Sunteți pe pagina 1din 45

NATURA ŞI IMPORTANŢA FAMILIEI

Familia este cea mai veche şi mai solidă dintre toate instituţiile omeneşti. Rolul său
principal ca agent de socializare realizează:
- reproducerea tiparelor culturale la nivelul fiecărui individ
- familiarizarea copiilor cu regulile şi convenţiile vieţii în comun
- modelează personalitatea copilului prin instilarea unor modele de gîndire şi
acţiune, sisteme de valori şi standarde etice.

Tipuri de familie
1. familia nucleară, formată dintr-un cuplu şi copiii acestuia. Importanţa ei rezidă în
faptul că este o sursă de noi cetăţeni, baza pentru evoluţia societăţii. În general,
societatea conferă cuplului care i-a procreat responsabilitatea pentru îngrijirea şi
socializarea copiilor. Fiecare partener al cuplului marital are drepturi şi obligaţii
faţă de celălalt partener şi faţă de copiii cuplului.
2. familia extinsă, formată din două sau mai multe familii nucleare ce locuiesc
împreună în aceeaşi locuinţă. Aceste familii au obligaţii şi responsabilităţi
comune.
3. familia mixtă este formată din parteneri care aduc în căsătorie copii proveniţi din
legături anterioare. Deoarece copiii păstrează legături cu părintele absent,
structura şi interacţiunile din cadrul acestor familii pot fi deosebit de complexe.
4. Familia cu un singur părinte este creată prin divorţ, abandon sau moartea unui
părinte. Majoritatea familiilor de acest tip se găsesc într-o situaţie mai dificilă
financiar decît familiile cu doi părinţi. Părintele singur trebuie să îşi asume
responsabilităţile împărţite în mod normal de două persoane.
Într-o accepţiune mai largă, termenul de familie poate însemna un grup de persoane care
nu sînt unite genetic sau legal dar care sînt legate prin anumite legături considerate în
general drept caracteristici ale unei familii. Acest tip de familie se caracterizează prin
locuinţă comună, venit comun, interese comune, ataşament emoţional, interdependenţă şi
loialitate.

1
ORIENTĂRI TEORETICE ŞI METODOLOGICE ÎN ABORDAREA FAMILIEI

Iniţial, metodele de cercetare a familiei au fost filozofice, etnologice şi istorice iar din
secolul XX au fost concepute terorii şi cercetări sistematice, sociologice, psihologice,
psiho-sociale, sexologice şi de psihopatologie familială.
J. Bachofen Matriarhatul , apărută în 1861, este un studiu asupra naturii religioase şi şi
juridice a ginecocraţiei din antichitate.
Lewis Morgan studiază evoluţia formelor de familie folosind tehnica de observare directă
a unor forme vechi de familie ce au rezistat timpului pînă în perioada modernă.
Frederic Le Play stabileşte metoda monografică de abordare a familiei şi realizează
primele cercetări sociologice asupra familiei. Principala sa realizare este evidenţierea
faptului că modificările din viaţa societăţii determină transformări în viaţa de familie.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, familia a devenit un domeniu de cercetare


pentru psihologie socială, sociologie, pedagogie, psihologie a copilului, psihopatologie,
psihihiatrie, psihoterapie, antropologie, etc.

Subiectele principale de studiu sînt


- evoluţia rolurilor familiale,
- dezvoltarea, dinamica şi deteriorarea relaţiilor intrafamiliale,
- asumarea rolurilor masculine şi feminine, a parentalităţii
- relaţiile sexuale
- sursele de stress
- sursele de conflict
- modalităţile de evoluţie a familiei
- psihopatogenia
- terapia familială.

2
Abordarea sistemică în studiul familiei
Abordarea sistemică consideră familia drept un microsistem cu următoarele caracteristici:
- aparţine de macrosistemul social,
- are interacţiuni continue şi dinamice cu mediul său fizic,biologic şi social
- este format din elemente aflate în interrelaţii,
- are ca scop principal menţinerea stabilităţii sale prin mecanisme specifice
Are loc o deplasare a accentului de la “mecanismele psihologice şi psihosociale intrinsece
nucleului familial interpersonal” la relaţia acestui nucleu cu mediul său social, societatea
şi instituţiile ei. Această nouă abordare urmăreşte modul în care familia se adaptează şi
integrează în mediul social, studiind procesul de organizare, structura, interacţiunile şi
funcţiile familiei.
Familia este, deci, un sistem de personalităţi ce interacţionează. Pentru studiul său sînt
esenţiale:
- relaţiile de interdependenţă dintre atitudinile şi comportamentele membrilor
familiei,
- modul în care aceştia îşi îndeplinesc rolurile,
- autopercepţia rolului marital, al celui parental, al celui filial.

Definiţii ale sistemului

1. Sistemul este un ansamblu de părţi componente, Leibnitz, 1666


2. Sistemul este un ansamblu de unităţi în interrelaţii reciproce; un întreg ce funcţionează
ca atare datorită elementelor din care este constituit. von Bertalanffy, 1956
3. Sistemul este orice ansamblu de componente ce poate fi definit, Maturana, 1972.
Aceste definiţii recunosc două caracteristici esenţiale ale sistemului, punînd accentul pe
întreg sau pe aspectul relaţional.
O definiţie ce leagă conceptele de întreg şi interrelaţionare cu cel de organizare este dată
de Ferdinand de Saussure:
4. Un sistem este o totalitate organizată formată din elemente solidare, ce nu pot fi
definite decît unele în raport cu altele, în funcţie de locul lor în cadrul acestei totalităţi.

3
Trebuie să legăm întregul de elemente prin intermediul organizării; din momentul în care
interrelaţiile dintre elemente, evenimente, indivizi au un caracter regulat sau stabil, ele
devin organizaţionale(determină o structură organizaţională).
5. Sistemul este unitatea globală organizată de interrelaţiile între elemente, fenomene,
acţiuni sau indivizi, Edgar Morin

Paralelă între sistemul social şi sistemul biologic

Atît organismul biologic cît şi comunitatea umană erau percepute din totdeauna
funcţionînd ca un întreg, compuse din elemente diferite ce formau o structură vizibilă. În
organismul biologic, specializarea diferitelor organe asigura, în cazul funcţionării la nivel
optim, o stare satisfăcătoare a acestuia. Societatea depinde, într-un mod similar, de
anumite comportamente ale elementelor sale componente pentru a funcţiona în mod
adecvat. Scopul tuturor funcţiilor este de a satisface nevoi, cerinţe adică de a obţine ceea
ce lipseşte la un moment dat pentru o stare echilibrată a organismului sau a vieţii sociale.
Modelul organic este considerat un tip de sistem astfel structurat încît funcţionează şi se
menţine aşa cum funcţionează şi trăieşte un organism biologic sau o comunitate socială.
Societatea prezintă similitudini cu două tipuri de sisteme biologice:
- din perspectiva complexităţii sale funcţionale ea se aseamănă cu organismul
biologic;
- prin faptul că este formată din elemente cu un anumit grad de autonomie, se
aseamănă cu specia biologică iar relaţiile dintre grupurile umane corespund
relaţiilor dintre diferitele specii.
Organismul biologic presupune un mod de organizare perfect, el apare ca un sistem care
se autoconservă. Sistemul biologic este un sistem care are ca finalitate generală
menţinerea structurii sale; fiecare element al organismului îşi aduce o contribuţie
specifică la realizarea acestei finalităţi şi doar acele activităţi care contribuie la
menţinerea organizării existente a sistemului sînt funcţionale, normale. Astfel, modelul
biologic presupune o conservare a stării sistemului aşa cum este ea la un anumit moment
dat.

4
Sistemele sociale, în schimb, se transformă, se reorganizează iar epocile fericite, în care
oamenii sînt mulţumiţi de sistemul lor social sînt perioade foarte scurte, trecătoare în
istoria umană.
Modelul organic de sistem presupune existenţa unui număr relativ mare de
elemente, aflate în relaţii determinate, ce formează o totalitate structurată, orientată spre
realizarea anumitor finalităţi: conservarea sistemului, dezvoltarea sau transformarea sa.
Ansamblul activităţilor prin care elementele componente îşi aduc contribuţia la realizarea
unui scop general formează fenomenul de organizare. Totalitatea elementelor sistemului
şi a relaţiilor între ele formează structura. Totalitatea activităţilor pe care le realizează
sistemul ca întreg pentru îndeplinirea scopurilor reprezintă funcţiile sale. Fiecare sistem
se compune din subsisteme care îşi au propria structură, organizare, funcţionare.

Homeostazia

Pentru a supravieţui, sistemele vii au nevoie de condiţii exterioare bine precizate


într-un mediu aflat în continuă schimbare. Organismele sînt constituite din materiale
caracterizate prin inconstanţă şi instabilitate extremă; celulele se formează, funcţionează
şi apoi mor, în acest mod are loc înlocuirea marii majorităţi a componentelor în mod
continuu. Pentru a funcţiona optim, celulele însăşi au nevoie de circumstanţe exterioare
relativ stabile în interiorul organismelor vii. La animale, această condiţie este realizată
prin apariţia unei structuri ce înconjoară celulele; ea se numeşte chiar mediu intern,
pentru a sublinia faptul că este diferită de mediul extern şi are capacitatea de a-şi menţine
o anumită stabilitate.
În secolul al XIX-lea, termodinamica observă tendinţa lumii fizice de a evolua înspre
dezordine şi dezorganizare şi elaborează conceptul de entropie pentru a identifica şi
măsura această tendinţă. În acelaşi timp, biologii sînt impresionaţi de gradul înalt de
organizare din lumea vie iar fiziologul Claude Bernard presupune că viaţa organismelor
depinde de menţinerea unei organizări interne. Aceasta oferă celulelor condiţii relativ
constante, constituind pentru ele un mediu extern dar care reprezintă pentru organism un
mediu intern. La începutul secolului al XX-lea, Walter Cannon descoperă mecanismul

5
complex prin care organismul reuşeşte să menţină relativ constant mediul intern, proces
manifestat prin tendinţa unor caracteristici ale acestuia de a se reîntoarce la starea iniţială
după desfăşurarea activităţilor metabolice necesare. Fenomenul de revenire la o stare de
echilibru se realizează prin procese complexe.
Termenul homeostazie, folosit pentru prima dată de Cannon, exprimă capacitatea
unui organism de a-şi menţine constant mediul intern în condiţiile în care mediul extern
variază încontinuu, implică noţiunile de echilibru şi reglare. Homeostazia este proprie atît
sistemelor vii, de la celulă la organism şi pînă la
sisteme sociale şi ecosisteme cît şi celor artificiale.
În mecanică, echilibrul este definit drept starea unui sistem asupra căruia sînt aplicate
forţe ce nu produc nici un efect deoarece acţiunile lor se anulează reciproc. Echilibrul
static este echilibrul unui corp aflat în repaus. Echilibrul dinamic caracterizează un sistem
în evoluţie, aflat sub influenţa unor forţe ce nu modifică semnificativ această evoluţie. În
ceea ce priveşte fiinţele vii şi sistemele din care ele fac parte, putem vorbi doar de
echilibru dinamic. Se poate spune că viaţa este contrariul echilibrului; un organism viu,
de la concepţie pînă la moarte, pare a nu fi decît un loc de trecere pentru energia fotonică
transformată în energie chimică.
Relaţiile existente între elementele ce compun individul îşi păstrează o anumită
organizare temporo- spaţială ce poate da impresia echilibrului. Structura fiecărui
organism este menţinută pentru o anumită perioadă de timp de energia chimică provenită
de la energia solară prin intermediul hranei.
Viaţa are loc doar în cadrul unor sisteme deschise, aflate sub acţiunea unor factori externi
extrem de diverşi care provoacă dezechilibre continue ale sistemului.
Structura şi funcţionarea unui sistem sînt menţinute la un nivel optim, atît pentru
realizarea homeostaziei cît şi pentru îndeplinirea funcţiilor sale în cadrul altor sisteme,
prin procesul de reglare.
În 1950, Norbert Wiener, coordonatorul unei echipe de matematicieni şi fiziologi de la
Universitatea Harvard, ce a pus bazele ciberneticii, spunea că: „Homeostazia este
ansamblul proceselor prin care sistemele vii se opun curentului general de
degenerescenţă.”

