Sunteți pe pagina 1din 18

Despre sensibilitatea ISO

Stratul fotosensibil al filmului fotografic contine cristale de bromura de argint dispersate intr-o masa
de gelatina. La nivelul unui de cristal de bromura lovit de un foton are loc un transfer de electroni
care are ca efect aparitia unui atom liber de argint. Atomul de argint liber serveste drept catalizator
in reactia redox in timpul developarii. Pentru a reduce intregul cristal in argint metalic, sunt
suficienti 2 - 4 atomi liberi de argint.
Cu cat cristalul are un volum mai mare, cu atat cresc sansele ca, in timpul expunerii la lumina, sa fie
lovit de un foton. Cu alte cuvinte, un cristal de mari dimensiuni va dobandi mai rapid un atom de
argint metalic, comparativ cu unul mai mic, daca ambele sunt supuse la actiunea aceluiasi flux de
fotoni. Ca atare, un film fotografic in care se afla granule de mari dimensiuni va fi impresionat mai
rapid dacat filmul in carui structura se afla cristale de dimensiuni mai mici. Deci filmul cu cristale
mai mari va avea nevoie de un timp de expunere la lumina mai mic adica va avea sensibilitate mai
mare decat unul cu cristale mai mici.
Filmele cu sensibilitate mica, dupa developare, produc granule fine de argint metalic. Se spune
despre ele ca sunt filme de granulatie fina si rezolutie ridicata. Negativele cu granulatie fina pot fi
marite mult. Din contra, filmele cu sensibilitate ridicata, dupa developare produc granule mari de
argint metalic si au deci o rezolutie mai scazuta. La mariri mari, granulatia devine vizibila.
Kodak a pus la punct o tehnologie de cristalizare a bromurii de argint in urma careia se obtin
cristale foarte plate (asa numitele cristale "T"); acestea au avantajul ca expun la lumina o suprafata
considerabil marita in raport cu masa. Prezinta deci avantajul sensibilitatii unor cristale de mari
dimensiuni dar, avind masa mica, granulatia se pastreaza fina.
Filmele moderne utilizeaza metode complexe de crestere a sensibilitatii, cum ar fi: maturatia in
conditii speciale a cristalelor de bromura de argint, adaosul de substante sensibilizante, etc.
Masurarea sensibilitatii filmului se face in conformitate cu normele ISO (International Organization
for Standardization ISO 5800:1987) si a intrat in vocabularul curent sintagma "sensibilitate ISO".
Sandardul ISO are in prezent acceptate doua scale:
- una liniara, in care dublarea sensibilitatii filmului este marcata prin dublarea valorii ISO
- una logaritmica: dublarea sensibilitatii filmului este marcata prin cresterea cu 3 unitati ISO
Sensibilitatea ISO este marcata pe ambalajul filmelor, de exemplu ISO 100/21; pentru film de doua
ori mai sensibil la lumina, marcajul va fi: ISO 200/24.
Scala liniara ISO corespunde vechii scale americane ASA (American Standard Association), iar cea
logaritmica este echivalentul scarii germane de sensibilitate DIN (Deutsches Institut fur Normung).
Echivalentele sensibilitatii filmelor
ISO liniar ISO logaritmic GOST
(fostul ASA) (fostul DIN) (sovietic)
12 12 11
25 15 22
50 18 45
64 19 45
80 20 65
100 21 90
200 24 180
320 26 250
400 27 350
800 30 700
1600 33 1440
3200 36 2880
6400 39 -
Inregistrarea sub forma unui grafic a innegririi (densitatii optice) a filmului in raport cu lumina
incidenta duce la obtinerea unei curbe in forma de "S" pe care se disting 5 regiuni:
- pentru nivele mici de iluminare (zona A), filmul nu reactioneaza; innegrirea este data de voalul
general si de pierderile prin absorbtia luminii ce traverseaza suportul din poliester
- a doua regiune (zona B) apar primele urme de innegrire, dar corelarea dintre iluminare si innegrire
se face dupa o ecuatie de grad superior si caracterizeaza subexpunerile severe.

