Sunteți pe pagina 1din 64

BOALA ALZHEIMER ŞI IMPACTUL SOCIAL

MOTTO:

„Dimensiunile adevăratului cost uman al demenţei pot fi apreciate numai de aceia care au privit un prieten apropiat sau un membru, al familiei suferind. Din păcate, majoritatea dintre noi vom fi atinşi la un moment dat al vieţii noastre, direct sau indirect, de efectele tragice ale acestei boli” William B. Danziel

PARTEA I

CUPRINS

INTRODUCERE CAP. I. GERONTOLOGIA ŞI GEREATRIA

6

  • A. ÎMBĂTRÂNIREA ORGANISMULUI

6

A1. PERIOADA VÎRSTEI MEDII

6

A2. PERIOADA MATURITĂŢII TÂRZII

8

  • B. BĂTRÂNEŢEA – ETAPĂ FIZIOLOGICĂ NU BOALĂ

8

B1. BĂTRÂNEŢEA ACCEPŢIUNI ŞI CONTROVERSE

11

B2. ÎMBĂTRÂNIREA NORMALĂ – ÎMBĂTRÂNIREA PATOLOGICĂ

12

B3. EFECTELE ÎMBĂTRÂNIRII ASUPRA SISTEMULUI NERVOS

13

  • C. PSIHOLOGIA VÂRSTEI ÎNAINTATE

16

C1. ERGOTERAPIA

17

C2. PENSIONAREA

17

  • D. TEORIILE „SOCIALE” ALE ÎMBĂTRÂNIRII

18

D1. TEORIA ACTIVITĂŢII

18

D2. TEORIA ROLULUI

18

D3. TEORIA DEZANGAJĂRII

18

D4. TEORIA CONTINUITĂŢII

18

D5. TEORIA ETICHETĂRII

18

D6. TEORIA STRATIFICĂRII VÂRSTEI

19

D7. TEORIA SCHIMBĂRII SOCIALE

19

  • E. DEPENDENŢA PERSOANELOR VÂRSTNICE

19

E1. DIAGNOSTICUL DEPENDENŢEI

20

  • F. MENŢINEREA LA DOMICILIU

21

  • G. INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE

22

G1. INDICAŢIILE PLASAMENTULUI INSTITUŢIONAL

24

  • H. POLITICI SOCIALE DE SPRIJIN

27

  • I. SERVICII SPECIALIZATE PENTRU PERSOANELE VÂRSTNICE

28

CAP. II PATOLOGIA ÎMBĂTRÂNIRII

  • A. SINDROMUL DEMENŢIAL

31

  • B. BOALA ALZHEIMER

33

B1. GENETICA BOLII ALZHEIMER

34

B2. IMAGINILE CREIERULUI ÎN BOALA ALZHEIMER

35

C.

TESTE BIOCHIMICE ÎN VIITOR?

36

  • D. DIAGNOSTICAREA UNUI POSIBIL CAZ

36

  • E. ETIOLOGIE

37

  • F. CUM EVOLUEAZĂ DE OBICEI DEMENŢA

38

F1. TRATAMENT

41

  • G. PROBLEME CU CARE SE CONFRUNRĂ FAMILIILE

42

G1. ÎNFRUNTAREA ETAPELOR AVANSATE ALE DEMENŢEI

42

  • H. ÎNGRIJIREA ÎNSOŢITORILOR

44

  • I. PERSOANE CARE POT AJUTA

45

  • J. STATISTICI DIN DIVERSE STUDII

46

PARTEA A II-A

  • A. INTRODUCERE – MOTIVAŢIA LUCRĂRII

49

  • B. DEFINIREA GRUPULUI DE LUCRU

49

B1. METODE DE LUCRU

50

  • C. PRELUCRAREA DATELOR

52

C1. PRELUCRAREA PRIMARĂ A DATELOR

52

C2. PRELUCRAREA SECUNDARĂ A DATELOR

54

  • D. PREZENTĂRI DE CAZ

57

D1. STUDIU DE CAZ NR. 1

58

D2. STUDIU DE CAZ NR. 2

58

D3. STUDIU DE CAZ NR. 3

58

  • E. COMENTARII

59

  • F. CONCLUZII

60

  • G. SUGESTII ŞI PROPUNERI

60

  • H. REZUMAT

61

BIBLIOGRAFIE ANEXA 1 ANEXA 2

63

PARTEA I INTODUCERE

Asistenţa socială include ansamblul de instituţii, legi, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi vulnerabile, aflate în dificultate datorită unor motive de ordin economic, social, biologic, psihologic, moral, etc., în vederea recuperării capacităţii de integrare normală în comunitate 1 . Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen observat în toate ţările lumii. Progresele medicale şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă după sfârşitul celui de-al doilea război mondial au făcut ca numărul persoanelor de peste 60 de ani să crească an de an. Dacă trebuie să ne bucurăm de acest lucru, se cuvine totodată să subliniem că bătrâneţea evidenţiază profunde dispariţii între persoane. De fapt n-ar trebui să se vorbească despre „bătrâneţe”, ci despre „bătrâneţi”. Specialiştii disting bătrâneţea obişnuită, bătrâneţea reuşită şi bătrâneţea patologică. Din păcate, un număr important de bărbaţi şi femei sunt victimele unor forme de demenţă, dintre care cea mai întâlnită este bine cunoscuta boală Alzheimer. Înţelegerea proceselor îmbătrânirii care fac din bătrâneţea noastră un moment fericit al vieţii sau un veritabil naufragiu reprezintă subiectul de cercetare al multor oameni de ştiinţă. Îmbătrânirea este un fenomen ce poate fi surprins la diferite niveluri. Biologic în primul rând, căci stigmatele bătrâneţii, cele mai palpabile într-un fel, se traduc odată cu înaintarea în vârstă printr-o înmulţire a bolilor, prin modificări în aspectul nostru şi în modul de a ne deplasa sau prin riduri ce ne brăzdează puţin câte puţin pielea; social, odată cu schimbarea de statut provocată de ieşirea la pensie; în sfârşit, psihologic, cu modificări privind activităţile intelectuale şi motivaţiile noastre. Ansamblul acestor transformări constituie obiectul de studiu al gerontologiei. Gerontologia este o disciplină integrată în formarea psihologilor şi a tuturor persoanelor susceptibile de a lucra cu vârstnici – medici, psihiatri, infirmieri, asistenţi sociali. Îmbătrânirea ne priveşte însă pe toţi. Am putea spune, un pic mai mult cu fiecare zi din viaţa noastră.

1 Prof. dr. Elena Zamfir, Definiţia Asistentei Sociale din Sistemul de Asistenţă Socială, suportul de curs

Cap. I. GERONTOLOGIA ŞI GERIATRIA

GERONTOLOGIA – „este ştiinţa proceselor de îmbătrânire, ea analizând esenţa şi cauzele îmbătrânirii la organismele vii. Gerontologia ca ramură a ştiinţelor experimentale studiază procesele normale universale şi progresive. Ea are menirea rezolvărilor fundamentale, a mecanismelor proceselor de îmbătrânire şi a esenţei lor – scăderea capacităţii de adaptare” 2 . GEROM = bătrân; LOGOS = ştiinţă, cuvânt Definiţia Gerontologiei conform Dicţionarului de Psihologie reprezintă „Studierea condiţiilor şi consecinţelor bătrâneţii” 3 . Geriatria (geras = bătrâneţe şi iatria = tratament), este ramură a medicinii (a gerontologiei), care studiază bolile bătrâneţii, aspectele fitopatologice ale persoanelor în vârstă. Geriatria cuprinde studiul biologic al fenomenelor responsabile de îmbătrânire pentru a le atenua efectele 4 . Geriatria mai poate fi definită ca o medicină a speranţei pentru ziua de mâine.

A. ÎMBĂTRÂNIREA ORGANISMULUI

A1. PERIOADA VÎRSTEI MEDII

Îmbătrânirea este un proces care începe din momentul naşterii. Declinul treptat pe plan fizic şi mental conceptual cunoscut sub numele de îmbătrânire începe de la vârsta de „20 de ani”, dar efectele devin evidente la o vârstă medie sau înaintată. Majoritatea celulelor organismului mor şi sunt înlocuite pe parcursul vieţii, dar înaintea vârstei de 20 de ani numărul celulelor creşte. La 20 de ani transformarea celulelor începe să aibă un efect asupra organismului, înregistrându-se pierderi celulare în unele organe, cu precădere în creier.

Cu toate acestea, puţine transformări fizice marcante au loc până la vârsta medie. Vârsta medie aduce cu sine anumite transformări fizice şi sociale. Unele apar la ambele sexe, altele sunt specifice unui singur sex. La femeie există de exemplu menopauza sau schimbarea vieţii. Ciclurile lunare de ovulaţie şi menstruaţie încetează, marcând sfârşitul perioadei fertile a femeii. „Există o variaţie individuală şi geografică în ceea ce priveşte ritmul procesului de îmbătrânire şi de aceea este greu de stabilit vârsta medie şi vârsta înaintată. În societăţile occidentale, vârsta medie este cuprinsă între 45 şi 65 ani, iar vârsta înaintată este după 65 ani. Însă, în ţările unde durata de viaţă este mai mică, un bărbat de 35 de ani poate fi considerat ca

  • 2 Dumirtu, Mircea, „Gereatrie”, Bucureşti, Editura Medicală, 1982, pag. 29

  • 3 Silamy, Norbert, „Dicţionar de Psihologie”, Editura Univers Enciclopedie, Bucureşti, 2000, p. 140

  • 4 Titircă, Lucreţia – Dicţionar de termeni pentru Asistenţi Medicali, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2006, p. 199

având o vârstă medie, iar unul de 50 de ani, chiar bătrân. Prin urmare, este mai potrivită descrierea etapelor procesului de îmbătrânire în funcţie de transformările care au loc şi nu neapărat în funcţie de numărul de „ani trăiţi” 5 . Oamenii de ştiinţă disting două tipuri de îmbătrâniri:

Procesul de îmbătrânire primară cuprinde transformările inevitabile din structura şi compoziţia corpului determinate de ereditate. Procesul de îmbătrânire secundară include incapacităţi provocate de boli sau accidente. Majoritatea transformărilor accentuate, asociate cu înaintarea în vârstă, sunt efectele procesului de îmbătrânire secundară. La femei, menopauza poate apărea oricând după vârsta de 40 de ani, dar cel mai adesea în jurul vârstei de 45 de ani. Poate avea loc treptat sau brusc. După „închiderea” ovarelor, scade nivelul hormonilor sexuali la femeie, adică estrogen şi progesteron. Diminuarea cantităţii de estrogen afectează sănătatea şi aspectul femeii. Variaţiile individuale în rata scăderii acesteia sunt datorate faptului că unele femei suferă puţine tulburări fizice şi mentale şi puţine schimbări exterioare, în timp ce altora li se reduce dimensiunea sânilor, ţesăturile vaginale se subţiază şi se usucă, pielea li se zbârceşte şi suferă de migrene, insomnii şi stări de slăbiciune. Terapia medicală tradiţională pentru transformările suferite de femei la menopauză implică suplimentarea organismului cu estrogen timp de câteva luni după declanşarea menopauzei. Acest lucru anulează unele schimbări fizice, cum ar fi subţierea oaselor, dar nu poate reda fertilitatea. La bărbaţi, nu există nici o schimbare fiziologică. Pierderea capacităţii procreării are loc abia la începutul vârstei de 70 de ani. Atât la bărbaţi cât şi la femei, vârsta medie poate fi perioada, reafirmării succeselor din trecut şi a proiectelor de viitor şi poate aduce cu sine stări de nelinişte şi reacţii depresive. Pentru multe cupluri în vârstă compania prezenţei celuilalt poate compensa mult lipsa relativă de mobilitate şi activitate care apar odată cu înaintarea în vîrstă. O asemenea relaţie de prietenie este un factor important în menţinerea sănătăţii şi fericirii membrilor cuplului. Procesul de îmbătrânire poate fi accelerat în unele ţări unde sărăcia, îmbolnăvirea şi foametea sunt răspândite sau unde munca fizică permanentă este necesară pentru supravieţuire.

A2. PERIOADA MATURITĂŢII TÂRZII

PROBLEME ALE ADAPTĂRII FIZICE ŞI PSIHICE LA MATURITATEA TÂRZIE Caracteristică ultimelor decenii ale secolului trecut este creşterea numerică a populaţiei vârstnice în structura populaţiei, adică îmbătrânirea demografică, fenomen mai accentuat în ţările dezvoltate economic, dar prezent şi în ţara noastră. Prognozele demografice apreciază că şi în continuare, populaţia vârstnică va creşte mai rapid decât cea nevârstnică. Spre deosebire de îmbătrânire care este un proces dinamic, indiferent de vârsta cronologică – SENESCENŢA cuprinde ultima perioadă a vieţii. În cadrul acesteia se delimitează SENILITATEA, care este o perioadă finală, cu deteriorări biologice severe. Senescenţa nu este o boală, este un proces fiziologic, chiar dacă îmbătrânirea se asociază, de regulă, deşi nu obligatoriu, cu îmbolnăvirile. O caracteristică în procesul demografic al îmbătrânirii este creşterea populaţiei feminine, cu deosebire în ţările industrializate, având drept cauză principală supramortalitatea masculină. Durata medie a vieţii arată în unele ţări dezvoltate diferenţa de 8-9 ni în favoarea femeilor. Din ansamblul populaţiei vârstnice se pot reliefa unele grupe cu risc crescut:

Persoane foarte în vârstă (80-90 ani)

Vârstnicii car trăiesc singuri sau care nu au copii

Bătrânii cu afecţiuni sau handicapuri grave

Bătrânii care trăiesc în instituţii colective

O altă clasificare curentă a persoanelor în vârstă disting:

  • - între 65 (60) – 75 ani, trecerea spre bătrâneţe sau perioada de vârstnic

  • - între 75 – 85 (90) de ani, perioada de bătrân

  • - peste 85 (90) de ani, mare bătrâneţe sau perioada de longevitate. 6

B. BĂTRÂNEŢEA – ETAPĂ FIZIOLOGICĂ NU BOALĂ

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte starea de sănătate ca „o stare completă de bine: fizic, mintal şi social”. La bătrâni, capacităţile fizice regresează, are loc o deteriorare intelectuală şi o dezangajare socială cu marginalizare. Totuşi, bătrâneţea nu trebuie privită ca o boală. Raportarea la normal se face luând ca referinţă normalul adultului, fapt care nu corespunde realităţii. Declinul aptitudinilor psiho-motorii începe de la vârsta de 25-35 de ani. Totuşi posibilităţile intelectuale se prelungesc uneori mult peste 70 de ani. Uzura organelor este inegală.

6 Dumitraşcu, Hanibal – Curs de dezvoltare umană, Bucureşti, 2006-2007

Modificările de îmbătrânire apar în sistemele cardio-vascular, respirator, locomotor, imunitar, endocrin, sistemul nervos central şi în special în creier. Modificările legate de înaintarea în vârstă între anumite vârste aparţin unei îmbătrâniri normale. Îmbătrânirea creierului. Afectarea creierului datorată numai procesului de îmbătrânire (prin opoziţie cu îmbătrânirea patologică) este minimă. Deşi creierul care îmbătrâneşte poate pierde 100.000 neuroni pe an, el pare să compenseze aceste pierderi. Această compensaţie ar putea fi influenţată pozitiv prin provocarea intelectului (prin exerciţii mentale). Creierul este cel care dă abilitatea de a exista un control asupra îmbătrânirii. El este

singurul organ care teoretic nu poate fi înlocuit – deoarece există organe care nu pot fi înlocuite din punct de vedere tehnic – creierul nostru ne reprezintă el este „eul”. Putem înlocui inima, rinichii sau alte organe în limitele tehnologiei – dar nu putem

înlocui creierul sau nu vom putea fi noi pentru mai mult timp

Prioritatea noastră ar trebui să fie

.. evitarea îmbătrânirii creierului; evitarea îmbătrânirii în restul organismului este secundară în afară de cazul, desigur, când este necesară acţiunea de a păstra creierul. Pierderea memoriei de scurtă durată, schimbările cognitive şi de personalitate apărute odată cu înaintarea în vârstă, demenţa, declinul senzorilor şi al sistemului nervos ca şi alte schimbări par să apară în îmbătrânire. Cauza principală a acestor schimbări pare să fie pierderea neuronilor 7 .

7 Bogdan, Constantin, Curaj, Aurelia – Asistenţa socială a vârstnicilor, în suportul de curs, Bucureşti 2006-2007, pg.

B1. BĂTRÂNEŢEA – ACCEPŢIUNI ŞI CONTROVERSE

Diferiţi autori, atât din ţară, cât şi pe plan mondial, au încercat să definească bătrâneţea şi să-i stabilească limitele. Astfel s-au elaborat mai multe definiţii, mai mult sau mai puţin contestate. 1) Criteriul cronologic – a fost poate printre primele criterii de definire, el a fost

însă intens criticat, deoarece poate exista o îmbătrânire precoce şi pot exista persoane în vârstă la care majoritatea funcţiilor sunt asemănătoare omului adult 8 . 2) Noţiunea de vârstă înaintată se utilizează pentru perioada din viaţa omului, care urmează după maturitate şi ţine până la sfârşitul existenţei sale. Această perioadă mai este numită şi vârsta a treia, perioada de involuţie, perioada de bătrâneţe sau senescenţă. 3) Dicţionarul Larrousse de psihiatrie defineşte bătrâneţea ca fiind ultima perioadă a vieţii corespunzând rezultatului normal al senescenţei – Termenul se opune celui de senilitate care ar fi aspectul patologic, dar în acelaşi timp precizează că bătrâneţea extremă nu se distinge prin nimic de senilitate 9 . Tot dicţionarul Larrousse defineşte îmbătrânirea ca fiind ansamblul de transformări ce afectează ultima perioadă a vieţii şi care constituie un proces de declin, semnele îmbătrânirii fiind: slăbirea ţesuturilor, atrofie musculară cu scăderea funcţiilor şi performanţelor, toate acestea concurând la limitarea progresivă a capacităţii de adoptare. În acest sens, precizează Dicţionarul, îmbătrânirea oferă în mod vădit imaginea inversă a dezvoltării şi a putut fi descrisă ca o involuţie.

4)

Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră:

  • a) persoane în vârstă între 60-74 ani

  • b) persoane bătrâne între 75-90 ani

  • c) marii bătrâni: peste 90 de ani. 5)

În concepţiile medico-sociale franceze se vorbeşte despre:

  • - vârsta a treia: după 65 de ani corespunzând vârstei pensionării

  • - vârsta a patra după 80 de ani

Dicţionarul Larousse prezintă şi stadiul de presenescenţă, ca fiind perioada care corespunde începuturilor îmbătrânirii întinzându-se între 45 şi 65 de ani şi variind considerabil de la un

individ la altul; ea este considerată o adevărată răspântie a îmbătrânirii în care involuţia organelor nu joacă decât un rol minor. Pe plan psihiatric s-a încercat individualizarea unor

  • 8 Neamţu, George – Tratat de Asistenţă Socială, în cap. Probleme ale vârstei a treia, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, pg. 914

  • 9 Larrousse – Dicţionar de psihiatrie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pg. 198

stări nevrotice caracteristice menopauzei sau andropauzei care au specificate, în schimb s-au dovedit depresii şi melancolie de involuţie care au o oarecare specificitate şi dau o undă pesimistă.

