Sunteți pe pagina 1din 158

1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

CZU: 343.622

GÎRLA Lilia

PRUNCUCIDEREA:

ANALIZĂ JURIDICO-PENALĂ ŞI CRIMINOLOGICĂ

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal; criminologie)

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

CHIŞINĂU

2005

Conducător ştiinţific BRÎNZĂ Sergiu, doctor în drept, conferenţiar universitar

Autor

GÎRLA Lilia

2

CUPRINS

CUPRINS

2

INTRODUCERE

3

Capitolul I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA

PRUNCUCIDERII

9

1.1. Privire istorică asupra pruncuciderii. Evoluţia reglementării răspunderii penale

pentru infracţiunea de pruncucidere 9

1.2 Conceptul, definiţia şi particularităţile pruncuciderii 19

Capitolul II. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE

OBIECTIVE ALE INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ÎN LEGISLAŢIA REPUBLICII

MOLDOVA ŞI A ALTOR ŢĂRI

26

2.1. Obiectul infracţiunii de pruncucidere. Problema determinării în doctrina penală

a momentului de început al vieţii omeneşti 26

46

2.2. Trăsăturile specifice ale laturii obiective a pruncuciderii

Capitolul III. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE

SUBIECTIVE ALE INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE REPUBLICII MOLDOVA ŞI A ALTOR ŢĂRI

ÎN LEGISLAŢIA

3.1. Subiectul infracţiunii de pruncucidere.

Probleme de calificare în cazul

62

participaţiei 62

3.2. Latura subiectivă a infracţiunii de pruncucidere. Problema aprecierii juridice a

tulburărilor pricinuite de naştere

71

Capitolul IV. ASPECTUL CRIMINOLOGIC AL INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ÎN

REPUBLICA MOLDOVA

99

4.1. Mecanismului comportamentului criminal în pruncucidere

99

4.2. Starea, dinamica şi structura pruncuciderii

112

4.3. Măsuri de prevenire şi combatere a pruncuciderii

122

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

129

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

130

ANEXE

132

BIBLIOGRAFIE

140

ADNOTARE

154

CUVINTE-CHEIE

157

LISTA ABREVIERILOR

158

3

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia Ţinând cont de noile realităţi ale vieţii universale şi conştientizând faptul că recunoaşterea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este benefică afirmării nu numai a persoanei în parte, ci şi a societăţii, a umanităţii în ansamblul său, Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, statuează şi garantează ocrotirea valorilor universale, totodată fixând inalienabilitatea şi inviolabilitatea dreptului la viaţă, la integritatea fizică şi psihică a persoanei. În ultimul timp, în contextul reformei judiciare şi de drept, legislaţia penală a cunoscut transformări substanţiale impuse de noile realităţi sociale şi economice, precum şi tendinţa de a ajusta legislaţia la principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional. Orice acţiune îndreptată împotriva acestor valori supreme este sancţionată de legea penală, indiferent de modul în care aceasta se materializează. În ceea ce priveşte fapta de lipsire de viaţă a copilului nou-născut, mediatizarea intensă a multora dintre ele ar trebui să readucă în atenţia organelor de urmărire penală, a instanţelor de judecată o problemă deosebit de delicată, şi anume:

cum trebuie calificată fapta de lipsire de viaţă a noului-născut – ca infracţiune de pruncucidere ori ca omor cu circumstanţe agravante? Devine tot mai clar că norma privind pruncuciderea din legea penală precedentă nu mai făcea faţă faptelor pe care urma să le sancţioneze. E salutabil că legiuitorul, în prevederile articolului 147 al Codului penal în vigoare, a evidenţiat în calitate de circumstanţă care atenuează răspunderea pentru acest tip de omor anume aflarea mamei la momentul comiterii infracţiunii date sub imperiul unor tulburări fizice sau psihice, provocate de naştere, cu diminuarea discernământului. Normele ce prevăd răspunderea penală pentru infracţiunile contra vieţii au fost revizuite. Modificările conceptuale esenţiale, care şi-au găsit oglindire în legea penală din 18 aprilie 2002, au dat naştere la multiple idei şi opinii exprimate în doctrina penală din Republica Moldova. În special, radical a fost revizuită norma juridico-penală care prevedea răspunderea pentru săvârşirea pruncuciderii. E de menţionat că construcţia normei din legea penală anterioară (art.92 din Codul penal din 24.03.1961) nu era una reuşită, fiindcă atitudinea mai blândă a legiuitorului faţă de mama care şi-a omorât copilul era condiţionată în exclusivitate de timpul săvârşirii infracţiunii – soluţie, în opinia noastră, incorectă. Mai mult, utilizarea noţiunii „cu premeditare” în nici un caz nu putea justifica comportamentul criminal al mamei sau atenua răspunderea pentru el; invers, ea trebuia să agraveze răspunderea penală pentru lipsirea de viaţă a copilului nou-născut, legiuitorul urmând să aprecieze fapta ca omor intenţionat cu circumstanţe agravante. Procesul de reformare a legislaţiei

4

penale în Republica Moldova a trezit în mod inevitabil interesul studierii experienţei pozitive a altor ţări în ce priveşte problema calificării infracţiunii de lipsire de viaţă a copilului nou-născut. Totodată, actualitatea temei investigate poate fi argumentată şi prin faptul că este strâns legată cu problema mult discutată, dar deocamdată nestudiată în doctrina penală, privind determinarea momentului de început al vieţii omeneşti. Dificultatea rezolvării acesteia are explicaţie. Aşadar, dacă în cazul omorului unei persoane mature constatarea faptului că până la acel moment ea era în viaţă nu prezintă dificultăţi deosebite, atunci în cazul omorului unui copil nou-născut constatarea vieţii lui trebuie dovedită. Însă, a demonstra, atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere juridic, că la momentul săvârşirii infracţiunii copilul era viu e un lucru mult mai dificil. Menţionăm în acest sens că legea penală ocroteşte viaţa omului atât după naştere, cât şi în procesul naşterii. Tema rămâne a fi actuală şi din motivul că un şir de probleme ce ţin de ea nu şi-au găsit o tratare clară şi detaliată nici în teorie, nici în practică. Printre acestea menţionăm în special prob- lemele privind: determinarea în doctrina penală a momentului de început al vieţii omeneşti; obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii de pruncucidere; trăsăturile specifice ale laturii obiective a pruncuciderii (în special, timpul săvârşirii infracţiunii); caracterul intenţiei făptuitorului şi influenţa lui la calificarea faptei; încadrarea juridică în cazul participaţiei; delimitarea pruncuciderii de infracţiunile conexe; aprecierea juridică a tulburărilor pricinuite de naştere etc. Mai mult, până în prezent în Republica Moldova nu există nici un studiu criminologic de sine stătător dedicat acestei tematici. Pentru a atinge un grad cât mai posibil înalt de studiere a temei investigate ne-am referit nu numai la actele normative din Republica Moldova, dar şi la unele prevederi legislative referitoare la infracţiunea de pruncucidere din alte ţări (Franţa, Germania, Olanda, Turcia, Norvegia, SUA, Marea Britanie, Canada, Australia etc.). Totodată, a fost utilizată practica judiciară privind pruncuciderea atât din Republica Moldova, cât şi din România, inclusiv unele precedente judiciare importante care se aplică de către instanţele judecătoreşti în SUA în cauzele de lipsire de viaţă a noului-născut.