- a treia regiune (zona C) se caracterizeaza prin innegrire proportionala cu iluminarea si este practic
dreapta; la filmele uzuale aceasta zona se intinde pe 8 - 10 indecsi de expunere. Subiectele uzuale
au, intre zonele umbrelor si zonele luminilor un interval de 5 - 6 trepte de expunere si se pot incadra
in intervalul amintit. Usoara supraexpunere sau usoara subexpunere nu duce la alterarea raportului
dintre umbre si lumini de pe filmul negativ. Capacitatea filmului de a suporta sub sau supra-
expuneri poarta numele de toleranta la expunere. Chiar daca filmul este mai transparent sau mai
opac, copierea pe hartie poate fi ajustata in asa fel incat rezultatul final sa fie corect. Panta dreptei
(cunoscuta si ca gamma) caracterizeaza contrastul sau gradatia filmului analizat. O panta lenta
(film cu contrast redus, gamma mic) suporta contraste mai mari la nivelul subiectului, comparativ
cu un film cu panta abrupta (film cu contrast si gamma mare,). Panta abrupta determina si o
reducere a tolerantei la expunere. In general filmele de sensibilitate mica au panta abrupta, deci sunt
filme contrast si cu toleranta mai mica la expunere; filmele cu sensibilitate mare au panta mai lenta,
deci au contrast mai redus si poseda o toleranta crescuta la expunere.
- a patra regiune a graficului (zona D) se caracterizeaza prin diminuarea sporului de innegrire in
raport cu cresterea iluminarii (curba dupa o ecuatie de grad superior) si caracterizeaza
supraexpunerile severe;
- a cincea regiune (zona E)este din nou dreapta si arata ca filmul nu se mai innegreste suplimentar,
in ciuda cresterii iluminarii; a ajuns la limita maxima de innegrire.
Corelatia dintre innegrire si iluminare poarta numele de curba Hurter-Driffield si raporteaza
densitatea optica a negativului la logaritmul expunerii masurata in lucsi / sec.
Daca un film de o sensibilitate data, este expus in zona C, fotograful poate folosi aproape orice
combinatie de timpi de expunere si diafragme care sa produca indicele de expunere necesar scenei.
O scurtare a timpului de expunere va trebui compensata cu o crestere a diafragmei de lucru si
invers. De exemplu daca pentru un subiect anume, indicele de expunere determinat de exponometru
este de 11 I.E., fotograful poate utiliza, cu rezultate similare in ceea ce priveste gradul de innegrire
al negativului, perechile: f:8 cu 1/30 sec sau f:5,6 cu 1/60 sec, etc. Utilizarea unor perechi
echivalente de timpi de expunere si diafragme poarta numele de legea reciprocitatii.
Daca insa iluminarea este foarte redusa, numarul de fotoni care traverseaza obiectivul si penetreaza
in stratul fotosensibil este foarte mic. Pentru desfasurarea corecta a proceselor electrochimice
descrise in paragrafele de mai sus, este nevoie de un un anumit debit minim de fotoni in unitatea de
timp. Debite mai mici de fotoni conduc la incetinirea reactiilor electrochimice si au drept rezultat
scaderea gradului de innegire. Aceasta situatie este cunoscuta ca "abatere de la legerea
reciprocitatii". O situatie similara apare si in cazul unor iluminari foarte puternice, care impun
timpi scurti de expunere, de ordinul zecimilor de miimi de secunda.
In general sensibilitatea filmului este fixa, data de producator. Exista insa filme, de ex. Ilford Delta
3200 care are o sensibilitate reala de ISO 1000, dar care poate fi folosit ca avind sensibilitati mai
mari, de pana la ISO 3200 dar trebuie developat un timp mai lung (push proces) pentru a obtine
rezultate corecte.
Sensibilitatea ISO la captatorii digitali
Captatorii digitali au o sensibilitate fixa, dependenta de tipul constructiv si de procesul tehnologic.
Pentru a veni in sprijinul fotografilor, producatorii au inclus proceduri speciale prin care sa poata fi
amplificat semnalul brut, furnizat de fiecare fotosit din captator.
Amplificarea se poate realiza asupra semnalului analogic, furnizat direct din fotosit, sau poate fi
amplificat semnalul digital, obtinut dupa conversia semnalului analog in semnal digitala. Fiecare
producator stabileste o anumita procedura si o anumita proportie intre cele doua modalitati de
amplificare a sensibilitatii. Spre deosebire de filme, unde cresterea sensibilitatii se asocia cu o
granulatie marita, la camerele foto digitale, cresterea sensibilitatii se insoteste de o crestere a
zgomotului din imagine, cu innecarea detaliilor fine.
Determinarea sensibilitatii camerelor digitale se face conform normelor International Organization
for Standardization ISO 12232:1998.
In linii mari, sensibilitatea ISO a camerele foto digitale corespunde cu cea a filmelor echivalente.
Despre obturator