B2. ÎMBĂTRÂNIREA NORMALĂ – ÎMBĂTRÂNIREA PATOLOGICĂ

Mari cercetători ai secolului al XIX-lea, precum Charcot, au contribuit enorm la răspândirea unei imagini negative a îmbătrânirii, referitor la care folosesc calificativele declin, deteriorare, destructurare. A fost un secol fascinat de patologie sub toate formele sale fie ea de natură organică sau psihologică. Freud care a marcat atât de profund secolul XX prin ideile sale revoluţionare, a mers până la a considera că între normal şi patologic nu există diferenţe de natură, ci numai de grad. Această idee a continuumului normal-patologic apare deja în scrierile lui Charcot. Îmbătrânirea este considerată aşadar parcurgerea de orice individ a acestui continuum. Văzută din această perspectivă, diferenţa dintre persoane este doar o chestiune de viteză şi de grad, cu timpul orice bătrâneţe având prin urmare tendinţa de a sfârşi într-o stare patologică de senilitate sau demenţă. Deşi această reprezentare a bătrâneţii nu a dispărut complet, numeroase studii realizate de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace au demonstrat că îmbătrânirea poate fi şi o sursă de multiple oportunităţi pentru a ameliora sau a conserva o bună calitate a vieţii. Se cuvine deci să distingem îmbătrânirea normală de îmbătrânirea patologică. Deşi imaginea bătrâneţii evoluează către o reprezentare pozitivă trebuie totuşi să rămânem rezonabili. Efectele timpului sunt însă ireversibile, iar rolul ştiinţei este de a înţelege mai bine modurile lor de acţiune pentru a le încetini sau a le atenua. Convergenţa descoperirilor farmacologice, a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi a creşterii nivelului cultural a provocat o veritabilă explozie a numărului de persoane vârstnice active sănătoase şi fericite să trăiască. Efectele îmbătrânirii, din raţiuni încă obscure, nu sunt omogene. În primul rând, persoanele în vârstă sunt foarte diferite. Nu suntem egali în faţa îmbătrânirii. Şubrezirea merge mână în mână cu sănătatea şi numeroase cercetări sunt consacrate la ora actuală unei mai bune înţelegeri a acestei eterogenităţi a vârstnicilor. Apoi nu toate organele şi funcţiile noastre psihologice îmbătrânesc în acelaşi ritm. Unele rezistă îmbătrânirii, ba chiar se dovedesc mai performante cu vârsta, în timp ce altele se deteriorează sau suferă chiar un proces patologic. Definirea unei bătrâneţi reuşite este astfel un lucru foarte dificil deoarece pune problema indicatorilor sau a criteriilor sale, care sunt numeroase şi uneori puternic corelate. Abordarea „multicriterială” este deci cea mai frecventă 10 .

10 Fontaine, Roger, Psihologia îmbătrânirii, Bucureşti, 2008

Criteriile cele mai evocate de cercetători sunt longevitatea, sănătatea biologică, sănătatea mentală, eficacitatea intelectuală, competenţa socială, productivitatea, controlul personal sau păstrarea autonomiei şi starea de bine subiectivă. Aceste criterii sunt în acelaşi timp obiective şi subiective. O boală mentală precum maladia Alzheimer poate fi obiectivată prin simptome clar identificabile. Este vorba atunci de o bătrâneţe patologică. În schimb starea de bine subiectivă este o autoevaluare a trăirii propriei bătrâneţi. Legătura sau corelaţia dintre aspectele obiective şi cele subiective ale senescenţei nu comportă nimic automat. Îmbătrânirea este deci un proces diferenţial (foarte variabil de la un individ la altul) ce ţine de date obiective (degradări fizice, tendinţa de scădere a performanţelor perceptive şi mnezice etc. ), dar şi de date subiective, respectiv reprezentarea pe care şi-o face persoana despre propria îmbătrânire.

B3. EFECTELE ÎMBĂTRÂNIRII ASUPRA SISTEMULUI NERVOS

Modificările nervoase descrise în literatura de specialitate sunt următoarele:

  • - atrofia creierului (pierdere de greutate şi diminuarea volumului);

  • - apariţia de plăci senile;

  • - degenerescenţa neurofibrilară;

  • - diminuarea neuroplasticităţii;

  • - mortalitatea neuronală;

  • - rarefierea şi aglomerarea dentritică. Creierul suferă global o atrofie în cursul îmbătrânirii. Volumul său se reduce. Potrivit lui Miler şi a colaboratorilor săi (1980), această reducere ar fi de ordinul a 2% pe deceniu, începând cu vârsta de 50 de ani. Trebuie totuşi subliniat că de un secol încoace dimensiunea creierului creşte în ţările industrializate. Aceasta înseamnă că într-o anumită măsură, volumul cerebral se află sub controlul unor factori de mediu, ceea ce face dificile comparaţiile între grupuri de persoane aparţinând unor generaţii diferite sau trăind în contexte de mediu foarte diferenţiate. Atrofia cerebrală pare să fie provocată mai ales de reducerea substanţei albe, în timp ce grosimea corticală nu pare să fie afectată de vârstă. Efectul acestei atrofii asupra activităţii psihologice nu mai poate fi abordat global, aşa cum presupusese Wechsler (1956), ci în manieră diferenţiată, în funcţie de natura activităţilor psihologice vizate. Cercetările ulterioare au demonstrat că îmbătrânirea nu este un fenomen omogen ci diferenţial, în funcţie de activităţile psihologice. Apariţia de plăci senile în cursul îmbătrânirii a fost evidenţiată în unele regiuni cerebrale. Plăcile senile sunt leziuni ce apar între celulele neuronale. Ele sunt constituite dintr-un centru ce

conţine o proteină şi o coroană alcătuită din prelungiri nervoase anormale, care sunt neurite în degenerescenţă. Se pare că la persoanele vârstnice normale, plăcile senile apar în principal în hipocomp şi neocortex cu o densitate slabă. Potrivit lui KEMPER (1984) ele sunt prezente la 65% dintre persoanele de peste 70 de ani. Degenerescenţa neurofibrilară apare de asemenea în cursul îmbătrânirii. Este vorba despre o leziune care spre deosebire de placa senilă, apare în interiorul corpului celular al neuronului. Se pare că aceste leziuni sunt prezente la peste 60% dintre persoanele trecute de 70 de ani.

Neuroplastic itatea – tinde să scadă odată cu îmbătrânirea. Îmbătrânind, această neuroplasticitate pare să fie mai puţin activă şi eficientă, ceea ce ar trebui să se traducă printr-o scădere a capacităţilor de deprindere. Ea pare să dispară complet în maladia Alzheimer. Bolnavul devine în acest caz incapabil să realizeze noi deprinderi. Numeroase cercetări raportează existenţa unei mortalităţi neuronale (moartea neuronilor), importantă odată cu înaintarea în vârstă. De câţiva ani a fost descrisă o rarefiere a arborizării dendritice pentru anumite regiuni ale creierului 11 .

11 Roger Fontaine, Psihologia îmbătrânirii, Editura Polirom, Bucureşti, 2008

C. PSIHOLOGIA VÂRSTEI ÎNAINTATE

Dacă la baza acestui fenomen stau modificările de vârstă suferite de diferite organe şi sisteme, unele evenimente care intervin în existenţa vârstnicului o precipită:

  • - retragerea din activitate

  • - îmbolnăviri diverse

  • - plecarea copiilor

  • - decesul partenerului

  • - dispariţia vechilor prieteni

Criza d adaptare la noile condiţii are mari implicaţii psihologice. Se vor urmări funcţiile psihice: nivelul de conştiinţă, orientarea, starea afectivă, gândirea, comportamentul, integrarea în familie şi societate, limbajul. În psihologie se disting trei aspecte generale: - schimbări cognitive, de caracter şi temperament sau personalitate şi de adaptare. Schimbările cognitive – există o scădere a capacităţii de a achiziţiona o nouă inteligenţă dar există o capacitate susţinută de a utiliza cunoştinţele existente (menţinerea înţelepciunii, cu oarecare declin). Îmbătrânirea are un efect slab asupra mărimii memoriei active dar trebuie îmbunătăţit transferul informaţiei de la stocarea pe termen scurt la stocarea pe termen lung. De aceea informaţiile noi trebuie să fie prezentate mai rar, încet şi să fie repetate. Pierderea cunoştinţelor existente (de exemplu cum să se îmbrace) este o schimbare patologică şi nu una ce ţine de îmbătrânire. Schimbările de caracter şi de temperament – vârstnicii demonstrează schimbări de personalitate, cel mai tipic o scădere în neuroticism şi o creştere în introversiune. Schimbările de adaptare – vârstnicii trebuie să ajungă la termenii la care ei sunt şi să-şi schimbe rolul lor în viaţă. Indivizii răspund în diferite moduri. Cei mai mulţi vârstnici îşi schimbă rolul social pe care chiar societatea îl retrage. Există o pierdere a conformităţii sociale şi o scădere a dorinţei pentru respect social (teoria dezangajării). Societatea îi determină pe vârstnici să îşi asume un rol de dependenţă prin retragere şi pensionare. Mulţi dintre ei sunt destul de mulţumiţi de aceste schimbări şi le acceptă, alţii încearcă să refuze că ar fi apărut schimbări şi poate chiar că ar deveni depresivi datorită lor. Şi totuşi mulţi îşi utilizează timpul liber pe care îl au pentru a întreprinde diverse activităţi ca să se simtă împliniţi.

C1. ERGOTERAPIA

Terapia ocupaţională urmăreşte recuperarea motricităţii, reluarea activităţilor cotidiene adică redobândirea autonomiei şi reintegrarea psiho-socială. Există o terapie ocupaţională de funcţie aplicată în stările mai grave în care vârstnicul şi-a pierdut obişnuinţele primare, instinctele pe care trebuie să le recapete. Alteori se urmăreşte consolidarea rezultatelor obţinute. Aici intră activităţi recreative, hobbyterapia, activităţi de utilitate practică, grădinărit, bricolaj. Vor fi luate în consideraţie ideile şi preferinţele vârstnicilor, experienţa personală. Pe măsura posibilităţilor aceştia vor fi dirijaţi către activităţi noi. Vor fi evitate activităţile grele. Noile ocupaţii se vor întinde de la activităţi personale, la toaletă, echipare/dezechipare, lectură, audiţii muzicale, spectacole, floricultură, grădinărit, ţesătorie, împletituri, tricotaje, broderie, pictură, artizanat, pirogravură.

C2. PENSIONAREA

Retragerea din activitate, pensionarea, este un moment de răscruce în existenţa individului, un stres care poate duce în final la deteriorarea psihică a individului. Există în prezent două tendinţe: prima urmăreşte valorificarea potenţialului biologic şi social restant al vârstnicului şi a doua urmăreşte limitarea vârstei de pensionare. Persoanele care au avut preocupări extraprofesionale îşi menţin echilibrul mai bun. La fel, şi persoanele cărora li se permite prin profesie, activitate şi dincolo de vârsta de pensionare – (creatorii de cultură, artă, ştiinţă). La bărbaţi stresul pensionării este mai mare, mai grav decât la femei, acestea având şi preocupări casnice. Bărbaţii fac deseori o nevroză a pensionării care poate merge până la moartea psihică, moartea profesională. Pensionarea înseamnă pierderea statutului, rolurilor şi a demnităţii personale. La femei apar probleme mai deosebite înainte de pensionare legate de înaintarea în vârstă coincizând cu perioada climaterică. Un factor important este profesia şi mediul. În mediul rural şocul nu este grav deoarece încetarea activităţii nu este completă şi bruscă. Persoanele foarte active, mai ales cele din mediul urban, dacă nu-şi găsesc alte preocupări şi activităţi, suportă foarte greu pensionarea. Pregătirea psihologică este esenţială. Este indispensabilă combaterea sentimentului de inutilitate. Se va cultiva mişcarea fizică şi exerciţiul intelectual, se va organiza timpul liber, se vor organiza posibilităţi de integrare în activităţile comunitare, culturale, sportive, gospodăreşti, artizanale.

D. TEORIILE „SOCIALE” ALE ÎMBĂTRÂNIRII

D1. TEORIA ACTIVITĂŢII

Ea defineşte îmbătrânirea ca o problemă socială, individuală. Este o teorie a îmbătrânirii bazată pe ipoteza că vârstnicii activi sunt mult mai satisfăcuţi şi mai bine adaptaţi decât cei care nu sunt activi; concepţia proprie a unei persoane vârstnice este validată prin participarea în roluri caracteristice vârstei medii şi persoana vârstnică ar trebui deci să-şi înlocuiască rolul pierdut cu unul nou pentru a-şi menţine locul în societate. 12 D2. TEORIA ROLULUI

Îmbătrânirea este conceptualizată ca o problemă de adaptare când un individ întâmpină dificultăţi în acea perioadă a vieţii când apar schimbările.

D3. TEORIA DEZANGAJĂRII

Este prima teorie complexă, explicită şi multidisciplinară în Gerontologia socială […]. Este o teorie a îmbătrânirii bazată pe ipoteza în care persoanele vârstnice, din cauza declinului

inevitabil datorat vârstei, devin mai puţin active şi sunt mai preocupate de viaţa lor interioară, dezangajarea este utilă deoarece ea sprijină un transfer obişnuit al puterii de la o persoană vârstnică la una tânără 13 . D4. TEORIA CONTINUITĂŢII

Este o teorie bazată pe ipoteza că atributele centrale ale personalităţii devin mai pronunţate cu vârsta. Oamenii îmbătrânesc cu succes dacă îşi menţin rolurile preferate sau, tehnicile de adaptare de-a lungul întregii vieţi. Indivizii tind să-şi menţină un model al comportamentului conform vârstei lor; mai tind să-şi înlocuiască cu roluri similare pe cele pierdute şi să-şi menţină aceleaşi căi de adaptare la mediu. Satisfacţia de viaţă este determinată

de cât de consistente sunt activităţile curente sau care este stilul de viaţă de-a lungul existenţei 14 . D5. TEORIA ETICHETĂRII

Conform acestei teorii, oamenii îşi formează propriile teorii despre ei înşişi. Vârstnicii pot crede că ei sunt neproductivi din cauză că restul lumii se uită la ei în acest mod. Se presupune că persoanele vârstnice interacţionează unele cu altele mai mult decât o fac cu alţii în societate deoarece au aceeaşi formaţie, probleme şi interese. Şi de aici derivă două consecinţe semnificative pentru persoanele vârstnice ş astfel o distanţare socială şi culturală faţă de restul societăţii, orientată către tineri.

12

Bogdan, Constantin, Curaj, Aurelia – Asistenţa socială a vârstnicilor, suportul de curs, Bucureşti 2006-2007, pg.

26

13

Bogdan, Constantin, Curaj, Aurelia – Asistenţa socială a vârstnicilor, suportul de curs, Bucureşti 2006-2007, pg.

26

14

Idem

D6. TEORIA STRATIFICĂRII VÂRSTEI Este o perspectivă teoretică bazată pe credinţa că structura socială a vârstei afectează roluri, autoconcepte şi satisfacţia de viaţă 15 . D7. TEORIA SCHIMBĂRII SOCIALE Este o teorie bazată pe ipoteza că statusul personal este definit prin echilibrul dintre contribuţiile persoanelor faţă de societate şi costurile de suport pentru ele. Retragerea şi izolarea socială nu sunt rezultatul nevoilor sistemului şi nici o alegere individuală, ci un proces inegal de schimbare între persoanele vârstnice şi alţi membri ai societăţii. Schimbarea în structurile de oportunitate, roluri şi abilităţi însoţeşte îmbătrânirea, persoanele vârstnice având în mod obişnuit puţine resurse, ceea ce face să scadă relaţiile lor sociale, şi în concordanţă cu acestea statusul lor social 16 .

E. DEPENDENŢA PERSOANELOR VÂRSTNICE

Noţiunea de DEPENDENŢĂ este integrată gerontologiei şi geriatriei de care este inseparabilă. Ea are specific geriatric şi deşi nu este o boală, poate fi determinată de boală, de accident, de o anomalie înnăscută sau câştigată, la care se adaugă, în cazul vârstnicilor procesul de involuţie 17 . Evoluţia demografică face posibilă şi o creştere a incapacităţilor şi handicapurilor în următorii ani. Primele rezultate ale studiilor referitoare la speranţa de viaţă fără incapacitate sunt încurajatoare, aceasta crescând mai repede decât speranţa de viaţă. În ciuda progresului constatat, multe dintre persoanele vârstnice deţin dependenţe. Problema dependenţei persoanelor vârstnice este o problemă majoră de sănătate publică. Ea determină dimensiunile nevoilor şi serviciile care sunt necesare, ea impune alocarea de resurse în domeniul asistenţei sociale şi medicale, sprijinirea familiilor şi găsirea altor forme de ajutor. Calificând relaţia persoanei cu mediul său înconjurător, dependenţa necesită o abordare globală şi multidisciplinară. În acest scop, este indispensabil a se efectua în prealabil evaluarea situaţiei funcţionale. Ea se referă atât la aptitudinile fizice şi psihice, cât şi la universul social al persoanei. Este importantă buna cunoaştere a cazului pentru a da răspuns situaţiei întotdeauna aparte a pacientului.

  • 15 Ibidem, pg 27

  • 16 Ibidem

  • 17 Neamţu, George – Tratat de Asistenţă Socială, în cap. Probleme ale vârstei a treia, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, pg. 922

E1. DIAGNOSTICUL DEPENDENŢEI

Diagnosticul de dependenţă nu este întotdeauna simplu de pus, consecinţele funcţionale ale unei deficienţe putând fi neglijate sau subevaluate. Astfel, anumite afecţiuni degenerative ca boala Parkinson, demenţa senilă, evoluează progresiv, iar reducerea câmpului de activitate se

face uneori insidios. Diagnosticul dependenţei este în cazul acesta făcut cu ocazia unei situaţii de ruptură, legată de nepotrivirea brutală dintre posibilităţile persoanei şi mediul său înconjurător. Sunt importante, aşadar recunoaşterea situaţiilor de risc cu implicaţii în evaluare şi luarea în considerare a prevenţiei la persoanele respective, în funcţie de potenţialul evolutiv al patologiei lor. Indicii situaţiei de risc pot fi identificaţi:

  • - la nivel de persoană;

  • - la nivel de comportament;

  • - la nivelul locuinţei.

    • 1. Indici la nivel de persoană

      • a) Neglijarea vestimentară şi pierderea interesului exprimă o problemă de sănătate mintală (depresie, deteriorare intelectuală debutantă)

        • b) Mirosul de urină , persistent exprimă o incontinenţă urinară ascunsă sau neglijată de către persoană. Ea poate exprima o problemă de sănătate mentală sau o problemă vezico-sfincteriană.