Scopul şi obiectivele tezei Scopul tezei constă în: cercetarea complexă a pruncuciderii atât sub aspect juridico-penal, cât şi sub aspect criminologic prin prisma regulilor de încadrare juridică a infracţiunii de pruncucidere în baza semnelor obiective şi subiective; elucidarea particularităţilor şi temeiurilor răspunderii penale a subiectului special în cazul infracţiunii de pruncucidere; examinarea practicii de calificare, precum şi în argumentarea teoretică a corectitudinii sau incorectitudinii unor soluţii de ordin practic;

5

elucidarea cauzelor şi condiţiilor favorabile comiterii pruncuciderii; elaborarea măsurilor de prevenire şi combatere a pruncuciderii. În concordanţă cu acest scop, au fost formulate şi propuse spre realizare următoarele sarcini:

1)

analiza evoluţiei reglementării răspunderii penale pentru pruncucidere;

2)

dezvăluirea naturii juridice a pruncuciderii; definirea noţiunilor de „infanticid”, „neonaticid”

şi „filicid”; 3) cercetarea problemei privind determinarea în doctrina penală a momentului de început al vieţii omeneşti; 4) analiza trăsăturilor specifice ale laturii obiective a pruncuciderii, şi anume: stabilirea limitelor temporale ce încadrează săvârşirea pruncuciderii şi a legăturii cauzale dintre fapta prejudiciabilă şi rezultatul produs (survenirea morţii copilului nou-născut); 5) analiza comparativă a practicii judiciare din Republica Moldova şi a practicii judiciare din România privind cazurile de pruncucidere; 6) cercetarea problemelor de calificare în cazul participaţiei la lipsirea de viaţă a copilului nou- născut; 7) caracterizarea, sub aspect juridic, a tulburărilor pricinuite de naştere cu diminuarea discernământului, sub al căror imperiu se află mama la momentul săvârşirii pruncuciderii; 8) investigarea şi elucidarea mecanismului de formare a comportamentului criminal al mamei faţă de copilul ei nou-născut; 9) elaborarea măsurilor de prevenire şi de combatere a pruncuciderii; 10) propunerea unor soluţii în vederea calificării anumitor cazuri complicate de pruncucidere şi stabilirii răspunderii penale pentru acestea.

Cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legislaţiei şi a practicii judiciare existente în domeniul dat. Ca metode de cercetare au fost folosite metoda logică (analiza şi sinteza), metoda istorică şi sistematică, metoda juridică comparativă, metoda sociologică (sondajul sociologic şi intervievarea), metoda grupărilor statistice, modelarea matematică, corelarea statistică, procedee grafice. În investigaţiile noastre drept punct de reper legal a servit Codul penal al Republicii Moldova. Au fost, de asemenea, analizate legi ce reglementează infracţiunea dată în alte ţări, precum şi alte acte normative relevante (SUA, Marea Britanie, Australia, Canada, Finlanda, Norvegia, Turcia, Franţa, Germania, România etc.). Baza teoretică a investigaţiei o constituie lucrările savanţilor care au abordat tematica infracţiunii de pruncucidere.

6

Au fost utilizate rezultatele investigaţiilor celor mai recunoscuţi penalişti şi criminologi, psihiatri şi medici legişti cum sunt: C. Bulai, A. Boroi, V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, O. Loghin, T. Toader; M. Cora, O. Pop, C. Sima, H. Jung, M. Ardeleanu, M.I. Allen, M.L. Gross, E. Dulit, R. Farooque, F. Ernst, M.L. Kaspersson, L.L. Schwartz, A.J. Silva, A. Dassouri, M.G. Spinelli, Ju. Stroud, H. Putkonen, M.K. Anianţ, Iu. M. Antonian, S.V. Borodin, Z.O. Aşitov, B.S. Bratusi, I.I. Gorelik, N.I. Zagorodnikov, N.F. Kuzneţova, A.N. Krasikov, V.N. Kudreavţev, A.A. Piontkovski, R.I. Miheev, A.V. Naumov, E.F. Pobegailo, A.N. Popov, M.G. Serdiukov, A.I. Rarog etc. În procesul de elaborare a lucrării au fost utilizate rezultatele unui studiu criminologic efectuat în baza examinării dosarelor penale cu privire la pruncucidere.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Spre

deosebire

de

alte

ţări, în Republica

Moldova

lipsesc

careva

cercetări

juridico-penale

sau

criminologice de sine stătătoare în materie de pruncucidere. Prezenta lucrare este prima investigaţie ştiinţifică, complexă, realizată în ţara noastră, consacrată elucidării aspectelor juridico-penale şi criminologice ale pruncuciderii prin prisma analizei atât a domeniului teoretic, cât şi a practicii judiciare. În baza cercetărilor întreprinse S-a definitivat momentul de început al vieţii umane care constituie declanşarea naşterii fiziologice după 22 de săptămâni de gestaţie, indiferent de cauzele ce au provocat acest proces ireversibil; S-au clarificat contradicţiile care apar la aprecierea juridică a tulburărilor pricinuite de naştere a mamei, stabilindu-se că acestea trebuie să aibă o anumită intensitate pentru a produce o îngustare a câmpului conştiinţei. Astfel, pruncuciderea nu poate fi comisă cu discernământ păstrat, ci cu unul diminuat; S-a determinat că dovedirea premeditării exclude încadrarea de pruncucidere. Intenţia este spontană şi de scurtă durată. Astfel, pregătirea sau tentativa la infracţiunea de pruncucidere în sensul art. 147 al Codului penal în vigoare este imposibilă; S-a adus claritate în delimitarea noţiunilor „copil viu” şi „copil viabil”, astfel încât împrejurarea că, potrivit actelor medico-legale, copilul era neviabil din cauza unei afecţiuni congenitale este irelevantă, de vreme ce în momentul naşterii acesta era viu;

S-a efectuat analiza încadrării juridice a faptei de ucidere a copilului nou-născut săvârşită de către alte persoane;

S-a delimitat pruncuciderea de alte infracţiuni adiacente;

7

S-a propus spre utilizare atât în doctrină, cât şi în practică a unor noi noţiuni, cum ar fi „neonaticid”, „filicid”, „infanticid”;

S-a elucidat mecanismul comportamentului criminal al persoanelor care săvârşesc

pruncuciderea; S-au propus spre atenţie cercetările criminologice ce au fost efectuate în baza studierii atât a

datelor statistice în general, cât şi a dosarelor penale în parte. În special, au fost trecute în revistă cazurile de pruncucidere care au fost înregistrate în Republica Moldova pe parcursul anilor 1996 -2004, s-a analizat starea, dinamica şi structura pruncuciderii; S-au propus unele măsuri de prevenire şi de combatere a pruncuciderii, luându-se în calcul experienţa pozitivă în acest sens a altor ţări.

