dificultate”21. Avantajul pieţei
răsăritene consta în faptul că oferea marfă „la preţuri ce sfidau orice concurenţă”22.
Făcând o paralelă cu situaţii similare din „lumea a treia”, Frank Smyth ajungea la o
constatare de bun simţ: „în ţări ca Rwanda existau, ieri, mai multe arme Kalaşnikov
decât automobile; astăzi, armele cu această marcă sunt mai numeroase decât
bicicletele”23. O altă sursă de înarmare a reprezentat-o firma sud-africană, de stat,
Armscor. Din registrele firmei, F. Smyth a descoperit bonuri de comandă ale
Rwandei, datate 19 octombrie 1992, în valoare de 5,9 milioane dolari (arme uşoare,
automate, mortiere şi muniţie). Însă, cel mai spectaculos contract a fost încheiat cu
Egiptul lui Hosni Mubarak, la 30 martie 1992, tranzacţia ridicându-se la 6 milioane
de dolari. Conform înţelegerii, Rwanda a plătit un milion cash, urmând să mai achite
un milion din încasările anului respectiv pe exportul de ceai. Celelalte patru milioane
de dolari erau eşalonate pe patru ani şi garantate de banca „Crédit Lyonnais”24.
Deoarece, banca aparţinea, în acel moment, statului francez, acţiunea îi apare lui
Frank Smyth ca „un ajutor militar secret al Franţei acordat Rwandei”25. Operaţiunea a
fost completată prin cumpărarea a sute de mii de macette (macetta este un fel de cuţit
de măcelărie, cu mâner scurt, specific zonelor tropicale unde se foloseşte ca unealtă
agricolă, dar şi ca armă albă), din RP Chineză, împărţite ţăranilor hutu de pe toate
colinele rwadeze.
În abordarea genocidului rwandez, africaniştii pornesc, de regulă, de la
fatidicile evenimente din 1959-1964. Acele desfăşurări au fost pline de consecinţe şi
pentru sora „geamănă” a Rwandei, Burundi. Şi aici masacrele interetnice au avut
aceiaşi actori: hutu (85% din populaţie), respectiv tutsi (14% din populaţie, restul de
1% reprezentându-l pigmeii twa). Spirala violenţei a cuprins Burundi (devenit regat
independent la 1 iulie 1962) în 1965. Atunci, un grup de ofiţeri hutu, intrat în
rebeliune, a ucis 500 de oficialităţi tutsi. Au urmat represaliile, soldate cu masacrarea
a 5000 de hutu (inclusiv 85 de persoane executate, din rândul „elitei” hutu).
Incidentele din 1965 au avut o consecinţă importantă: la 28 noiembrie 1966, ofiţerii
tutsi din armată, conduşi de tânărul căpitan Michel Micombero (26 ani), au preluat
puterea, abolind Monarhia şi proclamând Republica. Regimul republican a făcut
eforturi în direcţia menţinerii echilibrului etnic. Dar, în aprilie 1972, elemente hutu
radicale, venite din Tanzania, au declanşat o răscoală anti-tutsi. Represiunea a fost
teribilă, provocând, în decursul a trei luni, 100.000 sau chiar 200.000 de victime.
După impresionanta defulare de ură din 1972, a urmat un deceniu şi jumătate de
relativă acalmie. Până în 1988, când rebeli hutu ireductibili au ucis între 2000 şi 3000
de tutsi (în comunele Ntega şi Marangara, din nord, în apropierea graniţei cu
Rwanda). Excesele au fost prelungite de două batalioane ale armatei, trimise să
restabilească ordinea, şi care au ucis între 5000 şi 20.000 hutu. Incertitudinea se
insinua, din nou, în sufletul burundezilor.
După 1990, liderul militar tutsi al Republicii Burundi, maiorul Pierre
Buyoya, a iniţiat un proces de democratizare. În mod inevitabil, la primele alegeri
libere, organizate în iunie 1993, învingătorul nu putea fi decât un hutu: Melchior
Ndadaye. Noul ales a precipitat lucrurile, încercând să submineze monopolul tutsi
asupra armatei. Minoritatea a început să condamne „democraţia”, sinonimă pentru ea
cu „etnocraţia”. Inevitabilul s-a produs pe 21 octombrie 1993, când, ofiţeri şi
subofiţeri tutsi au declanşat o lovitură de stat în care cel dintâi preşedinte hutu,
instalat doar de 100 de zile, a fost asasinat. Aceeaşi soartă au avut-o preşedintele
Adunării Naţionale şi alţi şase miniştri.