        • c) Scăderea ponderală evocă dovada unei denutriţii, a unei stări depresive.

      • 2. Indici la nivel comportamental

        • a) Dificultăţi de aprovizionare . Nevoia de ajutor pentru aprovizionare dovedeşte o problemă de dependenţă care trebuie să fie identificată.

        • b) Stocajul iraţional – de anumite produse poate dovedi o deteriorare mentală la fel ca şi supraconsumul de medicamente.

        • c) Uitări frecvente şi importante . Nu trebuie să se arate niciodată indiferenţa faţă de o tulburare mnezică.

Tulburările mnezice necesită întotdeauna o evoluare precisă. Pe lângă uitarea benignă de

senescenţă (fără consecinţe grave) ele pot dovedi o tulburare mentală la debut sau o depresie.

  • d) Izolarea , pierderea interesului pot fi date de o problemă de mobilitate, surditate, depresie sau de respingerea grupului.

Mai pot fi identificate şi alte tulburări de comportament:

  • - cuvinte incoerente

  • - delir de persecuţie

  • - stare maniacală pe care însă o anumită examinare poate să nu le surprindă afectând astfel corecta evaluare a comportamentului.

    • e) Agresivitatea poate fi manifestarea unei deteriorări mentale.

      • 3. Indici la nivelul locuinţei

        • a) Locuinţa prost întreţinută – semnele de alertă la nivelul locuinţei sunt plantele uscate, prezenţa de gunoi menajer, mirosurile suspecte.

        • b) Întreruperea achitării facturilor poate evoca o problemă de deplasare, de venit dar şi o problemă de sănătate mentală.

        • c) Fiecare dintre aceşti indici trebuie să conducă la o evaluare completă medicală şi socială a persoanei.

          • F. MENŢINEREA LA DOMICILIU

După ce evaluarea dependenţei vârstnicului a condus la un diagnostic, deciziile terapeutice ulterioare, ca şi mijloacele puse în aplicare presupun obligatoriu o bună cunoaştere a dispozitivelor instituţionale care intervin în jurul persoanei vârstnice şi, de asemenea, presupun ca orice obiectiv al îngrijirii să fie definit în prealabil în acord cu pacientul cu excepţia pacienţilor cu probleme psihice. Doctorul Constantin Bogdan atrage atenţia asupra tendinţei actuale a familiei româneşti, îndeosebi a celei din mediul urban, de a forţa instituţionalizarea, din motivaţii atât de ordin obiectiv (condiţii de locuit restrânse, dificultăţi financiare, imposibilitatea supravegherii permanente a vârstnicilor cu deteriorări psihice, dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea propriilor bunici), cât şi de ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, o psihologie individualistă care respinge faptul că şi aspectele triste ca bătrâneţea, invaliditatea, moartea fac parte din viaţă. De aceea orice decizie se va lua numai în comun acord cu vârstnicul (exceptând cazurile de deteriorare psihică gravă) şi numai în funcţie de nevoile sale. Doctorul englez J. Griniley Evans descria în 1980 foarte clar scopul sistemului de ajutor social şi de sănătate a vârstnicului ca fiind acela de „a permite vârstnicului suferind de o dizabilitate fizică sau mentală să trăiască unde el şi-ar fi dorit să trăiască dacă nu ar fi avut acea dizabilitate”; de asemenea, scopul tratamentului şi al eforturilor de reabilitare este de „a îmbunătăţi funcţionarea lui până la nivel maxim, consecvent, şi dacă acesta este totuşi inadecvat, noi trebuie să reducem cererile din mediul înconjurător”. Iniţiativa, perfecţionarea şi controlul calităţii serviciilor de ajutor sunt în sarcina comunităţii. Fiecare localitate, luată separat, are propriile ei resurse şi, mai mult chiar, are

propriul sistem de evaluare şi deseori nu dispune decât de anumite forme de ajutor în funcţie de posibilităţi. Toate eforturile locale trebuie să fie orientate spre un sistem de ajutor pe termen lung, furnizând un larg spectru de servicii pentru persoana dizabilitată. Îngrijirea vârstnicului dependent la domiciliu trebuie să fie globală. Obiectivul este restaurarea funcţiilor afectate sau compensarea lor în cazul în care sunt temporar sau definitiv deficitare. Spitalizarea este întotdeauna un moment critic pentru vârstnic, dar în România este o soluţie salvatoare pentru mulţi vârstnici nevoiaşi, aici beneficiind de hrană şi medicamente necesare. Un substituent posibil al spitalizării este spitalizarea la domiciliu. Ea permite gestionarea problemelor medicale, la fel de serios ca în spital, şi oferă de asemenea un spaţiu securizat din punct de vedere psihic, vârstnicului. Spitalizarea la domiciliu reprezintă o alternativă mai ieftină, în condiţiile în care există o echipă pluridisciplinară şi asigură şi continuitatea îngrijirilor dificile

şi costisitoare. Uneori, spitalizarea clasică poate fi necesară şi atunci cel mai bine ar fi să se dirijeze vârstnicul spre o unitate cu profil geriatric. Ajutoarele sanitare şi sociale Vârstnicii beneficiază de:

  • - pensie de vârstă

  • - pensie de boală

  • - pensie de urmaş În cazul celor fără venituri, se acordă un ajutor social care constă în remunerarea unei

persoane de îngrijire; în cazul persoanelor cu handicap, în funcţie de gradul handicapului, se acordă anumite sume de bani ce provin de la bugetul local. Deseori, aceste ajutoare nu acoperă nici nevoile de bază (hrană, chirie, întreţinerea locuinţei, medicamente), existând şi situaţii în care ele ajung cu întârziere de luni de zile sau nu ajung deloc.

G. INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE

Asistenţa socială a persoanelor şi grupurilor în situaţii de necesitate este un drept fundamental al tuturor membrilor comunităţii. „Grupul cel mai numeros şi cel mai solicitant de nevoi sociale îl constituie vârstnicii. Cu o pondere de 17-18% în structura de ansamblu a populaţiei, ei consumă 50% din serviciile de asistenţă medicală şi tot 50% din serviciile de asistenţă socială. În linii mari se apreciază că serviciile sociale au un pol instituţional şi unul comunitar, tendinţa în politicile sociale fiind de dezvoltare a polului comunitar, de menţinere la

domiciliu şi de acordarea de servicii sociale în familie, această politică având multiple avantaje, atât pentru prestator, cât şi pentru beneficiar. Dezinstituţionalizarea şi descentralizarea sunt deziderate ale politicilor sociale care se impun din ce în ce mai mult. Prin urmare, şi în cazul persoanelor vârstnice dependente, politicile sociale actuale

deplasează accentul spre comunitate, limitând instituţionalizarea ca formă şi loc de ocrotire şi de îngrijire. Această reflecţie a apărut în Europa în anii 60, când au început să se dezvolte structurile comunitare-familiale, alternative, de proximitate, ca urmare a numeroaselor observaţii acumulate, privind dezavantajele vieţii colective în instituţie, între acestea situându-se:

  • - dificultăţile instituţiilor în a răspunde diferenţiat şi personalizat nevoilor subiecţilor asistaţi;

  • - posibilităţile insuficiente de stimulare a redobândirii autonomiei; mai mult, stimularea pasivităţii prin specificul administrativ al instituţiei de maternaj; având ca efect adâncirea dependenţei;

  • - retragerea, apatia, demotivarea şi depresia sunt alte consecinţe în plan psihologic şi chiar psihiatric (depresii majore, crize de adaptare, suicid);

  • - încurajarea abuzului de abandon şi semiabandon de către familii, slăbirea lianţilor afectivi intrafamiliali, desolidarizarea familială;

  • - privarea relaţională prin îndepărtarea şi limitarea sau suspendarea accesului prietenilor, vecinilor, anturajului existent în comunitate şi în jurul familiei.

  • - Nevalorificarea sau valorificarea diminuată a unor resurse umane, afective, de întrajutorare, prezenţa în comunitate – familia naturală, rude mai îndepărtate, familia de substituţie (prieteni, voluntari etc.), resurse de tip informal.

  • - viaţa într-o instituţie colectivă este o schimbare radicală a mediului de viaţă familial cu care persoana vârstnică era obişnuită. Odată cu îmbătrânirea, centrarea pe familie se constituie într-un suport vital, orice schimbare este suportată greu, generează anxietate şi depresie, capacitatea de adaptare la schimbări diminuă paralel cu înaintarea în vârstă; nevroza de dezrădăcinare, stresul de mutare sunt realităţi semnalate în practica geriatrică şi, de altfel elemente de observaţie curentă a anturajului şi echipelor aflate în jurul persoanei vârstnice;

  • - rutina personalului de îngrijire, constrângerile înregimentării administrative şi chiar, uneori abuzuri şi rele tratamente din partea personalului, se adaugă dezavantajelor semnalate.

  • - În sfârşit şi nu în ultimul rând, costurile îngrijirii la domiciliu sunt de câteva ori mai mici decât ale îngrijirii instituţionalizate. De altfel, studii medicale şi anchete sociologice, efectuate în ţările vest – europene au furnizat argumente indubitabile pentru schimbarea în politicile sociale cu accent pe polul comunitar şi restrângerea polului instituţional. Astfel, s-a constatat pe loturi comparabile: ca structura de vârste, status socio-economic, stare de sănătate, grad de dependenţă etc., luate în studiu, că vârstnicii îngrijiţi la domiciliu sau în structuri comunitare de proximitate, au o stare de sănătate mai bună, un indice al satisfacţiei de viaţă superior, o durată de viaţă mai lungă în comparaţie cu vârstnicii îngrijiţi în instituţii. Rezultatele unor anchete care au cules şi prelucrat răspunsuri la întrebări de genul „unde aţi dori să fiţi îngrijit atunci când veţi avea astfel de nevoi?” adresate persoanelor vârstnice autonome (încă) şi în stare de bună sănătate au totalizat în 75% din cazuri drept răspuns „la mine acasă”, cu alte cuvinte la domiciliu, în familie. Toate aceste dezavantaje nu elimină alternativa îngrijirii instituţionale, limitând-o doar la cazurile în care aceasta se impune, reprezintă soluţia adaptată la specificul unui caz sau altul. Aşa cum se spune, de câte ori ni se pune problema instituirii unui plan de îngrijire în cazul unei persoane vârstnice dependente, plasamentul instituţional trebuie să reprezinte ultima opţiune.

G1. INDICAŢIILE PLASAMENTULUI INSTITUŢIONAL

Menţinerea la domiciliu şi îngrijirea în familie sau în structuri de proximitate alternative pe lângă avantajele amintite, urmăreşte să se opună şi tendinţei de suprainstituţionalizare, adică de forţare a plasamentului într-o instituţie, soluţie agreată de multe familii din motive diverse – slăbire a afectivităţii, comoditate, interese materiale (valorificarea bunurilor, costuri mai mici comparativ cu îngrijirea la domiciliu, la noi, fiindcă în alte ţări acest aspect de ”efect pervers al finanţării” este evitat prin taxe înalte, ipotecarea bunurilor, etc.) „Plasamentul neconsimţit şi inadecvat” este o altă realitate care trebuie evitată prin anchete şi decizii judiciare. Efectele psihologice şi asupra stării de sănătate a unui plasament neconsimţit sunt totdeauna negative şi în plus, încalcă unul din drepturile fundamentale ale persoanei vârstnice dependente, inclus în toate chartele de astfel de drepturi: dreptul de a-şi alege locul de viaţă şi îngrijire. De aceea decizia de plasament într-o instituţie trebuie luată cu multă grijă, pe baza unei investigaţii atente şi obiective, ţinând cont de considerentele etice, numai în interesul persoanei vârstnice.

Decizia se ia în echipă ţinându-se cont totdeauna de opinia persoanei vârstnice. Din această echipă fac parte: medicul care apreciază starea de sănătate, face diagnosticul bolilor şi apreciază capacitatea funcţională. El va aprecia în mod deosebit în ce măsură o stare de boală poate fi compatibilă cu îngrijirile la domiciliu; este vorba de boli ce necesită supraveghere permanentă, tratamente continui care nu pot fi asigurate în mediul familial. Asistentul social este un alt membru al echipei căruia îi revin: investigarea condiţiilor sociale, a familiei şi relaţiilor în familie, evaluarea gradului de dependenţă ş.a. Membrii familiei, alte persoane investite cu o calitate de curator în cazul când persoana nu are familie şi de asemenea, discernământul necesar exprimării opţiunii în ceea ce-l priveşte. O selecţie judicioasă a persoanelor ce urmează să fie plasate într-o instituţie se face pe baza unei anchete sociale complete şi include:

Persoane dependente şi sau bolnave care nu au familie, locuiesc singure, nu au acces la servicii de îngrijiri la domiciliu (lipsa sau insuficienţa acestora, nevoi care depăşesc capacitatea îngrijitorilor formali şi informali)

Persoane cu handicapuri grave – polipatologie şi dependenţă severă, imobilizate la

pat, incontinente, cu handicap mintal important, cel mai adesea demenţă în stadii evolutive avansate Tulburări psihice majore, cu stări de agitaţie psiho-motorie, manifestări agresive, acte antisociale, dramomanie, depresii cu tendinţă la suicid. Persoane în vârstă, dependente şi bolnave, sărace, fără venituri sau cu venituri insuficiente, cu condiţii de locuit necorespunzătoare

Persoane fără adăpost, care într-un fel sau altul şi-au pierdut locuinţa, trăind în condiţii improvizate, cu riscuri privind starea de sănătate, integritatea fizică.

Persoane aflate în relaţii conflictuale cu familia, abuzate, supuse relelor tratamente,

fragilizate prin vârstă, boală, handicap, incapabile de a se apăra de abuzuri. O persoană vârstnică atinsă de un proces demenţial evoluat poate rămâne mult timp la domiciliu dacă anturajul reuşeşte să se rotească în permanenţă fără ca aceasta să fie pentru fiecare o sarcină prea grea. Dimpotrivă, aceeaşi persoană singură şi izolată va trebui în mod cert rapid instituţionalizată. Semnele de alertă Anumite indicii defavorabile trebuie să alerteze medicul generalist şi să-l facă se efectueze (sau să dispună) o evaluare a persoanei vârstnice în ceea ce priveşte gradul său de dependenţă:

  • - neglijenţa vestimentară şi pierderea interesului pentru aspectul său (miros de urină)

  • - hematoame, arsuri

  • - scăderea în greutate

  • - dificultăţi de aprovizionare

  • - stocarea nejustificată de anumite produse

  • - uitări importante şi frecvente cu elemente de periculozitate

  • - izolare şi pierdere a interesului, agresivitate

  • - locuinţa neîntreţinută, întreruperea plăţii facturilor. În aceste cazuri trebuie să se efectueze evaluarea exhaustivă dar în acelaşi timp trebuie evitată dramatizarea care poate transforma şocul provizoriu a anumitor funcţiuni în diagnostic de invaliditate definitivă. În cazul unor plasamente în instituţii ca urmare a unei maladii demenţiale sau neurologice care se agravează vizibil, atunci asistentul social şi medicul au un rol de anticipare, pregătind ei înşişi bolnavul şi anturajul în vederea plasamentului luând contact cu structura cel mai bine adaptată pentru a primi persoana vârstnică devenită dependentă. Atunci când decizia instituţionalizării se impune, aceasta trebuie să fie, atât cât se poate bine lămurită şi gândită. Demenţa este o dramă pentru familie: perechea (soţul sau soţia), copiii, prietenii. Nu vor recunoaşte că le-a plăcut, că l-au cunoscut mai demult şi chiar vârstnicul însuşi nu va recunoaşte asta. Familiile suferă de un amestec de disperare şi de vinovăţie: disperarea de a nu putea face faţă tuturor tulburărilor în special a celor comportamentale pe care le produce boala şi vinovăţia de a trebui să-şi pună problema instituţionalizării. Medicul de familie, prin experienţa sa, trebuie să permită familiilor să se distanţeze de situaţia de disperare şi suferinţă în care se află. Să ai acasă o rudă vârstnică cu demenţă este o situaţie permanentă, susceptibilă de a genera o tensiune psihică insuportabilă. Bunăvoinţa iniţială a familiei poate fi înlocuită în timp cu sentimentul rejetării bătrânului pe care nu îl mai suportă. Atunci este rezonabil să se propună familiilor plasamentul vârstnicului pentru a le descărca de toate sarcinile cotidiene şi de asemenea, pentru a le permite reluarea unui contact mai calm cu ruda, pe timpul vizitelor în instituţie. Uneori sunt situaţii când evaluarea medico-psihosocială şi dorinţa exprimată de vârstnic pledează pentru menţinerea la domiciliu. Cererea de instituţionalizare nu vine atunci nici de la medic, nici de la vârstnic, ci de la terţ. În acest tip de situaţie medicul se poate întreba dacă vârstnicul nu este, aşa cum spune Robert Moulias „victima unui ordin de întemniţare modernă”. Pentru că nu sunt rare cazurile când vârstnicul, resimţit ca neglijabil, devine obiectul reglărilor de conturi legate de vechi conflicte familiale, financiare etc.

H. POLITICI SOCIALE DE SPRIJIN

Plasamentul într-o instituţie este reglementat prin lege, cea fundamentală fiind Legea nr. 17/2000 a asistenţei sociale a persoanelor vârstnice. De subliniat că şi documentele internaţionale (Planul de Acţiune ONU lansat cu prilejul Adunării Mondiale consacrată îmbătrânirii – Madrid 2002) insistă asupra deplasării acţiunilor în comunitate, pe ajutorul la domiciliu, în familie în cazul vârstnicilor dependenţi aflaţi la nevoie. Structura serviciilor sociale pentru vârstnici cunoaşte o dinamică pentru ţara noastră condiţionată de doi factori de influenţă: evoluţia demografică şi nevoile în creştere ale populaţiei vârstnice, în mod special a celei bolnave şi dependente pe de o parte şi exigenţele reformei şi alinierii la modelele de politici sociale şi serviciile ale UE pe de altă parte. Dificultăţile economice ale tranziţiei şi mentalitatea pot constitui factori frenatori ai unei evoluţii dezirabile. Privind mentalitatea, pot fi luaţi în considerare doi factori: insuficienta preocupare a decidenţilor pentru susţinerea polului comunitar şi presiunea asupra asistenţei în instituţii: spitale, cămine, unităţi cu paturi de internare pe termen lung a populaţiei – vârstnicii şi familiile lor. Doar o scurtă trecere în revistă a ceea ce există în prezent, fiindcă serviciile existente sunt prevăzute de lege (Legea nr. 17/2000, Legea spitalelor, Regulamentele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate ş.a.) Foarte important este însă a prezenta ceea ce lipseşte reţelelor de servicii, ce ar trebui schimbat şi adaptat, modele din alte ţări care pot fi preluate şi adaptate. Problemele de sănătate beneficiază de reţeaua Ministerului Sănătăţii – medici de familie, spitale, ambulatorii de specialitate. Există servicii adaptate nevoilor medicale ale pacienţilor vârstnici: spitale de geriatrie, secţii şi compartimente cu paturi, cabinete de geriatrie în ambulatoriu. Pentru problemele de sănătate ce necesită asistenţă pe termen lung există spitale de cronici (mai ales cu profil psihiatric, pentru nevoile mixte: sănătate + nevoi sociale – centrele de asistenţă şi îngrijiri. Prin HG 412/2003 au luat fiinţă unităţile medico-sociale. CNASS şi MMSSF sprijină şi serviciile de îngrijire la domiciliu organizate de asociaţii şi

undaţii.

