Sunteți pe pagina 1din 56

DISCIPLINE OBLIGATORII

SEMESTRUL I

GEOGRAFIA FIZICĂ GENERALĂ A ROMÂNIEI (I)

Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA

Moto:

Educaţia şi instrucţia prin geografie reprezintă educaţia pentru mediu a mileniului III şi pentru supravieţuirea omenirii pe Terra, deoarece

Geografia este ştiinţa integratoare a Terrei ca planetă a vieţii şi a omenirii.

Obiectivele cursului Disciplina se referă la mediul fizico–geografic al României, analizat pe elemente. Pe lângă aspectele de strictă specialitate, sunt subliniate şi unele probleme privind poluarea şi protejarea mediului, rolul acestuia în dezvoltarea economică, poziţia geopolitică a României, rolul Domeniului Carpato– Danubiano–Pontic pentru formarea şi unitatea poporului român, fenomene de risc.

1. INTRODUCERE

1.1. România – date generale

Poziţia geografică: paralela 45º N şi meridianul 25º E. Extreme: Horodiştea (N), Zimnicea (S), Sulina (E), Beba Veche (V). Suprafaţa: 238.391 km . Frontiere cu: Bulgaria, Serbia, R. Moldova, Ucraina, Ungaria; 1085,5 km terestră, 1817 km pe râuri, 247,4km maritimă. Vârfuri montane peste 2000 m: Moldoveanu (2544 m), Negoiu (2535 m), Parângu Mare (2519 m), Peleaga-Retezat (2509 m), Omu (2505 m) ş.a. Cei mai mici munţi: Măcin, Dognecea, Locvei, Oaş, Zarand ş.a. Cele mai mari înălţimi din dealuri: Chiciora (1218 m), Becheci (1080 m), Firtuşu (1061 m), Şiclod (1028 m), Măţău (1018 m). Cele mai mici dealuri: Dealurile de Vest, Bran, Gorjului, Bucovel, Runc, Corni. Altitudini specifice podişurilor: Podişul Transilvaniei 500-600 m, Moldovei 200-680 m, Dobrogea 150-300 m, Getic 200-600 m, Mehedinţi 500-600 m. Altitudini specifice câmpiilor: Câmpia Română 20-300 m, Câmpia de Vest a României 80-180 m. Principalele 5 râuri după lungime: Mureş, Prut, Olt, Siret, Ialomiţa. Principalele 5 lacuri după suprafaţă: Razelm, Ostrovu Corbului, Sinoie, Porţile de Fier, Stânca-Costeşti.

2

1.2. Poziţia geografică a României – consecinţe

Pe Glob: în emisfera nordică, pe paralela de 45ºN şi meridianul 25 E, cu o extindere de 4º38' în latitudine (525 km) şi 9º26' pe longitudine (740 km). Consecinţe: climat temperat, 4 anotimpuri, o modificare permanentă a duratei zilei şi nopţii (ziua între 16 ore şi 8 ore şi 20 minute în iulie şi decembrie); soarele răsare

17

în est cu 38 minute mai devreme faţă de vest; fusul orar este GMT + 2 sau 30ºE; apar tipuri multe de plante. Pe continent: în Europa Centrală, la 2750 km de Capul Finister, 2700 km de Urali, 2800 km de la Capul Nord şi 1000 km faţă de Capul Matapan; pe istmul ponto-baltic; pe Domeniul Carpato-Danubiano-Pontic. Consecinţe: continentalizarea climei temperate, influenţe climatice ale principalilor centri barici extrem-europeni (suntem la confluenţe climatice) şi la confluenţe de vegetaţii (din estul, sudul, vestul şi nordul Europei). Tot în continent, România este (sau a fost) aşezată şi la: intersecţia unor drumuri importante europene, la margini de imperii, la interferenţa a trei mari religii, la trei importante elemente geografice (Carpaţi, Dunăre, Marea Neagră). Localizarea geopolitică este dată de anumite elemente de interes economico- politic şi militar pentru alte ţări: aşezarea geografică, Dunărea, Marea Neagră, Carpaţii, unele bogăţii, intersecţia unor căi de comunicaţii europene ş.a. Consecinţe: periodic ţara a fost afectată de războaie, năvăliri, ciuntiri, luarea unor bogăţii, navigaţia pe Dunăre sau pe Marea Neagră era controlată de imperii, am fost înglobaţi obligatoriu lagărului comunist etc. Au existat şi există însă şi aspecte favorabile rezultate din aşezarea geopolitică.

1.3. Structura geografică de sistem a spaţiului românesc

Istoricul abordării. Spaţiul pe care se află România coincide aproape exact cu un mare sistem teritorial european numit Domeniul Carpato-Danubiano-Pontic. Conştientizarea acestei coincidenţe începe cu antichitatea când s-a observat alcătuirea armonioasă a teritoriului Daciei, legătura strânsă între daci şi pământul pe care locuiau, mai ales cu Carpaţii şi forma rotundă a ţării. O dată cu formarea poporului român a apărut şi mai clară unitatea de neam şi de limbă a locuitorilor de pe acest teritoriu rotund, extins între Dunăre, Nistru şi Tisa. În feudalism, odată cu închegarea celor trei ţări româneşti, întrepătrunse pe Carpaţi şi cu multe legături între ele, s-a născut şi ideea de unitate naţională a tuturor românilor. În timpurile moderne şi mai ales după al doilea război mondial, problema unităţii teritoriale a pământului românesc a fost abordată şi sistemic, ca structură, funcţionalităţi etc. Structura sistemului, elemente, părţi, limite. Structura sistemului Carpato- Danubiano-Pontic este dată de îmbinarea pe verticală a elementelor mediului geografic şi îmbinarea pe orizontală a regiunilor şi unităţilor teritoriale. Pe verticală se îmbină elementele geografice: geologia, relieful, clima, hidrologia … economia şi aşezările, rezultând medii geografice diferite. Pe orizontală se unesc în sistem teritorial regiunile şi structurile geologice care le determină (Carpaţii, Subcarpaţii etc). Unele elemente sunt de suport sau de bază (geologia şi relieful), iar altele li se suprapun şi toate împreună se intercondiţionează în sistem formând medii geografice (alpin, de munte cu pădure, de deal, de depresiune … mediul deltaic şi litoral). Părţile sau regiunile s-au asociat în sistem în jurul şi în interiorul inelului orogenului Carpaţilor Româneşti, evoluând (în timpul ciclului geologic şi geomorfologic alpin) sub comandă carpatică. Acest sistem teritorial şi-a format astfel o structură concentrică şi etajată în jurul Carpaţilor şi pe Carpaţi, conturându-şi totodată limitele exterioare faţă de alte domenii-sistem. Aceste limite se găsesc la marginile extreme de influenţă geologo- geografică a cercului carpatic şi se materializează prin văi ordonate circum-carpatic: Tisa – Dunăre – Nistru.

1.4. Obiectul geografiei fizice generale a României

Obiectul unei discipline se defineşte obişnuit la începutul unui curs. Complexitatea geografiei României şi situarea ţării pe un macrosistem teritorial

18

care nu coincide total cu teritoriul de azi al ţării ne-au obligat la unele explicaţii preliminarii (ceea ce de exemplu nu este necesar şi posibil la geografia economică a României, decât în parte, de pildă la populaţie). În principal geografia fizică a României se ocupă de studiul unei entităţi geografice de tip ţară, dar situată aproape exact pe macrosistemul Carpato- Danubiano-Pontic. De aceea, tratarea sistemică, pornind de la întregul teritorial nedisociat apare ca normală şi necesară. Acest sistem trebuie urmărit în evoluţia sa paleogeografică, dar şi pe elemente şi pe regiuni (acestea la cursul regional). Abordarea elementelor (relief, climă etc) se impune a fi făcută nu ca individualităţi independente, ci ca elemente ale întregului, într-o permanentă împletire între ele şi subordonare faţă de întreg. Accentul se pune pe structurarea concentrică şi radiară impusă de Carpaţi, pe diversitatea regională şi locală, dar şi pe influenţele externe (mai ales în climă şi vegetaţie) transformate însă odată cu pătrunderea lor în acest sistem şi adaptate structurii acestuia. De exemplu, râurile României se dispun radiar şi se colectează concentric, iar regimul apelor depinde de clima locurilor, de relief, rocă şi vegetaţie. Sau, clima şi vegetaţia se ordonează etajat, concentric şi se diversifică radiar. Întrebările pentru evaluare se găsesc în lucrarea: Grigore Posea (2003), Geografia fizică a României, partea I, Editura Fundaţiei România de Mâine, pag. 26; 29-30.