Obturatorul este un subansamblu mecano-electronic care controleaza trecerea luminii de la obiectiv


spre suportul fotosensibil, pentru o perioada bine determinata. Perioada de timp cat obturatorul este
deschis poarta numele de timp de expunere si poate fi ajustat de fotograf (sau de camera
fotografica in modurile automate).

La primele aparate de fotografiat, obturatorul era un capac ce se punea pe obiectiv. Fotograful il


scotea cu mana, numara secundele: "…o-mie-unu…o-mie-doi…o-mie-trei…" in timp ce trasa
cercuri prin aer, dupa care il punea la loc pe obiectiv.
Cresterea sensibilitatii negativelor a impus realizarea de obturatoare capabile de timpi de expunere
scurti, de ordinul fractiunilor de secunda si foarte bine determinati. S-a realizat un obturator inclus
in obiectiv, localizat in apropierea centrului optic al obiectivului (de aceea numit si obturator
central), constituit din mai multe lamele pivotante care, in repaus, se acopera partial una pe alta si
inchid complet orificiul de trecere. In momentul declansarii lamelele pivoteaza si se indeparteaza
rapid si complet de axa optica, raman in aceasta pozitie un timp determinat dupa care efectueaza
cursa inversa, de inchidere.

Aparitia aparatelor fotografice cu obiective interschimbabile aducea in fata proiectantilor doua


dificultati: a) fiecare obiectiv trebuia dotat cu obturator, ceea ce le facea scumpe si b) filmul
neexpus trebuia protejat de lumina ce patrundea in timpul schimbarii obiectivelor, adica inca un
obturator! Asa s-a ajuns la mutarea obturatorului din obiectiv in corpul camerei, imediat inaintea
planului focal (a filmului) si de aceea denumit obturator focal.

Obturatorul focal este constituit din doua perdele care se deplaseaza pe rand in fata cadrului,
descoperind si apoi acoperind cadrul filmului.

Se afla in studii de laborator un obturator electronic, constituit dintr-o lama de cristale lichide. In
repaus, cristalele sunt dispuse aleator si blocheaza complet trecerea luminii. Sub actiunea unui
curent electric, cristalele se aliniaza instantaneu pe directia axei optice iar lumina patrunde pana la
suportul fotosensibil. Intreruperea curentului electric readuce cristalele in "dezordine" iar
obturatorul devine opac.

Fiecare dintre cele doua tipuri de obturatoare aflate in prezent in uz, au avantaje si dezavantaje care
vor fi discutate in continuare.
Aparatele mai recente cupleaza printr-o singura parghie transportul filmului si armarea
obturatorului.

In literatura anglo-saxona circula termenul "shutter speed" si care a fost preluat si de fotografii
incepatori din Romania, localizindu-l cu sintagma "viteza de expunere". Dupa cum vom arata in
continuare, lamelele si respectiv perdelele obturatoarelor au aceeasi viteza de miscare indiferent de
timpul de expunere utilizat, asa incat expresia "viteza [mica sau mare] de expunere" nu are nici o
legatura cu timpul [scurt sau lung] de expunere, este gresita si ar trebui abandonata.

Obturatorul central, situat in imediata vecinatate a centrului optic al obiectivului, este construit
dintr-un set de 3 pana la 5 lamele de forma aproximativ semicerc si care, in repaus se acopera una
pe alta si toate impreuna obtureaza complet tubul obiectivului.
Printr-un sistem de pargii si arcuri, sub actiunea butonului declansator, lamelele pivoteaza in jurul
unui ax aflat pe circumferinta tubului obiectivului si deschid complet calea de trecere a luminii.
Lamelele stau in aceasta pozitie un timp presetat de utilizator si care este determinat printr-un
mecanism de orologerie. Dupa scurgerea timpului necesar, lamelele parcurg drumul invers si inchid
drumul luminii.