Există un număr redus de Centre de zi, modele foarte răspândite în ţările UE, în raport cu multiple avantaje pe care le au, organizate tot prin organizaţiile nonguvernamentale, la fel unele adăposturi de noapte şi pentru „bătrânii străzii”.

Diversificarea serviciilor oferite la nivel comunitar, la domiciliu şi în proximitatea acestuia, este mult rămasă în urmă în raport cu nevoile şi paradoxal, în ciuda costurilor scăzute şi degajării instituţiilor cu paturi, foarte costisitoare. Este aici un exemplu de efect pervers al finanţării. Ne lipsesc programe şi servicii „alternative la instituţionalizare”, cum sunt: centrele de zi, unităţile de găzduire temporară, centrele de colectare şi redistribuire de echipamente, telealarmă, programe de masă caldă pe roţi, cantine sociale, farmacii sociale, spălătorii sociale, locuinţe protejate. Pe măsura redresării economice, a schimbării mentalităţii atât a decidenţilor cât şi a populaţiei, a necesităţii de aliniere la politicile sociale din ţările UE, reţelele de servicii vor putea să răspundă mai bine nevoilor. La 7 noiembrie 2006 în Declaraţia de la Paris s-a propus ca Alzheimer să fie o prioritate politică şi să fie inclusă în categoria demenţelor. În ţara noastră la ora actuală mai sunt şi alte reglementări în vigoare care vin în ajutorul persoanelor vârstnice şi mai ales a celor cu probleme, astfel:

  • - Legea 448 pentru persoanele cu handicap

  • - Legea 487 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice

  • - Hotărârea 427 din 25.04.2001 – Norme metodologice privind condiţiile de încadrare, drepturile şi obligaţiile asistenţilor personali a persoanelor cu handicap.

  • - Legea 17/2000 privind abordarea programelor de interes naţional protecţiei drepturilor persoanelor cu handicap

  • - Anexa HG 541 privind strategia naţională de dezvoltare a sistemului de Asistenţă socială pentru persoanele vârstnice în perioada 2005-2008.

I. SERVICII SPECIALIZATE PENTRU PERSOANELE VÂRSTNICE

Asistenţa socială pentru persoanele vârstnice este reglementată prin Legea nr. 17/2000 şi are în vedere în primul rând evaluarea situaţiei persoanelor vârstnice care necesită sprijin. Nevoile persoanelor vârstnice se evaluează prin anchetă socială care se elaborează pe baza datelor cu privire la afecţiunile ce necesită îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări şi a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene, condiţiile de locuit, precum şi veniturile efective sau potenţiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii.

Nevoile

persoanelor

vârstnice

aflate

în

situaţii

de

pierdere

totală

sau

parţială

a

autonomiei, de natură medicală, socio-medicală, psihoafectivă, se stabilesc pe baza grilei

naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care prevede criteriile de încadrare în grade de dependenţă. Grila naţională este aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 886/2000. Serviciile pentru persoanele vârstnice se realizează cu consimţământul acestora şi au în

vedere:

  • - îngrijirea temporară

  • - îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice

  • - îngrijirea în centre de zi cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente şi locuinţe sociale. În situaţia în care starea de sănătate a persoanei vârstnice nu permite obţinerea consimţământului acesteia pentru acordarea îngrijirilor, decizia o ia serviciul social al consiliului local pe baza anchetei sociale şi a recomandărilor medicale făcute de medicul de familie, pentru consultarea şi a medicului specialist, cu acceptul rudelor de gradul I ale persoanei respective sau în lipsa acestora, cu acceptul unui alt membru de familie. Serviciile asigurate persoanelor vârstnice sunt:

    • - servicii sociale privind, în principal îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării sociale şi sprijinirea pentru reintegrarea socială unde este cazul, consilierea juridică şi administrativă.

  • - Servicii socio-medicale privind în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale, readaptarea capacităţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice, antrenarea în activităţi sociale şi culturale şi economice, precum şi îngrijirea în alte centre specializate. Organizarea serviciilor specializate pentru persoanele vârstnice revine consiliilor locale, direct sau pe bază de convenţii încheiate cu organizaţii nonguvernamentale cu unităţi de cult recunoscute în România sau cu alte persoane fizice sau juridice. Soţul sau rudele care au în îngrijire o persoană vârstnică dependentă pot beneficia de program lunar de lucru redus, de o jumătate de normă, cu suportarea drepturilor salariale pentru cealaltă jumătate de normă din bugetul local, corespunzător salariului lunar al asistentului social debutant cu pregătire medie. Timpul cât soţul şi rudele au fost încadrate în aceste condiţii se consideră, la calculul vechimii în muncă timp lucrat cu normă întreagă. 18 „Pentru vârstnicii care nu pot ieşi din casă, serviciile la domiciliu au devenit din ce în ce mai accesibile ajutându-i să trăiască în siguranţă în locuinţele lor. Aceste servicii includ Meals – on – Wheels (masa pe rotile), un serviciu care oferă o masă de prânz caldă şi ocazional o cină rece vârstnicilor nedeplasabili, de 60 de ani sau mai mult. Masa pe rotile a fost fondată în 1965 sub auspiciile Legii pentru Americanii Vârstnici. În plus multe din agenţiile private şi publice

18 Paşa, Florin, Paşa Mihaela, Luminiţa, Asistenţa Socială în România, Editura Polirom, Bucureşti, 2004, pag. 114

oferă servicii la domiciliu cum ar fi vizite ale asistentelor specializate de psihiatrie care pot urmări complianţa la medicaţie şi semnele vitale şi/sau să ofere îngrijiri specializate pe termen scurt; personal de îngrijire care să asiste la îmbăiere, îmbrăcare şi servicii de menaj; companii care oferă supervizarea siguranţei personale şi socializare; voluntari de pe lângă centrele locale pentru seniori şi departamentul local pentru vârstnicii care vor vizita bătrânii o dată pe săptămână, pentru a face conversaţie şi pentru a-i ajuta cu unele comisioane simple. Aceste servicii pot să suplimenteze în mod crucial tratamentul psihiatric ambulatoriu a vârstnicilor cu demenţă precoce care sunt temporar sau definitiv incapabili să se îngrijească independent şi în siguranţă în locuinţele lor” 19 . În plus susţinătorii beneficiază de suportul grupurilor locale de îngrijire pentru boala Alzheimer. Programele de îngrijire zilnică pot să ofere intervale de odihnă şi suport pentru cei care îngrijesc persoane cu demenţă. Multe din casele de îngrijire oferă acum îngrijitorilor intervale scurte de odihnă, de zile sau săptămâni care să le îngăduie să ia o pauză bine meritată. Profesioniştii de sănătate mentală care tratează vârstnicii în comunitate trebuie să fie pregătiţi să solicite la nevoie serviciile de urgenţă sau de tratament psihiatric intensiv. Spitalizarea psihiatrică se impune la pacienţii a căror judecată este atât de afectată de simptomele psihotice sau de declinul cognitiv, încât un tratament ambulatoriu ar fi nesigur pentru ei sau pentru cei din jur. Găzduirea în instituţiile de asistenţă socială se realizează atunci când menţinerea la domiciliu nu este posibilă şi poate fi dispusă în urma evaluării sociale şi socio-medicale a persoanei cu consimţământul reprezentantului legal sau al autorităţii tutelare.

19 Breakei, R. William, Servicii integrate de sănătate mintală, Psihiatrie Comunitară Modernă, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti 2001, pag. 481

CAP. II PATOLOGIA ÎMBĂTRÂNIRII

A. SINDROMUL DEMENŢIAL

Sindroamele psihoorganice în cursul cărora se produce o alterare mai profundă a funcţiilor psihice sunt cunoscute în general sub numele de SINDROAME DEMENŢIALE NU DEMENŢE. Termenul „demenţă” este sinonim, în limbajul curent, cu „alienaţie mintală”, pentru a desemna, în sens general, prezenţa unei tulburări psihice care afectează intelectul, facultatea discernământului şi conduita unui individ 20 . Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, demenţa se defineşte ca „o alterare progresivă a memoriei şi a ideaţiei, suficient d puternică pentru a handicapa activităţile din viaţa de toate zilele, apărută de cel puţin şase luni şi asociată cu o tulburare a cel puţin una din funcţiile următoare: limbajul, calculul, judecata, gândirea abstractă, praxia, gnozia sau personalitatea”. Potrivit asociaţiei Americane de Psihiatrie, termenul de demenţă grupează un ansamblu heteroclit de tablouri clinice ce au ca punct comun, prezenţa unor tulburări comportamentale şi cognitive severe legate de leziuni permanente ale creierului. Se vorbeşte în acest sens de tulburări mentale organice, care trebuie clar diferenţiate de tulburările mentale temporare, provocate de un consum de substanţe toxice sau de o intoxicaţie. Ph. Pinel considera demenţa drept o slăbire, mai mult sau mai puţin profundă, generală, a facultăţilor mentale, în opoziţie cu delirurile, care nu se însoţesc de o slăbire psihică generală. A. Porot defineşte demenţa ca o slăbire progresivă şi ireversibilă, cu caracter global, a vieţii psihice a individului. Două aspecte se discută în psihopatologia demenţelor: procesul de deteriorare mintală şi procesul de slăbire intelectuală. Demenţele reprezintă una din problemele cele mai spinoase ale gerontopsihiatriei din cauza imposibilităţii în general de a le soluţiona din punct de vedere medical şi din cauza marilor dificultăţi pe care le pun familiilor şi societăţii în general. Importanţa lor sporeşte odată cu creşterea duratei medii de viaţă deoarece frecvenţa lor creşte odată cu vârsta. Tabloul clinic este dominat de deteriorarea lent progresivă şi globală a funcţiilor psihice. Semnalul cel mai caracteristic este reprezentat de tulburările de memorie (în special a celei de fixare), care este elementul clinic de debut cel mai obişnuit. La acesta se adaugă cu timpul în mod gradat tulburări ale orientării în timp şi spaţiu. De multe ori dezorientarea în spaţiu este primul simptom care alarmează anturajul.

20 Constantin Enăchescu, Tratat de Psihopatologie, Editura Polirom, Bucureşti, 2007, pag. 237

Se constată o scădere treptată a nivelului intelectual care se evidenţiază cantitativ în special cu ajutorul testelor psihologice de inteligenţă. Cu timpul ele duc la o dezorganizare a structurii logice a gândirii. Paralel se observă o diminuare a capacităţii de a învăţa; o lentoare în desfăşurarea proceselor de gândire şi de decizie (bradipsihie) şi o semnificantă diminuare a atenţiei. Lentoarea în gândire se răsfrânge asupra întregului comportament motor care devine lent, stereo-tipizat, sărac în mişcări noi, uneori cu o totală lipsă de iniţiativă sau motivaţie. Ansamblul tulburărilor amintite constituie nucleul regresiunii demenţiale care se dezvoltă

în planul funcţiilor cognitive. Cel mai frecvent apar stările depresive (mai ales în perioada de debut). Ele pot avea un aspect reactiv faţă de tulburările de memorie şi de diminuare ale operabilităţii intelectuale. Alteori se poate instala o instabilitate emoţională greu de suportat. Poate apărea o stare hipomaniacală cu hiperactivitate, euforie nejustificată sau stări de agresivitate uneori însoţite de cate de violenţă. Pe acest fond se pot ivi tulburări progresive ale personalităţii şi ale comportamentului. Activitatea bolnavului devine din ce în ce mai puţin eficientă şi mai dezorganizată, adaptarea lui la societate şi familie se alterează; apar tendinţe antisociale uneori grave cu aspect penal. Se ivesc manifestări compulsive în special tendinţe dromomaniacale, sau bine cunoscutul colecţionarism de obiecte inutile. Nu arareori se produc tulburări ale vigilenţei: somnolenţă prelungită sau insomnie, inversări ale ritmului veghe-somn, bufeuri oniroide, halucinaţii tranzitorii etc. Din această categorie de afecţiuni psihiatrice cu caracter psihoorganic cerebral fac parte următoarele afecţiuni:

  • - maladia Alzheimer

  • - maladia Pick;

  • - maladia Creutzfeld-Jakob;

  • - coreea cronica Huntington;

  • - demenţa presenilă cu atrofie cerebeloasă;

  • - demenţa presenilă cu degenerescenţă talamică;

  • - demenţa presenilă simplă Gillespie;

  • - catatonia tardivă;

  • - maladia Parkinson;

  • - demenţa senilă simplă;

  • - prezbiofrenia;

  • - demenţele secundare (vasculare, posttraumatice, toxre, etc.) 21

21 Enăchescu, Constantin, Tratat de Psihopatologie, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pag. 395

B. BOALA ALZHEIMER

Numele acestei maladii provine de la numele medicului ALZHEIMER care a descris pentru prima dată tabloul clinic al bolii într-un articol publicat în 1907 şi intitulat: „o boală caracteristică gravă a cortexului cerebral”. Această descriere se bazează pe cazul unei femei decedate de o boală mintală considerată gravă. Primul ei simptom fusese o gelozie iraţională şi copleşitoare. Au urmat curând probleme de memorie şi după două luni, apraxie. A devenit nervoasă şi nu-şi mai putea organiza banii pentru gospodărie. Presupunea că toţi cei din jur vorbeau numai despre ea. Starea i s-a deteriorat rapid, până la demenţă totală. Figura numărul 1 reproduce examenul microscopic post-mortem al creierului acestei nefericite femei. Alzheimer a descris două abateri principale de la normalitatea cerebrală. Prima constă în faptul că numeroase „neurofibrile”, structuri care în mod normal se extind din neuroni ca ramurile răspândite ale unui copac şi despre care ştim acum că transmit mesajele nervoase de la fiecare celulă la cele din jurul ei, erau încrucişate. Se încrucişau de-a valma, iar terminaţiile lor nu mai păstrau contactul stâns cu neurofibrilele celulelor adiacente. Evident, în cazul unor asemenea încâlceli înseamnă că celulele afectate nu mai comunică normal cu restul creierului. A doua deviere era prezenţa unor zone, sau „plăci de amiloid” – o substanţă stranie, netedă la înfăţişare, fără o structură internă vizibilă – între celulele cerebrale şi împrejurul acestora, părând adesea să înlocuiască neuronii şi ocupând o mare parte din spaţiul care în mod normal ar trebui să le revină celulelor. Totuşi pe măsură ce au continuat cercetările, a reieşit clar că sindromul Alzheimer nu e singura boală caracterizată prin încurcături neurofibrilare şi plăci; acestea apar şi la alte tulburări cerebrale cum ar fi sindromul lui Down şi boala Creutzfeld-Jakob, iar uneori se găsesc incidental şi la autopsiile unor persoane care nu au suferit de demenţă. Cu siguranţă sunt semne ale unor procese anormale, din creier, dar dacă reprezintă o cauză sau efectul simptomelor, rămâne un subiect de dezbatere academică. 22 Boala Alzheimer este demenţa cea mai frecventă. A reprezintă 45% din sindroamele demenţiale şi 75% din demenţele ireversibile. Femeile par să fie atinse în număr mai mare decât

bărbaţii, însă aceasta se datorează probabil longevităţii lor mai mari. Speranţa de viaţă a unui pacient suferind de Alzheimer este în prezent cuprinsă între cinci şi zece ani. 23

B1. GENETICA BOLII ALZHEIMER

Demenţa însoţeşte de obicei înaintarea în vârstă, peste tot în lume. Totuşi, aceasta nu înseamnă că boala Alzheimer ar fi cea mai comună formă de demenţă. Sindromul nu urmăreşte nici acelaşi tipar, în toate ţările. De exemplu, într-o trecere în revistă a formelor de demenţă efectuată de OMS, A. S. Henderson a comunicat că, potrivit unor cercetători, sindromul Alzheimer pare să fie mai răspândit la femei decât la bărbaţi în unele regiuni sau ţări, cum ar fi:

Turku, în Finlanda, Rochester, în Statele Unite, şi în Italia. În Marea Britanie, Suedia, Japonia şi restul Finlandei, însă boala atacă sexele în proporţie legală. Zonele diferite ale lumii par să dezvolte forme diferite de demenţă. De exemplu, boala Alzheimer e mult mai comună decât demenţa cauzată de atacurile de apoplexie mici şi numeroase (demenţa vasculară) în cea mai mare parte a Europei şi în America de Nord, câtă vreme în China, Japonia şi Rusia, lucrurile stau tocmai invers. Acestea pot reflecta diferenţele de ambianţă locală care-i fac pe oameni să fie mult sau mai puţin susceptibili decât în alte părţi la diversele tipuri de demenţă. Cifrele nu explică, însă, de ce boala Alzheimer pare să fie extrem de rară printre indienii Cree din America de Nord, iar în Nigeria poate să nu apară deloc. Asemenea variaţii între şi în cadrul aceleiaşi populaţii pot fi explicate, cel puţin parţial prin deosebirile genetice. S-ar putea ca oamenii să fie predispuşi la demenţă sau protejaţi contra ei prin moştenirea lor biologică – prin genotip. Există familii în care apar mult mai multe cazuri de Alzheimer decât ar fi de aşteptat în condiţiile hazardului? Evident, aceasta este o întrebare foarte importantă: când e diagnosticat in caz nou de Alzheimer, primul lucru care le trece prin minte tuturor rudelor apropiate, indiferent dacă-l exprimă prin viu grai sau nu, este întrebarea: „oare am să mă îmbolnăvesc şi eu?” Răspunsurile sunt oferite de raportul OMS: un istoric de demenţă la o rudă de gradul întâi (părinte, frate sau soră) sporeşte riscurile demenţei de două până la cinci ori. Nu este însă o regulă.

O excepţie de la aceste reguli este totuşi prezenţa sindromului Down. Aproape toate persoanele cu sindromul Down prezintă până ajung la treizeci de ani, plăci de amiloid şi încurcături neurofibrilare tipice pentru modificările creierului din cadrul bolii Alzheimer. În

23 Roger Fontaine, Psihologia îmbătrânirii, cap. Psihopatologia îmbătrânirii, Editura Polirom, Bucureşti, 2008, pag.

192

acelaşi timp apare o formă de demenţă de tip Alzheimer. Există indicii că unele persoane care au o rudă apropiată cu sindromul Down sunt expuse unui risc mai mare de a se îmbolnăvi de Alzheimer. Un indiciu pentru aceasta poate fi găsit în cromozomul 21. Cromozomii sunt lanţurile de proteine pe care le înşiră genele în număr de mii şi mii. Genele produc caracteristicile care ne fac să fim ceea ce suntem – culoarea ochilor şi a părului, statura, multe elemente ale înfăţişării, sistemul imunitar etc. Avem 23 de perechi de cromozomi „somatici” şi o pereche care determină sexul.