2. RELIEFUL ROMÂNIEI

2.1. Unităţile (regiunile) morfostructurale

Există două tipuri principale – de orogen şi de platformă la care se adaugă şi alte două: de tranziţie şi de avanfosă. Unităţile de platformă: Podişul Moldovei (stă pe platforma Moldo-rusă), Câmpia Romană (pe platforma Valahă ca parte a platformei Moesice), Podişul Dobrogei (pe platforma Moesică, cu trei părţi de vârste diferite), Podişul Getic (pe platforma Moesică şi parţial pe avanfosă). Unităţile de orogen: Carpaţii, Podişul Mehedinţi şi Dealurile Vestice. Unităţi de avanfosă: Subcarpaţii. Unităţi de tranziţie (platformă-orogen): Podişul Transilvaniei şi Câmpia de Vest a României.

2.2. Scara morfocronologică

Cuprinde următoarele trepte taxonomice: ere (epoci), etape (perioade), faze, subfaze. I. Era (epoca) Precarpatică se mai numeşte şi era platformelor. În timpul său s-au format platformele şi se subdivide în trei etape (perioade): cambrian- precambriană (include toate ciclurile orogene precambriene şi fazele de eroziune care le-au nivelat, reunite în suprafaţa cambriană (ultima); etapa caledonică (înglobează ciclul orogen caledonic şi suprafaţa postcaledonică (apare în Dobrogea Centrală); etapa hercinică (orogeneza hercinică şi suprafaţa posthercinică). Toate cele trei suprafeţe au fost renivelate şi în timpul pediplenei Carpatice. II. Etapa de tranziţie, între erele Precarpatice şi Carpatică, se plasează în timpul orogenezei kimerice, când se produce mai ales detaşarea microplăcilor (Transilvano-Panonică, Moesică şi apoi cea a Mării Negre); apar rifturile geosinclinalelor Carpatice.

19

III. Era (epoca) Carpatică este cea în care s-au format Carpaţii şi tot relieful din jurul lor. Se subdivide în două etape (perioade).

1. Etapa Carpatică Veche – cu două faze: a) orogenezele austrică şi laramică

ce au structurat Carpaţii, îndeosebi structurile în pânze şi b) formarea pediplenei Carpatice, care a nivelat aproape tot teritoriul ţării, dar mai ales masivele cristalino-

mezozoice.

2. Etapa neocarpatică, dominată de mişcări de înălţare diferenţiate, are 8

faze: orogeneza savică (oligocen superior – helveţian) care declanşează faza inversiunilor morfotectonice), faza piemonturilor acvitanian-burdigaliene (impuse de ridicările savică şi stirică), faza suprafeţelor medii carpatice (separate de ridicările stirice şi moldavice), faza piemonturilor sarmaţiene (ridicările atice), faza suprafeţelor carpatice de bordură, faza nivelelor carpatice de vale şi a piemonturilor villafranchiene (mişcările rodanice şi valahe), faza teraselor fluviatile şi a gheţarilor carpatici şi faza luncilor, deltei, limanurilor şi a modelărilor actuale.

2.3. Sistemul geomorfologic românesc (reluare şi descriere detaliată) Este vorba de sistemul strict geomorfologic, dar care stă la baza Domeniului

Carpato-Danubiano-Pontic (sistem fizico-geografic). Structura generală este concentrică şi radiară iar limitele până la care îşi extinde structura şi influenţele sunt date de colectorii hidrografici Tisa-Dunăre- Nistru, axaţi pe falii sau flexuri arcuite de sorginte carpatică. Structura concentrică este cea mai importantă şi în cadrul său se pot deosebi cel puţin 7 fâşii şi aliniamente morfologice circulare:

• Coroana Carpatică este formată din 5 segmente de munţi cu structuri

diferite dar reunite circumtransilvănean. În cadrul său se pot deosebi trei cercuri

subordonate: coroana alpină, cercul depresiunilor intramontane şi cercul munţilor împăduriţi.

• Cercul depresiunilor şi dealurilor submontane transilvănene: Subcarpaţii

Transilvaniei, depresiunile Făgăraş-Sibiu-Secaş-Alba Iulia – Turda – Vlaha - Iara-

Gilău – Huedin – Almaş - Agriş şi întregul Podiş Someşan.

• Nucleul transilvan de podişuri: Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor.

• Cercul Subcarpaţilor şi Dealurilor Vestice.

• Semicercul discontinuu al podişurilor (Moldovei, Dobrogei, Getic şi Mehedinţi).

• Cercul câmpiilor (Câmpia Română, continuată spre nord cu o parte a luncii

şi teraselor Siretului, şi Câmpia de Vest a României).

• Alte cercuri sau arcuri pericarpatice: arcul Nistrului; arcul Siret – limita de sud a Subcarpaţilor Curburii – limita de sud a Podişului Getic – continuare cu Dunărea pe la Sviniţa; cercul Prut-Dunăre-Tisa.

• Grafia suprafeţei Moho este tot circulară, sub Transilvania apărând o

cupolă adâncă de numai 29-30 km şi în jur, sub Carpaţi, grosimea scoarţei creşte la 35-41 km. Structura radiară se compune din falii, discontinuităţi morfologice şi văi transversale pe Carpaţi şi care, unele, se extind şi în exteriorul (şi interiorul) precarpatic. Ele împart fâşiile şi treptele circulare în sectoare de mărimi variabile, diversificând astfel foarte mult structura macrosistemului. Cităm câteva: falia şi valea Someşului Mare, prelungită şi peste Podişul Moldovei; două aliniamente aproape paralele care trec, prima peste înşeuările din nordul aliniamentului de munţi Perşani – Baraolt – Bodoc - Nemira şi Berzunţ şi al doilea pe la Rucăr –

20

Bran – Braşov – Oituz – Trotuş - sud Podişul Bârladului; faliile pe care s-au instalat Dâmboviţa, Oltul, Jiul, Timişul, Mureşul şi faliile grabenelor din vestul Apusenilor etc. Structura complexă a macrosistemului este dată de suprapunerea şi interferenţa celor două de mai sus, exprimată pe scurt ca fiind circular-radiară şi etajată.

2.4. Geneza Coroanei Carpatice şi a Domeniului Carpato-Danubiano-

Pontic Aceasta a fost explicată pe două căi: evoluţia unui geosinclinal (Tethys) către orogen şi, mai nou, prin tectonica plăcilor.

A. Evoluţia geosinclinalului Carpatic. Acesta este socotit ca partea de NE a

geosinclinalului Tethys, sau o ramură periferică a acestuia. Acest geosinclinal s-a deschis prin separarea a două mari continente, Gondwana în sud şi Laurasia în nord. În Europa el a ocupat o poziţie mediană între hercinicul african şi cel european, afectând şi părţi din acesta. Orogenul Carpatic a apărut prin închiderea geosinclinalului, prin trei grupe de faze orogene. Fazele primare au fost de cutare şi

şariaje care au finisat structura geologică a Carpaţilor, respectiv fazele austrică, laramică şi mai puţin cea savică. O dată cu faza savică se închide geosinclinalul alpino-carpatic şi începe să se înalţe, născându-se în paralel avanfosa carpatică şi coborârea epirogenetică a platformelor vecine. Fazele medii (stirică şi moldavă) se caracterizează prin ridicări ale orogenului dar şi scufundări ale unor depresiuni intramontane şi intermontane respectiv Transilvania şi Panonica. În fazele finale (atică, rodanică, valahă şi pasadenă) se cutează uşor şi avanfosa, dar mai ales se ridică în bloc orogenul şi toate regiunile vecine de platformă şi avanfosă, formându-se treptele concentrice ale Domeniului Carpato-Danubiano-Pontic.