6
Viaţa funcţionează după model cibernetic. În acest context, individul nu mai poate fi
imaginat decît ca un element al unor ansambluri mai mari: grup social, etnic, uman, în
care domnesc mecanisme reglatoare ale căror modalităţi de acţiune sînt de natură
cibernetică.
Cibernetica a fost considerată drept arta de a face eficace o anumită acţiune; ca urmare,
putem afirma că activitatea esenţială a structurii vii, indiferent de gradul ei de
complexitate, este cea de a-şi menţine organizarea în mediul lipsit de viaţă. Menţinerea
unei structuri, adică a unei anumite ordini stabile a elementelor componente, necesită un
aport de energie şi mecanisme de autoreglare. Pentru fiinţele vii, energia fotonică solară
nu este doar sursa organizării lor ci şi factorul ce le menţine în viaţă.
Conceptul de homeostazie este extins de Rudolf Schoenheimer prin introducerea
termenului de stare de echilibru dinamic. Aceasta stare presupune că fiecare element al
sistemului viu participă la metabolism, fiind supus unui proces de creştere, transformare,
degradare şi înlocuire a componentelor sale moleculare.
Echilibrul dinamic este specific sistemelor vii şi se caracterizează prin păstrarea
caracteristicilor esenţiale ale acestora în cadrul unor limite variabile, ce îi asigură
homeostazia. Homeostazia reprezintă finalitatea intrinsecă a oricărui sistem dotat cu
mecanisme de autoreglare. Comportamentul de adaptare a sistemelor la condiţiile de
mediu este un mecanism homeostatic şi el caracterizează şi sistemele sociale.
Procesele de autoreglare presupun compensarea unui parametru deviat de la o anumită
valoare dată sau adaptarea prin alegerea unei alternative de funcţionare.

Mecanismul de feed-back
Este procesul prin care un sistem monitorizează consecinţa acţiunilor sale
prezente, în scopul de a modifica viitoarele acţiuni, astfel încît homeostazia să fie
păstrată.
Norbert Wiener definea acest mecanism drept proprietatea de a fi capabil să adaptezi
comportamentul viitor la performanţa trecută. În sistemele care au un scop, abilitatea de
feed-back şi cea de a face corecţii continue ale devierilor sistemului faţă de calea înspre
scopul respectiv, fac posibilă atingerea acestui scop.
Pentru caracterizarea mecanismului folosim noţiunile de:

7
- hrănire cu informaţie desemnată de termenul feed-back (hrănire înapoi); este vorba
despre informaţia pe care organul ce efectuează o acţiune o trimite înapoi la centrul
nervos ce i-a comandat această acţiune, pentru a-l informa despre modul în care se
realizează această acţiune.
- acţiune retroaction (acţiune înapoi); se referă la acţiunea ce pare mai puţin evidentă, pe
care organul efector o realizează asupra centrului care i-a comandat efectuarea unei
acţiuni.
- interacţiune conexiune inversă, subliniază legătura dublă ce există între centrul ce
comandă şi organul ce efectuează o anumită acţiune.
Integrarea tuturor elementelor unui sistem în cadrul acestuia şi integrarea sistemului în
mediul social implică mecanisme de control care să facă posibilă autoreglarea funcţiilor
şi a comportamentelor; acestea sînt mecanismele de retroacţiune sau conexiune inversă.
Conexiunea directă asigură transmiterea informaţiei necesare pentru desfăşurarea unei
activităţi de la centrul de comandă al sistemului la subsistemul care efectuează activitatea
comandată de acesta. Conexiunea inversă sau retroacţiunea sau feed-back-ul asigură
transmiterea informaţiei de la subsistemul efector la centrul de comandă, acesta luînd
astfel la cunoştinţă modul în care s-a realizat activitatea comandată.
1. Feed-back-ul negativ constă în influenţarea în sens negativ a centrului de comandă,
pentru a nu mai transmite comenzi de acţiune organului efector, după ce acesta a realizat
activitatea comandată. Acest mecanism asigură anularea deviaţiilor de la echilibru şi stă
astfel la baza menţinerii homeostaziei unui sistem.
2. Feed-back-ul pozitiv rezultă în continuarea activităţii iniţiale chiar şi după ce aceasta a
atins obiectivul pentru care a fost comandată. Acest mecanism determină desfăşurarea
continuă a unor procese care pentru organismele vii ar determina moartea dar pentru
sistemele sociale poate însemna evoluţie şi dezvoltare.
Homeostazia este întreţinută de mecanismele de feed-back negativ. Dacă identificăm
viaţa cu organismul viu putem considera că viaţa se află sub semnul retroacţiunii
negative. Feed-back-ul negativ anulează devianţele, asigură echilibrul, conservarea
structurii şi formei, reluarea tuturor proceselor.
În timp ce buclele de feed-back negativ reduc sau anulează deviaţiile din operaţiile pe
care le realizează sistemul, procesele de feed-back pozitiv(numite şi cerc vicios, spirală

8
sau escaladare) menţin abaterile sau amplifică deviaţiile. Ele funcţionează în toate
cazurile în care există relaţii de cauzalitate reciprocă ce amplifică un impuls iniţial,
determină o deviaţie sau o abatere de la condiţia iniţială.
Feed-back-ul pozitiv determină accentuarea şi amplificarea unui proces; pentru
organismele vii semnifică dezorganizarea. În universul vieţii şi în cel antropo-social, cele
două retroacţiuni sînt asociate într-un mod complex, fiind complementare, concurente,
antagoniste. Feed-back-ul pozitiv este universal prezent în evoluţia biologică, învăţare,
dezvoltarea diverselor sisteme sociale.
Procesul de reproducere este un proces de multiplicare repetat la infinit.
Evoluţia societăţii umane a avut loc prin intermediul devianţelor retroactive pozitive.

SISTEMELE UMANE

Elementele sistemului uman sînt indivizii aflaţi în interacţiune iar caracteristicile


pe care trebuie să le luăm în considerare sînt: reacţiile, atitudinile şi rolurile acestora,
comportamentul în cadrul sistemului. Relaţiile dintre elementele sistemului sînt rezultate
din interacţiunile dintre persoanele ce fac parte din sistem.
În abordarea sistemică, noţiunea centrală este interacţiunea. Ea implică ideea de relaţie
mutuală, de acţiune reciprocă şi presupune ca indivizii să se afle în anumite momente în
circumstanţe care să le permită să interacţioneze unii cu alţíi.
Comunicarea verbală sau nonverbală (prin gesturi şi atitudini) face ca orice
comportament să aibă o valoare comunicativă. Putem defini interacţiunea ca o secvenţă
de mesaje schimbate între indivizi aflaţi într-o relaţie reciprocă.
Sistemul nu se individualizează doar prin caracteristicile sale interne ci şi prin
modul în care este influenţat de mediul său exterior şi îl influenţează la rîndul său pe
acesta. Sistemele umane fiind sisteme deschise, se va realiza întotdeauna comunicarea cu
mediul extern şi, în consecinţă, ele vor deveni parte din alte sisteme. Realitatea socială
poate fi considerată drept un ansamblu ierarhizat, în cadrul căruia fiecare nivel reprezintă
în acelaşi timp mediul extern pentru un nivel inferior şi este element component pentru
nivelul superior.

9
În consecinţă, studiul unui sistem nu se poate realiza decît luînd în considerare mediul în
care au loc interacţiunile ce definesc acest sistem.

Proprietăţile sistemice ale grupurilor umane

1. Unitatea
Un grup uman nu este o colecţie de indivizi, atributele acestuia nu rezultă din
însumarea atributelor membrilor săi . Astfel, pentru a înţelege procesul de interacţiune nu
putem pleca doar de la noţiuni proprii individului, cum ar fi cele de personalitate,
motivaţie sau aspiraţii. Abordarea sistemică a procesului de interacţiune ne poate, însă,
clarifica anumite caracteristici individuale.
Nu putem considera o viziune liniară sau unilaterală a interacţiunii dintre două persoane.
Exemplu : comportamentul unui copil nu poate fi studiat ca o realitate în sine,
independent de relaţiile sale cu părinţii. Nici chiar relaţia mamă- copil nu poate fi văzută
ca reacţia şi adaptarea acestuia la stimulii materni, deoarece şi comportamentul mamei
este influenţat de cel al copilului. În concluzie, relaţia mamă- copil, manifestată prin
interacţiunile dintre ei, văzută în contextul familial, poate fi obiect de studiu dacă scopul
cercetării este analizarea şi înţelegerea unui anumit comportament. Această abordare se
opune abordărilor în care se face referire la caracterul unui copil atunci cînd se studiază
anumite atitudini ale acestuia sau celor ce pun accentul doar pe comportamentele
educative ale părinţilor.
2. Principiul homeostaziei
Homeostazia este caracteristica necesară sistemelor deschise pentru a-şi asigura
identitatea şi existenţa de-a lungul timpului. Mecanismele homeostatice se opun
schimbării şi, uneori, pot scade capacităţile adaptative ale unui sistem social ce trebuie să
facă faţă unor modificări interne sau externe importante. O homeostazie rigidă poate avea
consecinţe negative pentru buna funcţionare a sistemului social. De exemplu, procesele
homeostatice au frînat adesea adaptarea sistemelor educative la noile contexte
demografice şi sociale. Una din marile probleme ale sistemelor umane este, deci, de a
ajunge la o reconciliere între reproducerea tipurilor de interacţiuni existente şi evoluţia
acestora, între permanenţă şi schimbare.