Aparatele ieftine folosesc obturatorul si pe post de diafragma; la acestea lamelele obturatorului nu


se deschid complet ci doar partial, lasind un orificiu calibrat automat in functie de gradul de
iluminare al subiectului.

Un model celebru de obturator central este cel produs de compania germana Deckel sub numele de
"Compur". Primele modele au aparut in 1912 iar in 1928 au fost puse pe piata modele cu
autodeclansator. In 1935 a aparut modelul Compur-Rapid, care putea expune la 1/500 sec., iar
dupa Al Doilea Razboi Mondial a aparut modelul Synchro-Compur, care permitea deschiderea
sincronizata cu blitzurile (MXV)

Randamentul obturatorului central.


Un obturator teoretic se deschide instantaneu, sta deschis o perioada de timp si se inchide
instantaneu.
In realitate este imposibil ca lamelele obturatorului sa se deplaseze instantaneu din pozitia complet
inchis in pozitia complet deschis si invers, deoarece acceleratiile ar fi extrem de mari. Lamelele se
deschid in aproximativ 1 milisecunda (1/1000 sec) si se inchid in aprox. 1,5 milisecunde (1/750
sec).
De aceea, in mod inevitabil, iluminarea filmului in timpul expunerii t aleasa, se face in trei faze:
a) faza de deschidere a obturatorului - iluminarea cadrului creste treptat pana la valoarea maxima
b) o perioada de iluminare in platou, cand obturatorul este complet deschis
c) faza de inchidere a obturatorului, in care iluminarea scade treptat pana la inchidere completa.
Existenta fazelor a) si c) demonstreaza ca obturatorul are un randament mai mic decat cel teoretic.
La timpi relativ lungi de expunere, ponderea fazelor a si c in timpul total (a+b+c) este relativ mica,
asa incat randamentul obturatorului este mare (peste 80%).

Deschiderea si respectiv inchiderea lamelelor obturatorului se produc cu aceeasi viteza, indiferent


de timpul de expunere ales. Ca urmare, doar timpul cat obturatorul este complet deschis (faza b)
este cea care se modifica. Asadar, cat timpul de expunere ales este mai scurt, cu atat ponderea
fazelor a si c devine relativ mai importanta si deci randamentul scade.
Sincronizarea cu blitzul a obturatorului central.
Sincronizarea cu blitzul a obturatorului central este posibila la orice timp de expunere, deoarece
obturatorul central este deschis complet aproape pe toata durata stabilita.
Primele surse artificale portabile de lumina foloseau becuri cu magneziu sau cu filament fuzibil
(acum scoase din uz) si utilizau contactul sau setarea "M".
Blitzurile electronice se folosesc in contactul sau cu setarea "X".

Avantajele obturatorului central:


- constructie simpla
- sincronizare cu blitzul la orice timp de expunere
- poate fi folosit la aparatele fotografice de format mediu si mare.
Dezavantajele obturatorului central:
- randament variabil, in functie de timpul de expunere utilizat;
- pentru a beneficia de posibilitatea schimbarii obiectivului este necesar de a avea si un obturator in
planul focal;
- gama timpilor de expunere nu coboara sub 1/500 sec.

Pentru a putea schimba obiectivele de pe aparat, s-a impus necesitatea de a renunta la obturatorul
din obiectiv si de a-l muta imediat in fata filmului.
Primele obturatoare focale erau construite din doua perdele de panza cauciucata si opaca la lumina.
Fiecare perdea putea culisa pe orizontala, prin fata cadrului, sub actiunea unui resort. In faza
initiala, prima perdea este complet desfasurata si acopera cadrul de expunere, in timp ce a doua
perdea este complet rulata pe tamburul ei.