S-au explicat cauzele şi condiţiile ce determină comiterea pruncuciderii;

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării este determinată de faptul că în teză, pentru prima dată în Republica Moldova, sunt examinate aspectul juridico-penal şi criminologic al pruncuciderii. În afară de aceasta, în lucrare sunt abordate un şir întreg de chestiuni ce ţin de teoria dreptului penal. În rezultat, este formulată definiţia pruncuciderii, definiţia momentului de început al vieţii omeneşti, definiţia tulburărilor psihice sau fizice pricinuite de naştere cu diminuarea discernământului; sunt analizate atât problemele ce ţin de cauzalitate, starea, dinamica şi structura pruncuciderii, cât şi măsurile de prevenire şi combatere a acestei infracţiuni. Unele concluzii, propuneri şi recomandări concrete formulate de noi vor fi de folos la perfecţionarea legislaţiei penale, iar lucrătorii practici vor putea găsi răspuns la majoritatea întrebărilor ce apar în anumite situaţii neordinare. Mai mult, datele sondajului sociologic au demonstrat cert că lucrătorii practici se confruntă cu greutăţi la calificarea omorului copilului nou-născut săvârşit de două sau mai multe persoane, a celui săvârşit cu premeditare etc. Teza dată ar putea fi folosită ca bază pentru realizarea unor lucrări ştiinţifice mai profunde având ca tematică diverse aspecte juridico-penale şi criminologice ale pruncuciderii. Materialul expus, concluziile şi recomandările ar putea fi utilizate în cadrul procesului didactic din învăţământul juridic superior.

8

Aprobarea rezultatelor Momentele de bază ale lucrării au fost puse în dezbatere în cadrul cercului ştiinţific de la Catedra Drept Penal şi Criminologie a Universităţii de Stat din Moldova, iar ulterior reflectate într-o monografie şi articolele publicate în Analele Ştiinţifice ale USM, inclusiv seria „Ştiinţe Juridice”, în Revista Naţională de Drept, în revistele „Avocatul Poporului” şi „Закон и жизнь”. Autorul a participat la lucrările celor două conferinţe ştiinţifico-practice internaţionale cu genericul „Probleme de prevenire şi combatere a delicvenţei juvenile, a traficului de fiinţe umane şi a migraţiunii ilegale” (23-24 aprilie 2004), şi „Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova la etapa actuală (22-23 septembrie 2004).

9

Capitolul I

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA PRUNCUCIDERII

1.1. Privire istorică asupra pruncuciderii.

Evoluţia reglementării răspunderii penale pentru infracţiunea de

pruncucidere

Din cele mai vechi timpuri, legile au ocrotit fiinţa umană, considerând că toţi cei care atentează la viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea ori sănătatea persoanei trebuie sanc- ţionaţi proporţional cu faptele lor. Ocrotirea acestor valori s-a materializat de-a lungul timpului într-o serie de legi ce pedepseau în mod drastic violarea drepturilor fundamentale ale fiinţei umane. În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10.12.1948, e stipulat, printre altele, că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi; orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertatea şi securitatea persoanei sale ” [3, p. 10]. La fel, Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, acordă o deosebită importanţă ocrotirii acestor valori universale, statuând şi garantând dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică a persoanei [1]. Orice acţiune nejustificată îndreptată împotriva acestor valori este sancţionată de legea penală. Sub protecţia legii penale este pusă inclusiv viaţa noului-născut. Creşterea numărului de pruncucideri pune în atenţia organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată necesitatea stabilirii unui regim sancţionator corespunzător periculozităţii sociale a acestui fenomen. Pruncuciderea, ca problemă socială, a apărut cu mult timp în urmă. Ea reprezintă una dintre acele infracţiuni căreia, în diferite epoci, i s-au dat variate aprecieri atât din punctul de vedere al moravurilor, cât şi al legilor. În antichitate, lipsirea de viaţă a copiilor nou-născuţi era admisibilă în unele cazuri. Cu timpul însă, această faptă se introduce, în diferite ţări, în lista faptelor penalmente pedepsibile. În perioada când viaţa publică a fost dominată de concepţiile religioase, faţă de cei vinovaţi de săvârşirea pruncuciderii se aplicau pedepse severe. Însă mai târziu fapta începe a fi considerată ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante [80, p.6]. Această infracţiune era răspândită în toate culturile şi civilizaţiile antice pe care le cunoaştem, inclusiv în Grecia şi Roma Antică, în India, China şi Japonia.

10

Pruncuciderea era săvârşită sub diferite forme. Una dintre cele mai cunoscute forme ale pruncuciderii era aducerea noului-născut în calitate de sacrificiu forţelor supranaturale şi divinităţilor. După cum e ştiut, omorurile de gen ritual erau frecvente în Cartagina. Sfârşitul acestei practici vicioase a coincis cu apariţia Creştinismului. Totuşi, nu putem afirma că pruncuciderea a fost lichidată totalmente. În unele locuri de pe mapamond acest obicei s-a păstrat până în prezent, fapt ce poate fi explicat prin sărăcia totală şi suprapopulaţie. Recent, savantul american Margaret G. Spinelli, inspirându-se din diverse surse istorice şi ştiinţifice, a efectuat cercetări privind fenomenul de pruncucidere în societăţile primitive şi în cadrul civilizaţiilor dezvoltate. Ea ajunge la concluzia că pruncuciderea se practica pe toate continentele de către diferite categorii de oameni, începând cu tribul, care se ocupa cu vânatul şi cultivarea

plantelor, şi sfârşind cu civilizaţiile dezvoltate. Lipsirea de viaţă a copiilor nou-născuţi era mai mult o regulă decât o excepţie de la ea [130, p. 1549]. Astfel, în Lumea Antică dreptul părinţilor de a dispune de viaţa copiilor lor era un fenomen foarte răspândit. Însă, existau şi restricţiile legiuitorului în acest sens. Spre exemplu, în dreptul roman pruncuciderea nu era pedepsită numai în cazurile când se săvârşea de către Pater Familias. În perioada Imperiului Roman au fost stabilite pedepse severe pentru comiterea pruncuciderii. Dreptul tatălui de a dispune de viaţa copilului său (Patria potestas) era sub protecţia legii. Pe parcursul anumitor perioade din Istoria Romană, copilul nou-născut se aducea, potrivit obiceiului, în faţa tatălui (Pater Familias) care era împuternicit să decidă soarta acestuia. Legea celor XII Table îl obliga pe Pater Familias să-şi omoare copilul nou-născut dacă ultimul se năştea cu deficienţe fizice vădite. Cu toate că, în conformitate cu dreptul roman, pruncuciderea se considera infracţiune, persoana vinovată de săvârşirea ei era pedepsită în rare cazuri. Cele mai răspândite metode de săvârşire a pruncuciderii erau recunoscute următoarele:

a) abandonarea nou-născutului într-un loc pustiu;

b) otrăvirea lui cu substanţe toxice de origine vegetală [132, p.31].