10
3. Principiul totalităţii
Retroacţiunea pozitivă este cea ce duce la accentuarea unui fenomen iar cea negativă
tinde să amortizeze un fenomen. Feed-back-ul negativ este un mecanism de reglare ce
tinde să conserve homeostazia, prin corectarea factorilor interni sau externi ce ar putea să
o perturbe.
Acest concept duce la depăşirea concepţiei cauzalităţii liniare. De exemplu, relaţia mamă-
copil trebuie văzută ca avînd cauzalitate circulară, în care fiecare comportament face
parte dintr-o reţea complexă de implicaţii, acţiuni şi retroacţiuni ce îi leagă unul de
celălalt.
4. Principiul echifinalităţii
Pune accentul pe importanţa relaţiilor ce determină structura sistemului în raport cu
relaţiile ce au determinat geneza sistemului. Evoluţia sistemelor face ca, în fiecare
moment, caracteristicile lor prezente să releve mai mult structurarea interacţiunilor dintre
elementele sale din acel moment decît structurarea din momentul iniţial de formare a lor.
Condiţii iniţiale diferite pot duce la un rezultat identic şi condiţii iniţiale comune pot duce
la rezultate diferite.
În esenţă, sistemul îşi este lui însuşi cea mai bună explicaţie. Dacă dorim să înţelegem
ceea ce se întîmplă într-un sistem trebuie să analizăm în primul rînd interacţiunile din
momentul prezent, pe lîngă cele de la momentul formării sistemului.

Familia ca sistem

În cadrul sistemelor umane există sisteme stabile, bazate pe interacţiunea continuă


între elementele lor componente. Ele se caracterizează prin o anumită permanenţă în timp
şi prin relaţii relativ durabile între membri. Acestea sînt instituţii de diferite tipuri, printre
care familia, organizaţiile(inclusiv cele de tip profesional), comunităţile religioase,
cluburile, etc.
Familia joacă un rol esenţial în formarea personalităţii şi în socializarea indivizilor,
funcţionînd ca un agent al societăţii prin transmiterea valorilor, ideilor, modurilor de
gîndire şi structurilor esenţiale pe care se fondează aceasta.

11
Fiecare cultură propune un model de familie iar în funcţie de structura socială în care
funcţionează sistemul familie există variaţii ale acestuia. Modelul implică o anumită
structurare a rolurilor aşa încît fiecare membru are un loc într-o ierarhie predeterminată
care organizează relaţiile dintre el şi toţi ceilalţi. Încă avem de a face cu familia de tip
patriarhal, care se bazează pe o diferenţiere strictă a rolurilor şi funcţiilor celor două sexe.
Tatăl reprezintă autoritatea şi îşi asumă o funcţie instrumentală prin care să asigure
adaptarea la mediu şi atingerea obiectivelor externe ale sistemului familie. Mama este
supusă autorităţii soţului şi îndeplineşte funcţia expresivă, de reglare a relaţiilor afective
şi funcţia de educare a copiilor şi de întreţinere a familiei şi căminului. Copiii sînt supuşi
autorităţii adulţilor şi sînt legaţi de aceştia prin relaţii bazate pe respect şi supunere.
Valorile dominante sînt autoritatea, respectul, supunerea, spiritul onoarei şi al tradiţiei. În
aceeaşi societate pot coexista mai multe modele ale familiei.
Familia este un sistem homeostatic, în interiorul familiei defăşurîndu-se un ansamblu de
retroacţiuni pozitive şi negative.
Familia beneficiază de mecanisme de reglare specifice care îi menţin stabilitatea,
mecanisme de feed-back negativ. De exemplu, infidelitatea conjugală este întotdeauna
dezaprobată deoarece ameninţă stabilitatea sistemului.
În acelaşi timp, familia trebuie să favorizeze anumite transformări în cadrul unor procese
de creştere şi evoluţie, ce presupun acţiunea feed-backului pozitiv. De exemplu : naşterea
copiilor, creşterea lor şi obţinerea autonomiei, îmbătrînirea.

12
FORMAREA CUPLURILOR

Caracteristici comune prieteniei şi dragostei


- plăcere reciprocă în compania celuilalt
- acceptare reciprocă a celuilalt aşa cum este el
- respect reciproc faţă de deciziile luate de celălalt
- sprijin reciproc acordat în momente dificile
- înţelegere reciprocă a ceea ce este important pentru celălalt
- spontaneitate reciprocă în prezenţa celuilalt
- împărtăşire reciprocă a experienţelor şi sentimentelor

Pe lîngă aceste caracteristici comune, dragostea include o altă categorie de aspecte,legate


de pasiune:
- fascinaţie,
- exclusivitate
- dorinţă sexuală.

Alegerea maritală
Categoria eligibilă
Credinţa că alegerea partenerului este complet liberă este de fapt o iluzie, deoarece aici
sunt implicate numeroase restricţii culturale, conştiente şi inconştiente. Fiecare dintre noi
este influenţat fără să se poată opune de două forţe opuse ce creează categoria
persoanelor eligibile.
1. Exogamia, este presiunea de a te căsători în afara grupului din care provii
2. Endogamia, este presiunea de a te căsători în cadrul acelui grup. Ea se bazează pe
sentimentul omenesc de teamă şi suspiciune faţă de un străin.
Homogamia este acea forţă ce obligă o persoană să se căsătorească cu cineva de
aproximativ aceeaşi rasă, religie, grup etnic, vîrstă, nivel de educaţie, inteligenţă,
clasă socială şi istoric familial.

13
Factori ce intervin în păstrarea sau disoluţia relaţiilor maritale

În societatea modernă, alegerea partenerului fiind considerată relativ liberă, fiecare din
membrii cuplului îl alege pe celalalt după ce îl consideră potrivit pentru a–i satisface
anumite necesităţi. Speranţa este că acesta îi va satisface acele necesităţi pentru tot restul
vieţii şi de aceea este dispus să investească în relaţia de cuplu. În decursul timpului,
aceste necesităţi se pot modifica adesea iar aşteptările pot deveni mai complexe decit
ceea ce este oferit.
Aşteptările partenerilor pot fi convergente sau divergente. Esenţială pentru menţinerea
unor relaţii de cuplu armonioase este capacitatea partenerilor de a evolua de la orientarea
înspre nevoile şi scopurile proprii la orientarea înspre scopurile familiei. Acest lucru este
cu atît mai important în momentul de schimbare a statutului familial prin apariţia
primului copil, cînd partenerii trebuie să îndeplinească rolurile parentale adiţionale.

Factori de atracţie
- stima şi afecţiunea reciprocă
- dorinţa celor doi de a duce o viaţă în comun
- existenţa unei locuinţe proprii
- armonia sexuală
- nivelul de instruire, venit şi ocupaţie al fiecăruia să fie satisfăcător pentru celălalt.

Factori ce se opun desfacerii cuplului


- existenţa copiilor
- respectul faţă de contractul de căsătorie
- respectul faţă de opinia rudelor şi prietenilor care se opun desfacerii căsătoriei

Factorii de disoluţie a căsătoriei


- preferinţa partenerilor pentru grupuri de rude şi/sau prieteni diferite
- independenţa economică a soţiei

14
Întemeierea familiei

Familia este o instituţie social-juridică, care se constituie într-un cadru social juridic
specific.
Întemeierea familiei este un act contractual prin care două persoane de sex diferit consimt
în mod liber să se unească din punct de vedere legal, în scopul constituirii unui grup
recunoscut de societate.
Cuplul marital se constituie nu doar pe baza unui contract juridic între parteneri ci şi pe o
relaţie emoţional-afectivă şi pe atracţia reciprocă de natură erotico-sexuală.
Relaţiile dintre partenerii cuplului marital sunt influenţate de modul de întemeiere a
familiei, de structura şi de dinamica psihosocială a acesteia. În ultimul secol, structura şi
dinamica grupului familial au fost influenţate profund de transformările societăţii. În
consecinţă, s-au modificat şi mecanismele de păstrare a homeostaziei familiale; acestea
sunt esenţiale pentru echilibrul psihic şi bunăstarea bio-psiho-socială a membrilor săi.

Familia închisă, de tip tradiţional


Se constituie şi evoluează conform principiilor morale şi religioase tradiţionale.
Caracteristici:
- partenerii stabilesc primele contacte urmînd modalităţi tradiţionale
- relaţiile dintre parteneri se realizează în funcţie de rolul pe care îl are fiecare
- atmosfera familială armonioasă se bazează pe securitatea oferită de realizarea
strictă a rolurilor
- membrii familiei acceptă soluţiile de compromis, considerînd că sacrificiile
personale sunt îndreptăţite
- scopul familiei este realizarea pe plan social a membrilor săi.

Familia deschisă de tip modern


Se constituie şi evoluează pe o poziţie critică faţă de principiile religioase tradiţionale.
Caracteristici:
- partenerii stabilesc primele contacte în cele mai diverse moduri şi circumstanţe

15
- relaţiile dintre parteneri se realizează în funcţie de personalitatea şi scopurile
fiecăruia
- atmosfera familială armonioasă se bazează pe securitatea oferită de încrederea
reciprocă admisă prin convenienţă.
- membrii familiei fac eforturi pentru armonizarea diferenţelor, considerate drept
calităţi complementare
- scopul familiei este evoluţia continuă a membrilor săi.

Dinamica grupului familial


Tipuri de raporturi între membri familiei:
- relaţii de atracţie şi înţelegere reciprocă
- relaţii de respimgere sau conflictuale
- relaţii emoţional afective pozitive de iubire reciprocă
- relaţii emoţional afective negative de ură reciprocă
- relaţii de neîncredere, suspiciune sau gelozie
- comunicare defectuoasă, incompletă sau inexistentă
Aspecte importante privind relaţiile dintre cei doi soţi în funcţie de statutul şi rolul
fiecăruia:
- situaţia de dependenţă
- manifestările de violenţă
- neglijarea partenerului
- relaţii extraconjugale
- neglijarea datoriilor familiale.

RELAŢIA CUPLU- FAMILIE

Etape de evoluţie:
1. etapa biologică, naturală
2. etapa culturală, moral-religioasă
3. etapa socială, relaţional-instituţională

16
4. etapa contractuală- tranzacţională.

Cuplul de parteneri este asocierea a două persoane din motive biologice, psihologice,
sociale, cultural- morale.
Cuplul a suferit o evoluţie continuă de-a lungul istoriei omenirii, trecînd prin mai multe
forme principale:
1. Asocierea indivizilor de sex opus din motive biologice, pe baza atracţiei sexuale,
în scopul reproducerii.
2. La asocierea pur biologică se adaugă cea emoţional-afectivă, care determină o
legătură mai puternică şi mai de durată. Pe lîngă scopul reproducerii biologice, se
realizează şi satisfacerea nevoilor personale ale celor doi şi se stabilesc modele de
comportament comune celor doi.
3. Cuplul de indivizi se transformă în cuplu de parteneri, care deţine o valoare
cultural-morală rezultată din socializare. Cuplul de parteneri devine stabil şi
constant, transformîndu-se într-o instituţie social-juridică integrată în structura
societăţii.

Fiecare tip de societate a promovat o anumită formă de cuplu marital. Orice cuplu marital
de parteneri se caracterizează prin:
- formă specifică, promovată de instituţiile şi relaţiile sociale
- conţinut specific, conferit de sistemul de valori promovat de modelele socio-
culturale şi moral-religioase ale societăţii.

SEXUALITATE-CUPLU

a) Prima revoluţie psihosexuală.


În epocile primitive, sexualitatea se limita la satisfacerea instictului sexual şi de
reproducere. Încă de la începutul epocii istorice, se constituie cuplul marital de parteneri,
instituţie de bază a societăţiilor respective.

