Conservare Metale

O mare parte din artefactele arheologice din muzee sunt constituite din suport metalic. Putem spune astfel ca studierea conservarii si restaurarii acestor bunurilor este o ramura importanta a activitatii muzeale. In procesul de conservare trebuiesc luati in considerare atat factorii ce duc la degradarea metalelor cat si particularitatile obiectelor in sine sau mediul de expunere ce urmeaza a fi utilizat. Acesti factori ar fi cei biologici, cei naturali si factorul uman. Totusi dintre toate procesele suferite de catre metale cele mai distructive sunt cele chimice, acestea macinand rezistenta materialului si ducand in cele din urma la distrugerea acestuia. Transformarile nu sunt doar de natura chimica, ele putandu-se manifesta si prin fisuri, desprinderi, indoiri, exfolieri sau deplasari ale suprafetei. Factorul cel mai daunator pentru metalelor este umiditatea, el contribuind la procesele chimice, fizice si bilogice. In afara de metalele nobile ce pot beneficia de pe urma crearii unei patine protective, restul metalelor sunt supuse unei coroziuni acelerate in prezenta unei umiditati ridicate. Din acest motiv mentinerea unor valori scazute este preferabila si indicata in conservarea artefactelor metalice deoarece procesul de coroziune nu mai poate avea loc in lipsa umiditatii. Alti factori sunt mai putin importanti, cum ar fi temperatura sau lumina, ei neafectand atat de puternic metalele atata timp cand sunt stabile fizico-chimic. Nu acelasi lucru putem spune despre poluare, factor ce poate accelera procesul de coroziune. Microorganismele, chiar daca nu ataca in mod direct metalele, pot fi totusi daunatoare. Bacteriile anaerobe isi procura oxigenul necesar vietii prin descompunerea moleculelor din mediul inconjurator. Acestea pot ataca astfel straturile anticorozive formate de unele metale, lasand loc propice degradarii. In vederea conservarii materialului arheologic se ia o serie de masuri de protectie. Ele sunt fie juridice, stiintifice si tehnice sau administrative.

Obiectivele acestor actiuni sunt intretinerea, paza si conservarea preventiva, conservarea profilactice si restaurarea , integrarea socio-economica, culturala, educativa si stiintifica in viata comunitatii a artefactelor respective. Primele trei obiective lungesc practic durata de viata a unui obiect. Pentru ca vorbim despre metale, a caror rezistenta este mai ridicata si a caror necesitati sunt mai scazute, odata pornita operatiunea de conservare si restaurare, intretinerea si monitorizarea sunt suficiente pentru a pastra artefactele intr-o stare buna. Ca si orice alt lucru in mediul inconjurator, coroziunea este un proces de stabilizare a metalelor. Adica atata timp cat conditiile sunt propice, procesul de coroziune va continua pana obiectul respectiv atinge stadiul de inactivitate chimica cu mediul inconjurator. Sarcina coservatorului sau a echipei de conservare este de a stabiliza fizicochimic artefactul in functie de mediul in care se afla. Pentru a realiza acest lucru este foarte important ca mediul in care este depozitat sau expus sa fie de asemenea stabil. Fluctuatiile de umiditate, corelate cu cele ale temperaturii sau ale pH-ului produc pagube considerabile structurii metalelor. Pentru a crea acest mediu stabil trebuie luat in considerare si starea de agregare a acestuia. Astfel putem vorbi despre medii solide, caz in care atingerea dintre suport si metal poate declansa fenomene chimice sau electrochimice de suprafata. Alt mediu este cel lichid, ce e drept, mai putin intalnit. Aici un factor important il reprezinta temperatura apei, valorile ridicate accelerand procesul de coroziune. In mediile gazoaze conteaza foarte mult umiditatea, concentratia gazelor, prezenta particolelor de praf si temperatura. Exista unele elemente gazoase cum ar fi heliul, argonul, kriptonul, xenonul ce sunt inerte chimic, neafectand metalele. Totusi mentinerea artefactelor metalice in astfel de medii este destul de dificila si mai ales costisitoare. Lumina, desi nu afecteaza in mod direct metalele, poate, prin schimbari de temperatura si umiditate a suprafetei obiectului sa declanseze procesul de coroziune. Praful, desi ar parea inofensiv pentru metale, constitue totusi un factor de pericol prin procesele mecanica si biochimice pe care le poate cauza. Suprafetele lucrioase isi pot pierde stralucirea initiala daca nu sunt curatate propice si daca nu sunt ferite de praf. Totodata acesta poate contine microorganisme daunatoare ce in timp vor contribui la deprecierea starii in care se afla artefactul. Am vorbit mai devreme despre stabilitatea mediului in care sunt pastrate obiectele. Fiind vorba despre artefacte arheologice acestea sunt supuse unui soc al parametrilor mediului in momentul scoaterii lor la suprafata. Din acest motiv este foarte important sa se ia masuri de stabilizare sau consolidare preventiva. Aceste obiecte sunt deja stabile in raport cu mediul in care se aflau, indiferent de starea lor. Inlaturarea lor din acest