B. Evoluţia prin tectonica plăcilor. Aplicarea acestei teorii la teritoriul ţării

noastre explică mai sistemic structura generală şi caracterele specifice Domeniului

Carpato-Danubiano-Pontic. De remarcat şi multele apropieri, concepute în ultimul timp, între evoluţia de tip geosinclinal şi cea prin tectonica plăcilor.

• Elementele de recunoaştere a plăcilor pe teritoriul României: resturi de

magme bazice (ofiolite) care indică un fost fund oceanic sau suturi de închidere, planuri Benioff (Vrancea), anomalii gravimetrice de minim care presupun contacte între plăci, cutremurele vrâncene, lanţul vulcanic din spatele Orientalilor ş.a.

• Numărul plăcilor admis, conform unor modele geodinamice ale scoarţei

din arealul românesc, diferă după autori, fiind între 3 şi 5. Principală este macroplaca Euro-asiatică (numită local şi Est-europeană, Rusă sau Moldavă), în faţa căreia se găsesc următoarele microplăci: Transilvană şi Panonică (reunite

după unii geologic în microplaca Interalpină), apoi cea Moesică şi microplaca Mării Negre (reunite uneori în microplaca Moesică). Pentru explicarea structurii Domeniului Carpatic, existenţa a patru microplăci este mai indicată. Ca poziţie actuală, foarte importantă este poziţia centrală a microplăcii Transilvane, în contact cu toate celelalte, aceasta explicând forma de cerc a Carpaţilor dar şi structura generală a Domeniului.

• Cadrul global al evoluţiei structurii în plăci este în legătură cu declanşarea

şi evoluţia ciclului geodinamic alpin, respectiv cu închiderea Oceanului Tethys (prin apropierea plăcilor Africano-indiană şi cea Euro-asiatică) şi deschiderea şi evoluţia oceanelor Atlantic şi Indian. Creşterea plăcii Atlanticului de NE a împins placa Euro-asiatică spre sud, iar cea a Atlanticului de SE pe cea Africană spre nord; apar şariaje şi

21

desprinderi ale unor microplăci din marginile devenite tot mai labile ale celor două mari plăci care se apropiau.

• Cadrul regional este mai puţin lămurit, deoarece se pare că orogenul Carpatic a

luat naştere nu în arealul Tethysului propriu-zis ci din două geosinclinale tangente spaţiului mediterano-alpin şi anume, unul în care s-au plămădit Carpaţii Orientali – Meridionali – Banatului - Balcanii şi Rodoppi şi altul, mai în vest, din care s-au născut Metaliferii şi Munţii Trascăului. Acestea s-au format prin ruperi ale marginii, devenită labilă, a plăcii Est-

europene şi formarea unor rifturi care s-au lărgit, pe care s-au instalat roci bazice şi care au acumulat sedimente în special de tip fliş. Aceste „mini”-oceane s-au închis apoi formând segmente de orogen, prin trei mecanisme: subducţie, obducţie şi coliziune.

• Deplasarea plăcilor şi formarea ramurilor carpatice. O dată cu începerea

formării orogenului carpatic, din fostul areal riftogen care se extindea linear din Carpaţii Nordici până în Balcani, are loc şi restrângerea lungimii acestuia prin ondulări şi curbări formate în raport de microplăcile vecine în special Moesică şi Transilvană. Carpaţii Orientali s-au format prin subducţia plăcii Est-europene sub cea Transilvană din care se rupsese în prealabil o fâşie cristalino-hercinică implicată în orogen şi din care a rezultat şirul masivelor cristaline. În faţa lor s-a format o fosă, cu fund bazaltic, în care s-a depus flişul

cretacic, restrâns şi cutat ulterior. A urmat formarea şi cutarea flişului paleogen, formarea şi cutarea avanfosei şi, în partea opusă, realizarea lanţului vulcanic. Carpaţii Meridionali au luat naştere din apropierea microplăcilor Moesică şi cea a Transilvaniei pe o direcţie mai mult oblică şi dominant prin procese de obducţie. Aici, o margine labilă a microplăcii Transilvane a avansat peste flişul zis de Severin depus pe fund oceanic şi pe care l-a cutat, iar apoi împreună au încălecat (pânza Getică) peste marginea labilă a platformei Moesice; aceasta din urmă a devenit autohton şi, având o densitate mai mică, a săltat mai mult acest orogen. Carpaţii Curburii au luat naştere dintr-un segment de tranziţie între Orientali şi Meridionali, dar cu pânze de fliş curbate către vest datorită deplasării aici a microplăcii Mării Negre (ruptă din cea Moesică) activă şi în prezent. La Curbură structura diferă de Orientali, având un şir exterior de masive dispuse curbat, o depresiune largă şi în bună parte subsidentă şi perpendiculară pe Orientali (Rucăr – Braşov - Oituz) şi un şir nordic de obcine joase (Perşani – Baraolt – Bodoc – Nemira - Berzunţ). Carpaţii Banatului sunt o continuare curbată spre sud a Meridionalilor, dar cu o structură morfologică în trei trepte şi mult mai joşi. Ei au rezultat din ciocnirea mai lină a microplăcilor Moesică şi Panonică (nu cu cea Transilvană); sunt un diverticul al Meridionalilor care face legătura cu Balcanii. Carpaţii Apuseni s-au născut din închiderea aproape totală a riftogenului din care s-au ridicat Munţii Metaliferi şi ai Trascăului, curbat şi el datorită avansării părţii central-nordice a microplăcii Panonice spre microplaca Transilvană. În această parte nordică însă, se pare că, o parte labilă a microplăcii Panonice a creat Apusenii Nordici prin deplasarea acestora pe o falie situată azi în sudul Munţilor Plopiş, încălecând peste microplaca Transilvană a cărei margine s-ar fi subdus. • Cercul Carpatic realizat aşadar din segmente cu structuri foarte diferite (din cauza că fiecare s-a născut din ciocnirea altor microplăci), dar în final s-a unit în jurul microplăcii Transilvane, prinsă la mijloc în procesul acestor ciocniri.

2.5. Tipuri şi subtipuri majore de relief Tipizarea are o dublă importanţă: pentru sistematizarea taxonomico- geografică şi pentru practică (proiectul de amenajare teritorială pentru o unitate poate fi aplicat cu mici modificări tuturor unităţilor de acelaşi tip). Criteriile de tipizare şi clasificare sunt: altimetria, densitatea şi adâncirea fragmentării, pantele, morfologia, structura, etajarea etc. Înainte de a se face

22

tipizarea de amănunt se stabilesc: limitele superioare ale câmpiilor, cele inferioare şi superioare ale dealurilor şi limitele inferioare ale muntelui. Tipuri şi subtipuri de munţi. Tipizarea se realizează după mai multe criterii: pe ramuri montane (stil, geneză, altitudini), pe individualităţi montane (altitudini, modelare externă), sau mixt (rocă, altitudine, geneză, modelare externă). Tipuri de ramuri montane au fost definite prima dată de Emm. de Martonne (1908), după stilul morfotectonic, astfel: alpin (Carpaţii Nordici), jurasian (Orientalii, dar şi cu lanţ vulcanic), transilvan (cu trei subtipuri – Meridionalii înalţi şi cu relief glaciar, bănăţean mult mai mici şi apusean-intermediar, cu horsturi, chei epigenetice şi vulcanism interior); pe total sunt numiţi munţi de tip carpatic. Ideea este reluată de Posea (1981) care separă patru stiluri: carpato-alpin (fliş cutat, cu subtipuri: obcine, clăbucete, masive petrografico-structurale, creste structural-petrografice, masive de fliş diferenţiate altimetric de tectonica în tablă de şah – la Curbură), alpino-hercinic (masive cristalino-mezozoice, fliş, vulcanism – în Apuseni), vulcanici (schelet, şir vulcanic primar, sedimentaro-vulcanici). Ramurile montane pot fi separate şi după mecanismul tectonic de formare:

subducţie (Orientali), obducţie şi coliziune (Meridionalii, Banatului, în parte şi Munţii Nordici), obducţie (Apusenii Sudici). Tipurile de individualităţi montane pot fi deduse după altitudine (munţi înalţi, medii, joşi), sau după modelarea externă (munţi cu suprafeţe de eroziune bine etajate, cu relief glaciar şi etaj alpin, cu relief carstic dominant, masive conglomeratice ş.a.). Tipizarea mixtă a fost realizată de Gr. Posea şi L. Badea (1980) pe o hartă geomorfologică 1 : 400 000. Cuprinde următoarele tipuri de munţi; din roci cristaline, la peste 1500 m, între 1000-1500 m şi sub 1000 m; din cristalin cu acoperiş mezozoic, separaţi în peste şi sub 1500 m; munţi din fliş, separaţi în peste şi sub 1500 m; munţi sedimentaro-vulcanici; munţi vulcanici din neogen cu subtipuri având conuri şi cratere, platouri de aglomerate, platouri de lave, măguri vulcanice. Se adaugă şi munţii hercinici – Dobrogea, culoarele montane şi depresiunile intramontane (clasificate de Gr. Posea şi Valeria Velcea, 1967, după geneză, altitudine, relieful dominant etc). Pasurile şi trecătorile carpatice nu reprezintă reliefuri majore, dar au fost introduse în clasificare (Posea, 2002) datorită importanţei lor pentru români (vezi cursul tipărit). Tipuri de dealuri. Subcarpatice: oltean (un uluc depresionar plus un şir de dealuri de anticlinal), curbură (2-5 şiruri de dealuri inclusiv pinteni montani şi 2-7 şiruri de depresiuni), moldav (culmi oblice pe munte axate mai ales pe conglomerate, depresiuni foarte largi şi un culoar de contact Moldova-Siret), muscele (dealuri de monoclin şi trei şiruri de depresiuni de contact), Subcarpaţii Transilvaniei (dealuri de sinclinal şi depresiuni de anticlinal, plus muscele şi culmi din conglomerate – Breaza). Dealurile de Vest (joase, sub 300 m, necutate) au următoarele subtipuri:

podiş cu măguri cristaline (Podişul Silvaniei), crişene (dealuri sub horsturile montane şi depresiuni), piemontane (Podişul Lipovei), bănăţene (similare celor crişene, cu cristalin în nord şi joase şi foarte înguste în sud). Tipuri de podişuri. Fiecare podiş are structură proprie şi formează câte un tip: Podişul Dobrogei (cel mai complex, peneplenizat în fundament şi structural- tabular la suprafaţă pentru Dobrogea de Sud; peneplenizat pe platformă de şisturi verzi – Dobrogea Centrală şi podiş complex (Dobrogea de Nord) cu munţi hercinici

23

(Măcin), platouri de diabaze (Niculiţel), depresiune-pediplenă (Nalbant) şi coline de inselberguri şi pedimente (Dealurile Tulcei). Podişul Transilvaniei cu fundament de tranziţie platformă-orogen, puternic sedimentat, cu domuri şi cute diapire, subdivizat în cinci: Someşan (cu sedimentar paleogen – miocen şi cueste), Târnave (mio-pliocen şi culoare largi de vale orientate E-V), Câmpia Transilvaniei (coline rotunde, pe roci moi miocene), Subcarpaţii Transilvaniei (dealuri de sinclinal şi depresiuni de anticlinal diapir) şi, depresiuni marginale largi (în sud şi vest). Podişul Moldovei, cu structură monoclină, cueste şi văi structurale, cu patru subunităţi: Podişul Sucevei (monoclin, cueste, depresiuni subsecvente, masive de podiş), Câmpia Moldovei (domină rocile moi şi colinele sub 200 m), Podişul Central Moldovenesc (largi suprafeţe structurale, cueste proeminente), culmi înguste şi paralele, cu văi consecvente (Colinele Tutovei, Fălciului şi în parte Podişul Covurlui). Podişul Getic, de geneză piemontană, după tipul de fragmentare şi pante se subîmparte în piemonturile: Cândeşti, Cotmeana, Topolog-Bascov (cu interfluvii înguste divergente), Olteţului, Motrului şi Gruiurile Argeşului şi Jiului (interfluvii înguste convergente spre confluenţe). Podişul Mehedinţi este singurul cu structură de orogen. Tipuri de câmpii. Tipuri generale: fluvio-lacustre (câmpiile Română şi de Vest), fluvio-marine (Delta), litorale (plajele şi grindurile), de abraziune (Platforma continentală). Subtipurile genetice ale Câmpiei Române: piemontane getice (Sălcuţei, Leu- Rotunda, Boianu), piemontane prebalcanice (Burnas), piemontane subcarpatice (Târgovişte-Ploieşti, Câmpia joasă a Râmnicului), piemonturi terminale (Vlăsia, Mostiştea, Lehliului, Padinei, Iancăi, Găvanu-Burdea), de glacis subcarpatic (Istriţei, Câmpia înaltă a Râmnicului), de glacis premoldav (Covurluiului), de glacis-piemontan predobrogean (Hagieni), de terase (Olteniei, Piteştiului, Tecuciului), de subsidenţă (Titu, Pucheni, Săratei, Buzău-Călmăţui, Siretului inferior), de tip baltă actuală (Ialomiţei, Brăilei, Isaccei), de tip baltă dunăreană veche tabulară (Mărculeştiului, Strachinei, Viziru). Subtipurile genetice ale Câmpiei de Vest: de glacis neterasat (Ardut, Tăşnad, Barcăului), de glacis terasat (Miersig, Cermei), de glacis piemontan (Buziaşului, Bârzavei), piemontan terasate (Vingăi, Cigherului, Mureşului în ansamblu), piemonturi terminale (Careiului, Nădlacului şi în parte Jimboliei, Aradului şi Arancăi), de terase (Bocsigului, Honorâciului, Ţipariului), de podiş peneplenat (Buduslăului), de subsidenţă (Someşului inferior, Ierului, Câmpia joasă a Crişurilor, Lugojului, Timişului, Arancăi). Subtipurile câmpiei deltaice: fluviatilă şi fluvio-marină.

2.6. Suprafeţele şi nivelurile de eroziune Istoricul cercetării: Emm. de Martonne (1906-7), L. Sawicki (1912), G. Vâlsan (1924-25), A. Nordon (1933), R. Ficheux (1929, 1937), T. Morariu (1937), M. David (1923, 1932), V. Mihăilescu (1936), V. Tufescu (1937, 1947), N. Popp (1939), I. Sârcu (1958, 1961, 1978), Valeria Velcea (1961), Gr. Posea (1962, 1974, 1997, 2002), Gh. Niculescu (1965, 1971), M. Ielenicz (1993), vezi şi Geografia României vol. I (1983) şi Gr. Posea (1997). Tipuri generale şi tipuri regionale: pediplene, peneplene, suprafeţe de eroziune, suprafeţe de interfluvii, niveluri de umeri de vale; suprafeţele la zi,

24

suprafeţe exhumate, suprafeţe fosile (de soclu, în lacune stratigrafice; suprafeţe carpatice, subcarpatice, de podişuri (la zi şi fosile), în câmpii (fosile). Suprafeţele din Carpaţi. Caractere generale: sunt cele mai studiate, cele mai multe ca număr (între 4- 5 şi 9-10 niveluri reunite în 3-4 complexe), au denumiri generale (Pediplena carpatică, Suprafeţele medii carpatice, suprafeţele carpatice de bordură, nivelurile carpatice de vale, notate şi S I, S II, S III, S IV) şi denumiri pe ramuri montane sau chiar pe masive (exemple: Borăscu, Râu Şes şi Gornoviţa în Meridionali, sau Fărcaşa, Măguri-Mărişel şi Feneş-Deva în Apuseni etc); durata perioadelor de eroziune şi vârstă sunt: SI 1 = 30 mil. ani (danian-eocen), SI 2 = 2-12 mil ani

(oligocen), SI 3 = 13-23 mil. ani (prebadenian); SII 1 egală cu SI 3 dar pe alte locuri,