Mutaţia genetică de la care se revendică sindromul Down constă într-o poziţie specifică cromozomului 21: acesta se află imediat lângă un altul, care cauzează declanşarea timpurie a sindromului Alzheimer. Geneticienii au asociat bolii Alzheimer alte cel puţin trei defecte genetice: două care, asemenea deficienţei cromozomului 21, îl predispun pe posesorul lor la demenţa cu declanşare timpurie se găsesc pe cromozomii 1 şi 14. Sunt foarte rare. Mult mai comun e un defect al cromozomului 19, care dă naştere bolii Alzheimer cu declanşare târzie (după vârsta de 60 de ani).

B2. IMAGINILE CREIERULUI ÎN BOALA ALZHEIMER

În zilele noastre există două tehnici principale de imagerie cerebrală: tomografia asistată de computer CAT şi imageria cu rezonanţă magnetică I.R.M.

  • - C.A.T. – detectează schimbările din creier ca tumorile, hidrocefalia (creşterea presiunii fluidului din creier) reducerea drastică a circulaţiei sangvine, atrofierea gravă a substanţei cerebrale. Din păcate nu pot expune la nivel de detaliu modificările infime care se pot constata la boala Alzheimer.

  • - IRM – e mai sensibilă decât CAT la detectarea schimbărilor proprii sindromului Alzheimer şi a celorlalte forme de demenţă. Poate identifica modificări specifice în anumite zone ale suprafeţei cerebrale şi în locuri din interiorul creierului care sunt afectate de boala Alzheimer. Dar adevăratul progres în imageria cerebrală s-a produs odată cu apariţia a două tehnici mai noi, tomografia cu emisie de pozitroni (PET) şi tomografia cu emisie protonică singulară (SPECT). Acestea pot măsura efectiv ceea ce face creierul. Aceste metode sunt încă folosite mai mult ca metode de cercetare, dar cu siguranţă folosirea lor se va extinde în următorii ani, mai ales pentru diagnosticarea şi urmărirea bolii Alzheimer.

Trebuie precizat că diagnosticul demenţei se pune în clinică şi este bazat pe simptomele şi antecedentele pacientului, precum şi de evoluţia ulterioară a acestora. Boala Alzheimer nu constă într-o îmbătrânire accelerată, ba chiar, este complet diferită de procesele de îmbătrânire. Sindromul Alzheimer şi procesul normal de îmbătrânire afectează părţi diferite ale creierului, iar modificările acestora o dată cu vârsta diferă şi ele. Schimbările proprii bolii Alzheimer afectează porţiunile creierului răspunzătoare în mod specific de învăţare, memorare şi gândire. Ele sunt prezentate în Fig. 2.

C. TESTE BIOCHIMICE ÎN VIITOR?

Pentru majoritatea bolilor se pot efectua analize sangvine simple car să confirme diagnosticul. Ar fi foarte util dacă s-ar putea fac teste similare şi pentru demenţă. Un tip viitor de test s-ar putea obţine de pe urma studiilor asupra unei substanţe numită melanotransferină sau P97. Se presupune că P97 controlează cantităţile de fier care trec în celule. În cazul bolnavilor Alzheimer, nivelurile sale de sânge sunt mai ridicate decât ar fi normal şi continuă să crească pe măsură ce boala se agravează. Astfel iniţial ar putea să ajute la stabilirea unui diagnostic, iar în continuare, cu ajutorul unor analize sangvine repetate, la urmărirea evoluţiei bolii. Există şi un test atipic care le-ar putea sta la dispoziţie generaliştilor, dacă i se va confirma credibilitatea. LCM Scinto a anunţat în revista „Science” folosirea unor simple picături pentru ochi ca revelator al sindromului Alzheimer. Când a picurat medicamentul pupilodilatator numit tropicamidă în ochiul unui pacient suferind de boala Alzheimer, pupila acestuia s-a deschis până la dilataţia maximă mult mai rapid decât ar fi fost normal. Testul satisface toate criteriile pentru un bun sistem de diagnosticare – e simplu, rapid, ieftin şi demn de încredere. Dă rezultate corecte în nouăzeci şi patru la sută din cazuri. Încă nu a fost adoptat pe plan mondial, dar unii medici îl consideră folositor.

D. DIAGNOSTICAREA UNUI POSIBIL CAZ

Există multe motive pentru a pune diagnosticul demenţei cât mai curând posibil. Primul şi cel mai important este acela că mulţi oameni care par a avea demenţă, de fapt nu au. Profesorul Timo Erkinjuntti, de la Unitatea de Cercetări ale Memoriei a Universităţii din Helsinki, Preşedinte al Asociaţiei Finlandeze pentru Alzheimer, vede o provocare majoră în

necesitatea de a apăra drepturile tuturor la un diagnostic corect al tulburărilor demenţiale şi de memorie. Uneori pierderile intelectuale şi de memorie pot fi rezultatele altor cauze poate chiar reversibile. De exemplu unele probleme temporare pot fi cauzate de multiple atacuri minore de apoplexie (atacurile ischemice tranzitive), de epilepsie, de abuz de droguri şi alcool, de leziuni cerebrale minore şi de unele boli psihiatrice în special depresia. Hipoactivitatea tiroidiană (mixoedem) reprezintă şi ea o cauză majoră a simptomelor de tip demenţial la persoanele în vârstă. Printre cauzele mai puţin comun ale demenţei, dar la fel de reversibile, se numără deficienţele de vitamina B12 (care duc la demenţă însoţită de anemie pernicioasă), şi unele condiţii interne ale creierului ca abcesele, tumorile benigne, contuziile vechi după vătămări minore ale capului şi presiunea excesivă a fluidului din creier (hidrocefalie). Unele medicamente (sedative, tranchilizante sau autoconvulsive) pot produce simptome asemănătoare cu cele ale demenţei, la fel intoxicaţiile cronice, ca acelea produse printr-un contact excesiv şi îndelungat cu anumite substanţe chimice din industrie şi agricultură cum ar fi plumbul şi organo-fosfaţii. Al doilea motiv de a stabili cât mai repede un diagnostic este acela ca tratamentul să poată începe fără nici o amânare. Acest lucru implică nu numai medicamente care să încetinească evoluţia bolii, ci şi moduri prin care viaţa atât a pacientului cât şi a celor ce-l îngrijesc să poată fi planificată şi îmbunătăţită. Este obligatoriu ca medicul să treacă pe oricine prin procesul de diagnosticare. Acesta implică multe întrebări despre viaţa familială a pacientului precum şi despre problemele sale curente. Şi mai presupune şi un examen fizic detaliat cu analizele sangvine necesare. După aceea, există modalităţi de măsurare a memoriei, dispoziţiei, inteligenţei şi activităţilor sociale, care trebuie să fie aplicate nu numai pentru a confirma sau a respinge diagnosticul, ci şi ca să indice stadiul în care a ajuns boala.

E. ETIOLOGIE

Tulburările mentale organice, determinate de îmbătrânirea creierului, sunt reprezentate de demenţele ce survin fie înaintea vârstei cronologice de 65 de ani, caz în care se numesc presenile, fie după 65 de ani caz în care sunt cunoscute sub numele de demenţe senile. Printre posibilele cauze care duc la apariţia demenţei după unii cercetători ar fi: factorii genetici, modelul patern familial de îmbătrânire a creierului, în care se transmite predispoziţia genetică ridicată de a dezvolta demenţa pentru rudele de gardul I ale pacientului cu demenţa presenilă.

Alţi factori pot fi rezultaţi din procesul de involuţie profesională, şocul pensionării, de îngustare socială, prin plecarea copiilor, pierderea rudelor, prietenilor, neglijarea din partea celor tineri şi a societăţii. După alţi autori de exemplu Dr. Tom Smith în cartea sa „A trăi cu sindromul Alzheimer” consideră că demenţa nu este cauzată de folosirea excesivă sau insuficientă a creierului – explicând aceasta că oamenii mai instruiţi îşi pot ascunde mai mult timp demenţa. Tot Dr. Tom Smith consideră că sursele puternice de stres ca depresiile, pensionările şi mutările cu locuinţa nu creează demenţa dar pot scoate la lumină o demenţă până atunci disimulată. Pierderea unui partener de viaţă care a putut proteja un pacient de lumea exterioară este o ocazie pentru ca vecinii şi rudele să afle că e ceva în mare neregulă – dar, de fapt acesta era de ani de zile. Persoana cu o demenţă moderată poate să facă faţă mai bine dacă urmează o rutină strictă, fără schimbări. Când acest sistem se modifică apare debusolarea. Alţi factori de alarmă au fost de natură ecologică cel mai mediatizat fiind aluminiul sau plumbul sau chimicele folosite în agricultură substanţele organo-fosforice.

  • F. CUM EVOLUEAZĂ DE OBICEI DEMENŢA

Echipa profesorului Reisberg a definit şapte stadii ale îmbătrânirii creierului, care cuprind schimbările normale proprii vârstei ce se contopesc în evoluţia sindromului Alzheimer. Fiecare etapă este uşor de recunoscut şi măsurat şi poate dura între doi şi şapte ani, astfel încât evoluţia lentă spre stadiul final, al imobilismului şi al pierderii complete a raţiunii şi a înţelegerii poate dura mai mult de douăzeci de ani. Stadiul I. Este fără deficit cognitiv

  • - subiectul vârstnic este normal, definit prin autonomie completă

  • - absenţa tulburărilor mnezice

  • - funcţii mnezice normale la examenul clinic Stadiul II – declin cognitiv foarte uşor cu pierdere de memorie

  • - pierdere mnezică centrată pe numele proprii şi locuri fără legătură cu testele de memorie.

  • - persoana rămâne adaptată social Stadiul III – declin cognitiv uşor

  • - apare debutul stării de confuzie

  • - deficitele mnezice devin obiective la testele de memorie

  • - persoana începe să prezinte dificultăţi în viaţa cotidiană: prima dificultate survenită este aceea de a rezolva sarcini complexe la serviciu

Stadiul IV – declin cognitiv mediu

  • - bolnavii suferă de Alzheimer incipient sau uşor

  • - le e greu să facă faţă unora dintre domeniile mai complexe de zi cu zi (administrarea finanţelor), uită să-şi plătească chiria sau alte facturi

  • - nu se mai descurcă la organizarea meselor speciale pentru familie

  • - pierderea autonomiei este evidentă

  • - are nevoie de ajutor ca să se organizeze dar încă mai poate locui acasă sub supraveghere şi organizarea familiei şi a altor persoane.

  • - Starea pacientului apare clar la interviul clinic Stadiul V

  • - acesta este sindromul Alzheimer „moderat”

  • - declinul cognitiv este mediu-sever

  • - apare debutul stării demenţiale

  • - persoana nu mai este aptă să trăiască singură, nu mai poate lua nici cele mai simple decizii în viaţa de zi cu zi, nu se mai orientează în timp şi spaţiu, nu se poate hotărî cu ce să se îmbrace

  • - nu reuşeşte să facă cumpărături

  • - nu mai cunoaşte decât numele persoanei foarte apropiate

  • - în mod uluitor unele persoane ajunse în stadiul V încă mai pot lucra, ascunzându-şi handicapul mintal. Profesorul Reisberg îşi aminteşte de un psihanalist în vârstă de optzeci de ani, ajuns în stadiul V, care avea nevoie de asistenţă zi şi noapte acasă, dar încă mai avea pacient la terapie. Stadiul VI – declinul cognitiv este sever

  • - pierderea autonomiei devine totală

  • - persoana este enuretică şi incapabilă să se hrănească

  • - începe să-şi piardă şi capacitatea de a se spăla singură

  • - nu mai ştie cum să manevreze robinetele de apă caldă şi rece, aşa că se poate opări

  • - memoria este parcelară, iar inteligenţa în declin sever

  • - recunoaşterea celor apropiaţi este episodică

  • - personalitatea se schimbă, apar iluzii, obsesii, anxietate Stadiul VI este perioada când povara începe să devină insuportabilă pentru familie. De acum pacientul este protejat prin faptul că neagă boala, deşi mai poate avea momente, ocazionale de luciditate. Spre sfârşitul acestui stadiu bolnavul devine inconştient şi adesea acest lucru determină internarea în spital sau sanatoriu. Stadiul VII – declin cognitiv foarte sever

  • - în această fază finală se instalează demenţa profundă

  • - se pierde capacitatea de a vorbi, la început folosind tot mai puţine cuvinte, astfel încât pacientul repetă la nesfârşit o frază sau unele cuvinte, ori inventează cuvinte fără sens. În cele din urmă, mai rămân şase cuvinte, apoi unul singur. Când acel ultim cuvânt se pierde, orice comunicare verbală a încetat. Pierderea capacităţii de vorbire este urmată de dispariţia celei de a merge. Un timp bolnavul mai poate sta aşezat, apoi îşi pierde şi această capacitate, astfel încât zace culcat, inert. Îşi pierde expresiile faciale, ultima fiind capacitatea de a zâmbi. Nu-şi mai poate ţine capul ridicat şi este rigid, chircit şi nemişcat. Practic, aptitudinile pe care pacientul le-a dobândit la începutul vieţii se pierd exact în ordinea inversă învăţării lor, şi cam în acelaşi ritm. 24 Probabil că cel mai important motiv pentru care demenţa a fost împărţită în aceste stadii este acela că tratamentele diferă de la un stadiu la altul. Bolnavilor din stadiul III şi la începutul stadiului IV le sunt prescrise medicamente care pot încetini înaintarea demenţei. Pacienţii ajunşi la sfârşitul stadiului IV şi în stadiul V pot avea nevoie de tratamente care să se ocupe de problemele lor emoţionale şi comportamentale. Pentru bolnavii din stadiul VI, principalul scop e acela de a ridica la maximum calitatea asistenţei medicale, a alimentaţiei şi a îngrijirii sociale. Medicamentele pentru demenţă, comportament sau chiar emotivitate nu mai sunt indicate. Cei ajunşi în stadiul VII au nevoie de asistenţă medicală douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. ADMINISTRAREA ETAPELOR INTERMEDIARE ALE DEMENŢEI Stadiile intermediare ale demenţei sunt aproape întotdeauna cele mai grele pentru însoţitori şi familie. Aceasta este perioada când pacientul suferă cele mai drastice schimbări. Bolnavii care intră în stadiul de mijloc al demenţei încep să-şi piardă luciditatea faţă de condiţia lor, aşa că starea de cooperare relativ benignă devine confuză, adesea agresivă şi suspicioasă, după care urmează deteriorarea capacităţii de a-şi purta singuri de grijă, chiar şi în acţiunile simple.

Pe măsură ce persoana devine tot mai dependentă, sunt necesare unele servicii comunitare care pot veni în ajutorul familiei, să se ocupe de finanţele, mobilitatea, transportul la centrele de îngrijire, pregătirea şi servirea meselor, activităţile gospodăreşti şi alte forme de întreţinere la domiciliu. Pot oferi asistente care să-i degreveze temporar pe însoţitori de unele sarcini, lăsându-i liberi să iasă la cumpărături, să-şi viziteze prietenii şi să se relaxeze. Nu e o lipsă de loialitate să-şi permită o seară de odihnă, singuri sau cu prietenii, la cinematograf sau teatru, ori să plece câte o zi la ţară. Este o perioadă a necesităţii maxime de sprijin, atât psihologic cât şi practic. E perioada când apar probleme de comportament. Pierzându-şi conştiinţa bolii, oamenii cu demenţă în

stadiul mijlociu devin foarte pretenţioşi, adeseori aducându-i pe însoţitori la epuizare. Pun mereu întrebări la care li se răspunde iar şi iar. Alternează între agresarea îngrijitorilor şi agăţarea obiectivă de aceştia. Devin violenţi verbal şi fizic, adeseori recurgând la strigăte şi răcnete. Tot umblă fără rost prin casă şi pe afară, dacă nu pot fi ţinuţi înăuntru. Confundă ziua cu noaptea, ajungând să circule şi să facă zgomot când ceilalţi se odihnesc. Îşi pierd deprinderile alimentare fireşti, aşa că pot refuza mesele, luând gustări între ele, şi cer micul dejun, prânzul şi cina la cele mai nepotrivite ore. Apoi devin incontinenţi. Începând de la al cincilea stadiu pacientul prezintă simptome ce atestă un risc pentru persoana sa şi a altora. Se poate aminti cazul unei femei de 75 de ani care confunda un foarfece cu o cutie de chibrituri. Când i se cerea să taie o foaie de hârtie, ea scăpăra un chibrit şi dădea foc hârtiei.

Familiile nu-şi pot asuma singure, fie din raţiuni medicale, fie financiare, responsabilitatea îngrijirii bolnavilor lor. Se pune aici o dificilă problemă de solidaritate intergeneraţională. Astfel durerea apropiaţilor care văd cum un membru al familiei, pe care l-au ştiut demn şi competent îşi pierde treptat demnitatea, iar durerea doliului se poate adăuga celei a imaginii unei fiinţe iubite care şi-a sfârşit viaţa într-o stare de degradare totală. EVOLUŢIA afecţiunilor neuropsihice ce însoţesc procesul de îmbătrânire, este lent progresivă în privinţa stărilor demenţiale.

F1. TRATAMENT

Preventiv impune respectarea strictă a unor principii de viaţă sanogene. Menţinerea în viaţa activă pentru cât mai mult timp, angajarea în viaţa socială, pregătirea unor proiecte de viaţă care înseamnă valorizare, implicare, o alimentaţie raţională, reprezintă elemente de încetinire a îmbătrânirii creierului şi a apariţiei tulburărilor neuropsihice însoţitoare. Stilul de interacţiune cu persoanele vârstnice trebuie să menţină atitudinea de empatie, respect, acceptarea punctului de vedere, evitarea discriminării. Profilaxia situaţiilor de agresiune asupra bătrânilor o constituie elaborarea de legislaţii de protecţie şi de apărare a drepturilor persoanelor vârstnice dependente, a celor cu afecţiuni incurabile, sensibilizarea şi educaţia populaţiei şi mobilizarea opiniei publice. O măsură esenţială în prevenirea abuzurilor şi violenţei în instituţiile de îngrijire o constituie selecţia şi formarea corespunzătoare profesională şi etică a personalului de îngrijire. Tratamentul curativ este medicamentos şi de îngrijire/recuperare. În prezent medicamentele disponibile încetinesc instalarea bolii fără însă a o vindeca.

G. PROBLEME CU CARE SE CONFRUNRĂ FAMILIILE

Mentalităţi:

  • - boala este considerată cu o evoluţie fatală, naturală a fiinţei uman;

  • - familiile nu caută ajutor în stadiile iniţiale ale bolii;

  • - odată aflat diagnosticul, puţine familii solicită informaţii despre durata şi evoluţia bolii;

  • - atitudinea generală este una de stigmatizare sau de resemnare;

  • - boala Alzheimer este extrem de costisitoare – din punct de vedere personal, emoţional,

financiar. Mai exact, toţi cei cu boala Alzheimer necesită o îngrijire permanentă la ei acasă sau în

spitale ori în centre pentru bătrâni. Prin urmare, costul îngrijirii oamenilor cu demenţă este foarte ridicat şi creşte în timp. Multe din costurile bolii Alzheimer sunt ascunse; dacă persoana care acordă îngrijiri în cadrul

familiei este soţia sau soţul, ei înşişi pot fi în vârstă şi fragili, riscându-şi propria sănătate pentru a-şi îngriji partenerul de viaţă.