17
b) A doua revoluţie psihosexuală a constat în instituirea de interdicţii morale şi religioase
de manifestare a sexualităţii, în scopul asigurării unei convieţuiri paşnice în cadrul
societăţii.
c) A treia revoluţie psihosexuală. A constat în instituirea de acţiuni de reprimare şi control
a relaţiilor intime din cadrul cuplului marital. Toate manifestările considerate drept
abateri de la normele morale şi religioase obligatorii erau catalogate drept păcat.
Consecinţa a fost apariţia a două tipuri de victime:
- cele care îşi limitau activitatea sexuală la ceea ce era virtuos şi ajungeau să dezvolte
diverse tipuri de tulburări psihice.
- cele care depăşeau limitele impuse şi erau obligate să suporte consecinţele vieţii lor
pline de viciu.
În această perioadă are loc modificarea statutului femeilor, considerate drept vicioase de
la natură, în cadrul cuplului marital. Acordarea unui statut inferior a dus la autorizarea
dominaţiei şi controlului exercitat de către bărbaţi.
d) A patra revoluţie psihosexuală are loc în perioada Renaşterii, se caracterizează printr-o
relaxare erotică conformă cu circumstanţele politice, economice, sociale şi culturale ale
epocii.
e) A cincea revoluţie psihosexuală are loc în epoca iluministă, cînd are loc o reevaluare a
evoluţiei din epoca anterioară. Raţiunea este chemată să controleze şi manifestările
erotice.
f) A şasea revoluţie psihosexuală se desfăşoară în secolul al XIX-lea, sub influenţa
romantismului artistic. Are loc o creştere marcată a influenţei pe care toate domeniile
artei o au asupra moravurilor; în consecinţă, atitudinea faţă de femei şi feminitate se
modifică în beneficiul acestora.
g) A şaptea şi ultima revoluţie psihosexuală aduce egalitatea dintre cele două sexe din
punct de vedere social şi legal. Circumstanţele economice şi politice din a doua jumătate
a sec. al XX-lea fac posibilă schimbarea majoră în statutul social al femeii. Ca şi
consecinţă se modifică viaţa femeii în interiorul cuplului şi al familiei, ceea ce va duce la
transformări esenţiale în structura şi dinamica cuplului.

18
Circumstanţe actuale

Modificările de statut şi de rol ale femeii în societate duc la modificări ale statutului şi
rolului de soţie şi mamă. Normele religioase şi morale care au stat la baza atitudinilor şi
comportamentelor în interiorul cuplului nu mai fac faţă solicitărilor la care sunt supuşi cei
doi parteneri. Sunt create circumstanţele pentru competiţia dintre sexe atît în afara cît şi
în interiorul cuplului; femeile nu se mai recunosc inferioare în interiorul familiei odată ce
nu mai sunt inferioare în afara familiei.
Cuplul familial actual suferă mutaţii profunde, necunoscute pînă acum în decursul
istoriei sale, de o gravitate severă.
Revoluţia psihosexuală a secolului al XX-lea reprezintă cea mai profundă formă de criză
a cuplului familial, a conduitelor şi utilizării sexualităţii din istorie. Aceasta se datorează
faptului că ea este acceptată, instituţionalizată(acceptarea devianţelor sexuale sau
tolerarea acestora, etc.)şi, ceea ce este mult mai grav, es este transmisă prin intermediul
unor modele negative cu ajutorul mass-media, devenind modele negative de formare a
unor conduite colective.
Acum apare tipul nevrotic de cuplu familial. Conflictele dintre parteneri iau diverse
forme şi se constituie în patologia grupului familial care a determinat apariţia
psihoterapiei familiale.

Mecanismele psihologice ale formării şi disoluţiei cuplului

Unii autori consideră că modalitatea de dizolvare a cuplului marital îşi are originea în
modalitatea de constituire a sa.

1. Constituirea cuplului
Alegerea partenerului este un proces deosebit de complex, în care intervin o multitudine
de factori. În cazul relaţiei bazată pe atracţie emoţional-afectivă şi care are ca obiectiv
satisfacerea nevoilor sentimentale ale celor doi, alegerea se face urmînd modelul de
partener considerat ca ideal. Acest model începe să se formeze în copilărie şi se
definitivează în adolescenţă.

19
În perioada de apropiere şi cunoaştere reciprocă, imaginea ideală va determina o
modalitate pozitivă de comunicare. Fiecare partener îşi propune să se adapteze la modelul
pe care îl doreşte celălalt şi tinde să ignore acele aspecte cu potenţial negativ.

Pentru constituirea cuplului este nevoie de:


- o corespondenţă între cele două modele de referinţă în ceea ce priveşte: statutul
social, nivelul economic, nivelul de cultură, nivelul de instruire, modelul de
educaţie, mentalitate, principii morale, religia, etc.
- identificarea imaginii ideale a fiecăruia cu partenerul
- atracţia reciprocă între cei doi, care asigură dorinţa de comunicare.

2. Dizolvarea cuplului
După ce cuplul a fost format, pot apare neconcordanţe între nevoile partenerilor şi
capacitatea de satisfacere a lor de către celălalt.
Pentru disoluţia cuplului este nevoie de:
- neconcordanţa între modelele de referinţă ale celor doi parteneri
- partenerul nu mai reprezintă încarnarea imaginii ideale
- apariţia tensiunilor emoţional-afective duce la refuzul comunicării, repulsie şi
respingere reciprocă.

COABITAREA

Este realizată atunci cînd „ se împarte acelaşi pat pentru cel puţin patru nopţi pe
săptămînă, timp de cel puţin trei luni, cu cineva cu care nu eşti căsătorit”.
Motivaţii:
1. un aranjament de a împărţi locuinţa care convine ambilor din motive de confort şi
economie
2. o relaţie afectivă bazată pe bucurie reciprocă care va continua atîta vreme cît
ambii o vor dori
3. o căsătorie de probă, în care partenerii testează în mod conştient relaţia înainte de
a o legaliza

20
4. o alternativă temporară la căsătorie, în care fiecare partener este hotărît pentru o
relaţie permanentă şi aşteaptă un moment convenabil pentru căsătorie
5. o alternativă permanentă la căsătorie, în care cuplul locuieşte împreună într-o
relaţie de lungă durată, similară căsătoriei, lipsind doar aspectul legalizat.

CUPLUL MARITAL
I. Natura căsătoriei
Căsătoria este o instituţie socială, adică o soluţie comună la o necesitate socială.
„Se poate concepe o societate care se poate perpetua de la o generaţie la alta, fără
instituţia căsătoriei dar antropologii trebuie să descopere măcar una care a reuşit acest
lucru.”
În toate tipurile de societate cunoscute, funcţia-cheie a familiei este legitimarea copiilor.
Funcţia universală a familiei nu este legitimarea actului sexual şi nici a coabitării.
Formele căsătoriei:
- monogamia
- poligamia:- poliginia
- poliandria
- căsătoria în grup
Motivele căsătoriei
Motivele sunt numeroase, complexe şi interrelaţionate.
1. Atracţia între două persoane este adesea romantică iar fiecare doreşte să îşi
satisfacă idealurile de dragoste în cadrul convenţiilor stabilite de societate şi fără
să îşi dezamăgească familia şi prietenii.
2. Atracţia sexuală. Căsătoria este proclamarea publică a alegerii pe care fiecare a
făcut-o pentru a-şi satisface nevoia de securitate emoţională, încredere şi
acceptare.
3. Interesele materiale sunt încă implicate de o manieră importantă dar această
importanţă nu mai este atît de mare în zilele noastre, mai ales pentru femei.
4. Dorinţa de a avea copii, motivaţie care coincide cu raţiunea socială a căsătoriei
5. Neacceptarea din motive religioase sau etice a unei vieţi în comun în afara
căsătoriei.

21
Decizia de a se căsători implică un complex de factori emoţionali, psihologici, sociali şi
raţionali, adesea inconştienţi. Este una din cele mai importante decizii din viaţa unui om,
un punct de răscruce care va determina o direcţie a vieţii cu efecte asupra întregului
viitor.

SATISFACEREA NEVOILOR ÎN CADRUL CĂSĂTORIEI

1. Satisfacerea nevoilor materiale.


În mod ideal, căsătoria oferă securitate şi confort la un nivel mai înalt decît în cazul celor
care locuiesc singuri.
2. Satisfacerea nevoilor sexuale
Interacţiunea sexuală ce aduce satisfacţie poate fi baza unei căsătorii fericite. Soţia este
dornică de relaţii sexuale dacă nivelul ei de satisfacţie maritală este ridicat. Acest lucru
duce la satisfacţia sexuală a soţului ei de unde va creşte şi satisfacţia maritală a acestuia.
Lipsa satisfacţiei sexuale în căsătorie nu este recunoscută întotdeauna; partenerii putînd
avea păreri diferite despre natura satisfacţiei sexuale sau despre cum poate fi definită o
problemă în acest domeniu(în cazul satisfacţiei materiale, acordul este mult mai uşor).
Majoritatea cuplurilor sunt cel mai adesea reţinute în a discuta deschis aşteptările sexuale,
dificultăţile apărute.
3. Satisfacere nevoilor psihologice
Este vorba de dragoste, afecţiune şi umor. Lipsa satisfacţiei în acest domeniu poate avea
efecte grave chiar în prezenţa confortului material şi a compatibilităţii sexuale.

Numai în cazul unui interes deosebit pentru menţinerea căsătoriei, acest lucru are loc
atunci cînd nu sunt satisfăcute toate aceste trei tipuri de nevoi. Pentru ca o căsătorie să fie
cel puţin satisfăcătoare este nevoie ca să existe măcar o satisfacţie minimă în toate aceste
trei domenii.

22
CICLUL VIEŢII FAMILIALE
Stadiile principale:
1. Perioada de dinainte de apariţia copiilor. Pentru majoritatea cuplurilor, aceasta
este cea mai fericită perioadă. Dacă există deja probleme în cuplu, naşterea
copiilor va duce la intensificarea acestora.
2. Perioada de creştere a copiilor. Dificultăţile de îndeplinire a rolurilor parentale pot
aduce mult stress şi pot scade satisfacţia maritală. Adesea cuplul poate trece şi
printr-o perioadă de scădere a stimei de sine. Cînd copii sunt doriţi şi planificaţi,
cînd nu există probleme materiale, ei aduc o mare bucurie şi un sentiment de mare
satisfacţie. În acest caz, cuplul reuşeşte să coordoneze această perioadă fără să
treacă prin conflicte deosebite.
3. Perioada de după plecarea copiilor. Începe atunci cînd ultimul copil a părăsit
familia de origine. În general, mamele reacţionează printr-un sentiment de
uşurare. Marea majoritate a cuplurilor apreciază că satisfacţia maritală atinge un
nivel ridicat din nou, depăşit doar de cel din prima perioadă.
4. Perioada de reîntoarcere la singurătate. Toate căsătoriile care nu se termină prin
divorţ, vor sfîrşi prin moartea unuia din parteneri. Acest eveniment cotat cu 100
de puncte(maximum) pe scala de stress determină probleme emoţionale, depresie,
scăderea rezistenţei organismului la diverşi agenţi patologici. De aici rezultă un
nivel înalt de mortalitate la persoanele văduve.