Expunerea cu obturatorul focal parcurge patru faze de functionare:


a) defilarea primei perdele - sub actiunea butonului declansator, prima perdea este trasa si se
infasoara pe tamburul receptor; sensul de deplasare este de regula de la dreapta la stanga (de la
mosorul receptor al filmului catre cel debitor);
b) expunerea cadrului pentru timpul t ales;
c) defilarea celei de-a doua perdea - dupa scurgerea timpului t masurat de la punerea in miscare a
primei perdele, se pune in miscare si a doua perdea; a doua perdea se deruleaza si calatoreste in
acelasi sens cu prima, adica tot de la dreapta la stanga. Controlul acestei faze se face prin
mecanisme de orologerie sau electronic, cu cristale de cuart. Expunerea s-a incheiat.
d) armarea obturatorului consta din deplasarea simultana, fara nici un decalaj temporal, a celor
doua perdele, de aceasta data de la stanga la dreapta, pentru o noua expunere.

Viteza de deplasare a perdelelor in timpul expunerii este fixa si constanta: 1 - 4 m/sec. Pentru a
obtine diferiti timpi de expunere s-a luat in considerare timpul de expunere pentru o granula de
bromura de argint si nu pentru intregul cadru, ca la obturatorul central. Acest nou concept a
determinat o solutie simpla: nu se modifica viteza de deplasare a perdelelor ci doar timpul dupa care
a doua perdea incepe obturarea cadrului.
Asa se face ca, la timpi de expunere mai lungi decat cel necesar derularii complete a unei perdele,
exista o fractiune de secunda in care cadrul este complet descoperit. In aceasta fractiune de secunda
se poate delansa blitzul, pentru a avea o expunere corecta.
Timpul minim de expunere in care cadrul este, la un moment dat al ciclului, complet descoperit
poarta numele de timp de sincronizare (cu blitzul).
Pentru timpi de expunere mai scurti decat cel de sincronizare, cadrul nu este expus in totalitate ci pe
fasii, deoarece a doua perdea incepe cursa ei inainte ca prima perdea sa o fi terminat. Intre marginile
celor doua perdele se deschide astfel o fanta, o fasie, prin care lumina trece spre film.

Cu cat timpul de expunere setat este mai mic, cu atat fanta dintre cele doua perdele este mai ingusta.
In aceasta imprejurare, o singura descarcare de blitz, oricand ar fi produsa aceasta, ar permite
expunerea doar a unei portiuni din cadru, prin fanta din momentul descarcarii.

Obturatoarele moderne au perdele construite din mai multe lame metalice iar calatoria acestora se
face pe verticala. Noul tip constructiv a permis viteze sporite de defilare a perdelelor (pana la 10
m/sec) si obtinerea unor timpi si mai scurti de sincronizare (1/250 sec). De asemenea au fost atinsi
timpi foarte scurti de expunere.

Randamentul obturatoarelor este foarte bun, pentru orice timp de expunere.

In anumite imprejurari, obturatorul focal este vinovat de introducerea unor deformari ale obiectelor
in miscare. Sa luam in considerare urmatoarea ocazie foto: un vehicul se deplaseaza perpendicular
pe axa optica a aparatului (cadrul 1); imaginea proiectata de obiectiv se va deplasa in sens invers.
Pentru a reda clar un subiect in miscare, fotograful alege un timp scurt de expunere. Dupa cum
aratam mai sus, timpii scurti se obtin prin expunerea filmului printr-o fanta care se deplaseaza in
fata filmului. Avem de a face cu doi vectori de miscare: unul al imaginii subiectului, cel de-al doilea
al fantei obturatorului.
Daca cei doi vectori au sens opus, imaginea pe film va apare mai scurta decat in realitate (cadrul 2).
Daca cei doi vectori de miscare au acelasi sens, imaginea rezultata pe film va apare alungita in
comparatie cu originalul (cadrul 3). Daca perdelele obturatorului se deplaseaza pe verticala,
imaginea inregistrata pe film va fi deformata in paralelogram.

Avantajele obturatorului focal:


- poate fi folosit la toate aparatele fotografice, inclusiv la cele cu vizare prin obiectiv
- gama larga a timpilor de expunere, pana la 1/4.000 sec (sau chiar mai scurt).