Majoritatea savanţilor au evidenţiat drept cauză principală a comiterii pruncuciderilor factorul economic. Dovadă poate servi faptul că acest fenomen se întâlnea cel mai des în cadrul familiilor cu mulţi copii, părinţii neavând posibilitatea să întreţină un nou membru al familiei. În Grecia şi în Roma Antică obiceiurile părinţilor de a-şi omorî copiii s-au păstrat chiar în cele mai avansate etape de dezvoltare culturală. Adepţii Creştinismului au depus eforturi solide pentru a preîntâmpina şi a contracara faptele de omor al nou-născuţilor. Creştinismul a creat, pentru prima dată, obstacole eficace ce împiedicau comiterea infracţiunii de pruncucidere. Împăratul bizantin Constantin, spre exemplu, a elaborat şi a adoptat două legi îndreptate împotriva pruncuciderii. Referinţe la aceste legi putem găsi în Codul

11

Teodosian (Codex Theodosianus lib. XI tit. XXVII). Una din ele prevedea acordarea de ajutor financiar din contul statului familiilor cu mulţi copii, iar altă lege dădea posibilitatea de a înfia copiii abandonaţi persoanelor care i-au găsit şi le-au păstrat viaţa. Pe lângă factorul economic, drept cauză a pruncuciderii unii autori numesc şi controlul din partea statului asupra natalităţii. În unele societăţi antice uciderea nou-născutului a fost interpretată ca metodă primitivă de control al naşterilor şi drept mijloc de eliberare a colectivităţii de copiii bolnavi şi slabi. Pe insulele Solomon părinţii ucideau de obicei primul lor copil nou-născut, pentru ca mai târziu să înfieze un copil străin de pe insulele vecine. Totuşi, în majoritatea comunităţilor umane era vie dorinţa de a avea copii, iar lipsirea lor de viaţă era practicată în rare cazuri. De exemplu, la eschimoşi, condiţiile de viaţă erau atât de severe, încât uneori ei îşi ucideau fetiţele imediat după naştere, aceasta din teama că viitorii soţi nu vor fi în stare să le întreţină. În

Polinezia, în condiţiile în care densitatea populaţiei atingea cote ridicate, prevalau practici similare. Copiii, de asemenea, fie erau lăsaţi să moară, fie erau ucişi, dacă erau fructul căsătoriei nelegitime, al incestului sau al conceperii în afara căsătoriei, fie din cauza naşterii anormale sau din alte motive similare. Naşterea gemenilor era un fenomen foarte rar, dar era considerată un semn rău pentru familia în care s-au născut, cauză din care aceştia erau lipsiţi de viaţă [114, p.205]. Motivele ce determinau uciderea fetelor erau mai multe, dar în special pentru faptul că acestea nu pot transmite din generaţie în generaţie numele de familie, fiind totodată considerate inutile pe timp de război şi mai slabe pentru muncile agricole. Savanţii japonezi Sakuta şi Saito au studiat fenomenul pruncuciderii în cadrul societăţii lor şi au descris două tipuri de pruncucidere:

tipul „Mabiki” – termen japonez preluat din antichitate având sensul de „înlăturare a celor

slabi” sau de control asupra natalităţii; 2) tipul „Anomie” – „copil nedorit”, noţiune bine cunoscută societăţii contemporane [132, p.32]. E cunoscut faptul că fetiţele nou-născute deveneau mai des victime ale pruncuciderilor decât băieţii nou-născuţi [114, p.203]. În China şi în Japonia părinţii abandonau copiii care se năşteau slabi şi bolnavi. În cazurile în care familia avea deja copii de sex masculin fetiţele erau lipsite de viaţă. Noii-născuţi de sex feminin deveneau victime ale pruncuciderilor şi în India, fapt ce era explicat prin „inutilitatea” fetelor şi prin „cheltuielile enorme” pe care le aveau de suportat părinţii pentru a le asigura cu zestre. Chiar şi încercările de natură legislativă ale guvernului englez de a suprima acest fenomen s-au dovedit a fi zadarnice [112, p.481].

1)

12

Începând cu secolul al XVII-lea, în America de Nord şi în Anglia infanticidul era atât de răspândit, încât ascunderea cadavrului copilului nou-născut era pedepsită la fel de sever ca şi

omorul agravat – cu pedeapsa capitală. Aplicată mamelor care şi-au omorât copiii, pedeapsa capitală consta în plasarea făptuitoarei împreună cu un câine, cucoş şi şarpe într-un sac strâns legat, aruncat în apă. Ulterior, astfel de prevederi legislative au fost abrogate, în primul rând în Anglia, aceste pedepse fiind considerate crude şi inumane. Mai mult, unele modificări esenţiale s-au referit şi la încadrarea juridică a faptei de ucidere a copilului nou-născut. Astfel, în 1647 Rusia devine prima ţară din lume care pledează pentru atitudinea mai blândă faţă de mama care şi-a omorât copilul. Mai târziu, începând cu anul 1888, majoritatea statelor europene, cu excepţia Angliei, au evidenţiat la nivel legislativ diferenţa dintre infanticid (omorul copilului în circumstanţe agravante) şi pruncucidere (omorul copilului pradă a unei tulburări psihice în care se afla mama) [130, p.

1549].

Tradiţional, instanţa de judecată din Marea Britanie examina pruncuciderea ca pe o crimă deosebită. Astfel, prima Lege cu privire la pruncucidere a fost adoptată în anul 1623 în timpul domniei dinastiei Stuart, acte normative similare fiind adoptate mult mai târziu, în 1922 şi în 1938. De regulă, mama purta răspundere pentru uciderea noului-născut numai dacă moartea acestuia a survenit ca urmare a unei conduite intenţionate din partea ei. Începând cu anul 1803, toate examinările şi dezbaterile judiciare pe cazuri de pruncucidere se desfăşurau conform ordinii procesuale generale. Până în prezent în practica judiciară engleză se aplică principiul: „Fiecare copil nou-născut, care a fost depistat mort, se consideră născut mort până când nu va fi dovedit contrariul” [128, p.136]. Totodată, drept premisă pentru noua lege din 1938 a servit actul din 1922 cu privire la pruncucidere, care prevedea răspunderea penală pentru omorul copilului nou-născut de către mamă, dacă ultima suferea de psihoză puerperală – una dintre cele mai grave tulburări psihice provocate de naştere. În acest document legislativ nu se făcea careva referiri la condiţiile grele de trai ale inculpatei. În astfel de situaţie, persoana vinovată era urmărită pentru omor neagravat (manslaughter). Pe lângă aceasta, la răspundere penală pentru pruncucidere putea fi trasă:

1) femeia tânără necăsătorită care, ascunzându-şi sarcina, îşi omoară copilul nou-născut în primele ore după naştere;

femeia aflată în stare de depresie postpartum sau suferind de altă boală psihică, indiferent

de originea lor, din care cauză îşi omoară copilul îndată după naştere; 3) femeia care, nefiind în stare să suporte rigorile vieţii materiale şi sociale, îşi omoară copilul în decurs de câteva luni după naşterea lui [161, p.4].