SII 2 = 2-4 mil. ani (sarmaţian-meoţian); SIII 1-3 = 4 mil. ani (ponţian); SIV 1-2 = 2

mil. ani (villafranchian); procentul extinderii actuale: SI = 2% (dominant pe cristalin şi mezozoic), SII = 12-15% (dominant pe fliş), SIII = 8-10% şi SIV = 4- 5%; înclinarea suprafeţei: SI = 5-7‰, SII = 20-30‰, SIII = 5-20‰, SIV = conform

cu talvegurile actuale dar cu 200-400 m mai sus; altitudinile actuale: SI = 500-2300

m (după masive), SII = 350-1600 m (după masive), SIII = 400-1100 m, SIV = 300- 900 m. Modele regionale carpatice. Carpaţii Meridionali au scara treptelor cea mai tipică, mai uniformă şi numărul cel mai mare de niveluri (10) reunite în 4

complexe. S I poate avea 3 niveluri situate la 2300-2200 m, 2000 m şi 1800-1900 m; S II are două niveluri, la 1500-1600 m (1800 m) şi 1200-1400 m; S III este orizontală pe bordura nordică (1000-1100 m) urcând apoi ca umeri pe văi, iar în

sud are 1-3 trepte, la 650, 800, 1000 m; S IV are 2 rânduri de umeri, la 650-800 m (sau 750-800 m) şi 550-600 m. Munţii Apuseni au un model similar dar deranjat tectonic şi pe alocuri cu un număr de niveluri mai redus (maximum 6 în Bihor-Vlădeasa): S I la 1600-1800 m,

1400 m, S II la 1000 m şi 700-900 m, S III la 600-700 m, iar S IV are numai un

nivel la 400-500 m. Munţii Banatului au două submodele: Poiana Ruscăi, unde S I-S III se întrepătrund în cercuri concentrice formând o cupolă la 800-1300 m, şi submodelul Banat cu 4 complexe poziţionate asimetric în Semenic şi Almăj, la 300-1400 m, dar în vest (Locvei, Dognecei) la 300-550 m, iar pe Defileu S IV are 300 m (Nivelul Ciucar). Carpaţii Orientali prezintă cea mai pregnantă asimetrie a dispunerii treptelor

de

eroziune: S I apare pe masivele cristaline (1800-2000 m în Rodna, 1600-1800 m

în

rest, dar cade la 600-700 m în Preluca), S II 1 ocupă flişul cretacic (1500-1700

m), iar S II 2 (1400-1600 m) trece şi în vest în Bârgău (1000-1200 m), Lăpuş-Gutin

şi în Ţibleş (1400-1800 m); S III domină flişul paleogen (800-900 m), dar pe valea Trotuşului urcă la 1400 m trecând şi în Depresiunea Braşov (pe margini, la 800-

1100 m); S IV are umeri la 700-950 m şi la 550-600 m; Vulcanicii Sudici nu au

suprafeţe de eroziune. Carpaţii Curburii prezintă un model de tranziţie între Meridionali (apar

petice din pediplena carpatică în Baiu, Bucegi, Postăvaru) şi Orientali; ca specific local S II 1 există numai în vest (Bucegi-Ciucaş, la 1700-1900 m), S II 2 (1300- 1550m) domină toate masivele estice şi prezintă o bombare pe axa înălţărilor maxime (Siriu-Penteleu), S III se dezvoltă pe culmile marginale şi trece boltit prin umeri către Braşov (900-1200 m), S IV 1 (750-900) urcă boltit defileul Buzăului (la

1000 m), iar S IV 2 are umeri la 550-750 m.

25

Suprafeţele şi nivelurile extracarpatice le prezentăm pe regiuni. Subcarpaţii, în întregul lor, se caracterizează prin prelungirea din Carpaţi a lui S IV sub formă de culmi submontane, mai rar pătrunde şi S III 2 (în Muscele şi pe marginea unor munţi), iar în plus mai apar 2-3 niveluri mai joase de culmi şi

umeri; există şi autori care neagă existenţa suprafeţelor de eroziune în Subcarpaţi.

• În Subcarpaţii Moldovei, M. David (1934) indică 3 niveluri, C. Brânduş

(1981) şi Gh. Lupaşcu (1996) susţin o singură suprafaţă de glacisare, deformată

apoi de mişcările postvillafranchiene înălţând dealurile actuale.

• În Subcarpaţii Curburii, N. Popp (1939) distinge 4 niveluri (1000 m, 800

m, 650-620 m, 550-450 m), M. Ielenicz (1985), 3 niveluri (1000 m, 700 m, 450-

400 m şi 500-300 m).

• În Subcarpaţii Getici sunt descrise niveluri numai în Muscele: în arealul

Câmpulung 4 niveluri (S II 1 exhumantă, S II 2 sub munte, S III pe Culmea Groapa Oii şi nivelul piemontan – Posea, 1993), iar pentru restul Muscelelor, Gh. Vişan (1998) descrie 4 niveluri (850-1120 m, 590-850 m, 450-750 m şi 2 niveluri de vale la 400-650 m şi 380-500 m). Dealurile de Vest reprezintă o suprafaţă de glacis fragmentată în dealuri (Posea 1962, 1997), iar pe măgurile cristaline au şi suprafeţe mai vechi (ex. Preluca). Podişul Transilvaniei are similitudini cu Subcarpaţii şi cu Pod. Moldovei. S- au identificat până la 4 trepte: suprafaţa circumtransilvăneană (S II 2 la 700-800 m în Pod. Someşan), suprafaţa Transilvană la 600-700 m pe culmile Târnavelor, suprafaţa de 450-500 m în Pod. Secaş şi una de 425-450 m numai în Depresiunea Făgăraş. Podişul Moldovei are o pediplenă în bază şi câteva trepte fosilizate în sedimentar, iar la zi au fost emise păreri diferite: M. David (1923) 2 trepte (400 m şi 180-200 m), V. Mihăilescu (1930) 5 trepte (450-500 m, 380-420, 340-450 m, 280-410 m şi 60-100 m), Gr. Posea şi colab. (1974) 2 trepte (una de culmi şi alta de umeri depresionari), V. Băcăunu şi I. Donisă (1989) indică o glaciosoplenă şi o suprafaţă mai joasă (100-200 m) numai în Câmpia Moldovei. Podişul Dobrogei are 3 suprafeţe după A. Nordon (1930), 2 trepte C. Brătescu (1928) (300-450 m – sarmaţiană şi 80-120 m – cuaternară) şi o singură pediplenă reunită în cretacic (S I) din altele trei mai vechi şi fosilizată în sud de sarmaţian, plus o treaptă de abraziune lacustră în vest (romanian) şi pedimente villafranchiene în nord (Posea şi colab., 1974). Podişul Mehedinţi are resturi din 3 suprafeţe carpatice (S II, S III, S IV). Podişul Getic are o suprafaţă de acumulare piemontană.

2.7. Piemonturile Istoric: V. Mihăilescu (1945), Gr. Posea (1959, 1962, 2000), D. Paraschiv (1965), I. Donisă şi I. Hârjoabă (1974), Gr. Posea, N. Popescu, M. Ielenicz (1974), E. Vespremeanu (1998), ş.a. Condiţii tectono-climatice de formare: climă cu două anotimpuri (unul arid), ridicări tectonice în munte şi unele condiţii locale care împiedică evacuarea aluviunilor. Principalele etape piemontane au avut loc periodic, din cretacic până în cuaternar.

• În epoca posthercinică s-au depus conglomeratele de Bucegi (Ceahlău, Ciucaş, Trascău etc), care reprezintă vechi piemonturi în jurul unui masiv hercinic.

26

• Piemonturile acvitanian-burdigaliene (după ridicările savice şi stirice) pe

aliniamentele: nord Perşani-Făgăraş-Cindrel; Cluj-Jibou-Culmea Breaza; culmile Pietricica-Pleşu. • Piemonturile sarmaţiene (după mişcările moldavice şi attice), extinse în vestul şi estul Orientalilor (Dealul Ciungi, Dealul Mare etc).