  • - dacă persoana care acordă îngrijiri este fiul sau fiica bolnavului, acesta trebuie să renunţe la slujba plătită pentru a acorda îngrijiri părintelui.

  • - Încărcarea şi tensionarea vieţii de zi cu zi duce la oboseală, deznădejde, boală între îngrijitorii principali;

  • - Problemele financiare sunt astfel una dintre marile probleme;

  • - Lipsa suportului guvernamental şi comunitar

  • - Lipsa serviciilor de tip „instituţie” care să găzduiască bolnavi în stadiile grave, terminale.

G1. ÎNFRUNTAREA ETAPELOR AVANSATE ALE DEMENŢEI

Soseşte o vreme când bolnavul de demenţă trebuie să fie îngrijit douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, iar familia şi însoţitorii trebuie să se confrunte cu perspectiva transferării sale într-un sanatoriu unde va primi asistenţă permanentă. Adeseori este mai bine să se facă acest lucru înainte ca totul să devină o problemă de administrare a crizei, când persoane cu demenţă mai poate avea un cuvânt de spus în legătură cu ceea ce i se întâmplă. Totuşi acest lucru nu e întotdeauna posibil, din multe motive, şi nu în ultimul rând cele de natură economică, întrucât o internare prelungită în sanatoriu e foarte costisitoare şi greul poverii financiare va cădea pe avuţia pacientului. În mod paradoxal, pe măsură ce intră în ultimele stadii, pacienţii devin mai uşor de îngrijit. Comportamentul şi problemele lor psihiatrice anterioare se atenuează, când sunt mai

întâi imobilizaţi pe scaun, apoi imobilizaţi la pat, ajung tot mai puţin comunicativi şi reacţionează din ce în ce mai apatic la orice formă de stimuli. Totuşi îngrijitorul poate avea nevoie de tot acest timp ca să se împace cu ceea ce se întâmplă. Suferinţa poate fi cumplită, iar partenerii de-o viaţă încep să se teamă de singurătate. Au nevoie de sprijin mai mult decât oricând în timpul acestei faze finale. De-acum, pacienţii au nevoie să fie îmbrăcaţi, spălaţi, duşi la toaletă, să li se rezolve problemele incontinenţei, să li se dea de mâncare şi să fie purtaţi din loc în loc prin casă. Încetează să mai vorbească, să mai umble sau să se mişte din proprie iniţiativă şi e nevoie de cineva cu experienţă pentru a-i duce de la pat la scaun şi din fotoliu la masă sau la toaletă. Serviciile comunitare ale autorităţilor locale pot contribui, furnizând asistenţi la domiciliu, dar în majoritatea ţărilor povara demenţei e atât de mare, încât mulţi oameni trebuie să se bazeze pe propria lor capacitate de a plăti organizaţii private care să-i ajute. Evoluţia demenţei, din această etapă începând, este exact opusul primilor cinci ani de viaţă, când copilul îşi formează deprinderile normale. Se pierde controlul urinar şi fecal, urmat de pierderea facultăţilor verbale şi motrice. Vorbirea devine monosilabică până când dispare şi ultimul cuvânt. Pacientul nu se mai poate deplasa şi rămâne imobilizat la pat. Este necesară asistenţa medicală de specialitate, până în ultima etapă când pacientul ia poziţia foetală, şi în curând decesul său aduce mult dorita uşurare. Dacă îngrijirea din stadiul final se poate organiza acasă, e foarte bine, dar ea presupune un sistem de lucru în schimburi al surorilor, pentru a se ocupa zi şi noapte de pacient. Familiei îi este imposibil să facă faţă acestor sarcini fără un asemenea ajutor profesionist decât eventual pentru foarte puţin timp. Majoritatea bolnavilor care ajung în aceste faze finale au nevoie de îngrijiri ce nu se pot asigura decât într-un sanatoriu. Cel mai adesea, schimbarea care determină transferul pacientului în instituţie este începutul incontinenţei urinare şi fecale. Deşi există metode excelente de remediere, ca scutecele pentru incontinenţa adulţilor şi aşternuturile speciale, destinate ambelor tipuri de incontinenţă, rareori se întâmplă ca până şi cele mai apropiate rude să poată rezista, mult timp. O altă cauză care poate determina transferul pacientului în instituţie constă în incapacitatea de a rezolva sau atenua problemele comportamentale şi neputinţa pacientului de a- şi recunoaşte însoţitorul, cu tot ceea ce înseamnă aceasta în materie de comportament dificil şi greutăţi pentru îngrijitor. Cealaltă cauză importantă a trecerii pacienţilor cu demenţă sub îngrijire asistată permanentă, poate fi îmbolnăvirea sau moartea însoţitorului. Aşa ceva se întâmplă destul de frecvent când îngrijitorul are aceeaşi vârstă înaintată şi a suportat un stres enorm şi continuu.

H. ÎNGRIJIREA ÎNSOŢITORILOR

Însoţitorii persoanelor cu demenţă riscă mult mai mult decât restul populaţiei să sufere de probleme psihologice şi depresie. Cercetătorii australieni, americani şi britanici au raportat niveluri foarte ridicate ale depresiei la persoanele care îngrijesc pacienţi cu demenţă. Sănătatea fizică a îngrijitorilor este la rândul ei ameninţată: dacă înainte de a-şi începe această activitate au avut hipertensiune, le va creşte şi mai mult. Îngrijirea cuiva cu demenţă îi poate face pe oameni să fie evitaţi de prieteni, pentru că aceştia nu ştiu cum să reacţioneze faţă de noile condiţii din sânul familiei şi se tem de boală. Nimănui nu-i place să viziteze cu regularitate o casă unde însoţitorul şi pacientul convieţuiesc în nişte condiţii vizibil încordate, aşa că multe prietenii se pierd. În acelaşi timp numeroşi însoţitori sunt nevoiţi să renunţe la majoritatea activităţilor sociale. Îşi abandonează cluburile sportive culturale sau mondene şi alte hobbyuri, ceea ce face ca izolarea să devină cu atât mai acută. Adesea trebuie să demisioneze şi de la serviciu, prilej cu care îşi pierd încă un grup de prieteni. În cele din urmă îngrijirea bolnavului le ocupă fiecare moment din viaţă. Mai există şi costuri financiare care pot crea mari probleme. În Marea Britanie, asistenţa şi îngrijirile medicale sunt gratuite, până la un punct. Dar când e nevoie de asistenţă suplimentară, aceasta trebuie să fie găsită adesea în sectorul privat, ceea ce poate costa foarte scump.

Îngrijirile rezidenţiale pot consuma în întregime economiile familiilor şi adesea însoţitorului îi e imposibil să se mai întoarcă la slujbă pentru a le recupera. În toate aceste circumstanţe stresante, mulţi îngrijitori îşi neglijează propria sănătate, într-o asemenea măsură încât uneori ignoră semnele care avertizează asupra unei boli grave până când e prea târziu. Iar dacă acest lucru îl face pe însoţitor să fie neliniştit şi îngrijorat, emoţiile respective se transmit şi pacientului al cărui comportament se înrăutăţeşte proporţional cu ele. Însoţitorii tineri riscă mai mult decât cei bătrâni să sufere efectele stresului, după cum şi însoţitorii bărbaţi sunt expuşi unui risc mai mare decât însoţitoarele. Acest lucru este cu atât mai valabil dacă îngrijitorul a suferit în trecut de o boală depresivă şi reacţionează anormal la vestea iniţială despre demenţă (de exemplu negându-i posibilitatea). De asemenea, însoţitorii au de suferit şi când anterior relaţiile lor cu bolnavul erau nefericite sau în familie există un conflict de interese. Unii însoţitori ajung atât de departe cu frustrarea faţă de soarta lor, încât îşi molestează fizic rudele bolnave. Asemenea „agresori de bătrâni” sunt de obicei izolaţi, supuşi unui mare stres, lipsiţi de sprijin şi, uneori consumatori de alcool. Au nevoie de ajutor, nu de pedeapsă, dar persoanele pe care le-au tratat abuziv trebuie să fie scoase de sub îngrijirea lor spre binele amândurora.

Asemenea sentimente pot fi preîntâmpinate măcar parţial prin instruire despre demenţă şi problemele pe care le suscită, nu numai pentru însoţitori înşişi ci şi pentru toată familia. Ei trebuie să se informeze despre:

  • - problemele legale şi financiare;

  • - considerente privind reacţiile psihologice faţă de diagnostic şi deteriorarea ulterioară;

  • - consilierea familiei în legătură cu conflictele şi nevoia de a nu-i neglija pe ceilalţi membri;

  • - înscrierea în grupuri de sprijin şi învăţarea modului de a le folosi ajutorul;

  • - nevoia de recreare în îngrijirea de toate tipurile;

  • - deprinderea metodelor de administrare din cărţi, casete video şi întruniri ale grupurilor de sprijin;

  • - menţinerea unei forme fizice şi psihice bune, şi solicitarea imediată de asistenţă medicală pentru orice maladie a însoţitorului;

  • - modul de a se purta cu un pacient care refuză să coopereze. Încă nu există nici un tratament satisfăcător pentru demenţă, dar însoţitorii pot obţine mari satisfacţii dintr-o muncă bine făcută, şi din faptul că o fiinţă iubită a primit îngrijiri pricepute şi iubitoare până când a închis ochii. Acest gând poate compensa măcar în parte anii petrecuţi cu devotament, adesea complet altruist, acordând asemenea îngrijiri.

I. PERSOANE CARE POT AJUTA

Încerc să descriu modurile în care pot ajuta serviciile comunitare, oficiale şi de voluntari. Necesitatea acestor servicii creşte pe parcursul stadiilor intermediare ale demenţei şi atinge punctul culminant chiar înainte de stadiile finale, când de obicei este nevoie de îngrijiri permanente, zi şi noapte, preferabil într-un cămin sau sanatoriu. Asistentele fac vizite la domiciliu, pentru a ajuta la administrarea medicamentelor, a acorda asistenţă personală, a contribui la mobilitatea pacienţilor şi a interveni cu oricare altele dintre calificările lor medicale de care este nevoie. Ele mai pot da şi sfaturi excelente pentru însoţitori, şi le vor da raportul medicilor de familie. Unele sisteme permit ca personalul de asistenţă non-medicală să ajute la spălarea şi toaleta pacienţilor. Terapeuţii ocupaţionali ajută la organizarea vieţii în casă, uşurându-le atât îngrijitorilor, cât şi pacienţilor sarcina de a desfăşura activităţile zilnice care au ajuns să le depăşească puterile. Fizioterapeuţii vor veni în vizită pentru a estima şi trata dificultăţile fizice ale pacienţilor, cum ar fi problemele musculare şi articulare, lipsa de mobilitate.

Serviciile sociale, cum ar fi „Mese pe roţi” din Marea Britanie iau măsuri ca pacientul să primească o masă gătită şi hrănitoare în fiecare zi. Menajerele fac curăţenie, treburi gospodăreşti şi pot chiar să gătească. Consiliile locale vor ajuta la întreţinerea grădinilor şi reparaţiilor caselor şi vor furniza mijloace de transport pentru deplasarea la cabinetele medicale, spitale şi centrele de îngrijire cu ziua.

Toate aceste servicii îi grevează de o povară enormă pe însoţitori, care trebuie să profite

de ele.

Însoţitorul care reuşeşte să se recreeze regulat, pentru o zi pe săptămână lăsând pacientul la un centru de îngrijire cu ziua, sau seara, folosind serviciile unei asistente la domiciliu, ori pentru o săptămână sau două, prin internarea pacientului într-un cămin ori sanatoriu, o dată sau de două ori pe an, e mult mai capabil să-şi ducă sarcinile mai departe decât unul care se chinuieşte zi de zi, cincizeci şi două de săptămâni pe an. Însoţitorii au o nevoie vitală de odihnă, şi totuşi acesta pare să fie serviciul pe care autorităţile locale nu reuşesc cel mai adesea, să-l asigure în condiţii adecvate. Uneori acest lucru e cauzat de reacţiile negative ale pacienţilor faţă de îngrijitorii alternativi şi de dorinţa îngrijitorilor titulari de a-i menaja. Alteori are cauze strict financiare – familia nu-şi poate permite. Dar de cele mai multe ori, motivul este acela că în centrele de îngrijire cu ziua, cămine sau sanatorii, sunt prea puţine locuri. Numai presiunile insistente din partea publicului şi a asociaţiilor pentru Alzheimer pot ameliora această situaţie. În sfârşit, multe organizaţii de voluntari sunt preocupate să le ofere ajutor membrilor din comunităţile lor care suferă de demenţă. Acest domeniu a prezentat dintotdeauna interes pentru grupurile locale religioase- creştine, musulman şi hinduse. Toate sunt interesate să-i ajute pe îngrijitorii şi pacienţii cu boli cronice din districtele lor.

J. STATISTICI DIN DIVERSE STUDII

Maladia Alzheimer nu alege: Emil Cioran şi Ronald Regan au avut Alzheimer. Demenţa afectează aproximativ cinci procente din indivizii peste 65 de ani, dar prevalenţa creşte dramatic cu înaintarea în vârstă; afectează aproximativ 20 de procente din numărul bătrânilor de 80 de ani şi 30 de procente din cadrul bătrânilor de 90 de ani. Cel puţin jumătate din pacienţii cu demenţă care se prezintă sistemelor de îngrijire medicală au simptome comportamentale, emoţionale sau psihiatrice, cum ar fi halucinaţiile şi delirul. Îngrijirea unui membru cu demenţă al familiei, poate fi foarte stresantă şi solicitantă.

„Potrivit ultimelor statistici ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, boala Alzheimer, afectează peste 24,3 milioane de persoane din întreaga lume, iar specialiştii estimează ca până în 2025, numărul suferinzilor se va dubla. Statisticile arată că gradul de risc al bolii Alzheimer creşte odată cu înaintarea în vârstă, persoanele cele mai predispuse afecţiunilor specifice maladiei fiind cele trecute de 60 de ani. Astfel 5% din populaţia de peste 60-65 de ani, iar din cinci în cinci ani, frecvenţa se dublează 10%; 10% la 70 de ani, 20% la 75-80 de ani” În prezent, trăiesc în Marea Britanie şapte sute cincizeci de mii de persoane cu demenţă şi peste patru sute de mii dintre ele sunt diagnosticate ca având boala Alzheimer. Numărul riscă să crească, pe măsură ce societatea noastră îmbătrâneşte. Pentru prima dată în istorie, cetăţenii britanici mai vârstnici de şaizeci de ani îi depăşesc numeric pe cei cu vârste sub şaisprezece ani şi este de aşteptat ca numărul bolnavilor cu demenţă senilă să crească până la aproximativ 840 de mii în jurul anului 2010, pentru ca pe la 2050 să depăşească un milion şi jumătate. Aceste cifre nu sunt proprii numai Marii Britanii ci se aplică tuturor ţărilor dezvoltate. Demenţa senilă e omniprezentă şi va reprezenta în noul mileniu principala problemă de sănătate publică. Oamenii suferinzi de demenţă ocupă deja jumătate din totalul paturilor de spital şi cămin din America de Nord: patru milioane de europeni au deja nevoie de îngrijiri zilnice din cauza demenţei, iar cifra continuă să crească de la un an la altul. Toate aceste lucruri pun în mod evident o imensă povară pe resursele şi costurile sănătăţii. Demenţa senilă este principala cauză pentru care Serviciul Naţional de Sănătate al Marii Britanii nu mai poate trata gratuit bolnavii cronic care au nevoie de asistenţă medicală permanentă. Aceştia trebuie să-şi vândă locuinţele, iar cheltuielile lor trebuie să fie reduse la minimum înainte ca statul să-i poată ajuta. În Statele Unite, mulţi bătrâni mor în mizerie cu casele vândute şi familiile rămase fără bani ca să-i ajute. În Germania costurile asistenţei medicale pentru bătrâni le incumbă acum obligatoriu nepoţilor şi chiar strănepoţilor. Şi pe măsură ce proporţia de pensionari retraşi din activitate va creşte cu fiecare an, această povară imensă va deveni tot mai grea. 25 „În România datele deţinute de Societatea Română Alzheimer” evidenţiază că 200.000 de persoane suferă de această maladie, însă având în vedere că o mare parte a bolnavilor nu sunt încă diagnosticaţi se estimează ca numărul total al bolnavilor ar putea trece de 350.000” 26 . Astfel trebuie să fim pregătiţi să ne îngrijim noi înşine, acasă, rudele vârstnice şi bolnave. În spitale şi sanatorii nu vor mai exista locuri decât pentru foarte puţini şi anume pentru cei a

  • 25 Dr. Smith, Tom, A trăi cu sindromul Alzheimer, Editura Antet, Prahova, 2005, pag 10

  • 26 Popescu, Adriana, Boala Alzheimer atinge proporţii în România”, în Monitorul Alba, din 15.11.2007, pag. 2

căror boală e într-un stadiu atât de avansat încât nu mai poate fi controlat în afara unui aşezământ de specialitate. Familiile pacienţilor cu demenţă trebuie să-şi îngrijească rudele bolnave.

PARTEA A II-A

A. INTRODUCERE - MOTIVAŢIA LUCRĂRII

Mai multe sunt motivele care m-au făcut să aleg această temă: în primul rând existenţa unui număr mare de cazuri afectate de această boală atât în rândul femeilor cât şi al bărbaţilor, care după studiile specialiştilor riscă să crească pe măsură ce societatea noastră îmbătrâneşte. Este foarte importantă cunoaşterea acestei afecţiuni pentru a putea înţelege mai bine cu ce se confruntă familiile care au astfel de bolnavi. Deoarece această boală are o evoluţie ireversibilă, persoana afectată va ajunge în cele din urmă la o dependenţă totală care necesită o îngrijire permanentă. Impactul social al persoanei cu Demenţă Alzheimer constă tocmai în această nevoie permanentă de îngrijire şi supraveghere. Familiile acestor bolnavi sunt primele care se confruntă cu aceste probleme. Astfel unele

familii îşi ţin pe cei dragi ai lor acasă până în ultima clipă, chiar dacă este foarte greu şi-şi riscă propria lor sănătate, alte familii însă din diverse motive nu pot face acest lucru. Una din cauze pot fi familiile cu copii care nu au curajul să îşi lase copii în preajma unui astfel de bolnav.

  • - alte familii trebuie să renunţe la serviciu pentru a acorda îngrijiri părintelui.

  • - Încărcarea şi tensionarea vieţii de zi cu zi duce la oboseală, deznădejde, boală între îngrijitorii principali.

  • - Alte familii sunt implicate în migraţie şi pacientul a devenit o povară.