2)

13

Stipulări identice întâlnim şi în legislaţiile din Tasmania, Noua Zeelandă, Australia de Vest şi Canada. Pe teritoriile acestor state se aplică norma juridică privind responsabilitatea redusă a mamei – o condiţie indispensabilă pentru survenirea răspunderii penale în cazul comiterii infracţiunii de pruncucidere. Drept temei pentru adoptarea acestei norme juridice speciale a servit,

în primul rând, numărul impunător de asemenea fapte, în mare parte având drept cauză mediul de trai nefavorabil al mamei (sărăcie, izolare socială) şi împrejurările în care decurgea naşterea, iar, în cazul naşterii unui copil nelegitim - sentimentul de ruşine, culpabilitate şi teama pentru viitorul incert al copilului. Înainte de 1938, pe teritoriul statelor menţionate faţă de femeile care şi-au omorât copiii se stabilea pedeapsa cu moartea, însă atât judecătorii, cât şi curţile cu juraţi deseori au fost mai mult predispuse să le achite decât să le condamne. Indulgenţa faţă de inculpată era cel mai des condiţionată de anumite circumstanţe atenuante în care se afla ultima (spre exemplu, de situaţia materială dificilă, de izolarea ei socială etc.) [123, p.95]. Actualmente, în Marea Britanie este în vigoare Legea cu privire la pruncucidere din 1978, care stabileşte o pedeapsă mai blândă pentru mama care a atentat la viaţa copilului său. Destul de însemnată a fost evidenţierea în lege a stării psihofiziologice deosebite în care se află mama la momentul săvârşirii pruncuciderii. Această tulburare poate fi cauzată de naştere, în perioada postpartum şi în perioada lactaţiei. Aceste circumstanţe şi-au găsit reflectare în legea sus-menţionată care prevede răspunderea

nu pentru un omor intenţionat cu circumstanţe agravante, ci pentru pruncuci-

penală a mamei „

dere, dacă femeia cauzează moartea copilului având vârsta sub 12 luni, ea aflându-se sub influenţa unei tulburări psihice provocate de naştere sau lactaţie” [39, p.331]. Începând cu secolul al XX-lea, în 29 de state au fost adoptate legi ce prevedeau pedepse mai blânde pentru infracţiunea de pruncucidere, limitându-se la executarea condiţionată a pedepsei (probaţiunea) sau la măsuri de constrângere cu caracter medical. A fost luată în consideraţie influenţa procesului de naştere asupra psihicului mamei, care putea să conducă la anumite devieri de comportament, la acte agresive faţă de copil [130, p. 1549 - 1550]. Spre deosebire de Marea Britanie şi alte state europene, în SUA nu exista vreun act normativ special care să prevadă pedeapsa penală pentru pruncucidere, deşi instanţele de judecată, după cum confirmă sentinţele şi verdictele lor, până în prezent iau în consideraţie starea deosebită a mamei în perioada de naştere şi în cea postpartum [118, p.652]. Influenţa concepţiilor religioase. Creştinismul a contribuit în mare parte la recunoaşterea pruncuciderii în calitate de infracţiune. Însă, de regulă, atât legislaţia canonică, cât şi cea laică prevedeau pedepse mai blânde pentru mamele care şi-au omorât copiii. Totodată, Biserica respecta

14

postulatul, conform căruia copilul, băiat sau fată, sănătos sau bolnav, a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, de aceea constituie o valoare care trebuie protejată. Dat fiind că legislaţia laică a statelor se afla sub influenţa Bisericii, ea manifesta intoleranţă nu atât faţă de fapta de pruncucidere, cât faţă de comportamentul femeii desfrânate care a născut copilul în afara căsătoriei şi apoi l-a omorât. E de menţionat că dreptul canonic a influenţat şi asupra legislaţiilor laice din Europa. Pe lângă faptul că uciderea copilului nou-născut din afara căsătoriei era calificată ca o infracţiune gravă, observăm că de-a lungul secolelor pruncuciderea era considerată nu numai ca încălcare a poruncii bisericeşti de a nu ucide, dar şi ca manifestare a desfrâului din partea femeii, totodată ca faptă prin care copilul nou-născut era privat de taina botezului. Margaret G. Spinelli a ajuns la concluzia că cea mai răspândită metoda de ucidere a copilului de către mamă în Europa Medievală era sugrumarea cu mâinile. Anume această metodă de omor Biserica o considera păcat scuzabil [130, p. 1549]. Îndată după creştinarea Rusiei (988 - 989), examinarea cauzelor privind naşterile în afara căsătoriei intră în competenţa instanţelor duhovniceşti. În testamentul cneazului Vladimir găsim lista infracţiunilor în privinţa cărora cauzele penale urmau a fi examinate de către instanţele duhovniceşti. Printre acestea se menţionează desfrâul, zoofilia, naşterea unui copil de o fată necăsătorită ori văduvă. Cu mult mai târziu, în anul 1551, Sinodul bisericesc din nou confirmă scoaterea cauzelor sus- numite de sub competenţa instanţelor laice. În Nomocanon (prima ediţie publicată în Kiev, 1620) era prevăzută pedeapsa pentru uciderea fătului, precum şi pentru lăsarea noului-născut fără ajutor, persoanele vinovate fiind numite „femei desfrânate”. Astfel, în una din normele acestui act se vorbea despre naşterea în drum şi survenirea morţii copilului lăsat fără ajutor, iar o altă normă considera drept pruncucidere abandonarea copilului nou-născut la răscruce de drum sau sub porţile oraşului, în cazul în care nimeni nu înfia acest copil [80, p. 7]. În acest act legislativ omorul pruncului săvârşit de către părinţii legitimi a fost diferenţiat de pruncuciderea comisă de către o femeie necăsătorită. Pe lângă pedeapsa principală cu închisoare până la un an, femeia era obligată să se prezinte la biserică şi să declare cu glas tare la toată lumea păcatul său. Totodată e de menţionat, că în societatea musulmană fetele erau considerate o povară nedorită pentru familia în care s-au născut. Încă în perioada preislamică a fost formulat postulatul, potrivit căruia înmormântarea de viu a unui copil de gen feminin era considerată virtute. Într-adevăr, în Arabia Antică, până la Islam, părinţii se debarasau de fiicele nou-născute nedorite, îngropându-le de