Dezavantajele obturatorului focal:


- mecanism complicat, cu multe piese in miscare si care pot induce miscari parazite in cutia
aparatului
- sincronizarea cu blitzul posibila doar la timpi relativ lungi de expunere
- practic imposibil de folosit la aparatele foto de format mare.
Despre diafragma
Diafragma este un subansamblu al obiectivului aparatului de fotografiat, destinat dozarii debitului
fluxului luminos ce patrunde in camera obscura. Terminologia anglo-saxona foloseste termenul
"aperture" care deriva din latinescul "apertus" (gaura, deschizatura).
Primele modele de aparate de fotografiat utilizau o paleta in care erau practicate orificii de diferite
diametre; culisarea paletei permitea utilizarea unui orificiu sau al altuia, in functie de luminozitatea
subiectului.

Modelele ulterioare de aparate de fotografiat au recurs la un disc excentric fata de axul optic al
obiectivului, disc in care erau practicate orificii de diferite diametre. Deoarece se asemana ca
montaj butoiasului de la prisoale, a fost denumita "diafragma revolver". La periferia discului se afla
un palpator ce patrundea intr-o incizura pe pe circumferinta discului, in scopul de a asigura
coaxialitatea orificiului si a obiectivului si care, totodata, impiedica deplasarea accidentala, de unde
si termenul de "stop".
Modelele de obiective construite incepind cu secolul XX utilizeaza o diafragma realizata din mai
multe lamele metalice (in forma de menisc) si care se suprapun partial la periferie, in scopul de a
lasa un orificiu in centru. Printr-un sistem de parghii si articulatii, diametrul orificiului liber poate fi
marit sau micsorat prin manevrarea unui inel exterior, aflat pe obiectiv si, de aceea, denumit "inel al
diafragmelor".

Intrucat acest tip de diafragma se comporta in mod asemanator irisului ochiului uman, acest tip
constructiv este numit si "diafragma iris".
Pentru a micsora distorsiunile in perna sau in butoi ale sistemului optic, diafragma se aseaza intre
lentilele obiectivului, ideal in centrul optic. Acest deziderat este irealizabil la obiectivele zoom, la
care distanta focala momentana variaza si, o data cu ea, si centrul optic.
Spre deosebire de diafragma revolver, diafragma iris se poate inchide la orice valoare cuprinsa intre
cea maxima si minima, motiv pentru care termenul "stop" a fost inlocuit cu "full stop".

Functiile diafragmei
1. Rolul major al diafragmei este de a regla debitul fluxului luminos care patrunde prin obiectiv in
camera obscura si impresioneaza substratul fotosensibil in perioada de timp cat obturatorul este
deschis.
Diafragma, impreuna cu timpul de expunere definesc complet expunerea necesara pentru a
impresiona corect un substrat de o sensibilitate data.

Intrucat aparatele fotografice utilizeaza obiective de diferite distante focale, pentru a usura
determinarea parametrilor de expunere, s-a introdus parametrul "indice de diafragma" si care
reprezinta raportul dintre distanta focala (f) a obiectivului si diametrul irisului (D) si care se
noteaza "f/D".

De ce s-a introdus acest parametru?


Sa facem urmatoarea experienta: intr-un carton in format A5, decupam un orificiu, in centru, de
aproximativ 50 mm. Ducem la ochi acest carton, in asa fel incat sa privim prin orificiul practicat si
departam si apropiem cartonul de ochi, intr-un interval de 15 - 30 cm. Ce observam? Cand cartonul
perforat este mai apropiat de ochi, campul vizibil prin degajarea practicata este mai mare, si invers,
cand este indepartat de ochi, campul vizibil este mai mic. Daca vom evalua acest experiment luind
in considerare doar o celula fotosensbila de la nivelul retinei, constatam ca se poate descrie un con,
cu baza la nivelul orificiului decupat in carton si cu varful in celula fotosensibila. Daca deplasam
cartonul aproape de ochi, conul va fi mai larg, iar iluminarea celulei fotosensibile va fi mai mare. In
schimb, daca incepartam cartonul de ochi, conul va fi mai subtire iar iluminarea unei celule
fotosensibile va fi mai redusa.
Revenind la fotografie, sa consideram urmatoarele doua obiective: obiectivul A, cu f = 200 mm si a
carui diafragma este deschisa la 50 mm (in rosu in schema de mai jos), si obiectivul B, cu f = 100
mm si cu diafragma deschisa tot la 50 mm (in albastru).