A urmat o nouă dezlănţuire de ură, încheiată cu un surplus de 100.000 de
victime, din ambele etnii. De asemenea, 700.000 de burundezi s-au refugiat în ţările
vecine, alăturându-se celor 250.000 de exilaţi din înfruntările anterioare26. Mai puţin
cunoscut este faptul că, după eşecul loviturii de stat de la Bujumbura, populaţia hutu
din Burundi a fost manipulată de regimul din Rwanda. Astfel, specialista belgiană în
regiunea „Marilor Lacuri”, Colette Braeckman, scrie că „imediat după ce s-a anunţat
moartea preşedintelui Melchior Ndadaye, postul de radio rwandez [faimosul „Radio
al celor 1000 de coline – nota ns.] a chemat ţăranii [hutu] să intre în acţiune”27. Mai
explicit a fost belgianul Marcel Niemegeers, care a trăit 40 de ani în Burundi. Fin
cunoscător al realităţii, el consemna într-o carte consacrată evenimentelor din
octombrie 1993: „Încă din momentul asasinării lui Melchior Ndadaye, la Bujumbura
totul era pregătit pentru genocid. De fapt era vorba de o repetiţie generală a ceea ce
avea să se întâmple în Rwanda, câteva luni mai târziu. Din fericire, armata din
Burundi a ştiut să se interpună şi să împiedice, într-o mare măsură, masacrul
programat, contrar celor întâmplate în Rwanda unde armata era complice”28.
Punctul de pornire al dramei rwandeze l-a reprezentat doborârea avionului
prezidenţial, în seara de 6 aprilie 1994 (orele 20 30). Aparatul, un „Falcon-50” (oferit
şi pilotat de francezi), a fost lovit de două rachete sol-aer, de provenienţă rusească, şi
s-a prăbuşit, în flăcări, chiar în parcul reşedinţei şefului statului, nu departe de pista
aeroportului din Kigali. La bordul său se aflau zece personalităţi oficiale, din Rwanda
şi Burundi, ce participaseră la Arusha, la un „summit” regional. În atentat şi-au
pierdut viaţa preşedintele Juvenal Habyarimana (57 ani), cumnatul său, sinistrul E.
Sagatwa dar şi generalul Déogratias Nsabimana, şeful Statului Major al Armatei. De
asemenea, a fost ucis şi Cyprien Ntaryamira (38 ani), instalat de numai trei luni ca
preşedinte al Republicii Burundi (însoţit de doi miniştri, morţi şi ei). Deşi s-au scurs
aproape 15 ani de la evenimente, tot nu se cunoaşte, cu certitudine, cine a doborât
avionul prezidenţial rwandez. La început s-a susţinut că rachetele sol-aer proveneau
din arsenalul armatei. Mai nou, câştigă teren ideea că atentatul a fost organizat de
rebelii tutsi din FPR (o anchetă desfăşurată în Rusia, în iunie 2000, a probat că „cele
două rachete făceau parte dintr-o comandă de 40 de unităţi de tip SA16 Igla, livrate
Ugandei”29; or, Uganda era cel mai ferm aliat al FPR).
A doua zi, de dimineaţă, a început infernul: o vânătoare, la scară naţională,
a populaţiei tutsi. Bilanţul catastrofei umanitare din Rwanda frizează incredibilul:
800.000 de tutsi au fost masacraţi. Lor li s-au alăturat şi 30.000 de hutu, ce nu
împărtăşeau ideologia genocidului, promovată de regim. Se poate vorbi chiar de un
„joc macabru al cifrelor”30: în cele 100 de zile de genocid, s-au comis 8.000 de crime
pe zi; de asemenea 9 tutsi din 10 au pierit, fapt ce echivala cu exterminarea a 90% din
populaţia minoritară31. Pe bună dreptate, referirile la genocidul rwandez sunt însoţite
de epitete precum nazism tropical sau regimul khmerilor negri. Atrocităţile au fost
stopate de ofensiva forţelor FPR care, pe 4 iulie 1994, au ocupat capitala Kigali.
Înaintarea FPR a generat o altă catastrofă umanitară: 2.000.000 de hutu au luat calea
pribegiei, refugiindu-se în statele vecine, în special în Zair (actualul RD Congo).
Evenimentele dramatice, din aprilie-iulie 1994, au generat o situaţie atipică: hutu şi-
au pierdut poziţiile în stat, tutsi din interior au fost reduşi la neant,iar tutsi din exterior
au preluat întreaga putere.