15

vii. Coranul – scriptură sfântă pentru musulmani reflectând ideile lui Mohammed [78, p.52], a schimbat fundamental atitudinea oamenilor faţă de uciderea fetiţelor. În Islam însă, drepturile copilului apar din momentul naşterii. După cum s-a menţionat în alin. (a) art. 2 din Declaraţia de la Cairo privind drepturile omului în Islam, adoptată la 5 august 1990 (Adunarea Generală a ONU, documentul nr. A/45/421 ), viaţa este un dar de la Dumnezeu, iar dreptul la viaţă este garantat oricărei fiinţe umane. Conform alin. (c) art. 2 al acestui document, păstrarea vieţii omeneşti pe durata termenului dat de la Dumnezeu este obligaţia stabilită de regulile Şariatului. Cercetările ştiinţifice au arătat că viaţa pulsează deja în embrionul care se dezvoltă; ca urmare, avortul înseamnă nimicirea fiinţei umane vii concepute, iar avortul premeditat săvârşit fără temeiuri legale este considerat în Islam omor intenţionat. Întreruperea sarcinii nu poate fi folosită ca metoda de planificare a familiei; ea poate fi permisă numai în cazuri excepţionale, când sănătatea şi viaţa femeii sunt puse în pericol, fiindcă viaţa mamei în Islam se consideră mai importantă decât viaţa fătului. Femeia nu trebuie să-şi ascundă sarcina, chiar dacă a divorţat cu soţul după conceperea copilului. Nou-născuţii sunt neputincioşi şi slabi, deci nu pot să se apere împotriva atingerilor infracţionale aduse vieţii şi sănătăţii lor. Anume din această cauză dreptul la viaţă şi sănătate se răsfrânge asupra tuturor copiilor, indiferent de sex, rasă şi origine socială. Coranul a interzis strict pruncuciderile larg răspândite în Arabia păgână preislamică. Unul dintre cele mai mari păcate se considera omorul copiilor de către părinţi din teama acestora că vor fi nevoiţi să împarte cu ei bucata de pâine. Acest obicei inuman se aplica faţă de fetiţele nou-născute, a căror naştere însemna pentru părinţi ruşine şi dezonoare. Totodată, e de menţionat că, ulterior, în legislaţiile multor state lipsirea ilegală de viaţă a noului-născut de către mamă se considera secole la rând ca omor săvârşit în circumstanţe agravante. Legile medievale nu distingeau între infanticid şi orice altă formă de pruncucidere, deşi faptul că unele din aceste legi prevedeau o pedeapsă mai gravă pentru pruncucidere (arderea pe rug) ar putea conduce la o concluzie contrară. În realitate, pedepsele mai severe se aplicau celor care suprimau viaţa unui copil, nu însă şi mamei care, aflată în stare de disperare, comitea asemenea faptă. În perioada medievală, în Vestul Europei legile erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal şi canonic. Una dintre cele mai importante legi a fost Corpus iuris canonici (1140). Omorul era pedepsit cu moartea prin cele mai crude mijloace. Pruncuciderea se pedepsea, spre exemplu, cu îngroparea de viu a femeii vinovate [107, p.31]. Cesare Beccaria a fost promotorul ideii, potrivit căreia mama naturală trebuie pedepsită mai blând pentru fapta de pruncucidere. El avea în vedere, în special, femeia care, în urma unui viol sau

16

în alte împrejurări deosebite, dădea naştere unui copil şi care se vedea pusă în situaţia de a alege între dezonoare şi pruncucidere. Raţiunea pentru care uciderea pruncului de către mamă se pedepsea mai blând era legată de starea de disperare în care se afla femeia când trebuia să aducă pe lume un copil nelegitim. Mai târziu, atenuarea pedepsei pentru pruncucidere a fost justificată, pornindu-se de la ideea că mama naturală se găsea după naştere într-o situaţie deosebit de grea, datorită atmosferei generale de condamnare a femeii care a dat naştere unui copil în afara căsătoriei; opinia publică era into- lerantă la asemenea acte. Pe de altă parte, situaţia mamei era deseori agravată de sărăcia în care aceasta se zbătea, lipsită de sprijinul tatălui copilului şi de ajutorul comunităţii [107, p.32]. Către începutul secolului al XIX-lea în majoritatea statelor apare tendinţa de a califica prunc- uciderea ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante, dacă ea a fost săvârşită de către mama copilului. În prezent, în legislaţiile statelor avansate, pentru săvârşirea pruncuciderii se prevede o pedeapsă mai blândă decât pentru omorul neagravat. De obicei, pruncuciderea era definită ca ucidere a unui copil nelegitim, băiat sau fată, săvârşită de către mamă, din ruşine sau din frică, în timpul naşterii acestui copil. La sfârşitul secolului al XIX-lea devine vădită tendinţa de a reduce răspunderea penală în cazul omorului pruncului de către mamă. Drept temei pentru separarea pruncuciderii într-o infracţiune de sine stătătoare, diferită de omor, era invocată existenţa unei stări psihofiziologice provocate de naştere care în anumite situaţii se poate manifesta pronunţat, fără însă a echivala cu o stare de inconştienţă, deci fără a exclude capacitatea făptuitoarei de a conştientiza caracterul socialmente periculos al faptei sale şi al consecinţelor acesteia. Această stare excepţională a psihicului este condiţionată, pe de o parte, de starea patologică a organismului lăuzei, iar, pe de altă parte, de tulburarea sistemului nervos, adăugându-li-se teama de a nu fi dezonorată social şi incertitudinea în ce priveşte viitorul său şi al copilului [108, p.126]. Trebuie de luat în consideraţie că, spre exemplu, Codul penal al României din 1864, aplicat până în anul 1878 şi în sudul Basarabiei, în art.230 cu denumirea „Pruncucidere” incrimina omorul copilului de curând născut, care se pedepsea, conform art.232 alin.1, cu munca silnică pe viaţă, însă pentru pruncuciderea prevăzută de art.232 alin.2, când aceasta se va săvârşi de către mamă asupra unui copil nelegitim, fapta era pedepsită cu recluziunea [110, p.166]. În acelaşi timp, în celelalte judeţe ale Basarabiei răspunderea penală pentru pruncucidere era reglementată în baza art.1460 al Statutului cu privire la pedepse şi conform art.461 al Statutului penal al Imperiului Rus. În acesta din urmă principiile calificării nu mai aveau la bază deosebirile dintre modalităţile de ucidere a copilului. Astfel, potrivit art.461 din actul normativ sus-numit,

17

moartea poate fi cauzată atât pe calea acţiunilor, cât şi prin inacţiune, cu alte cuvinte – prin neacordarea ajutorului necesar noului-născut. În calitate de subiect poate fi numai mama biologică; copilul trebuie să fie născut în afara căsătoriei; momentul uciderii e determinat prin sintagma „în timpul naşterii”. Despre motive nu se vorbeşte nimic, pedeapsa fiind redusă la internarea făptuitoarei în casele de corecţie pe un termen de la 1 an şi 6 luni până la 6 ani [107, p.33]. În ce priveşte expresiile imprecise „născut de curând” sau „imediat după naştere”, Codul penal al României din 1936 a dat o formulare mai clară dispoziţiei de incriminare a pruncuciderii, prevăzând în art.465 că săvârşeşte această infracţiune mama naturală care îşi ucide copilul înainte

de a fi expirat termenul legal de declarare la Oficiul stării civile (15 zile de la naştere) [110, p.166]. În Codul penal al RSSFR din 1926 la art.136 era prevăzută răspunderea penală pentru omorurile săvârşite în circumstanţe agravante. Astfel, omorul pruncului de către mamă se încadra în art.136 lit. d), fiind omor agravat săvârşit de către persoana care era obligată să poarte o grijă deosebită pentru cel omorât. E de menţionat că legislaţia penală a RSSFR de până la 1960 nu distingea omorul pruncului de către mamă ca o componenţă a omorului săvârşit în circumstanţe atenuante, calificând fapta ca omor săvârşit în circumstanţe agravante. Din momentul adoptării Codului penal al RSSFR din 1960 omorul pruncului de către mamă era calificat conform art.103 – ca omor neagravat [90, p.126]. Totodată, în perioada postbelică Colegiul penal al Judecătoriei Supreme din RSFSR orienta instanţele de judecată la stabilirea termenelor cât mai reduse de închisoare sau la condamnarea cu suspendarea pedepsei, dacă omorul pruncului de către mama lui naturală a fost consecinţa directă:

1)

a sărăciei totale a mamei, sortind-o pe ea şi pe copilul său la o existenţă mizerabilă;