mediu declanseaza automat instabilitatea fizico-chimica, fereastra in care pot fi luate masurile de preventie fiind destul de mica. Lipsa masurilor va duce in cele mai multe cazuri la pagube ireversibile. Se poate interveni in doua moduri, fie direct pe obiectul in sine fie prin modificarea mediului inconjurator. De exemplu, artefactele provenite din medii cu umiditate redusa trebuie introduse intr-un sac etans de polietilena impreuna cu o cantitate de silicagel. Cele provenite din medii apoase trebuie introduse in apa deionizata sau apa distilata. Si drumul de la situl arheoogic pana la depozit sau laborator poate fi periculos pentru artefacte. Astfel manipularea obiectelor metalice trebuie sa fie facuta cu manusi de matase sau in fir de nailon. Ambalarea se efectueaza in functie de marimea obiectului. Cele mici sunt puse in pungi de hartie neutra sau material plastic, pe cand cele mari in cutii de carton, lemn sau aluminiu. Pentru amortizarea socurilor se pot folosi bucati de polistiren expandat de dimensiuni mici. De obicei artefactele trec de la sit in laboratorul de conservare. Aici incep masurile de protectie a suprafetei obiectului. Aceasta este obtinuta cu ajutorul inhibatorlor, prin protectie catodica sau prin modificaea produsilor de coroziune. Inhibatorii pot fi anorganici sau organici. Dintre cei din urma sunt utilizati cu precadere cei sintetici, avand o eficacitate si manevrabilitate mai mare decat a celor naturali. Astfel se obtine o pelicula de protectie, fie prin imersie in bai ce contin solutii de inhibatori fie prin procedeul inpregnarii sub vid. Trecand din laborator la depozitare sau expunere, conservarea artefactelor metalice consta in stabilizarea mediului in care se afla si in excluderea posibililor factorilor de degradare, cum ar fi umiditatea, expunerea la praf sau temperatura.

Ca studiu de caz am ales o camasa de zale medievala. Camazile de zale au aparut pentru prima data in secolul III i.e.n. la celti. De atunci pana chiar in zilele noastre au fost folosite ca mijloc de protectie impotriva sagetilor, a pumnalelor sau taierilor, fiind purtata la inceput peste vesminte iar apoi in evul mediu pe sub armuri ca si extra protectie.

Longevitatea camasilor din zale se datoreaza eficacietatii acestora impotriva proiectilelor si a armelor usoare. Totusi exista si dezavantaje din

cauza greutatii pe care o adauga echipamentului respectivului razboinic si a lipsei protectiei impotriva armelor contondente. Modelul de impletire a variat in functie de regiune si de cumparator. Cel mai des intalnit este cel simplu european 4in1, fiind relativ usor de impletit si reparat. Inelele erau fabricate din sarma de fier trase prin gauri din ce in ce mai mici pana