• Piemonturile villafranchiene: Piemontul Getic, urmele de la Curbură, Lăpuş- Baia Mare-Crişuri-Lipova; piemontul Sohodol-Braşov, conul Sadului ş.a.

• Piemonturi fluvio-glaciare, foarte reduse, în depresiunile Haţeg, Făgăraş, Timiş-Săcele-Tărlung, sub nordul Vulcanicilor Nordici şi Rodnei.

• Piemonturile cuaternare din câmpii: Câmpia Târgovişte-Ploieşti, Câmpia

inferioară a Râmnicului, piemonturile terminale (Vlăsia, Mostiştea ş.a.), Câmpia Carei, Câmpiile Mureşului inferior. Unităţile şi resturile piemontane regionale se grupează în areale concentrice:

piemonturile pericarpatice, piemonturile circumtransilvane, piemonturile din depresiunile intracarpatice, piemonturile din câmpii.

2.8. Glacisurile şi pedimentele

Istoric: Gr. Posea (1959, 1962), P. Coteţ (1962), E. Vespremeanu (1973, 1998), Gh. Măhăra (1977), V. Băcăuanu şi I. Donisă (1989), pentru glacisuri, iar pentru pedimente, Gr. Posea (1980), N. Popescu (1988) ş.a. Fazele de formare a glacisurilor: în timpul suprafeţelor medii carpatice, a celor de bordură, a nivelurilor de vale (toate disecate ulterior), în timpul villafranchianului, în timpul fazelor glaciare (cu dezagregări intense pe versanţi), dar şi în interglaciare sub versanţii cu roci mai moi şi sub abrupturile din câmpii, iar în holocen sub versanţii şi abrupturile despădurite. Distribuţia glacisurile pe trepte majore de relief: în munte (ca resturi ale suprafeţelor S II-S IV şi glacisuri periglaciare), în treapta depresionaro-colinară (variate şi mai extinse din cauza rocilor mai moi – sub rama depresiunilor, glacisuri de front structural şi petrografic, glacisuri de vale, de terase, de lunci etc), glacisurile de pe rama subdeluroasă a câmpiilor (câmpiile de glacis). Pedimentele au fost confundate până în 1980 cu terase sau cu suprafeţe de eroziune. Sub formă tipică se găsesc azi numai în Dobrogea de Nord şi mai reduse în Dobrogea Centrală. Se întâlnesc astfel, pe laturile Munţilor Măcin, în Depresiunea Cerna, pe laturile Podişului Niculiţel, pe valea Teliţei, în Depresiunea Nalbant şi Dealurile Tulcei. Culoarul din nordul Podişului Babadag şi văile ce vin din lateral sunt dominate de pedimente, glacisuri şi inselberguri. În Depresiunea Nalbat, care este o mică pediplenă, se găsesc cele mai tipice pedimente şi inselberguri, în frunte cu dealurile Denistepe şi Colina. În lacul Razelm apar insule care reprezintă inselberguri, similară fiind şi Insula Şerpilor. Vârsta pedimentelor dobrogene este villafranchiană.

2.9. Relieful structural

Tipurile principale de reliefuri structurale sunt: tectono-structural, tabular, monoclinal, în domuri, cutat, discordant, bloc-faliat, apalaşian. Cât priveşte tipurile de reliefuri majore tectono-structurale, acestea sunt: Carpaţii cu cele 5 ramuri ca subtipuri regionale, Subcarpaţii (cu câteva subtipuri regionale), podişurile (fiecare cu câte o structură proprie) şi câmpiile (forme de acumulare, dar cu structuri de platformă, de avanfosă, cu subsidenţe locale sau chiar uşoare ridicări, fiecare reflectându-se diferit în relief).

27

Relieful structural din podişuri este cel mai extins, formând uneori peisaje. Podişul Moldovei, cu monoclin, are cel mai reprezentativ relief de cueste, la care se adaugă văile structurale, depresiunile subsecvente şi eventual înşeuările structurale. Cuestele au fronturi de 100-400 m. Reprezentative sunt: Coasta Iaşului (Repedea), Coasta Hârlăului, Ibăneştiului, Coasta Bârladului superior şi cea a Racovei; cuestele mai mici domină Podişul Bârladului şi pe cel al Sucevei. Văile subsecvente: Prutul (pe graniţa de nord), Bahluiul, sectoare din râurile Başeu, Jijia, Bârladul superior, Racova, Vaslui ş.a. Văile consecvente: cele din Colinele Tutovei, Prutul, Başeul, Jijia, Bârladul avale de Negreşti şi mulţi afluenţi. Văile obsecvente mai extinse sunt pe frunţile marilor cueste. Depresiuni subsecvente:

Rădăuţi, Dragomirna, porţiuni ale văilor Bahlui şi Jijia. Eventualele şei structurale:

Lozna, Dersca, Bucecea, Ruginoasa (există însă şi părerea că acestea sunt şei de captare ale unor văi ce curgeau din Câmpia Moldovei spre Siret). Podişul Transilvaniei este mai complex structural (monoclin, domuri, cute diapire, anticlinale, sinclinale). O primă diferenţiere structurală apare între cuveta propriu-zisă (cu platoşă de sare şi benzi structurale concentrice) şi Podişul Someşan (dominat de monoclin eocen-miocen şi de cueste). Se deosebesc 5 subregiuni morfostructurale: Podişul Someşan (cueste, văi subsecvente, butoniera de la Leghia), Câmpia Transilvaniei (cu roci moi, dar se remarcă şi unele asimetrii interfluviale, influenţe uşoare ale cutelor diapire şi domurilor, cueste incipiente, începuturi de butoniere), Podişul Târnavelor (cu monoclin, diapir, domuri), Subcarpaţii Transilvaniei (inversiuni de relief), depresiunile de contact cu aspect subsecvent (Făgăraş, Sibiu, Secaş, Alba Iulia-Turda etc). Podişul Dobrogei se remarcă în primul rând prin patru falii (două externe – spre Câmpia Română şi alta în nord, şi două interne – Peceneaga-Camena şi Capidava-Ovidiu). Ultimele împart Dobrogea în trei subregiuni cu structuri proprii. Dobrogea de Sud are structură tabulară (placa sarmatică de calcare), din care rezultă podişuri tabulare şi văi de tip canion miniatural şi seci. Dobrogea Centrală este o pediplenă care retează şisturile verzi, peste care se află şi un sinclinal calcaros pe valea Casimcea şi un şir de martori calcaroşi în sud ce impun depresiuni suspendate în nordul lor. Dobrogea de Nord are 5 unităţi structurale dominate de pedimente şi inselberguri: Munţii Măcinului cu un început de relief apalaşian (un lacolit granitic, cute, falii), Podişul Niculiţel (curgeri de diabaze şi mici platouri structurale), Depresiunea Nalbant (un larg sinclinal nivelat de pedimente), Colinele Tulcei (inselberguri aliniate pe sinclinale şi anticlinale), Podişul Babadag (un sinclinoriu de calcare, având cueste, depresiuni subsecvente ca Slava Cercheză, sau de contact – Camena). Podişul Getic, cu strate uşor monocline, prezintă începuturi de cueste pe toată suprafaţa, văi consecvente şi parţial subsecvente şi o mare cuestă nordică – Cuesta Getică, foarte festonată. Podişul Mehedinţi are forme structurale pe banda centrală de calcare (abrupturi, mici platouri structurale ş.a.) şi un şir de depresiuni de contact în spatele barei calcaroase (Zăton, Ponoarele, Nadanova ş.a.). Dealurile de Vest au numai reliefuri structurale incipiente, în special în Podişul Silvaniei. Relieful structural din Subcarpaţi. Subcarpaţii au o structură de avanfosă, cu sinclinale largi şi anticlinale mai înguste. Există şi complicaţii locale structurale (brahianticlinale, cuvete, falii, mici horsturi, cute diapire, pinteni montani, monoclin). Modelul morfologic general subcarpatic se compune din şiruri de