  • - Datorită comportamentelor agresive la care poate ajunge cel afectat de această boală familia este obligată să recurgă la instituţionalizare. Aici se confruntă cu alte probleme financiare şi nu în ultimul rând insuficienţa serviciilor de tip „instituţie” care să găzduiască bolnavii cu Demenţă Alzheimer în stadii avansate sau terminale.

B. DEFINIREA GRUPULUI DE LUCRU

Grupul de pacienţi pe care l-am studiat face parte din cadrul Spitalului de Psihiatrie şi pentru Măsuri de Siguranţă din Judeţul Buzău, comuna Săpoca. Acest spital cuprinde trei secţii interioare şi cinci secţii exterioare amplasate în alte localităţi din cadrul judeţului Buzău. Cele trei secţii interioare din incinta spitalului cuprind un număr de 380 de bolnavi cu diverse afecţiuni psihice.

Aceşti bolnavi beneficiază de condiţii de cazare şi masă, tratament medicamentos conform standardelor în vigoare pentru afecţiunea psihică respectivă, dar şi pentru alte afecţiuni somatice, cardiace, respiratorii, digestive, urologice, neurologice, oftalmologice,

proceduri fizioterapeutice şi de masaj conform prescripţiilor medicale de specialitate.

  • - saloanele şi rezervele sunt grupate în regim pavilionar, amplasate în spaţii larg deschise;

  • - spaţii special amenajate pentru diverse activităţi recreative, club (table, şah, TV), parcuri, foişoare, săli de gimnastică şi ergoterapie cu diverse preocupări (împletituri, picturi, etc);

  • - condiţii de manifestare a spiritualităţii (Capela spitalului);

  • - facilităţi de inserare culturală cu ocazia sărbătorilor de peste an: Paşti, Crăciun, An Nou, etc

  • - consiliere psihologic;

  • - programe pentru recuperare şi întreţinere (kinetoterapie) Două dintre aceste secţii cuprind bolnavi cu formă acută de boală, iar p secţie cuprinde pacienţi cu formă cronică. Pentru grupul meu de studiu am luat un număr de 20 de pacienţi diagnosticaţi cu boala Alzheimer, din tabelul celor 120 de bolnavi internaţi cu diverse forme de demenţă. Pe aceşti pacienţi i-am putut urmări îndeaproape deoarece lucrez în acest spital. Informaţiile au fost preluate direct de la pacienţi (cei care au putut da relaţii – adică cei aflaţi în stadii incipiente de boală), de la aparţinătorii direcţi ai acestora adică de la familie, de la medicul curant al fiecărui pacient, de la asistentul social al spitalului, psihologii spitalului şi dosarul medical al pacientului.

B1. METODE DE LUCRU

Ca metode de lucru pe care le-am utilizat în cadrul acestui studiu au fost: observaţia, interviul pe care l-am făcut în cadrul chestionarului aplicat la grupul de studiu şi studiul de caz. OBSERVAŢIA – este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice utilizată în ştiinţele socio-umane şi în practica asistenţială. Spre deosebire de observaţia spontană, folosită în contextul vieţii cotidiene, observaţia ştiinţifică este o acţiune planificată, ghidată pe scopuri şi ipoteze, desfăşurată după reguli precise şi îndelung verificate. În raport cu poziţia observatorului faţă de grupul studiat deosebim două tipuri de observaţie: observaţia neparticipativă şi participativă. În primul caz cercetătorul observă din exterior comportamentele şi acţiunile indivizilor şi grupurilor, fără să interfereze cu nimic activitatea acestora. În al doilea caz cercetătorul devine membru al grupului studiat şi participă la activitatea acestuia.

INTERVIUL Termenul de interviu semnifică întâlnirea şi conversaţia între două sau mai multe persoane. Interviul este o comunicare în care o persoană obţine informaţii de la o altă persoană. Deşi este comparabil cu dialogul, conversaţia, întrevederea şi interogatoriul, interviul nu se confundă cu nici una dintre acestea. În cazul realizării interviului de cercetare (care urmăreşte obţinerea de informaţii pentru efectuarea unei anchete sau a unui studiu social), ca şi în cazul interviului de intervenţie (utilizat de medici, psihologi, asistenţi sociali), trebuie respectate anumite exigenţe teoretice şi metodologice care diferenţiază această metodă de alte forme de comunicare verbală. Interviul este o modalitate de investigare ştiinţifică şi de intervenţie socială bazată pe comunicarea verbală, având ca scop principal înţelegerea şi explicarea fenomenelor socio- umane. Interviul este un important instrument de culegere a datelor referitoare la experienţa de viaţă a subiecţilor investigaţi şi totodată o formă de interacţiune psihologică şi socială cu influenţă imediată asupra comportamentului actorilor implicaţi. Interviul nu este o discuţie liberă, fără subiect şi scop. Discuţia se concentrează aproape întotdeauna asupra unui subiect ales de către cercetător. (Chelcea, 2001,p. 262). La chestionarul aplicat am folosit metoda interviului direct faţă în faţă cu subiectul cercetat sau cu persoana competentă care mi-a putut da relaţii sigure şi corecte despre subiectul cercetat. Interviul prin telefon l-am folosit doar când am solicitat informaţii de la Poliţia de domiciliu al pacientului sau de la primăria de domiciliu al acestuia de la asistentul social de la primărie. Model de chestionar am luat modelul Domnului Profesor Ioan Mărginean pe tema „Calitatea vieţii” pe care l-am găsit în Suportul de Curs – Metodologia cercetării în ştiinţele socio-umane, Bucureşti, 2006-2007, p. 43, pe care l-am adoptat cu întrebările adecvate pentru studiul meu. Chestionarul Domnului Profesor mi-a folosit doar ca un model orientativ de chestionar, deoarece nu cuprinde întrebările de care am eu nevoie. Acest chestionar se găseşte la sfârşitul lucrării, la Anexa 1. Chestionarul adoptat de către mine cu întrebările adecvate studiului meu se găseşte la Anexa 2. La trei dintre pacienţii investigaţi am făcut şi studii de caz. STUDIUL DE CAZ – este o istorisire individuală care vizează o persoană, dar nu numai din perspectiva propriilor sale relatări, ci şi din perspectiva unor informaţii pe care cercetătorul le

dobândeşte prin documentare, observaţie participativă şi prin intervievarea unor persoane din proximitatea subiectului investigat – (Neamţu, 2003, p. 313).

C. PRELUCRAREA DATELOR

C1. PRELUCRAREA PRIMARĂ A DATELOR

Din grupul de 20 de pacienţi studiaţi toţi au fost diagnosticaţi cu boală Alzheimer. În urma aplicării chestionarului am constatat următoarele:

  • - din cei 20 de pacienţi un număr de 12 sunt femei adică 60%, iar restul de 8 sunt bărbaţi (40%);

  • - vârsta: - unul din bărbaţi are 48 de ani, se încadrează în categoria persoanelor cu vârstă medie, aceasta însemnând un procent de 5%; dintre ceilalţi: 4 pacienţi au între 65 şi 68 de ani (20%) aceştia fiind 2 femei şi 2 bărbaţi; 5 pacienţi au vârste între 70 şi 74 de ani, reprezentând 25% - fiind un număr de 2 bărbaţi şi 3 femei, 6 au vârste între 75 şi 82 de ani (30%). Dintre aceşti pacienţi 2 sunt bărbaţi şi 4 sunt femei; 3 au vârste cuprinse între 85 şi 89 de ani – reprezintă 15% şi sunt 2 femei şi un bărbat, iar ultima pacientă fiind o femeie de 92 de ani reprezentând tot 5% din punct de vedere procentual.

  • - În ceea ce priveşte mediul de viaţă: 14 locuiesc în mediul urban 70% dintre care 8 sunt femei iar în număr de 6 sunt bărbaţi, iar 6 din cei 20 locuiesc în mediul rural 30%.

  • - La întrebarea legată de familie şi relaţiile pe care pacienţii le au cu familia am constatat: 14 dintre pacienţi au familie, au copii, locuiesc împreună cu familia, au condiţii bune şi foarte bune de locuit, relaţiile din interiorul familii sunt bune, motiv pentru care sunt vizitaţi frecvent la spital de către aceştia (la 2-3 zile) 4 pacienţi deşi locuiesc împreună cu familia, nu sunt în relaţii bune, aceste neînţelegeri nefiind de date recente. Au fost internaţi în spital după care au refuzat să îi mai ia acasă din diverse motive: fie că nu au cu cine să îi lase, sau au copii mici şi se tem să-şi lase copiii în prezenţa lor. 2 dintre pacienţi deşi au familie şi condiţii de locuit sunt internaţi în spital în stare gravă cu boală în stadiul terminal şi cu diverse complicaţii somatice. Aceşti pacienţi necesită îngrijire medicală de specialitate douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

  • - La întrebarea legată de veniturile familiei, din relatările familiei am aflat că 2 dintre pacienţi au probleme financiare deosebite deoarece nu lucrează nici unul dintre copii (prestează doar muncă agricolă la negru)

13 au declarat că nu au probleme financiare deosebite, iar 5 se plâng de costul foarte mare al tratamentului medicamentos.

  • - La întrebarea legată de relaţiile pacientului cu vecinii, prietenii, rudele: răspunsul a fost că au avut relaţii bune cu vecinii toţi cei 20 de pacienţi dar până la apariţia bolii când au apărut modificări în comportamentul a 10 pacienţi. Au devenit suspicioşi, neîncrezători, îi acuză pe vecini de furtul unor obiecte pe care nu le mai găsesc. Din punct de vedere al studiilor: 7 pacienţi au studii superioare (35%), 5 pacienţi au studii medii (25%), alţi 4 au doar patru clase primare (20%), iar restul de 4 pacienţi sunt fără studii

(20%).

La întrebarea dacă consumă sau nu băuturi alcoolice am constatat: 12 pacienţi – cei cu studii superioare şi medii au fost consumatori de cafea (60%), 5 consumatori de cafea şi băuturi

alcoolice, dar nu în exces (25%), 2 au fost consumatori frecvent de băuturi alcoolice (10%) iar 1 pacient nu consumă nimic nici cafea nici băuturi alcoolice. În ceea ce priveşte ocupaţia 2 dintre pacienţi sunt încadraţi în câmpul muncii – unul cu profesia de economist iar celălalt este o femeie care a lucrat ca educatoare.

  • - 15 pacienţi (75%) au statut de pensionar iar 3 (15%) sunt fără pensie.

  • - 30% adică 6 pacienţi au lucrat în mediu toxic poluat cu diverse substanţe inclusiv organo-

fosforice folosite în agricultură, iar restul de 14 (70%) nu au avut contact cu substanţele toxice. În ceea ce priveşte antecedentele personale patologice rezultatele au fost următoarele:

12 pacienţi (60%) mai au şi alte probleme somatice cardiace, respiratorii şi renale, iar restul de 8% nu se cunosc cu alte boli. Din punct de vedere al mobilizării 2 (10%) sunt totali imobilizaţi la pat, 6 (30%) pacienţi prezintă dificultate la deplasare, iar restul de 12 (60%) se mobilizează fără dificultate. Din cei 20 de pacienţi studiaţi 3 au mai avut internări în spitalul de psihiatrie în antecedente, iar restul de 17 nu se cunosc cu probleme psihice în antecedente. La întrebarea de câtă vreme a observat familia modificări de comportament la pacient răspunsurile au fost:

  • - la 4 dintre bolnavi au apărut modificări de comportament după pensionare debutând cu o stare depresivă accentuată (20%), din care 3 au fost bărbaţi şi o femeie.

  • - la 3 dintre pacienţi familia a declarat că s-au observat modificări bruşte de comportament în urma decesului unuia din fii din cauza unei boli incurabile sau accident de circulaţie;

  • - la 5 pacienţi din relatările familiei s-a constatat că părinţii sau o altă rudă apropiată a pacientului (unchi, mătuşă) au suferit de această afecţiune, iar restul de 8 pacienţi (40%) nu se cunoaşte o cauză anume.

La 6 pacienţi boala a apărut cu 5-6 ani în urmă, a fost diagnosticată ca demenţă Alzheimer şi au urmat tratament medicamentos corespunzător permanent pentru încetinirea evoluţiei bolii. Aceşti pacienţi au conştientizat că se întâmplă ceva deosebit în viaţa lor şi s-au prezentat singuri la medic, având şi un suport familial deosebit de sprijin. La 8 dintre pacienţi boala a apărut cu 1-2 ani în urmă dar au fost duşi la medic mai târziu când au văzut că apar modificări serioase în comportament şi nu se mai pot înţelege cu ei. Aceştia au început un tratament medicamentos corespunzător dar într-un stadiu mai tardiv al bolii. Li se administrează concomitent şi medicamente sedative pentru linişte şi somn, deoarece prezintă tulburări de somn şi agitaţie psiho-motorie. Patru pacienţi nu au luat nici un fel de tratament medicamentos, iar 2 se găsesc internaţi în spital cu boala Alzheimer în stadiu terminal complicată şi cu alte afecţiuni somatice. Aceştia necesită supraveghere medicală continuă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. La întrebarea dacă familia are sau nu cunoştinţe despre această boală răspunsurile au fost: familiile a 8 dintre pacienţi (40%) au cunoştinţe despre boală, au fost informaţi de către medicii curanţi ai pacienţilor, cunosc evoluţia şi îi susţin din punct de vedere psihic. La 8 pacienţi familia a aflat după 1-2 ani de această boală când evoluţia bolii pacienţilor s-a agravat. Iniţial ei au considerat că aceste modificări sunt datorate vârstei, motiv pentru care s-au prezentat la medic într-un stadiu mai tardiv al bolii; iar familia a 4 pacienţi nu a

avut nici un fel de cunoştinţe despre boală, motiv pentru care nu au fost duşi la medic şi nu au luat nici un tratament. La întrebarea legată de posibilitatea menţinerii pacientului la domiciliu sau dacă sunt sau nu de acord cu instituţionalizarea acestuia într-un stadiu avansat de boală, dacă au sau nu posibilităţi financiare pentru a suporta cheltuielile instituţionalizării răspunsul a fost:

  • - familiile a 13 pacienţi nu au probleme financiare deosebite dar dintre aceştia doar 5 sunt de acord cu instituţionalizarea, restul de 8 au declarat că îşi vor ţine bolnavul la domiciliu.

  • - Familiile a celorlalţi 7 pacienţi deşi au probleme financiare deosebite şi nu pot suporta cheltuielile financiare ale instituţionalizării 4 dintre aceştia sunt de acord cu instituţionalizarea, iar restul de 3 acceptă îngrijirea bolnavilor la domiciliu.

C2. PRELUCRAREA SECUNDARĂ A DATELOR

Deşi grupul meu de studiu este mic fiind format doar din 20 de pacienţi diagnosticaţi cu boala Alzheimer s-au obţinut statistici asemănătoare cu cele din literatura de specialitate.

Astfel comparând datele obţinute în chestionarul meu cu datele şi statisticile obţinute de către specialişti şi cercetători am constatat următoarele:

  • - boala apare cu precădere la persoanele cu vârsta peste 65 de ani şi se numeşte demenţă

senilă, dar există totuşi şi cazuri cu vârste mai mici – acestea fiind demenţele presenile – sub 65 de ani; procentul în studiul meu fiind de 5% demenţe presenile şi 95% din cazuri sunt demenţe senile, din care un procent de 90% au vârste până la 90 de ani, iar 5% au peste 90 de ani aceasta probabil că majoritatea bolnavilor nu mai ajung la vârste foarte înaintate de peste 90 de ani. În ceea ce priveşte sexul s-a observat că fenomenul este mai prezent la femei decât la bărbaţi, în studiul meu fiind de 60% femei şi 40% bărbaţi ceea ce se confirmă cu literatura de specialitate. Din punct de vedere al mediului de viaţă al pacienţilor 70% locuiesc în mediul urban şi doar 30% locuiesc în mediul rural – ceea ce probabil înseamnă că în mediul rural există mai puţine condiţii de stres psihic sau alte condiţii favorabile declanşării bolii comparativ cu mediul urban unde prevalenţa a fost crescută .. Din punct de vedere al studiilor 35% dintre pacienţi au studii superioare, 25% au studii medii, 20% au doar patru clase primare, iar 20% nu au studii. Conform datelor din chestionarul meu am constatat că prevalenţa este mai crescută la persoanele cu studii fiind de 60% decât a celor fără studii. 40%. În literatura de specialitate unii autori consideră că demenţa poate fi cauzată de folosirea excesivă sau insuficientă a creierului. În ceea ce priveşte consumul de băuturi alcoolice şi cafea am observat că cei cu studii superioare şi medii au fost consumatori de cafea adică 60%, 25% consumatori de alcool în mod abuziv, iar 5% neconsumatori. Unii autori din literatura de specialitate infirmă ideea că boala ar putea fi cauzată de consumul de cafea sau alcool. În ceea ce priveşte mediul toxic părerile specialiştilor sunt împărţite: unii susţin ideea că mediul toxic ar putea fi o cauză. În studiul meu 30% din pacienţi au lucrat în mediu toxic. În studiul meu am constatat că una din cauze este ereditatea, 25% din cazuri au avut o rudă apropiată cu boala Alzheimer. Un alt factor care poate influenţa dezvoltarea demenţei poate fi şocul pensionării. Dintre pacienţii mei chestionaţi 20% au avut modificări de comportament după pensionare din care 15% au fost bărbaţi şi 5% femei, ceea ce eu cred că bărbaţii suportă mult mai greu şocul pensionării decât femeile care reuşesc să treacă mai uşor peste aceasta. Un alt factor pe care eu l-am considerat cauzator şi care este aprobat şi de unii specialişti care au studiat literatura de specialitate a fost declanşarea bolii ca urmare a decesului neaşteptat

al unui membru din familia pacientului – în chestionarul meu la 15% boala s-a declanşat în urma decesului unuia din fiii pacientului, deces apărut brusc pe neaşteptate în urma unei boli incurabile sau accident de circulaţie. În ceea ce priveşte diagnosticarea bolii, cei 30% pacienţi din chestionarul meu care au fost diagnosticaţi într-un stadiu incipient de boală şi s-a instituit tratament medicamentos corespunzător pentru a încetini evoluţia bolii s-a observat că tratamentul a fost eficient deoarece boala a evoluat dar mai lent decât la ceilalţi 40% la care a apărut mai târziu, dar s-a instituit tratament medicamentos când aceasta era deja în stadii avansate şi nu a mai avut acelaşi efect. În ceea ce priveşte educaţia familiei despre boală, aceasta a avut o importanţă deosebită deoarece familiile celor 30% pacienţi care i-au adus la medic în stadiu incipient la aceştia boala a evoluat mai lent decât la ceilalţi 60% care neavând cunoştinţe au intervenit tardiv. Din punct de vedere al veniturilor familiei de ordin financiar, deşi familiile a 65% dintre pacienţi nu au probleme financiare, doar 25% dintre acestea doresc instituţionalizare; 40% ţin bolnavul la domiciliu. Celelalte 35% deşi au probleme financiare şi nu pot face faţă cheltuielilor instituţionalizării, dar 20% dintre acestea insistă pentru instituţionalizare. Acestea sunt familiile care au fost în relaţii conflictuale cu pacienţii, iar la spital îi vizitează doar ocazional. Pentru aceste familii pacienţii respectivi au devenit o povară.