In cazul obiectivului A, indicele de diafragma va fi 200/50 = 4 si se noteaza "f:4" (deoarece, in acest


caz, f = 200 mm); in cazul B, indicele de diafragma va fi 100/50 = 2 si care se noteaza "f:2"
(deoarece, in acest caz f = 100 mm). Pentru ca debitele luminoase sa fie identice, la obiectivul B va
trebui inchisa diafragma pana la 25 mm, caz in care indicele de diafragma va deveni 100/25 = f:4.
Prin utilizarea aceluiasi indice de diafragma, in conditii identice de iluminare, prin obiectiv trece un
debit egal de lumina, indiferent de distanta focala a obiectivului folosit.

Valorile standardizate ale diafragmei


Dupa cum mentionam mai sus, rolul esential al diafragmei este de a doza debitul fluxului luminos
ce traverseaza obiectivul si ajunge la receptorul fotosensibil. Se considera ca modificari ca dublarea
sau injumatatirea debitului luminos servesc suficient de bine scopurile fotoografului. Tinind cont de
faptul ca diafragma are o deschidere circulara si ca debitul luminos care o traverseaza depinde de
suprafata orificiului diafragmei, rezulta ca dublarea debitului este proportionala cu o ratie de 1,4
aplicata diametrului deschiderii.
Invers, injumatatirea debitului luminos este rezultatul micsorarii diametrului diafragmei cu 1/1,4
In lumina acestei dovezi matematice, se utilizeaza un sir de trepte de diafragme, care nu respecta
riguros progresia de 1,4 dar care s-au impus in practica si sunt universal folosite:

F:1; 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45; 64 etc.

Nu exista nici un obiectiv care sa posede intregul sir de diafragme de mai sus. Imaginati-va un
teleobiectiv de f = 300 mm, care, pentru a avea indicele de diafragma f:1 ar trebui sa aiba o lentila
frontala cu diametrul de 300 mm! Sau un obiectiv al unui aparat digital, cu f=8 mm care, pentru a
avea o diafragma de f:64, trebuie sa poata inchide lamele diafragmei pana la un orificiu de numai
125 microni! Tehnic, aceste performante sunt realizabile, dar comercial lucrurile sunt privite altfel.

La o privire superficiala, unii ar putea spune ca indicii mai mari ai diafragmelor ar corespunde unor
diafragme mai deschise. Gresit! Pentru a putea include cifrele necesare pe inelul de diafragme,
producatorii de obiective renunta la inscriptionarea numaratorului fractiei, asa incat in loc de "f:8"
scriu doar "8". Daca insa scriem corect si comparam f/8 cu f/16, devine evident care valoare este
mai mare si care este mai mica.

Diafragma maxima pe care o poate realiza un anumit obiectiv poarta numele de luminozitate si,
impreuna cu distanta focala intra in "eticheta" de prezentare, de exemplu Tamron f=90 mm f:2,8.
Pentru obiectivele zoom se specifica luminozitatea la capetele intervalului focal, de exemplu:
Canon EF-S 18-55 mm f:3,5-5,6. Daca este notata o singura cifra, de exemplu: Canon EF 70 - 200
mm f:2,8 inseamna ca luminozitatea este constanta pe intregul interval focal.

2. Diafragma si profunzimea de camp Teoretic, pe o fotografie va fi reprodus perfect clar doar


acea regiune a subiectului aflata in planul de focalizare. Zonele aflate mai aproape sau mai departe
de planul de focalizare vor fi reproduse mai mult sau mai putin difuz, in fuctie de pozitionarea lor in
raport cu planul de focalizare. Practic insa, deoarece capacitatea discriminativa a ochiului uman este
relativ limitata, vom percepe ca fiind suficient de clar reproduse in fotografie si obiectele situate
putin in fata planului de maxima claritate cat si pe cele situate putin in spatele planului.
Profunzimea de camp reprezinta distanta dintre un plan apropiat si un plan indepartat, de la nivelul
subiectului fotografiat, interval in care reproducerea pe copia pozitiva a diverselor detalii este
acceptabil de clara.