2) a sentimentului de ruşine determinat de presiunea mediului incult, care îi va crea în viitor

atât mamei, cât şi copilului o viaţă insuportabilă; a stării de tulburare psihică provocată atât de procesul naşterii, cât şi de situaţia neordinară

în care se află mama (naştere neasistată, izolată etc.) [80, p.9]. În art. 103 al Codului Penal al RSSFR din 1960 a fost stabilită răspunderea penală pentru săvârşirea omorului pruncului de către mamă. Totodată, conform acestui articol la răspunderea penală putea fi trasă orice femeie care a cauzat intenţionat moartea propriului copil nou-născut, pentru că legislaţia şi doctrina penală rusă era de opinia că starea psihică şi fizică deosebită în procesul naşterii este caracteristică tuturor parturientelor, fără excepţii. Mult mai târziu, la 1 ianuarie 1997, a intrat în vigoare noul Cod penal al Federaţiei Ruse, care a prevăzut o nouă componenţă a omorului pruncului de către mamă [13, p. 204]. Reieşind din interpretarea literală a dispoziţiei incriminatoare, aceasta cuprinde trei forme ale pruncuciderii:

3)

18

1) omorul copilului nou-născut de către mamă în timpul naşterii sau imediat după naştere; 2) omorul copilului nou-născut de către mama acestuia, aflată în condiţiile unei situaţii psihotraumante; 3) omorul copilului nou-născut de către mama acestuia, aflată într-o stare de tulburare psihică, care nu exclude discernământul. Considerăm că, structura acestei dispoziţii nu este reuşită, deoarece limitele răspunderii penale pentru infracţiunea dată sunt lărgite nejustificat, iar acestea ar putea fi cauza abuzurilor din partea organelor de urmărire penală, precum şi a erorilor judiciare. În alt context, în Codul penal al Republicii Belarus din 1960 omorul pruncului de către mamă era calificat ca omor neagravat, conform art.101. Însă, în Codul penal al Republicii Belarus din 1999 pruncuciderea este considerată ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante [137, p.38]. Până la adoptarea, la 24.03.1961, a Codului penal al RSS Moldoveneşti, pe teritoriul actual al Republicii Moldova se aplica Codul penal al RSS Ucrainene din 1927. Cu intrarea ulterioară în vigoare a Codului penal al RSS Moldoveneşti din 24.03.1961 răspunderea penală pentru uciderea noului-născut survenea potrivit art.92 şi era definită ca „omorul pruncului săvârşit cu premeditare de către mamă în timpul naşterii sau imediat după naşterea lui”, pedeapsa pentru care era privaţiunea de libertate până la trei ani sau amenda în mărime de până la o sută de salarii minime [6, p.58]. După părerea noastră, structura acestei norme penale nu era dintre cele mai reuşite, deoarece atitudinea mai blândă a legiuitorului faţă de mamă era condiţionată în exclusivitate de limitele temporale în cadrul cărora a fost săvârşită infracţiunea - soluţie, susţinem, incorectă. Mai mult, termenul „cu premeditare” în nici un caz nu putea justifica comportamentul criminal al mamei, ci, invers, ar fi trebuit să agraveze răspunderea penală pentru uciderea copilului nou-născut, legiuitorul urmând să aprecieze fapta ca omor săvârşit în circumstanţe agravante. Există opinii, potrivit cărora tulburările pricinuite de naştere trebuie să ducă la diminuarea discernământului, deoarece acestea acţionează asupra conştiinţei şi voinţei femeii, alterându-le. O astfel de abordare întâlnim în dispoziţia articolului 147 din Codul penal al Republicii Moldova. E de menţionat că o asemenea abordare conduce la două concluzii: că tulburările psihice provocate de actul naşterii trebuie să aibă o anumită intensitate (pentru a produce o îngustare a câmpului conştiinţei) şi că infracţiunea de pruncucidere nu poate fi comisă cu discernământul păstrat. În acest sens, o experienţă pozitivă a fost împrumutată din legislaţia penală a României, numai că, în comparaţie cu legislaţia penală a Republicii Moldova, legea penală a României (art.177 CP) nu este restrictivă în sensul naturii tulburărilor pricinuite de naştere şi încadrează pruncuciderea ca infracţiune de sine stătătoare, cu o criteriologie aparte, şi nu o consideră formă atenuată de omor.

19

Starea de tulburare pricinuită de naştere cuprinde, în lipsa altor precizări legale de la art.177 din Codul penal al României [7], o sferă mai largă de modificări psihice asociate cu sarcina şi naşterea. Aceeaşi formulare a infracţiunii de pruncucidere s-a păstrat şi în noul Cod penal al României din 2004. Aşadar, conform prevederilor art. 180 CP Rom., uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, se pedepseşte cu închisoarea strictă de la 2 până la 7 ani [8, p. 85]. Aşadar, legea penală a Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, revizuind formula precedentă, a specificat clar existenţa unei stări psihice sau fizice deosebite însoţite de diminuarea discernământului. Conform art.147 CP RM, pruncuciderea este definită ca „omorul copilului nou- născut, săvârşit în timpul naşterii sau imediat după naştere de către mama care se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere; fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani” [5, p.104]. Considerăm că este un pas corect, deoarece prezenţa anume a acestei stări trebuie luată în consideraţie la încadrarea juridică a uciderii copilului nou-născut. Totodată, stabilirea faptului că omorul copilului nou-născut a fost săvârşit cu premeditare (gândit din timp) determină calificarea lipsirii de viaţă a nou-născutului ca omor intenţionat săvârşit cu premeditare (lit. a) alin.(2) art.145 CP RM,), asupra unei rude apropiate (lit. b) alin.(3) art.145 CP RM), cu bună-ştiinţă asupra unui minor (lit. d) alin.(3) art.145 CP RM) şi profitând de starea de neputinţă a victimei (lit. e) alin.(2) art.145 CP RM).

1.2 Conceptul, definiţia şi particularităţile pruncuciderii

Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului nu ca un bun individual, ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi. Aceasta îl îndreptăţeşte pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc viaţa şi să se abţină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori supreme sociale şi, implicit, intereselor vitale ale comu- nităţii [107, p.34]. În conformitate cu prevederile Codului penal al Republicii Moldova, componenţele infracţiunilor contra vieţii formează un subgrup în cadrul Capitolului II „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei” din Partea Specială a legii penale. Subgrupul infracţiunilor contra vieţii poate fi privit doar condiţional în calitate de compartiment al capitolului nominalizat. În cel mai general mod, infracţiunile contra vieţii pot fi sistematizate în: omoruri, lipsire de viaţă din imprudenţă şi determinarea la sinucidere.