GRUPE DE VÂRSTĂ

SEXUL

PROCENTE

F

B

F

B

VÂRSTA

45-65 ANI

 

1

 

5%

MEDIE

VÂRSTĂ

65-75 ANI

 
  • 5 25%

4

 

20%

ÎNAINTATĂ

75-85 ANI

 
  • 4 20%

2

 

10%

85-90 ANI

 

21

10%

5%

 

PESTE

90

  • 1 5%

     

ANI

TOTAL

12

8

60%

40%

Tabel privind calculul pe grupe de vârstă şi sex al pacienţilor studiaţi în chestionar.

5% 10% 5% 25% 20% barbati 85-90; 1; barbati 75-85; 2; 20% barbati 45-65; 1; barbati
5%
10%
5%
25%
20%
barbati 85-90; 1;
barbati 75-85; 2;
20%
barbati 45-65; 1;
barbati 65-75; 4;
femei 75-85; 4;
femei 65-75; 5;
femei >90; 1; 5%
barbati >90; 0; 0%
femei 45-65; 0; 0%

femei 85-90; 2;

10%

D. PREZENTĂRI DE CAZ

D1. STUDIU DE CAZ NR. 1

Domnul X în vârstă de 48 de ani cu domiciliul în mediul rural, căsătorit, cu 3 copii, absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice, a lucrat ca economist 20 de ani. Are casă proprietate personală în care trăieşte împreună cu familia şi părinţii. Are venituri familiale şi condiţii foarte bune de locuit, de administrarea veniturilor s-a ocupat personal. Din punct de vedere al relaţiilor intrafamiliale nu au fost probleme deosebite atât cu soţia şi copiii, cât şi cu părinţii până cu aproximativ 2 ani în urmă când comportamentul său s-a schimbat total. A devenit nervos, nemulţumit, neliniştit, avea pierderi de memorie din ce în ce mai frecvent, perioade de agitaţie şi insomnie în cursul nopţii. Dacă i se spunea ceva devenea agresiv. La început familia a considerat că aceste modificări de comportament sunt datorate oboselii, epuizării psihice motiv pentru care l-a forţat să îşi ia concediu de odihnă. A renunţat la cafea şi tutun. Văzând că situaţia este aceeaşi familia a hotărât să îl interneze într-un spital de psihiatrie, unde după multe investigaţii i s-a pus diagnosticul de Demenţă Alzheimer. I s-a prescris tratament medicamentos de specialitate pentru încetinirea evoluţiei bolii. În prezent se află internat la Spitalul de Psihiatrie Săpoca pentru o reevaluare medicală şi s-a constatat că pacientul prezintă o uşoară disfuncţie cognitivă, are un ritm ideativ mai lent , flux ideo-verbal continuu, în prezent în conţinutul gândirii nu se evidenţiază tulburări majore.

Mai prezintă uşoară instabilitate emoţională. Acasă, pacientul se descurcă încă bine chiar şi cu administrarea veniturilor familiei. A fost şi este foarte mult sprijinit de către familie. În prezent este pensionat medical de la serviciu dar şi-a găsit alte preocupări la domiciliu, urmând în continuare un tratament medicamentos pe care nu l-a întrerupt de aproximativ 2 ani.

D2. STUDIU DE CAZ

Doamna Y în vârstă de 65 de ani cu domiciliul în mediul urban, căsătorită, 1 copil, absolventă de studii medii, a lucrat ca educatoare 35 de ani. În prezent pensionară de aproximativ 5 ani. Locuieşte la bloc împreună cu soţul. Are venituri familiale şi condiţii bune de locuit. Din punct de vedere al relaţiilor intrafamiliale şi cu vecinii nu au fost probleme deosebite. În urma pensionării femeia a avut un şoc psihic manifestat la început printr-o stare depresivă manifestată prin stare de plâns, insomnie, lipsa poftei de mâncare, iar mai apoi idei suicidale. A fost internată de urgenţă în spitalul de psihiatrie unde a urmat tratament medicamentos de specialitate, starea de sănătate psihică s-a ameliorat şi a fost externată cu tratament medicamentos ambulatoriu de specialitate. După aproximativ 8 luni femeia a început să prezinte modificări de comportament manifestate prin: nervozitate, dezorientare temporo-spaţială, hipomnezie de fixare a informaţiilor şi de evocare, ritm ideativ lent, inversarea ritmului de somn cu insomnie totală noaptea, agitaţie psiho-motorie, agresivitate fizică şi verbală la cele mai mici nemulţumiri. A fost reinternată şi diagnosticată cu boala Alzheimer. S-a instituit tratament medicamentos de specialitate. În prezent se află într-un studiu avansat al bolii când familia a fost obligată de împrejurări să recurgă la instituţionalizare deoarece nu are posibilitatea de a o menţine la domiciliu. Necesită supraveghere permanentă.

D3. STUDIU DE CAZ

Doamna Z în vârstă de 85 de ani cu domiciliul în mediul rural, văduvă. Ca pregătire profesională – 4 clase, a lucrat la CAP. În prezent este pensionară. Are o fiică majoră prin adopţie; locuieşte împreună cu fiica care este căsătorită şi are 2 copii. În antecedente a avut multiple internări în spitalul de psihiatrie, unde a adus-o fiica şi apoi a uitat să o mai viziteze. Relaţiile între fiica adoptată şi mamă nu sunt dintre cele mai bune.

Din ancheta socială efectuată de către asistentul social la domiciliu împreună cu poliţia locală reiese că mama este frecvent persecutată de către fiică şi neîngrijită. Femeia a fost diagnosticată cu boala Alzheimer cu un an în urmă. A fost internată în spital unde a urmat tratament medicamentos de specialitate dar după externare fiica a refuzat continuarea tratamentului în ambulatoriu. Pe lângă afecţiunea psihică mai are şi alte probleme somatice cardiace de care fiica a refuzat să se intereseze. În prezent femeia se află internată în spital cu boala Alzheimer în stadiu foarte avansat, fiind aproape total imobilizată la pat, dezorientare totală în timp şi spaţiu dar şi la propria persoană. Vorbeşte neinteligibil, se alimentează cu mare dificultate. Pe lângă afecţiunea psihică mai are şi probleme cardiace grave. Necesită tratament medicamentos şi supraveghere medicală permanentă.

E. COMENTARII

Prin studiul efectuat în Lucrarea de faţă pe tema: „Boala Alzheimer şi impactul social” am încercat să fac o comparaţie între datele pe care le-am obţinut eu şi cele din literatura de specialitate. Deşi studiul meu a fost efectuat pe un număr de 20 de persoane ceea ce înseamnă un număr mic comparativ cu alte studii ale cercetătorilor din domeniu, am obţinut date relativ asemănătoare. Am constatat că boala este mai frecventă la femei decât la bărbaţi. În ceea ce priveşte vârsta cele mai multe cazuri le-am întâlnit la persoane cuprinse între 65 şi 85 de ani, explicaţia fiind probabil aceea că majoritatea nu mai ajung la vârste foarte înaintate. Deşi încă nu se cunoaşte o cauză sigură a bolii Alzheimer, cercetătorii susţin că ar fi totuşi câteva cauze favorizante. Astfel unii autori din literatura de specialitate spun că una din cauzele favorizante bolii ar fi lipsa solicitării intelectuale; totuşi în studiul meu 60% dintre cei care au dezvoltat boala au fost cei cu studii şi doar 40% au fost cu studii minime sau fără studii. Nu ştiu dacă mediul toxic ar fi sau nu o cauză favorizantă, dar în studiu eu am găsit că 30% au lucrat în mediu toxic poluat cu diverse substanţe. Şi în acest caz ca şi în cel de mai sus legat de studii este posibil ca să nu fi fost o simplă coincidenţă, ci să fie totuşi factori favorizanţi. La fel şi ereditatea este o cauză sigură de transmitere a bolii mai ales la rudele de gradul I. Acest lucru este confirmat şi de literatura de specialitate, mai ales la cei care au avut în familie rude apropiate cu sindromul Down.

Şocul pensionării, ca şi alte evenimente greu de suportat din viaţă precum decesul unei persoane dragi pot fi considerate cauze favorizante. În cazul pensionării în studiul meu prevalenţa a fost crescută la bărbaţi cred că aceştia suportă mult mai greu pensionarea decât femeile. Întrucât ştiu că pentru această afecţiune nu s-a descoperit un tratament care să vindece boala, totuşi există un tratament medicamentos cu rol de a încetini dezvoltarea şi evoluţia bolii. Am constatat din studiul meu că într-adevăr pacienţii cărora li s-a instituit tratament medicamentos într-un stadiu incipient de boală, aceasta nu a mai avansat rapid. De exemplu celor care li s-a descoperit boala cu 5-6 ani în urmă şi au urmat tratament medicamentos continuu au avut o evoluţie mai bună comparativ cu acelora a căror boală a fost descoperită cu 1-2 ani în urmă dar nu au urmat nici un tratament.

F. CONCLUZII

Ca şi concluzii la lucrarea de faţă am constatat că se cunosc foarte puţine lucruri despre această boală. Dacă s-ar cunoaşte mai bine primele semne ale bolii, familiile pacienţilor afectaţi ar reacţiona la primele manifestări ale bolii şi efectul ar fi acela că s-ar prelungi durata de viaţă prin încetinirea evoluţiei. Din alt punct de vedere ar fi necesar să se cunoască evoluţia acestei boli pentru a fi pregătiţi să întâmpine toate etapele acesteia. Astfel ar fi ideal ca aceşti bolnavi să fie ţinuţi şi îngrijiţi la domiciliu până în stadii mai avansate ale bolii şi doar atunci să fie instituţionalizaţi, când familia nu mai poate face faţă singură îngrijirilor, deoarece în prezent nu există suficiente servicii de tip „instituţie” care să acopere numărul solicitărilor.

G. SUGESTII ŞI PROPUNERI

Pentru o mai bună cunoaştere a acestei afecţiuni este foarte necesară informarea populaţiei cu privire la debutul bolii, simptomele în fazele incipiente ale bolii, pentru ca rudele, prietenii, cunoscuţii să observe aceste tulburări de memorie, modificări de personalitate sau alte dificultăţi funcţionale. Deoarece pacientul nu solicită singur ajutorul medical în cele mai multe cazuri, familia este cea care ar trebui să acţioneze la primele manifestări ale bolii. Pentru aceasta este necesară creşterea receptivităţii opiniei publice prin intermediul mijloacelor media şi trezirea

sentimentului de responsabilitate socială şi comunitară pentru suferinzii din această categorie, cu accent pe modificările receptării termenului de demenţă. Organizarea de seminarii şi cursuri de specialitate în vederea informării cadrelor medii şi de îngrijire privind patologia vârstei a III-a în general precum şi privind boala Alzeheimer în special.

Ziua internaţională a persoanelor care suferă de Boala Alzheiemr – ziua de 2 septembrie – să fie mediatizată populaţiei; să se organizeze seminarii, simpozioane pe această temă cu

scopul cunoaşterii cât mai bine a acestei boli, a cauzelor, precum şi a mijloacelor de tratament. Dezvoltarea de proiecte care să vizeze înfiinţarea de centre de îngrijire specializate destinate cazurilor de boala Alzheimer mai ales în stadii avansate şi a afecţiunilor înrudite pentru a veni în sprijinul familiilor având ca obiective:

  • - împiedicarea degradării relaţiilor intrafamiliale;

  • - scăderea riscului de îmbolnăvire a familiilor;

  • - oferirea unor pauze familiilor. Îmbunătăţirea nivelului de cunoştinţe despre boală şi îngrijiri se face în scopul menţinerii autonomiei persoanelor cu boală Alzheimer în fază incipientă şi medie şi prevenirea situaţiilor de demenţă pe o perioadă cât mai îndelungată. Aceasta să se facă prin implicarea autorităţilor publice locale în gestionarea problemelor de Alzheimer prin organizarea de mese rotunde colaborând pentru a găsi soluţii pe plan local (să înfiinţeze, organizeze şi finanţeze servicii de asistenţă socială).

REZUMAT

În această lucrare intitulată Boala Alzheimer şi impactul social” am încercat să studiez mai în profunzime cât mai multe lucruri cu privire atât la partea medicală cât şi la partea socială prin problemele pe care le ridică din punct de vedere social. Lucrarea cuprinde două părţi strâns legate între ele. Prima parte ste teoretică. Această ptimă parte cuprinde la rândul ei două mari capitole: Capitolul I - Gerontologia şi Gereatria şi Capitolul II - Patologia îmbătrânirii. În Cap. I – Gerontologia şi Gereatria cu ajutorul teoriilor din diverse manuale de specialitate am încercat să definesc aceşti doi termeni. În următoarele subcapitole am făcut referire la aceste două mari perioade ale îmbătrânirii organismului. Întâi am vorbit despre perioada vârstei medii care alunecă uşor către perioada maturităţii târzii a organismului, aceasta fiind o etapă fiziologică a fiecărui individ care ajunge la această vârstă.

Întrucât această perioadă nu totdeauna este aşa cum am dori deoarece de multe ori pot să apară unele probleme am amintit efectele îmbătrânirii asupra sistemului nervos şi nu în ultimul rând despre problemele de dependenţă ale persoanelor vârstnice. Aceste probleme pot fi de natură somatică, psihică sau combinată. Întrucât în aceste cazuri nu toate persoanele cu astfel de probleme pot fi menţinute la domiciliu, am făcut referire şi la instituţionalizare, la indicaţiile plasamentului instituţional, la serviciile specializate pentru persoanele vârstnice şi nu în ultimul rând la politicile sociale de sprijin.

În Cap. II intitulat „Patologia îmbătrânirii” studiind mai multe manuale de specialitate am vorbit despre această boală „Boala Alzheimer”, studiind genetica acestei boli, cu etiologia, simptomatologia, evoluţia şi tratamentul acesteia. Întrucât boala are un impact social destul de accentuat am studiat şi problemele cu care se confruntă familiile persoanelor care au dezvoltat această boală. La sfârşitul acestui capitol am amintit câteva date statistice din diverse studii pentru a avea o privire de ansamblu asupra numărului de cazuri existente în lume în general şi în România în special. Partea a II-a a acestei lucrări cuprinde un studiu efectuat pe un număr de 20 de pacienţi diagnosticaţi medical cu boală Alzheimer. Grupul de studiu a fost ales dintr-un număr de 120 de pacienţi internaţi şi diagnosticaţi cu diverse forme de demenţă din Spitalul de Psihiatrie Săpoca Judeţul Buzău. Ca metodă de lucru am folosit chestionarul pe care l-am aplicat prin intervievarea directă a pacienţilor acolo unde s-a reuşit sau a familiilor acestora. Am mai obţinut informaţii de la medicii curanţi, asistentul social, psihologii spitalului care au lucrat cu pacienţii, foile de observaţie ale acestora. Am făcut apoi o prelucrare primară a datelor pe care le+am obţinut prin aplicarea chestionarului. Aceste date în etapa următoare le-am comparat cu literatura de specialitate şi am constatat că au fost asemănătoare. Ca şi concluzii am constatat că în general se cunosc foarte puţine lucruri despre această boală motiv pentru care familiile clor afectaţi nu sunt pregătite să întâmpine aceste probleme. În lucrare am amintit şi câteva studii de caz. Sugestiilor şi propunerile pentru viitor au fost legate tot de necesitatea informării populaţiei cu privire la această boală şi nu în ultimul rând înfiinţarea de centre de îngrijire specializate destinate cazurilor de boală Alzheimer.

Bibliografie Bogdan, Constantin, Curaj, Aurelia – Asistenţa socială a vârstnicilor, în suportul de curs, Bucureşti, 2006-2007 Breakei, R. William – Servicii integrate de sănătate mintală, Psihiatrie Comunitară Modernă, Editura Fundaţia Pro, Bucureşti, 2001 Chelcea, S., - Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001 Dumitraşcu, Hanibal – Curs Dezvoltare Umană, Bucureşti 2006-2007 Dumitru, Mircea – Geriatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1982 Enăchescu, Constantin – Tratat de Psihologie, Editura Polirom, Bucureşti, 2007 Fontaine, Roger – Psihologia îmbătrânirii,Editura Polirom, Bucureşti, 2008 Larrousse – Dicţionar dé Psihiatrie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 Neamţu, George – Tratat de Asistenţă Socială, Editura Polirom, Bucureşti, 2003 Oancea, C – Nursing Psihiatric, Editura Vavila Edinf SRL, Bucureşti, 2004 Paşa, Florin, Paşa, Mihaela-Luminiţa – Asistenţa socială din România, Editura Polirom, Bucureşti, 2004 Sillamy, Norbert – Dicţionar de Psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,

2000

Titircă, Lucreţia – Dicţionar de termeni pentru Asistenţi Medicali, Editura Viaţa

Medicală Românească, Bucureşti, 2006 Dr. Tom, Smith – A trăi cu sindromul Alzheimer, Editura Antet, Prahova, 2005 Popescu, Adriana – Boala Alzheimer atinge proporţii în România, Monitorul de Alba,

15.11.2007

ANEXA 2

CHESTIONAR (ADAPTAT)

  • 1. Vârsta pacientului

  • 2. Sexul

  • 3. Mediul de viaţă

  • - condiţii de locuit

  • - mediul de locuit (rural, urban)

    • 4. Familia

  • - are sau nu familie, copii

  • - probleme în familie – veniturile familiei (sărăcie, şomaj, lipsa celor necesare traiului)

  • - relaţiile din familie

  • - relaţiile cu vecinii, prietenii, rudele

    • 5. Studii – superioare, medii, şcoală primară, fără studii

    • 6. Consumă sau nu băuturi alcoolice, cafea

    • 7. Ocupaţia – încadrat în câmpul muncii, pensionar, fără pensie

    • 8. Dacă a lucrat – unde? – (mediu toxic)

    • 9. Antecedente personale patologice

  • - alte afecţiuni somatice cunoscute (se mobilizează sau nu)

  • - alte probleme psihice în decursul vieţii

  • 10.

    Gradul de independenţă sau de dependenţă (se descurcă sau nu singur)

    11.

    Familia de câtă vreme a observat modificări de comportament la pacient

    • - în urma unui eveniment oarecare (pensionare, decesul unei persoane iubite)

    • - a avut în familie rude apropiate cu o afecţiune asemănătoare.

    12.

    Comportamentul pacientului

    • - orientat temporo-spaţial

    • - dezorientat temporo-spaţial şi la propria persoană

     
    • - agresivitate

    • - halucinaţii

    13.

    Educaţie în privinţa bolii – dacă familia are sau nu cunoştinţe despre această boală

    14.

    Tratament dacă pacientul a urmat tratament medicamentos specific pentru această afecţiune. (dacă da – de când?)

    15.

    Instituţionalizarea

    • - dacă familia este de acord sau nu cu instituţionalizarea – posibilităţi financiare

    • - dacă au posibilitatea menţinerii pacientului la domiciliu (ajutor din partea primăriei de la nivel comunitar prin centrul de asistenţă socială.