Etapele de evoluţie ale familiei

1. etapa de formare a cuplului în care are loc cunoaşterea reciprocă a partenerilor


2. etapa de legalizare a relaţiei şi de întemeiere a familiei
3. etapa de expansiune a familiei, în care de formează un stil de viaţă propriu, apar
copiii şi aspecte specifice legate de noile roluri parentale.
4. etapa de consolidare a familiei în care aspectele specifice sunt conferite de
creşterea şi educarea copiilor
5. etapa de revenire la viaţa în doi prin plecarea copiilor din familia de origine
6. etapa de dispariţie naturală a familiei

23
Relaţia dintre problemele de cuplu şi etapele de evoluţie ale familiei

1. Probleme legate de alegerea greşită, impusă sau întîmplătoare a partenerului.


2. Probleme legate de intervenţia rudelor şi prietenilor în relaţie, de apariţia
intereselor divergente ce pot declanşa tensiune, conflicte, crize sau chiar
despărirea
3. Probleme legate de apariţia copiilor: divergenţe în educarea acestora, în atitudinea
faţă de ei, în atitudinea faţă de îndeplinirea rolurilor parentale, etc.
4. Probleme legate de aşa-numitul conflict între generaţii, divergenţe între copii şi
părinţi în legătură cu alegerea profesiei, cu un stil de viaţă foarte deosebit, cu
alegerea partenerilor, cu viaţa lor sexuală, etc.
5. Probleme legate de apariţia unor transformări fiziologice şi psihologice
caracteristice înaintării în vîrstă; poate creşte foarte mult gradul de dependenţă
între cei doi sau pot apare noi tensiuni şi conflicte.
6. Probleme legate de starea de sănătate şi de posibila necsitate de a fi îngrijţi de alte
persoane.

Aspecte legate de existenţa sau inexistenţa copiilor în familie

Tipuri de cupluri
1. cupluri normale fără copii. Cei doi doresc să aibă copii dar acest lucru este
împiedicat de cauze biologice sau de altă natură. Ei devin tot mai dependenţi unul
de altul şi fiecare ajunge să îl vadă pe celălalt ca pe propriul său copil.
2. cupluri normale cu copii. Cei doi îşi doresc copii la fel de mult, îşi asumă întreaga
responsabilitate pentru creşterea şi educarea lor.
3. cupluri neechilibrate, instabile cu copii. Nu există concordanţă în ceea ce priveşte
dorinţa de a avea copii şi responsabilitatea creşterii lor. Persoanele imature
emoţional-afectiv au ele însele nevoie de protecţie şi îngrijire. Cel mai adesea,
soţia doreşte copii prin intermediul cărora să îşi păstreze soţul, să menţină cuplul.

24
Copilul reprezintă, în cazul acesta, obiectul securizant al unei vieţi ameninţate de
pierderea partenerului sau speranţa unei consolidări/restaurări a coeziunii
cuplului, în care copilul are semnificaţia de obiect reparator al unei relaţii
instabile, fragile a cuplului.

4. cuplurile anormale fără copii. Refuzul de a avea copii reprezintă forma mascată a
refuzului reciproc al celor doi parteneri. Prezenţa copiilor în interiorul unor
asemenea cupluri ar angaja două persoane care, de fapt, şi-au propus să se
asocieze temporar în pofida neîncrederii reciproce.
5. cuplurile cu copii adoptaţi. Prezenţa copiilor dezvoltă din partea părinţilor
adoptivi atitudini hiperprotectoare asociate cu tendinţa de a-l izola. Din aceste
motive, cu toate că părinţii încearcă să ofere modele pozitive de viaţă, uneori se
întîmplă ca cel adoptat să manifeste tendinţe nevrotice sau antisociale. Momentul
adevărului, cînd copilul află că este adoptat poate determina apariţia unor
tulburări nevrotice ale acestuia sau ale părinţilor.
6. cupluri care renunţă la proprii lor copii. Motivele sunt diverse:
- copilul se naşte dintr-o relaţie întîmplătoare, traumatizantă sau în afara căsătoriei,
- copilul este nedorit din anumite motive de ambii părinţi din diverse motive
- familia se confruntă cu mari greutăţi materiale ce fac imposibilă îngrijirea copiilor
- familia urmăreşte avantaje materiale
7. cupluri ce refuză să aibă copii deoarece nu doresc să îşi asume răspunderea
materială şi morală a creşterii, îngrijirii şi educării lor. Copilul este văzut ca un
obstacol în realizarea obiectivelor personale ale partenerilor.
8. cupluri formate din persoane cu diverse afecţiuni genetice care au copii. Chiar
dacă copii nu prezintă afecţiunile părinţilor, ei nu pot beneficia de condiţii optime
de creştere şi educaţie.

25
INTERACŢIUNEA

Una din funcţiile de bază ale familiei este satisfacerea nevoilor Eu-lui printr-un schimb
afectiv permanent realizat între soţi, între părinţi şi copii, între fraţi. Interacţiunea
conjugală şi realizarea rolurilor este esenţială pentru fiecare persoană şi pentru
menţinerea cuplului conjugal.
Modalitatea funcţională a cuplului este un proces extrem de complex ce include
interacţiuni motivaţionale, afective, evaluative şi comunicaţionale.

Factori ce intervin în interacţiunea conjugală


1. percepţia fiecăruia despre celălalt. Se realizează o condiţionare reciprocă între
percepţii şi motivaţii, pe baza căreia se realizează cunoaşterea partenerului
conjugal
2. empatia. Manifestarea acesteia permite stabilirea interpretării corecte a
sentimentelor celuilalt. Este favorizată de existenţa unor sentimente reciproce sau
identice din ambele părţi.
3. atitudinile inconştiente faţă de celălalt. Sunt influenţate de normele mediului
socio-cultural şi se manifestă prin restricţii, obişnuinţe şi mentalităţi.
4. idealizarea persoanelor preferate. Fiecare partener îşi construieşte o imagine
despre celălalt, aceste imagini se combină şi apoi suferă un proces de evoluţie.
Relaţia în cuplu se reglează pe baza imaginii despre celălalt.
5. Identitatea proprie a fiecărui partener. Constă în trăsături psihologice individuale,
manifestate în cadrul relaţiilor cu ceilalţi şi în special cu propria familie.
Respectul pentru identitatea proprie duce la respect pentru identitatea şi nevoile
partenerului. O identitate bine conturată are o influenţă pozitivă asupra
interacţiunii în cuplu.

26
CONFLICTUL ÎN CĂSĂTORIE

1. Natura conflictului.
Atunci cînd cei doi parteneri nu îşi doresc acelaşi lucru în acelaşi moment, poate apare un
conflict. În cadrul vieţii în comun, conflictul este inevitabil şi imposibil de ocolit.
Întotdeauna conflictele sunt mai frecvente în căsătorie decît în perioada de curtare.
Majoritatea conflictelor sunt deosebit de complexe şi implică multe nevoi interrelaţionate
aşa încît problema iniţială capătă adesea un caracter multidimensional. Deoarece multe
din aşteptările partenerilor nu sunt enunţate, se ajunge cu uşurinţă la neînţelegeri,
dezacorduri şi conflict.

Consecinţele unui conflict nerezolvat:


1. Frustrarea- este o emoţie ce apare atunci cînd este blocată satisfacerea unei nevoi
importante.
2. Scăderea stimei de sine. Atunci cînd un partener nu arată înţelegere faţă de celălalt
într-o problemă importantă, imaginea şi stima de sine sunt afectate într-un mod
extrem. Prin contrast, înţelegerea şi satisfacţia venite de la cea mai apropiată
persoană îţi confirmă imaginea de sine şi te face mai încrezător, mai sigur, mai
relaxat. Ca şi consecinţă, creşte stima de sine şi performanţele în toate aspectele
vieţii. Cînd stima de sine a unui partener este afectată în timpul unei discuţii
aprinse, în mod normal celălalt încearcă să repare această rană cît mai repede.
3. Deplasarea cauzei de conflict. Atunci cînd frustrarea apărută are un efect prea
ameninţător asupra stimei de sine a unui partener, acesta deplasează în mod
inconştient sentimentele de agresiune de la sursa primară către o ţintă mai
convenabilă. Probleme legate de această nouă sursă trebuie să fie mai uşor de
coordonat şi să aibă o anumită şansă de rezolvare. Această deplasare minimizează
sentimentele de stress, frustrare, scădere a stimei de sine şi a devenit un tipar de
comportament universal.

27
Stiluri de răspuns la conflict
1. persoane extrapunitive, acestea au tendinţa de a descărca tensiunea asupra
mediului: trîntesc, acuză pe alţii, strigă. Se manifestă asupra altor persoane sau
asupra obiectelor.
2. persoane intrapunitive, acestea au tendinţa să îşi canalizeze tensiunea apărută în
urma unui conflict nerezolvat înspre interior: dezvoltă dureri de cap, de spate, de
stomac. Se manifestă prin blamarea şi pedepsirea inconştientă a propriei persoane.
3. persoane impunitive, acestea direcţionează tensiunea cauzată de nerezolvarea
imediată a unui conflict înspre o acţiune de durată care să ducă la rezolvarea
conflictului.

COMUNICAREA EFECTIVĂ

Comunicarea efectivă minimizează conflictele nerezolvate şi are influenţă pozitivă asupra


stimei de sine a partenerilor unui cuplu.
Comunicarea este un element esenţial al interacţiunii maritale. Se caracterizează prin o
relaţionare sinceră şi directă, evitarea confruntărilor. Într-o relaţie sentimentală trebuie să
se adauge atingerea fizică(mîngîieri, îmbrăţişări, săruturi, ţinutul de mînă, etc.).
Modalităţi:
1. Ascultarea activă. Constă în hotărîrea de a înţelege ceea ce este comunicat prin
limbajul verbal şi non-verbal. Cel care ascultă activ răspunde simpatetic, empatic,
nedefensiv şi neagresiv la mesajul global pe care celălalt îl transmite. Cînd se
comunică un mesaj cu caracter emoţional, mai mult de 90% din mesaj este
transmis de tonul vocii, expresia facială, contactul vizual, gesturi, atitudini
corporale şi alţi factori nonverbali. O conversaţie ce aduce satisfacţie are loc între
două persoane care ascultă activ, ce răspund alternativ unul altuia şi încearcă să se
înţeleagă unul pe altul.
2. Omogenizarea. Este un termen folosit de Virginia Satir pentru a desemna
încercarea de a comunica ceea ce gîndeşti şi simţi într-un mod cît mai deschis,
cinstit, direct. Persoana care realizează acest tip de comunicare are mare încredere