Profunzimea de camp depinde de o serie de factori:


a) limita considerata acceptabila a petei de difuziune; pentru formatul 135 am aratat ca aceasta
este, pe negativ, de 0,025 - 0,03 mm, iar pentru formatul lat (120), pata de difuziune acceptabila este
considerata 0,05 mm; dimensiunea petei de difuzie este direct proportionala cu profunzimea de
camp;
b) distanta focala a obiectivului folosit - aflata in relatie invers proportionala cu profunzimea de
camp;
c) distanta de fotografiere - aflata in relatie direct proportionala cu profunzimea de camp;
d) indicele de diafragma utilizat - aflata in relatie invers proportionala cu profunzimea de camp; la
deschideri mari ale diafragmei, profunzimea de camp este redusa iar, pe masura ce se inchide
diafragma, profunzimea de camp creste; caracterul ondulator al luminii determina insa aparitia
difractiei la trecerea prin prin diafragme foarte inchise, fapt care afecteaza reproducerea clara a
subiectelor. De aceea, utilizarea de diafragme foarte inchise altereaza claritatea detaliilor.

Obtinerea diafragmei de lucru


Pentru aparatele cu vizor lateral, inchiderea diafragmei la valoarea de lucru se poate efectua in orice
moment premergator declansarii.
Pentru aparatele cu vizare prin obiectiv (SLR) insa, inchiderea diafragmei inainte de reglara
claritatii pe subiectul ales, determina ca in vizor sa apara o imagine intunecoasa, ale carei detalii
sunt foarte greu observabile. Fotograful trebuia sa regleze claritatea, sa ia aparatul de la ochi pentru
a inchide diafragma la valoarea de lucru si apoi sa vizeze din nou. Un subiect in miscare rapida era
de mult pierdut! De aceea a fost nevoie de eforturi de proiectare a unor modele de diafragme
automate.
O prima incercare de automatizare folosea doua inele pentru diafragma: primul inel, care deplasa un
opritor, se ajusta inainte de reglarea claritatii. Fotograful ducea aparatul la ochi si regla focalizarea
observind o imagine luminoasa, data de obiectiv la deschiderea maxima. In momentul in care
focalizarea era cea dorita, se rotea "orb" un al doilea inel, care inchidea efectiv diafragma pana la
opritorul potrivit din timp. Intrucat utilizatorul facea in prima faza o "preselectare" a diafragmei,
acest model a fost numit "diafragma cu preselectie".

Modelele ulterioare au inaintat cu un pas pe calea automatizarii. Inchiderea diafragmei se realizeaza


prin actionarea unei parghii prin intermediul butonului declansator al aparatului; aceasta parghie
apasa o tija ce aduce diafragma la valoarea de lucru cu doar cateva fractiuni de secunda inainte de
deschiderea obturatorului, dupa care un resort deschide din nou diafragma la valoarea maxima.
Aceste modele poarta numele de "diafragma automata".

O data cu perfectionarea aparatelor fotografice si cu inglobarea exponometrului TTL in aparat,


deoarece diafragma era complet deschisa pana imediat inainte de declansare, s-au aplicat metode de
comunicare intre obiectiv si aparat. Diafragma electrica este o diafragma automata care, in plus,
transmitea corpului aparatului fotografic valoarea aleasa de utilizator, pentru a se putea calcula
timpul de expunere adecvat subiectului vizat. Acest model de obiective se recunoaste dupa aparitia
unor contacte electrice aurite situate pe montura posterioara a obiectivului, care - desigur -,
corespund unor contacte similare din montura pentru obiectiv a corpului aparatului.

In ultimii ani, in obiectiv au fost incluse micromotoare de actionare a diafragmei la valoarea de


lucru, iar recent, unele modele de obiective au renuntat la inelul de diafragme! Alegerea unei
diafragme se face automat sau cu ajutorul unui selector de pe corpul camerei iar valoarea se afiseaza
pe un afisor electronic si/sau in vizor.