28

depresiuni impuse şi axate pe sinclinale şi dealuri pe anticlinale. Este vorba de 1-2 şiruri de depresiuni şi 1-2 de dealuri, dar complicaţiile de mai sus, plus eroziunea au determinat până la 5-7 rânduri de şiruri de depresiuni (în Subcarpaţii Buzăului şi Prahovei). Relieful impus de sinclinale şi anticlinale este de tip tectono-structural şi primar, dar ulterior au apărut şi forme structurale derivate (butoniere, cueste etc.). Sub aspect regional pot fi separate mai multe subtipuri:

Subcarpaţii Olteniei se caracterizează printr-o singură cută principală de anticlinal (cu un şir de dealuri), o singură depresiune submontană (Depresiunea Olteană), înşeuări de contact spre Podişul Getic, o interferenţă cu muscelele între Bistriţa Vâlcii şi Olt şi ataşarea unui deal piemontan (Bran). Muscelele Argeşului au culmi pe monoclin, 3 şiruri de depresiuni de contact (submontan, ca Arefu; la contactul miocen-pliocen, ca Şuici-Cepari şi un şir la contactul cu Podişul Getic, ca de exemplu Curtea de Argeş), dealuri mai înalte şi mai masive în nord şi mult mai joase în sud, iar în est apar Subcarpaţii Măţăului cu dealuri de anticlinal. Subcarpaţii Curburii au cea mai mare complexitate, separându-se trei subsectoare: Subcarpaţii Prahovei şi Ialomiţei, cu masive deluroase lipite de munte, cu 4-5 şiruri de bazinete depresionare dezvoltate pe sinclinale dar şi pe contacte petrografice şi chiar pe anticlinale; Subcarpaţii Buzăului sunt mai complecşi, având pinteni şi cuvete de tip montan şi 5-7 şiruri de depresiuni şi butoniere; Subcarpaţii Vrancei au numai două aliniamente de depresiuni şi două de dealuri, din care unul pe anticlinal şi altul de tip monoclin piemontan. Subcarpaţii Moldovei sunt cei mai vechi, cei mai evoluaţi, au cele mai extinse depresiuni (50%) – Tazău-Caşin, Bistriţa-Cracău şi Neamţ-Topoliţa – două culmi principale compuse din conglomerate – Pietricica şi Pleşu şi un culoar larg de contact cu Podişul Moldovei – Moldova-Siret. Relieful structural din Carpaţi. Ca şi în Subcarpaţi se deosebeşte un relief tectono-structural şi altul structural derivat. Relieful tectono-structural este reprezentat prin: forma de cerc a Carpaţilor, direcţionarea diferită a celor 5 ramuri carpatice, aliniamentele structurale (pânzele) din Carpaţii flişului, masivele bloc din Meridionali, treptele tectono-structurale din Munţii Banatului, mozaicul de horsturi şi grabene din Apuseni, apoi văile longitudinale (Bistriţa, Oltul superior, Lotrul, Cerna etc), abrupturile de falie (Rodna, Bucegi, Făgăraş ş.a.). La acestea se adaugă formele structurale derivate (cueste, hogbacks-uri, brâne, poliţe, sinclinale suspendate etc). Aspectele structurale specifice fiecărei ramuri carpatice sunt următoarele:

Carpaţii Orientali şi de Curbură au următoarele fâşii structurale: fâşia flişului (obcine, masive de fliş, cueste, hogbacks-uri, sinclinale suspendate, masive conglomeratice), sinclinalul marginal al cristalinului (sinclinale suspendate, platouri calcaroase, masive de calcare, cueste), flişul paleogen transilvano-carpatic (cueste, văi structurale, suprafeţe structurale), fâşia vulcanică (cu relief vulcanic primar şi derivat). În Carpaţii Curburii structura majoră este formată dintr-un şir de masive cu formă curbată şi cu sinclinale suspendate, la care se alătură, un şir de clăbucete, apoi urmează aliniamentul depresionar Rucăr-Braşov şi un şir de obcine situate în nord (Obcinele Braşovului). Carpaţii Meridionali şi ai Banatului au reliefuri structurale impuse de următoarele elemente geologice: masivele cristaline împreună cu faliile şi cutele lor caracteristice, despicătura longitudinală Loviştea-Lotru-Petroşani-Cerna-Bozovici, stratele mezozoice suprapuse cristalinului (mai ales calcarele şi conglomeratele), structura sedimentarului terţiar din depresiuni.

29

Munţii Apuseni evidenţiază un suport tectono-structural şi morfostructural aparte impus de: fragmentarea foarte mozaicată a cristalinului şi a acoperişului său mezozoic, resturile fostului geosinclinal al flişului şi al eruptivului sudic (Metaliferii şi Trascăului), epigeniile marginale ale văilor, clipele calcaroase şi reliefurile structurale comune cu alte ramuri carpatice cum sunt sedimentele din depresiuni.

2.10. Relieful petrografic Principalele tipuri de reliefuri petrografice sunt: cristalin, carstic, gresos şi clonglomeratic, pe pietrişuri, nisipuri, argile şi marne. Unele se dezvoltă fie pe suprafeţe mari, fie cu un specific care impresionează, formând peisaje petrografice; aşa sunt: carstul, alunecările de teren, masivele cristaline ş.a. Relieful dezvoltat pe cristalin este determinat de: şisturi cristaline, gneise, granite, eruptiv banatitic şi alte roci vulcanice vechi. Aceste roci apar în platforme, unde impun horsturi, grabene şi abrupturi de falii, de obicei fosilizate, şi păstrează totodată suprafeţe de eroziune (ex., suprafaţa care retează şisturile verzi din Dobrogea Centrală, sau suprafeţele cambriene fosilizate). Apar de asemenea în Carpaţii (masivele cristaline) unde impun: masive-bloc, masive-cupole (Poiana Ruscăi), arbupturi marginale, masive mici, creste alpine, măguri (Măgura Şimleului, sau măgurile vulcanice), obcine (Mestecăniş şi Perşani); păstrează bine şi suprafeţe de eroziune dispuse în trepte; versanţii sunt foarte înclinaţi şi adesea rectilini; păstrează bine sau impun forme mărunte, ca circurile glaciare, praguri şi văi glaciare; apar două peisaje carpatice: alpin (cu multe forme periglaciare) şi cristalin cu pădure (cu suprafeţe mult mai netede). Formele minore sunt date de pliurile mici ale cristalinului sau de structura grăunţoasă a granitelor şi gnaiselor (arene, blocuri sferoidale, grohotişuri, pături de alterare). Relieful carstic este format pe roci dizolvabile: calcar, sare, ghips, sau alte roci ce conţin elemente calcaroase. Roci carstificate se ivesc atât la suprafaţă – în Carpaţi, în unele podişuri şi mai rar în Subcarpaţi – dar şi fosilizate, mai ales în Dobrogea. Cele mai extinse areale carstice sunt: Padiş-Cetăţile Ponorului, Platoul Vaşcău (Codru-Moma), carstul Cărăşan (Munţii Aninei), Podişul Mehedinţi, Podul Dâmboviţei, Hăghimaş-Bicaz, Rarău, Dobrogea de Sud (carst acoperit de loess) ş.a. Ca forme de relief se pot deosebi două mari categorii. Primele sunt forme majore: masive calcaroase, măguri, cornete sau humuri, bare, culmi, creste la care se adaugă şi forme fluviatile ca chei, văi oarbe, văi în trepte antitetice. A doua categorie este a formelor de dizolvare-precipitare şi este mai specifică; acestea sunt forme endogene (peşteri cu sau fără forme de precipitare sau concreţiuni, cu gheţari şi avene sau puţuri) şi exogene sau exocarst (lapiezuri, doline, uvale, polii etc). Ele se asociază şi formează regiuni carstice: în Munţii Apuseni (Bihorul şi împrejurimile, Pădurea Craiului, Codru-Moma, Trascău), în Munţii Banatului (Munţii Aninei – Podişul Cărbunari şi Cazane – Svinecea Mare), în Meridionali (pe latura sudică din Munţii Cernei până la râul Bistriţa Vâlcii), în Carpaţii Curburii (Piatra Craiului, Culoarul Rucăr-Bran, Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare) în Carpaţii Orientali (Obcina Lucina, Rarău, Hăghimaş, bazinul Vârghiş şi în sudul Rodnei), în Podişul Mehedinţi, în Podişul Someşan (Podişul Boiu şi Podişul Huedin-Păniceni), în Dobrogea (Dobrogea de Sud, Podişul Babadag, valea Casimcea). Există şi carst pe sare: Platoul Meledic (Slănicul de Buzău), Lopătari-Mânzăleşti, Slănic-Prahova, Telega, Ocnele Mari, Tg. Ocna, Sovata-Praid, Ocna Sibiului, Ocna Mureşului, Turda, Cojocna, Ocna Dej ş.a. Foarte vizitate sunt peşterile: din Apuseni