28
în sine pe care o combină cu empatia, astfel încît nu îi ofensează pe ceilalţi. Ea
recunoaşte şi ia în considerare sentimentele şi nevoile celuilalt în acelaşi timp în
care îşi exprimă direct, deschis, nedefensiv propriile sentimente şi nevoi. În cadrul
acestui mod de comunicare, mesajul nonverbal este adaptat celui verbal. Într-o
relaţie caracterizată prin acest tip de comunicare, fiecare membru al cuplului este
în măsură să funcţioneze optim de pe o bază realizată de o stimă de sine crescută,
optimism şi sentimentul integrităţii. Acest lucru maximizează şansele de succes,
satisfacţie şi fericire atît în cadrul căsătoriei cît şi în toate celelalte interacţiuni. V.
Satir defineşte acest tip de persoană ca fiind „ onestă faţă de sine şi faţă de ceilalţi;
o persoană gata să accepte riscuri, să fie creativă, să manifeste competenţă, să se
schimbe atunci cînd situaţia o cere, să găsească acele căi prin care să se adapteze
la ceea ce este nou şi diferit şi să păstreze din ceea ce este vechi doar partea
folositoare… o fiinţă umană ce poate iubi profund, ce poate lupta corect şi
eficace, ce poate avea atitudine egală faţă de aspectele sale sentimentale şi faţă de
aspectele sale mai dure; ea cunoaşte diferenţa dintre cele două şi astfel reuşeşte să
facă eforturi încununate de succes pentru a-şi atinge scopurile.”
Persoana care este ascultător activ şi are capacitatea de a comunica într-un mod
omogen, trezeşte sentimente de loialitate, afecţiune şi dragoste la ceilalţi. Acest tip
de persoană nu prezintă conflicte nerezolvate deoarece atunci cînd apare inevitabil
un conflict, ea caută să devină conştientă de aspectele conflictului şi să comunice
această conştientizare celuilalt într-un mod deschis, nedefensiv şi neagresiv.
Persoana capabilă de acest tip de comunicare trăieşte ca o personalitate completă,
în legătură directă şi continuă cu mintea, inima, sentimentele şi corpul său.
Creşterea stimei de sine. Persoana cu stimă de sine ridicată este sociabilă,
simpatetică, empatică şi are capacitatea de a exprima în mod liber afecţiunea şi
dragostea. Asemenea persoane acţionează de pe o bază solidă conferită de
satisfacţia faţă de propria muncă şi pot accepta şi aprecia munca şi punctele de
vedere ale altora. Ele sunt optimiste, vesele. Persoanele cu stimă de sine scăzută,
se aşteaptă la eşec şi îşi ridică ziduri de izolare şi neîncredere pentru a-i apăra de
dispreţul şi atacurile aşteptate.

29
La începutul unei relaţii, aproape orice spune sau face unul din parteneri are un
efect pozitiv sau negativ asupra stimei de sine a celuilalt. Reacţiile partenerului cu
caracter de înţelegere, acceptare, simpatie cresc stima de sine iar reacţiile care
dovedesc neatenţie, care contrazic ceea ce s-a comunicat, care nu urmează logic
subiectul discuţiei duc la scăderea stimei de sine.

TIPARELE DE COMUNICARE INEFECTIVĂ

1. Neacceptare automată sau enunţarea unui punct de vedere opus faţă de


ceea ce s-a comunicat, contrazicerea constantă a celuilalt.
2. Oferirea constantă de sfaturi. Cel care niciodată nu este de acord oferă
imediat sugestii sau sfaturi.
3. Citirea gîndurilor. Persoanele ce cred că pot citi gîndurile presupun ceea ce
crede şi simte celălalt şi reacţionează la aceste lucruri. Ele ajung să
contrazică enunţurile partenerului de dialog. Se ajunge la imposibilitatea
de a discuta deschis problemele.
4. Transmiterea de mesaje duble. Un mesaj dublu este contradictoriu sau are
două înţelesuri, punîndu-l pe receptor într-o dublă legătură. Această
persoană nu ştie la care din cele două aspecte să răspundă şi simte
confuzie, inconfort, iritare; ea are tendinţa de a răspunde defensiv sau
agresiv. Modalităţi: sarcasmul constă în atacarea altuia într-un mod
ostentativ prietenesc; transmiterea unui mesaj nonverbal care contrazice
limbajul verbal.
5. Stereotipia. Este modalitatea prin care celălalt este etichetat, prin care sunt
evitate problemele ce stau la baza conflictului, prin care se insistă asupra
unor idei preconcepute şi nu asupra realităţilor specifice interacţiunii
curente. Stereotipiile se adresează unei categorii şi nu unei persoane reale.
6. Întreruperea celuilalt în mijlocul propoziţiei.
7. Monologul. Unele persoane pot trece de la un subiect la altul fără pauze,
pentru perioade îndelungate de timp. Cu toate că în unele cazuri se dă

30
impresia că astfel se fac eforturi pentru rezolvarea problemei, totuşi, aceste
persoane nu sunt capabile să asculte punctul de vedere al celuilalt.
8. Folosirea propoziţiilor ce încep cu tu… În mijlocul unui conflict al
cuplului, o asemenea propoziţie este întotdeauna critică sau ostilă şi putem
fi siguri că va provoca un răspuns ostil sau defensiv. Persoanele asertive,
cu capacitate empatică şi de omogenizare a comunicării folosesc enunţuri
ce încep cu eu…, tocmai pentru a spune clar şi precis ceea ce cred şi ceea
ce simt.
9. Folosirea propoziţiilor ce încep cu de ce … Au rolul de a-l provoca pe
celălalt într-o discuţie generală mai degrabă decît de a aborda problemele
imediate.
10. Introducerea în discuţia despre probleme actuale a insatisfacţiilor şi
greşelilor din trecut. Produce o scădere a mulţumirii pe care fiecare
persoană o produce celeilalte.

Tipologia diadică a lui Sluzki şi Beavin ce prezintă şapte configuraţii de


intercomunicare
1. diade bazate pe simetrie stabilă, în care există comunicări succesive între
parteneri, stabilindu-se o relaţie simetrică ce determină o satisfacţie maritală
stabilă.
2. diade bazate pe complementaritate stabilă, în care comunicările succesive între
parteneri determină ca unul să se constituie ca dominant iar celălalt ca submisiv.
Satisfacţia maritală este stabilă şi în acest caz.
3. diade bazate pe competiţie simetrică orientată spre dominare, în care comunicările
succesive sunt conflictuale; fiecare doreşte să ocupe poziţia superioară şi să îşi
impună punctul de vedere. Satisfacţia maritală este instabilă.
4. diade bazate pe competiţie simetrică orientată spre supunere, în care comunicările
succesive sunt conflictuale prin preferarea unei poziţii de supunere de către ambii.
Luarea deciziilor şi răspunderea este lăsată de fiecare pe seama celuilalt; astfel, se
ajunge la apariţia unor tensiuni în relaţie şi la o satisfacţie maritală instabilă.

31
5. diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre dominare şi simetrie. Apare
un conflict de comunicare datorită cererii unei poziţii de dominare de către unul
din parteneri simultan cu cererea unei poziţii simetrice de către celălalt. Conflictul
se manifestă prin certuri plictisitoare ce duc la insatisfacţie maritală instabilă.
6. diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre supunere şi simetrie.
Comunicările succesive devin conflictuale prin cererea unei poziţii de supunere de
către un partener simultan cu cererea unei poziţii simetrice din partea celuilalt.
Ambii parteneri dezvoltă reacţii psihosomatice prin care se manifestă respingerea
celuilalt deoarece acesta nu corespunde aşteptărilor.
7. diade fluctuante, în care comunicările au un caracter imprevizibil şi determină o
atmosferă familială tensionată. Relaţia maritală este caracterizată de atitudini
ostile şi agresive, de suspiciuni şi gelozie.

Tipologia maritală a categoriilor paralele, din perspectiva adaptării, a lui Lederer şi


Jackson
1. relaţii maritale bazate pe adaptarea comportamentelor celor doi parteneri în scopul
atingerii obiectivelor comune. Are loc minimalizarea neînţelegerilor.
2. relaţii maritale bazate pe compatibilizarea temporară a obiectivelor imediate şi de
durată.
3. relaţii maritale vectoriale, bazate pe sincronizarea comportamentelor în direcţia
colaborării.

32
TERAPIA FAMILIALĂ

I. Terapia familială structurală

„ Terapa familială structurală oferă o schemă pentru a schiţa aspectele relaţionale ale
comunicării familiale şi ale tiparelor de interacţiuni, în acelaşi timp cu recunoaşterea
regulilor interne, ascunse.” Salvator Minuchin
În 1974, S. Minuchin publică Familii şi terapia familială, în care prezintă abordarea
structurală din psihoterapia familială.

Concepte cheie
Familia este văzută ca un sistem structurat pe baza unui set de tipare şi reguli ce
guvernează interacţiunile familiale. Ea este compusă din multiple subsisteme ce
funcţionează în cadrul unui întreg iar terapeutul trebuie să o privească ca un organismîn
sine.
Familiile sunt sisteme multi-individuale cu o complexitate înaltă, în acelaşi timp ele sunt
subsisteme în cadrul unor unitaţi mai ample: familia extinsă, cartierul, societatea în
ansamblu. În cadrul evaluării unei familii subsistemele studiate sunt subsistemul parental,
marital, al fraţilor.
Individul este un subsistem ce menţine structura şi regulile din experienţa sa trecută, din
familia sa de origine, influenţe culturale şi din alţi factori. În stadiile iniţiale ale
dezvoltării familiale, un individ se asociază cu altul pentru a forma un subsistem marital.
În următoarele stadii, apare subsistemul parental, apoi cel al fraţilor şi apoi subsistemele
intergeneraţionale.
Odată cu apariţia sistemului familie şi al subsistemelor sale se ajunge la un potenţial
problematic. Conflictul şi alte aspecte problematice apar când doi membri se asociază şi
formează o coaliţie împotriva altor membri ai familiei. Această coaliţie ascunsă devine
distructivă deoarece serveşte ca o sursă de conflict.

Limitele se referă la barierele invizibile ce reglează cantitativ şi calitativ contactele dintre


membrii familiei, ele sunt asociate direct cu interacţiunea şi comunicarea din cadrul unui

33
subsistem. Subsistemele cu limite rigide au dificultăţi în comunicare sau aceasta lipseşte,
ele menţin tipare de interacţiune restrictive; ele au potenţialul de a duce la dezangajare.
La extrema cealaltă, subsistemele caracterizate de nivele intense de comunicare şi
supraimplicare au limite difuze; acestea au potenţialul de a duce la pierderea identităţii.
La mijlocul dintre aceste extreme, există subsistemele cu limite clare, în care tiparele de
interacţiune şi comunicare sunt diverse; ele apar în cadrul unei funcţionări familiale
adecvate şi definesc relaţiile „normale”. Limitele clare sunt bine definite şi permit
membrilor sistemului să funcţioneze la anumite nivele de independenţă şi
interdependenţă.
Scopul terapiei
Scopul final este asigurarea faptului că procesul structural va oferi beneficii pentru
întreaga familie. Structura disfuncţională trebuie modificată pentru a promova rezolvarea
problemei şi pentru a facilita creşterea, evoluţia sistemului în vederea rezolvării
problemei şi pentru a încuraja creşterea la nivel individual, în timp ce este menţinut
sprijinul mutual în cadrul familiei. În acest proces, structura familială este transformată şi
subsistemele sînt restructurate şi reorganizate pentru a elimina problema actuală,
rezultatul trebuie să fie un sistem bine definit şi structurat.
Rezultatul urmărit este: o familie cu funcţionare sănătoasă ce posedă caracteristici
specifice, inclusiv stabilirea şi menţinerea:
- ierarhiei generaţionale
- coaliţiei parentale
- subsistemului marital
- limitelor clare între toţi indivizii şi subsistemele.
Transformarea sau restructurarea sistemului familie duce la o modificare a tiparelor
de interacţiune şi a modurilor în care indivizii se relaţionează unii cu alţii.