ajungeau la diametrul dorit. O analiza atenta a structurii metalului ne poate spune daca erau fabricate din sarma sau prin punctie si taiere a unor fasii de metal. Majoritatea erau inchise prin nituri insa exista si unele care sunt doar lipite prin batere. In general intr-o camasa de zale intrau circa 30.000 de inele si ajungea sa cantareasca in jur de 12-15 kg. Considerand doar greutatea in fier, acest accesoriu era foarte scump fiind purtat in general de catre nobili sau oamenii mai instariti care isi permiteau sa plateasca pentru o camasa de zale. Unele aveau un rand dublat de inele, conferind o protectie si mai ridicata. Intretinerea lor era de asemenea destul de dificila. Trebuiau unse periodic cu grasime pentru a preveni ruginirea si indepararea acesteia prin frecare cu nisip. Pe langa aceasta unele inele se rupeau sau se indoiau in

urma bataliilor sau din cauza uzurii, avand nevoie de reparatii periodice. Din acest motiv intalnim numeroase camasi cu inele de diferite tipuri si cu diverse moduri de imbinare. Materialul din care erau fabricate era in general fier de nu o foarte buna calitate, rezultand in putine exemplare cu o stare buna de conservare ce au reusit sa supravietuiasca pana in zilele noastre, majoritatea fiind macinate de rugina inca din perioda in care erau utilizate. Multe dintre camasile de zale medievale, mai ales cele timpurii, au fost scoase din morminte nobiliare. Acest lucru a contribuit la degradarea metalului, mediul din mormant fiind propice aparitiei si perpetuarii coroziunii. O parte din ele, fiind prea deteriorate sau pierzandu-si intrebuintarea au fost retopite si transformate in alte obiecte sau folosite ca piese de schimb. Armura asupra careia m-am oprit eu este singura camasa de zale vikinga descoperita in Scandinavia si a fost datata ca fiind din secolul X e.n. Ea a fost gasita in Gjermundlu, Norvegia intr-un mormant de incineratie impreuna cu alte arme si cu vestitul coif viking cu protectie in forma de ochelari. Amandoua se afla in expozitia permanenta a Muzeului din Oslo. Problemele de conservare a unei camasi de zale sunt in general legate de rugina existenta pe inele si de gradul de degradare a structurii acestora. In majoritatea cazurilor inlaturarea ruginii nu este o optiune pentru ca ar compromite in intregime rezistenta struncturii insa se pot lua masuri de stopare a procesului de coroziune. Aceasta se face prin folosirea inhibatorilor sintetici, in genere uleiuri sintetice menite sa creeze un strat protector deasupra celui de rugina. In cazul in care indepartarea ruginei este posibila, tratamente periodice sunt necesare pentru a pastra starea de conservare. Se folosesc uleiuri ce sunt ulterior indepartate prin degresare iar produsul final este supus uscarii si reintrodus intr-un mediu cu o umiditate cat mai scazuta. Particularitatea armurii din Gjermundlu nu a permis restaurarea completa. Inelele sunt unele dintre cele mai mici folosite vreodata si o mare parte din ele sunt sudate intre ele. In cazul altor armuri mai complete se poate recurge la completarea cu inele. Acestea nu sunt neaparat introduse pentru aspectul vizual insa si pentru consolidarea rezistentei structurii.

Inelele noi trebuie sa fie de aceasi marime ca si cele originale si de preferinta sa fie inchise prin aceasi metoda. Ele trebuie de asemenea stantate pentru a le putea diferentea de cele vechi in cazul ca se doresc interventii ulterioare asupra camasii. Greutatea intregului ansamblu este un factor ce ar putea produce distrugeri si din acest motiv trebuie ales cu grija suportul pe care este expus. Inelele de ranforsare aduc un plus la rezistenta insa este preferabil ca exponatul sa nu fie atarnat pe plan vertical. Un plan inclinat sau orizontal combinat cu mai multe puncte de sustinere ar trebui sa ii asigure integritatea struncturala pe parcursul expunerii. Camasile de zale sunt un exemplu al talentului si meticulozitatii mesterilor fierari ale vremurilor trecute iar conservarea si restaurarea acestora necesita un efort cel putin la fel de serios din partea specialistilor.