30

(Scărişoara, Urşilor, Meziad, Vadului ş.a.), Banat (Comarnic, Buhui), Meridionali (Cloşani, Muierii, Polovragi, Cioclovina), Bucegi (Ialomiţei, Ursului), Rodna (Tăuşoare), Podişul Mehedinţi (Topolniţa) ş.a. De asemenea cheile: Turzii, Vadu Crişului, Borzu, Geoagiu, Galdei, Buru (Apuseni), Cazane, Nerei, Caraşului, Tismanei, Motrului, Sohodol, Galbenului, Olteţului, Dâmboviţei, Dâmbovicioarei, Zănoagei, Urşilor, Taminei, Bicazului, Vârghişului etc. Relieful dezvoltat pe gresii şi conglomerate, aceste roci alternând în anumiţi versanţi şi ambele fiind permeabile şi cimentate. Au însă şi forme specifice. Pe gresii apar culmi masive, uneori zimţate, măguri zise bâtci (Orientali), grohotişuri masive, chei (în special în gresiile masive paleogene, de Tarcău, de Kliva, de Siriu). În Subcarpaţi impun ziduri ciclopice, ulucuri, rupturi de pantă, cornişe, grohotişuri. Conglomeratele dau reliefuri masive, cu aspect măreţ (Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Piatra Craiului), cu coloane, turnuri, tigăi, babe, sfincşi, piramide cuafate, plus izvoare de tip vocluzian (Ciucaş). Reliefurile dezvoltate pe nisipuri şi pietrişuri apar de asemenea foarte des în alternanţă dar şi separat. Nisipurile sunt marine, fluviatile şi eoliene. Primele sunt mai stabile, aflorează în versanţi, dau pante abrupte şi desprinderi în felii, sau şiroiri, hunii, curgeri de nisip (ciuroaie). Nisipurile eoliene prezintă dune; cele mai extinse areale sunt: în Câmpia Olteniei, în Bărăgan (pe dreapta Ialomiţei, Călmăţuiului şi Buzăului), în Câmpia Tecuciului (Hanu Conachi, Iveşti), în Câmpia Carei (Valea lui Mihai), la Reci, în Deltă şi pe litoral. Pietrişurile se găsesc în piemonturi, în terase, conuri de dejecţie ş.a. Când sunt cimentate sunt sculptate cu ravene, rigole, coloane, turnuri etc. Relieful dezvoltat pe argile şi marne prezintă o varietate mare de alunecări, dar şi şiroiri (bad-lands), văi largi fără apă, versanţi lini şi interfluvii netede. Aceste reliefuri sunt foarte dezvoltate în Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei, Subcarpaţi, Carpaţii flişului, dar şi în majoritatea celorlalte podişuri. Riscurile prezentate de dezvoltarea acestor reliefuri sunt: degradarea terenurilor, distrugerea de clădiri, şosele, căi ferate, poduri, diguri. Sunt afectate circa un milion de ha. Relieful dezvoltat pe loessuri şi loessoide apare în Câmpia Română (3/4), Câmpia de Vest, Dobrogea, Podişul Moldovei şi chiar (loessoide) pe unele terase şi glacisuri din depresiunile deluroase şi montane. Procesele tipice sunt: depunerile de praf eolian sau pe calea denudării (rezultă câmpuri de loess), tasare (rezultă crovuri, găvane, padine, văi de crovuri), sufoziune (rezultă tuneluri, doline de sufoziune, hrube, depresiuni endoreice), surpări de maluri (rezultă terasete) şi procese fluviatile şi de şiroire (ravene, ogaşe, torenţi, văi-canion miniaturale).

2.11. Relieful vulcanic Există următoarele forme de relief vulcanic: de explozie şi de acumulare (vulcanism primar), derivate prin eroziune (planeze, barrancouri, vulcan rezidual şi vulcan schelet), forme exhumate (batolit, lacolit, sill) şi forme petrografico- structurale (masive ca Vlădeasa, măguri ca în Munţii Lăpuşului etc). În România aceste forme se pot grupa în două categorii: vulcanism preneogen şi vulcanism neogen. Vulcanismul preneogen s-a manifestat în ciclurile prehercinice, hercinice (intruziuni în şisturi cristaline) şi mezozoice, acestea din urmă puse în loc în fazele de rift ale Carpaţilor (ofiolite şi diabaze) şi în faza de subducţie (banatitele); ele se manifestă ca reliefuri petrografice.

31

Vulcanismul neogen a lăsat cel mai lung lanţ muntos din Europa, format în trei cicluri eruptive: badenian (dominant exploziv şi localizat în Oaş-Lăpuş şi Apuseni, fiind şi metalogenetic), sarmaţian-panonian (efuziv şi subvulcanic, tot în Apuseni), panonian-cuaternar (foarte puternic în Căliman-Harghita, slab în Apuseni şi unele curgeri de lave în Igniş-Lăpuş). Vulcanicii Nordici (Oaş-Ţibleş) se compun din 5 masive, cel mai extins ca suprafaţă vulcanică fiind Igniş; deşi masivele sunt foarte diferenţiate între ele au şi câteva caracteristici comune: puţin înalţi dar masivi, se înalţă brusc peste unităţile din jur, nu au văi transversale, dar au pasuri între masive, prezintă asimetrie transversală (abrupt spre Maramureş şi trepte spre SV), are depresiuni şi bazinete interioare săpate în roci sedimentare. Vulcanicii Sudici (Bârgău-Harghita) au alte caracteristici: înălţimi mari, sunt traversaţi de trei defilee (Someşul Mare, Mureş, Olt), păstrează bine forme vulcanice primare, au două trepte (cea a conurilor de lave şi platourile de aglomerate), hidrografia prezintă convergenţe şi divergenţe, Bârgăul (ca şi Ţibleşul) este din sedimentar străpuns de cupole vulcanice şi este retezat de o suprafaţă de eroziune (ca şi Vulcanicii Nordici). Cunurile bine păstrate sunt în număr de 17, între care: Căliman; Ciumani; Răchitaş, Ostoraş, Harghita, Arotaş, Cucu, Murgu; Ciomatu. Există şi 15 cratere din care 6 caldere: Căliman; Fâncel- Lăpuşa, Şumuleu; Harghita, Luci; Sfânta Ana şi Mohoş. În spatale lanţului vulcanic se găsesc depresiuni de baraj: Maramureş, Bilbor, Borsec, Gheorgheni, Ciucuri. Vulcanii noroioşi sunt pseudovulcani, formaţi din conuri de noroi, care ajunge la zi prin crăpături în argile, împins de presiunea unor gaze interioare. Apar la Berca-Arbănaşi (zalţe), în Câmpia Transilvaniei (bolboroşi), în Moldova (gloduri), la Homorod (conuri de nisip).

2.12. Relieful fluviatil Principalele tipuri de relief fluviatil sunt: bazinele morfohidrografice; văile, interfluviile şi versanţii; terasele, luncile şi albiile minore; formele de acumulare – conuri de dejecţie, delte, glacisuri de acumulare, piemonturile şi câmpiile de nivel de bază. Bazinul morfohidrografic se caracterizează prin: cumpene de ape, colectorul principal şi reţeaua văilor afluente, forma bazinului, tipurile şi unităţile de relief peste care se suprapune (sectorizarea bazinului). Forma bazinului şi mersul cumpenelor dă indicaţii şi asupra evoluţiei acestuia. Vă