34
II. Terapia strategică

1. Concepte cheie
Simptomele sunt abordate în contextul sistemului familiei. Acestea reflectă interdinamica
între două sau mai multe persoane, deci sistemul este văzut ca o modalitate de adaptare la
relaţii. Problema sau simptomul este încercarea de menţinere a homeostaziei prin
implementarea unei soluţii, cu toate că aceasta este o soluţie maladaptativă. De exemplu,
într-o căsătorie, simptomul serveşte unui scop şi se va ajunge la consecinţe asupra
familiei dacă simptomul este vindecat.
Conceptul de ierarhie se referă la organizarea naturală şi la distribuţia puterii în cadrul
oricărui sistem organizaţional. „ Constă în secvenţe repetitive de cine spune cui ce să
facă .” Cînd un individ prezintă un simptom, organizarea conţine un aranjament ierarhic
confuz, astfel se ajunge la probleme, conflicte şi lupte pentru putere. Simptomele sînt
cheia pentru limitele ierarice difuze. O problemă obişnuită a familiilor se referă la
poziţionarea ierarhică inadecvată a copiilor şi părinţilor.

Dacă se iau în considerare stadiile vieţii de familie: de curtare, căsătoria, naşterea şi


creşterea copiilor, stabilizarea familiei, plecarea copiilor, retragerea din activitateşi
bătrîneţea, simptomele apar cînd există o dislocare sau o înterupere în desfăşurarea
ciclului familial. Problemele apar în momentele de tranziţie în dezvoltarea sistemului
familie.
Se propune conceptualizarea tuturor problemelor din perspectiva unei lupte între dragoste
şi violenţă. Se consideră că problemele familiale se dezvoltă în jurul a patru intenţii de
bază:
- de a domina şi controla
- de a fi iubit
- de a iubi şi proteja pe alţii
- de a se căi şi de a ierta.
Scopurile terapiei
Terapia îşi propune ajutarea persoanelor pentru a evolua înspre următorul stadiu al vieţii
familiei prin prevenirea repetării unor secvenţe de acţiuni cu consecinţe nefericite.

35
Cel mai simplu scop este de a întrerupe structura ierarhică ascunsă şi alianţele ascunse.
Ierarhiile familiale şi coaliţiile intergeneraţii sînt identificate şi puse în discuţie.
Alt scop strategic obişnuit este schimbarea stilului de interacţiune în sistemul social din
care face parte clientul. Aceasta va duce la evoluţie şi trecerea la următorul stadiu atît
pentru individ cît şi pentru familie.

III. Abordarea INSTITUTULUI DE CERCETARE MENTALĂ

Din această perspectivă sistemică, terapeutul lucrează cu familia prin educarea şi


asistarea membrilor săi, urmărind să îi facă conştienţi de structura, limitele, tiparele,
regulile şi procesele familiale cu influenţă negativă.
Terapeutu îşi propune să rezolve doar problema identificată ca atare, nu şi aspectele
patologice ce au cauzat-o.
1. Concepte cheie
a) Problemele sînt create şi menţinute prin o abordare defectuoasă a dificultăţilor ce
apar în viaţă. Nu toate dificultăţile sînt considerate a fi probleme ci doar acelea ce nu
rămîn nerezolvate.

b) Problemele apar şi sînt menţinute ca rezultat al:


- încercărilor greşite de a modifica o dificultate existentă
- iniţierii unor modificări atunci cînd acestea nu sînt necesare
- neluării de măsuri atunci cînd schimbarea este necesară
- realizării de modificări la un nivel greşit.

c) Soluţiile la anumite probleme devin ele însele o problemă atunci cînd persoanele ce
interacţionează persistă în încercările lor de a folosi o anumită soluţie doar pentru că
această soluţie pare logică şi necesară.
d) Schimbarea de gradul 1 implică o schimbare a tiparelor de interacţiune ale sistemului
şi are loc atunci cînd sistemul în sine rămîne neschimbat.

36
Schimbarea de gradul 2 necesită o schimbare a organizării sistemului şi se caracterizează
printr-o modificare a perspectivei şi concepţiilor clientului, o modificare a sistemului.
În discuţia despre acest tip de abordare a problemelor ne referim la schimbarea de gradul
2
e) Se susţine că „ nu se poate ca cineva să nu comunice ceva şi nu se poate ca cineva
să nu se comporte într-un anume fel”. Orice comportament este o comunicare la
un anumit nivel.
Terapeutul observă diversele nivele de comunicare între persoane şi identiifcă modul în
care acestea tipare contribuie la menţinerea problemei.
f) Orice tip de comunicare are două aspecte: ceea ce este raportat- conţinutul şi
comanda- prin care se relaţionează. Conţinutul este mesajul literal iar comanda
este acţiunea prin care se sugerează celuilalt cum să interpreteze mesajul, prin
aceasta se defineşte relaţia actuală. Astfel, comunicarea nu numai transmite
informaţii ci defineşte concomitent relaţia dintre cei ce comunică. Terapeuţii
acordă o mare atenţie ambelor nivele de comunicare. Contradicţiile semnificative,
continue între cele două nivele de comunicare au ca şi consecinţă „dubla
legătură”.

g) Metacomunicarea se referă la aspectul de comandă al comunicării; este o


comunicare despre comunicare. Metacomunicarea include indicii nonverbale ce
însoţesc conţinutul mesajului. Ea defineşte în mod esenţial relaţia ca fiind de
adversitate, de sprijin sau un parteneriat de egalitate.

h) Legătura dublă. Este o formă distructivă de comunicare paradoxală. În cadrul ei, o


persoană trimite simultan mesaje contradictorii în ceea ce raportează faţă de ceea
ce comandă. O legătură dublă necesită:
- două sau mai multe persoane
- interacţiuni repetate, nu doar un eveniment izolat
- o sugerare negativă primară: dacă nu faci asta şi asta, te voi pedepsi
- o sugerare secundară la nivel abstract în conflict cu prima
- o sugerare terţiară negativă ce impiedică victima să plece.

37
i) Interacţiunile simetrice apar atunci cînd participanţii imită comportamentul
celuilalt. În interacţiunile complementare, o persoană îşi asumă un anumit
comportament iar cealaltă îşi asumă comportamentul opus. Relaţiile simetrice
riscă să devină competitive iar cele complementare riscă să devină opresive.
Relaţiile complet simetrice sau complementare pot duce la distrugerea sistemului.

2. Scopurile terapiei
Terapia se focalizează pe stoparea soluţiilor încercate şi care menţin problema.
În planificarea cazului se iau în considerare următoarele:
1. Care sînt soluţiile încercate? Ce tip de comandă(metacomunicare) este specifică
soluţiei alese de client şi de ceilalţi implicaţi în problemă. Care sînt minele de
teren ce trebuie evitate?
2. Care ar fi o modificare cu 180 de grade de la soluţia încercată pînă acum?
3. Ce comportament specific ar face operaţională această modificare?
4. Cum poate terapeutul să impună acest comportament în condiţiile familiei
respective.
5. Care ar putea fi comportamentul clientului care să semnaleze faptul că intervenţia
a reuşit şi că acest caz este gata să fie finalizat.

IV. Abordarea comunicaţională a VIRGINIEI SATIR

1. Concepte cheie
a) Există patru concepte iniţiale:
- persoanele tind în mod natural spre o evoluţie pozitivă. Astfel, disconfortul
şi durerea sînt văzute drept semnale că este nevoie de o modificare pentru
ca persoana respectivă să îşi realizeze ptenţialul.
- Toate persoanele au resursele pentru evoluţie pozitivă. V. Satir susţine că
fiecare persoană este unică, cu o valoare instrinsecă şi că toţi oamenii
posedă o bază spirituală înnăscută.

38
- Fiecare persoană şi fiecare situaţie influenţează şi sînt influenţate de
oricine şi de orice altceva.
- Terapia este un proces, ce implică interacţiunea între terapeut şi client; în
această relaţie, fiecare persoană este responsabilă pentru ea însăşi.

b) Triada primară de supravieţuire.


Constă din copil şi ambii părinţi. Această relaţie serveşte ca sursă primară pentru
interacţiunea socială a copilului. Ea este şi prima relaţie ce aduce mulţumire şi
fundamentul pentru sentimentul de a fi cu sine însuşi şi în relaţie cu ceilalţi. În cadrul
acestui triunghi primar de supravieţuire, figurile parentale oferă informaţie, acceptare,
pedeapsă şi aşteptări care influenţează formarea identităţii copilului. „ Astfel, copilul a
cărui supravieţuire depinde de alţii, devine copilul a cărui identitate depinde de alţii.” Ca
şi consecinţă, TPS are un impact semnificativ asupra valorii pe care fiecare şi-o acordă şi
asupra poziţiilor adoptate pentru supravieţuire.

c) Corpul, mintea şi emoţiile


Aceste trei elemente sînt metode de comunicare şi formează triada secundară în teoria
Virginiei Satir. Ea consideră că mintea, corpul şi emoţiile interacţionează şi
influenţează procesele de comunicare la nivel verbal şi non-verbal. „ Noi primim
informaţii prin sunete, văz, atingere, mişcare şi tonul vocii.” Părţile corpului pot
deveni metafore pentru pentru înţelegerea psihologică şi astfel, simptomele fizice sînt
adesea o expresie a distress-ului emoţional. V. Satir încurajează auto-conştientizarea
pentru recunoaşterea legăturii dintre corp, minte şi emoţii.

d) Comunicarea
Toate formele de comportament, mişcările corpului, folosirea organelor de simţ şi
cuvintele sînt comunicare. Discrepanţele dintre indiciile verbale şi nonverbale
contribuie la disfuncţia interpersonală şi sînt numite” comunicare incongruentă”.
Comunicarea congruentă reflectă o conştientizare şi o potrivire între mintea, corpul şi
emoţiile individului.