20

La omoruri se referă: omorul intenţionat fără circumstanţe agravante şi atenuante (alin. (1) art.145 CP RM); omorul intenţionat săvârşit în circumstanţe agravante (alin.(2) art.145 CP RM); omorul săvârşit în circumstanţe deosebit de agravante (alin.(3) art.145); omorul săvârşit în circumstanţe atenuante (art.146, 147, 148 CP RM). Termenul „lipsirea de viaţă din imprudenţă” a substituit noţiunea de „omor din imprudenţă” fapt, după părerea noastră, binevenit. E de menţionat că pruncuciderea se încadrează în lista omorurilor cu circumstanţe atenuante. Suntem de părere că, pruncuciderea reprezintă o infracţiune de sine stătătoare cu un conţinut propriu şi, deci, trebuie tratată cu o atenţie deosebită. Dar, totodată, este dificil a analiza această infracţiune în lipsa cărorva precizări legislative privind săvârşirea infracţiunilor contra vieţii. Aşadar, legislaţia penală a Republicii Moldova nu conţine o definiţie legală a omorului; aceasta spre deosebire de Codul penal al Federaţiei Ruse, unde în art.105 este formulată definiţia legislativă a noţiunii de omor: cauzarea morţii unei alte persoane în mod intenţionat [13, p. 204]. Codul penal al Ucrainei, adoptat la 5 aprilie 2001, la fel prevede definiţia omorului în alin. 1) art. 115: „cauzarea intenţionată a morţii unei alte persoane” [96, p. 275]. Considerăm că o definiţie similară trebuie introdusă şi în legislaţia noastră. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor, nr. 1 din 27.01.1999 [164, p. 53], clar stabileşte noţiunea de omor: cauzarea morţii unei alte persoane în mod intenţionat. Similar acesteia, Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Belarus cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor, nr. 9 din 17.12.2002 [163, p. 14], şi Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Uzbekistan cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat, nr. 40 din 20.12.1996 [165, p. 121], au făcut anumite precizări cu privire la noţiunea de omor şi starea de neputinţă a victimei. Considerăm că unele principii ar trebui să împrumutăm şi noi la examinarea cazurilor de omucideri în general. Totodată, e de menţionat că în toate trei hotărâri lipsesc careva referiri la infracţiunea de pruncucidere, ceea ce, după părerea noastră, se răsfrânge negativ asupra examinării cazurilor analogice în ţările menţionate. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat, nr. 9 din 15.11.1993 [162, p. 304], la calificarea celor săvârşite în aceste cazuri indică la faptul că dispoziţia art. 92 CP RM din 1961 nu conţine indicaţia privitor la starea de tulburare psihică în care se află mamă în timpul comiterii infracţiunii date, limitându-se numai la indicarea intervalului de timp în care a fost săvârşit omorul pruncului de către mamă - în timpul naşterii sau imediat după naşterea lui. Totuşi, în pct. 24 al acestei hotărâri este subliniat că omorul premeditat al pruncului de către mamă în timpul când a dispărut starea mamei deosebită legată de naştere nu poate fi calificat în baza art. 92 CP RM. Responsabilitatea pentru omor în asemenea cazuri survine pe baze generale [162, p. 311]. După părerea noastră, temeiurile în baza

21

cărora făptuitoarea poate fi trasă la răspundere penală pentru infracţiunea de pruncucidere nu sunt expuse clar în hotărârea dată şi, ca urmare, necesită o abordare mai precisă a practicii judiciare, deoarece din interpretarea prevederilor pct.24 decurge posibilitatea pedepsirii pentru infracţiunea de pruncucidere a oricărei femei care şi-a omorât copilul în timpul naşterii sau imediat după naşterea lui. Acest principiu, aplicat până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, nu corespunde conţinutului normei juridico-penale existente (art. 147 CP RM) şi trebuie revizuit. Totodată, în această hotărâre lipsesc indicaţii care ar preciza conţinutul noţiunilor de „omor”, „momentul de debut al vieţii omeneşti”, „momentul survenirii morţii”, „copil nou-născut”; lipsesc concluziile necesare făcute pe cazuri concrete care au avut loc în practica judiciară din republica noastră; nu sunt propuse careva concluzii generale privitor la problemele ce ţin de calificare şi de delimitarea pruncuciderii de infracţiunile conexe, privitor la particularităţile răspunderii penale a persoanelor care au luat parte la uciderea copilului nou-născut etc. Ca urmare, efectuarea tuturor modificărilor care se cer a fi introduse în calitate de principii îndrumătoare pentru lucrătorii practici ar conduce la elaborarea şi adoptarea de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a unei noi hotărâri explicative cu privire la omucideri, pentru care pledăm şi noi. În cadrul analizei subiectului dat, considerăm necesar a elucida părerile savanţilor care neagă necesitatea separării infracţiunii de pruncucidere într-o componenţă de sine stătătoare [48, p.114]. S.V. Borodin consemnează că, într-adevăr, în calitate de temei pentru separarea pruncuciderii într-o componenţă de infracţiune de sine stătătoare serveşte starea dificilă în care deseori se află mama în timpul naşterii. Anume starea psihofizică sus-menţionată se recunoaşte în calitate de circumstanţă atenuantă în cazurile de pruncucidere. „Aceasta e corect – scrie S.V. Borodin – dar, totodată, e necesar a menţiona că nu orice pruncucidere se săvârşeşte în asemenea circumstanţe; studierea practicii de urmărire penală şi a celei judiciare arată că, în majoritatea cazurilor, această infracţiune se săvârşeşte cu premeditare, când mama se pregăteşte din timp pentru a se izbăvi de copilul nedorit, în care scop aceasta ascunde sarcina. În asemenea împrejurări, ar fi greşit să calificăm pruncuciderea ca omor al copilului nou-născut săvârşit în circumstanţe atenuante. Indiscutabil, motivele în aceste cazuri sunt josnice, egoiste, iar uneori poartă un caracter de cupiditate” [48, p.115]. Dimpotrivă, alţi autori se pronunţă pentru încadrarea juridică a pruncuciderii în calitate de componenţă specială de sine stătătoare [70, p.134]. Considerăm că este o poziţie corectă care şi-a găsit reflectare şi în incriminarea privind omorul pruncului de către mamă din Codul penal al Republicii Moldova (art.147) .

22

Totodată, unii autori menţionează că dacă lipsirea intenţionată de viaţă a copilului a avut loc în timpul naşterii, atunci în anumite împrejurări această faptă poate fi calificată ca omor, cu condiţia că la acel moment o parte din corpul copilului se afla deja în afara uterului mamei. Referindu-se la faptul că copilul care încă nu s-a născut este perceput de către mama sa ca o parte din sine, alţii consideră că pruncuciderea prezintă cauzarea morţii copilului aflat numai în afara uterului mamei, chiar dacă cordonul ombilical nu este secţionat (citat după [80, p. 36]). Conform opiniei lui M.I. Kovalev, ca moment de debut al vieţii omeneşti trebuie considerat momentul apariţiei capului fătului din corpul mamei în procesul naşterii; altfel spus, momentul începerii vieţii extrauterine. Cauzarea leziunilor mortale copilului în procesul naşterii propriu-zise trebuie calificată ca omor [90, p.126]. Totodată, A.A. Piontkovski susţine: „Ca pruncucidere trebuie calificată nu numai uciderea nou-născutului după separarea lui de corpul mamei şi după începerea vieţii de sine stătătoare a copilului, dar şi omorul săvârşit în timpul naşterii, când copilul care se naşte încă nu a început viaţa extrauterină de sine stătătoare” [69, p.18]. N.I. Zagorodnikov opinează asupra acestui subiect în felul următor: „Mama, care îşi lipseşte de viaţă copilul în timpul naşterii, conştientizează c