S-a vorbit, post-factum, de o anume complicitate a comunităţii
internaţionale, care nu a intervenit pentru prevenirea genocidului. Explicaţia rezidă
într-o altă situaţie atipică: ciocnirea Est-Vest, specifică Războiului Rece, a fost
înlocuită de o ciocnire de interese Franţa-SUA. În termeni geostrategici, Franţa
urmărea salvarea „spaţiului francofoniei” (majoritatea ţărilor din zonă sunt foste
colonii franceze sau belgiene), de primejdia „anglo-saxonă” (reprezentată de SUA,
care şi-au impus sfera de influenţă în fostele colonii engleze din Africa de Est,
principalul aliat fiind Uganda). Prin urmare, Franţa a sprijinit până la capăt regimul
hutu de la Kigali. În mod surprinzător şi factorul subiectiv a jucat rolul său. În acest
sens, semnificativă este declaraţia ministrului Cooperării din acea vreme, Bernard
Debré (fiul fostului premier Michel Debré): „este greu de judecat politica franceză
faţă de Rwanda. Aceasta pentru că preşedintele Mitterrand era extrem de ataşat faţă
de generalul Habyarimana, de familia sa şi de tot ce însemna fostul regim rwandez”32.
Sub conducerea lui Paul Kagamé, liderul FPR, „ţara celor 1000 de coline”
s-a schimbat radical: „rwandezii muncesc, administraţia funcţionează, statul este
respectat iar capitala, Kigali, în plină expansiune urbanistică, este un oraş sigur” 33
(printre cele mai sigure din Africa!). Mai mult, Rwanda benefiază de o bună
guvernare: „fascinat de modelul asiatic de dezvoltare”, P. Kagamé „intenţionează să
transforme ţara sa într-un Singapore african”34. Riguros, auster, de o disciplină
spartană, Kagamé a impus reguli foarte severe: în Rwanda sunt interzise „cerşetoria,
plimbatul în picioarele goale, portul hainelor nespălate, fumatul în locurile publice,
şofatul fără centura de siguranţă, aruncatul deşeurilor menajere în stradă, consumul
de alcool la locul de muncă”35. Atmosfera de „garnizoană” este compensată de
afirmarea unei noi culturi politice, edificată pe toleranţă şi armonie interetnică. Încet
dar sigur, Rwanda se emancipează de ororile trecutului său recent. Astăzi, în „ţara
celor 1000 de coline”, nu mai există twa, hutu sau tutsi; există doar rwandezi!

NOTE:

1
Fragment dintr-o scrisoare adresată autorului acestor rânduri.
2
Marianne Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre mondiale à
nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 239.
3
Guy Logiest, Mission au Rwanda, Bruxelles, Didier Hatier, 1988, p. 85.
4
Ibidem.
5
Olivier Fournaris, Au commencement était la surpopulation, în Jeune Afrique, no. 1861, du 4 au
10 sept. 1996, p. 39.
6
G. Logiest, op.cit., p. 86.
7
Ibidem, p. 52.
8
Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 56, mai 1994, p. 6.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Idem, no. 58-59, juillet-août 1994, p. 30; vezi şi idem, no. 70-71, juillet-août 1995, p. 20.
12
Cf. Jeune Afrique, no. 1939, du 10 au 16 mars 1998, p. 70.
13
Robert Cornevin, Histoire de l’Afrique, tome 3, Paris, Payot, 1975, p. 515.
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 517.
16
Ibidem, p. 518; vezi şi G. Logiest, op.cit., p. 51-54.
17
R. Cornevin, op.cit., p. 516.
18
Alexis Kagamé, Un abrégé de l’histoire de Rwanda de 1853 à 1972, tome 2, Butare, Edit.
Univ. du Rwanda, 1975, p. 239.
19
Ibidem, p. 250-253.
20
M. Cornevin, op.cit., p. 241; P.F. Gonidec, L’État Africain, Paris, Edit. R. Pichon et R. Durant-
Auzias, 1970, p. 248.
21
Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no 57, juin 1994, p. 14.
22
Ibidem.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
25
Ibidem.
26
Vezi seria de articole din Newsweek: 1996, January 29, p. 34; idem, 1996, July 29, p. 23; idem,
1996, August 5, p. 32; vezi şi Le Nouvel Observateur, no. 1516, du 25 novembre au 1er decembre
1993, p. 78.
27
Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 82-83, Juillet-Août 1996, p. 15.
28
Ibidem.
29
Cf. Le Monde, 22 nov. 2006, p. 4.
30
Jeune Afrique, no. 1836, du 13 au 19 mars 1996, p. 34.
31
Ibidem; vezi şi H.C. Matei, S. Neguţ, I. Nicolae, C. Radu, I. Vintilă-Rădulescu, Enciclopedia
Africii, Bucureşti, Edit. Meronia, 2002, p. 196.
32
Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 101, févr. 2007, p. 49.
33
Jeune Afrique L’intelligent, no. 2249, du 15 au 21 févr. 2004, p. 32.
34
Jeune Afrique, no 2404, du 4 au 10 févr. 2007, p. 49.
35
Idem, no. 2466, du 13 au 19 avril 2008, p. 24.