39
e) Valoarea de sine
Stima de sine, self-esteem-ul, este imaginea valorii individuale pentru fiecare individ
şi este influenţată de procesele interne şi interacţiunea inter-relaţională. Acest concept
porneşte de la premisa că fiecare persoană are o valoare de sine intrinsecă. Se susţine
că valoarea de sine este determinată de familia de origine a persoanei respective şi
este ceva care se învaţă. Valoarea de sine este modelată de mesaje deschise şi ascunse
ce se transmit prin cuvinte, expresii, gesturi şi acţiunile celorlalţi. V. Satir consideră
că fiecare individ are valoare de sine, cu toate că aceasta se manifestă în mod diferit
la persoane diferite; fiecare individ este distinct şi unic. Terapia V. Satir îşi propune să
recunoască şi să valideze valoarea inerentă a fiecărei persoane.

f) Abordări pentru supravieţuire


V. Satir consideră că persoanele adoptă poziţii de supravieţuire pentru a-şi proteja
valoarea de sine faţă de ameninţărilor percepute sau doar presupuse, atît sub formă
verbală cît şi sub formă non-verbală.
Sînt prezentate patru forme de poziţii adoptate pentru supravieţuire. În primele patru
există un dezechilibru între recunoaşterea sinelui, a celuilalt sau a circumstanţelor. În
cea de a patra, persoana este capabilă să recunoască sinele, pe celălalt şi
circumstanţele.
o Defensivul „ Cînd sîntem în defensivă, nu ţinem seama de sentimentele
noastre de valoare, oferim puterea asupra noastră altcuiva şi sîntem de
acord cu orice.” Circumstanţele şi ceilalţi sînt luaţi în considerare dar
sinele nu este.
o Acuzatorul. Cînd îşi asumă o asemenea poziţie, o persoană manifestă
adesea comportament tiranic, dominator, şi/sau violent pentru a se apăra
de o ameninţare percepută. Sinele şi contextul sînt percepute dar nu şi
ceilalţi.
o Raţionalul. Această persoană este caracterizată ca fiind rigidă şi fără
sentimente, cu toate că este văzută ca extrem de logică şi intelectuală. În
această poziţie, sînt recunoscute doar circumstanţele, nu şi sinele sau
ceilalţi.

40
o Nerelevantul. Poziţia nerelevantă este caracteristică celui ce manifestă
comportamente disparate şi care nu ia considerare propriul sine, pe ceilalţi
sau contextul în procesul de comunicare. Persoanele ce îşi asumă această
poziţie pot fi văzute adesea ca fiind distractive dar pot avea şi o
funcţionare dificilă în contexte relaţionale, la şcoală sau la servici.
o Congruentul. Se referă la un individ ce este capabil să trimită mesaje la
nivelul adecvat, în care cuvintele şi emoţiile se potrivesc unele cu altele.
Această poziţie este numită „poziţia de nivel”.
În comunicarea congruentă, sînt luate în considerare sinele, circumstanţele şi
ceilalţi. Acest tip de comunicare şi atingerea unui nivel înalt de integrare
umană sînt scopurile ideale ale terapiei.

2. Scopurile terapiei
Focusul terapiei este creşterea la nivel individual şi sistemic, bazată pe presupunerea că
această creştere va duce la retragerea simptomelor.
a) comunicarea congruentă, ea se asociază cu necesitatea de a deveni conştient de
mesajele conflictuale pentru a asigura o trecere înspre congruenţă. Fiecare
persoană trebuie să fie capabilă să comunice congruent despre ceea ce ea vede,
aude, simte şi gîndeşte despre sine şi despre ceilalţi atunci cînd se află în
compania altora.
b) Self-esteem-ul. Fiecare persoană trebuie să fie abordată în termeni legaţi de
unicitatea sa în aşa fel încît deciziiile să fie luate în termeni de explorare şi
negociere mai degrabă decît în termeni de putere.
Self-esteem-ul este evidenţiat de abilitatea de a lua decizii şi de a realiza acţiuni pro-
active cu încredere în sine.
c) creşterea. Pentru a realiza potenţialul de evoluţie, de creştere a fiecărei persoane
este necesară recunoaşterea deschisă a deosebirilor dintre oameni.

41
V. TERAPIA FAMILIALĂ INTERGENERAŢIONALĂ

A evoluat de la principiile psihanalitice prin intermediul lui Murray Bowen.


1. Concepte cheie
a) individualitatea şi relaţionarea. Persoana care reuşeşte să echilibreze aceste două forţe
vitale ce acţionează opus este o persoană diferenţiată. Relaţionarea se referă la abilitatea
unei persoane de a se angaja în legături semnificative cu alţii; individualitatea se referă la
abilitatea unei persoane de a menţine un sentiment clar al sinelui şi identităţii. Raporturile
dinamice dintre individualitate şi relaţionare se află în centrul tuturor relaţiilor
semnificative din pdv emoţional. Dacă un individ din cadrul unui sistem familial nu este
capabil să echilibreze aceste două aspecte şi să ajungă la un statut de diferenţiere
adecvată, relaţia cu familia poate deveni polarizată.
Tipuri de relaţii polarizate:
- cel ce urmăreşte- cel ce menţine distanţa
- cel ce funcţionează prea mult- cel ce funcţionează prea puţin
- cel ce obţine prea mult – cel ce obţine prea puţin
b) Diferenţierea sinelui.
Diferenţierea este un proces ce durează întreaga viaţă, prin care se fac eforturi de a
menţine fiinţa proprie în echilibru prin procese interne şi externe de auto-definire şi auto-
reglare. „Interconexiunea dintre vise, fantezii, procese de relaţionare arată că procesele de
intrapsihice şi interpersonale sînt sisteme ce se întrepătrund.”
Diferenţierea implică atît procese intrapsihice cît şi interpersonale, care sînt
interrelaţionate.
Aspecte intrapsihice ale diferenţierii. La un anumit nivel, diferenţierea se referă la
separarea dintre emoţii şi gîndire. Persoanele nediferenţiate au dificultăţi în a distinge
între gînduri şi emoţii, în timp ce persoanele cu grad mai mare de diferenţiere sînt
capabile să aibă atît emoţii puternice cît şi gîndire logică.
Aspecte interpersonale ale diferenţierii. Se referă la abilitatea unei persoane de a
distinge în mod clar sinele său de ceilalţi. Persoanele nediferenţiate au dificultăţi în a
distinge gindurile şi emoţiile lor de gîndurile şi emoţiile celorlalţi; persoanele diferenţiate
sînt mai capabile să fie şi autonome şi într-o relaţie în acelaşi timp.

42
Nivelul de diferenţiere al unei persoane se pare că este influenţat de nivelul general de
diferenţiere în familia sa de origine şi de rolul acesteia în familie. Se crede că în general
indivizii se căsătoresc cu persoane cu un nivel similar de diferenţiere. Nivele scăzute de
diferenţiere sînt însoţite în general de nivele înalte de anxietate, atît la nivel personal cît şi
la nivel interpersonal.

c) triangularea.
„Triunghiurile descriu un proces natural ce are multiple efecte.” Cînd relaţiile devin
distante şi creşte anxietatea, este introdusă o a treia persoană(sau lucru) pentru a stabiliza
relaţia. Triunghiurile sînt influenţate de nivelul de anxietate; cînd anxietatea este scăzută,
există puţină tensiune în relaţie.
Cel mai adesea, în dinamica diadei cu probleme este implicată o a treia persoană, copil,
părinte, prieten. Triamgularea reduce anxietatea prezentă dar scade şansele ca diada
originală să rezolve problema. Adesea, triunghiurile devin atît de obişnuite încît există o
comunicare foarte precară despre dificultăţi atunci cînd acestea apar. Copiii sînt adesea
implicaţi în triunghiuri cu unul din părinţi.

d) Procesele emoţionale ale familiei nucleare.


Acestea definesc cursul proceselor emoţionale sau tiparele de funcţionare emoţională în o
familie nucleară. Procesele emoţionale ale membrilor familiei sînt interdependente cu
procesele emoţionale ale întregii familii. Forţele emoţionale din familii acţionează în
tipare repetabile, recurente şi sînt influenţate mult de nivelul general de diferenţiere în
familie.

e) Eu-l familial nediferenţiat.


Se referă la un proces emoţional familial care este foarte fuzionat. Cu cît este mai
puţin diferenţiată o familie, cu atît copiii familiei vor fuziona cu căăstoria părinţilor
lor. Această fuziune poate duce la:
- distanţă emoţională reactivă în căsătorie
- disfuncţie fizică sau emoţională
- conflict marital

43
- şi/sau proiectarea problemei asupra copiilor.

f) Procesul de proiectare în familie


Se referă la un proces prin care părinţii transmit sau proiectează imaturitatea lor sau lipsa
lor de diferenţiere către copiii lor. Acest proces implică adesea reluarea proceselor din
familia de origine în familia de procreare, incluzînd aici tipare similare de triangulare,
fuziune şi distanţare.

g) Procesul de transmisie multigeneraţională


Implică ” diferenţe individuale în funcţionare şi tendinţe multigeneraţionale în
funcţionare ce reflectă un proces de relaţionare previzibil; acest proces conectează
funcţionarea membrilor familiei de-a lungul generaţiilor.” În fiecare generaţie, copilul cel
mai implicat în fuziunea familială se îndreaptă spre un nivel mai scăzut de diferenţiere a
sinelui. Cel mai puţin implicat copil se implică înspre un nivel mai ridicat de diferenţiere.
Problemele sînt de fapt rezultatul unor tipare de relaţionare de-a lungul a multiple
generaţii. De exemplu, un copil care îşi exprimă verbal cu dificultate gîndurile şi emoţiile
este cel mai probabil membru al unei familii în care unii membri „au dreptul să spună ce
vor” iar alţi membri „ nu au voie să spună nimic”.

f) Poziţia în rangul fraţilor.


Se susţine că există caracteristici de personalitate fixe, bazate pe poziţia în cadrul fratriei,
care pot ajuta în determinarea rolului unui copil în procesul emoţional din cadrul familiei.
Copiii născuţi primii tind să fie caracterizaţi prin putere, autoritate, încredere în sine.
Copiii născuţi ultimii tind să se identifice cu cei oprimaţi şi să fie rebeli, exploratori.

h) Detaşarea emoţională.
„Persoanele se separă de familia de origine pentru a reduce disconfortul generat de
contactul emoţional cu aceasta.” Cînd o persoană este nediferenţiată, poate să îşi
coordoneze intensitatea emoţională prin detaşarea de familia de origine. Acest proces
este văzut adesea ca maturitate deoarece se pare că persoana nu mai este dependentă

44
de familie, dar detaşarea emoţională este adesea un semn de existenţă a unor
probleme nerezolvate.

i)Procesele emoţionale din societate


Acestea influenţează procesul emoţional din familie. „ O creştere prelungită a
anxietăţii sociale poate duce la o scădere gradată a nivelului funcţional de diferenţiere
a unei societăţi.” Sexismul, rasismul, războiul şi alte forme de opresiune sînt agenţi
stresori sociali ce pot afecta nivelul de funcţionare al oricui.

3. Scopurile terapiei.
„Simptomele pot fi generate de un proces de relaţionare cu efect anxiogen caracterizat
prin presiunea persoanelor asupra altor persoane pentru a gîndi, simţi şi acţiona într-un
anume fel.” Scopurile terapiei nu sînt direcţionate înspre o simplă dispariţie a
simptomelor ci ea se adresează proceselor ce stau la baza simptomelor: nivele scăzute de
diferenţiere şi anxietate cronică.
Astfel, scopurile terapiei includ:
- scăderea anxietăţii
- creşterea gradului de diferenţiere la unul sau mai mulţi membri ai familiei, ceea ce
se va demonstra prin abilitatea de a reflecta în mod obiectiv situaţiile emoţionale
intense. Diferenţierea crescută reduce simptomele.

45