Sunteți pe pagina 1din 8

Pana la inceputul acestui secol, in politica externa americana a predominat tendinta izolationista.

Apoi, doi factori au aruncat America in relatiile internationale: puterea sa, aflata in expansiune rapida, si colapsul treptat al sistemului international cu centru in Europa. Aceasta evolutie a fost marcata de cumpana apelor reprezentata de mandatele a doi presedinti: Theodore Roosevelt si Woodrow Wilson. Acesti oameni au tinun fraiele guvernarii atunci cand afacerile internationale atrageau in valtoare lor o natiune ce incerca sa i se impotriveasca. Amandoi au recunoscut ca America avea de jucat un rol crucial in politica internationala, desi i-au justificat iesirea din izolare potrivit unor sisteme de gandire total opuse. Roosevelt a fost un subtil analist al echilibrului puterii. El insista asupra rolului international al Americii deoarece interesul national al acesteia o cerea si deoarece, pentru el, un echilibru al puterii la scara globala era de neconceput fara participarea americana. Pentru Wilson, justificarea rolului international al Americii era de natura mesianica. America avea o obligatie, dar nu fata de echilibrul puterii, ci fata de ea insasi, anume de a-si raspandi principiile in lume. In timpul administratiei Wilson, America s-a vadit a fi un jucator-cheie in cadrul relatiilor internationale, prin proclamarea unor principii care, reflectind truismele gandirii americane, marcau totodata un punct de plecare revolutionar pentru diplomatii Lumii Vechi. Aceste principii sustineau ca pacea depinde de raspandirea democratiei, ca statele trebuie sa fie judecate potrivit acelorasi criterii ca si persoanele individuale si ca interesul national consta in aderarea la un sistem universal de legi. Pentru otelitii veterani ai diplomatiei europene bazate pe echilibrul puterii, vederile lui Wilson cu privire la fundamentele morale ultime ale politicii externe pareau stranii, ipocrite chiar. Si totusi, wilsonismul a supravietuit, in vreme ce rezervele contemporanilor sai au fost depasite de istorie. Wilson s-a aflat la originea viziunii unei organizatii universale mondiale, Liga Natiunilor, menite sa pastreze pacea mai degraba prin securitate colectiva decat prin aliante. Cu toate ca Wilson nu si-a putut convinge propria-i tara de meritele acestei idei, ea a continuat sa traiasca. Apelului lansat de idealismul wilsoniani se datoreaza, fara discutie, faptul ca politica externa americana a inaintat in mars dupa punctul de cotitura pe care l-a marcat mandatul sau si ca acest mars continua si astazi. Abordarea americana, cu totul unica, a afacerilor internationale nu s-a dezvoltat dintro data sau ca o consecinta a unei inspiratii solitare. In anii de inceput ai republicii, politica americana a fost, de fapt, o sotisficata reflectare a interesului national american care a constat, pur si simplu, in intarirea independentii noii natiuni. Din moment ce nici o tara europeana nu era in stare sa exercite o amenintare veritabila atata vreme cat era ocupata sa-si infrunte rivalele, Parintii Fondatori s-au aratat gata sa manipuleze dispretuitul echilibru al puterii atunci cand aceasta le-a slujit nevoilor; intr-adevar, ei au reusit sa fie extraordinar de indemanatici in manevrarea intre Franta si Marea Britanie, nu numai pentru a mentine independenta Americii, dar si pentru a-i largi frontierele. Deoarece au vrut ca, de fapt, nici una dintre parti sa nu castige o victorie decisiva in razboaiele Revolutiei franceze, ei au declarat neutralitatea. Jefferson definea razboaiele napoleoniene drept o confruntare intre tiranul usactului (Franta) si tiranul oceanelor (Anglia) cu alte cuvinte, taberele participante la lupta ce se dadea in Europa erau echivalente sub aspect moral. Practicand o forma timpurie de nealiniere, noua natiune descoperea avantajele neutralitatii ca mijloc de negociere, la fel ca multe alte natiuni nou aparute, de atunci incoace. In acelasi timp, Statele Unite nu au mers cu respingerea procedurilor Lumii Vechi pana la a renunta la expansiunea teritoriala. Dimpotriva, inca de la inceput, Statele Unite si-au urmarit expansiunea in America cu o extraordinara perseverenta. Dupa 1794, o serie de tratate au stabilit frontierele cu Canada si Florida in favoarea Americii, au deschis raul Mississippi comertului american si au inceput sa puna bazele unui interes comercial american in Indiile Britanice de Vest. Aceasta a culminat prin cumpararea Louisianei, in 1803, ceea ce a adus tinerei tari, din partea Frantei, un teritoriu imens, nedefinit, la vest de raul Mississippi, impreuna cu pretentiile

asupra teritoriilor spaniole din Florida si Texas temelie pe care America avea sa devina o mare putere. Imparatul francez care a facut vanzarea, Napoleon Bonaparte, a avansat o explicatie tipica Lumii Vechi pentru asemenea tranzactie unilaterala: Aceasta achizitie teritoriala intareste pentru totdeauna puterea Statelor Unite si iata ca tocmai am dat Angliei un rival maritim care, mai devreme sau mai tarziu, ii va invinge trufia. Oamenilor de stat americani le era indiferent ce justificari folosea Franta pentru a-si vinde posesiunile. Pentru ei, a condamna politica de putere a Lumii Vechi nu parea a veni in contradictie cu expansiunea teritoriala americana in America de Nord. Deoarece ei considerau ca impingerea spre vest a Americii era o problema de politica interna americana, nu o chestiune de politica externa. In acest spirit condamna James Madison razboiul ca miez al tuturor relelor ca precursor al impozitelor si al armateisi al tuturor celorlalte instrumente de aducere a celor multi sub dominatia celor putini. Succesorul sau, James Monroe, nu vedea nici o contradictie in sustinerea expansiunii Americii spre vest prin necesitatea ca aceasta sa devina o mare putere: Trebuie sa fie limpede pentru toata lumea ca cu cat expansiunea este dusa mai departe, fara a se depasi limita corecta, cu atat va fi mai mare libertatea de actiune a ambelor guverne ( statal si federal ), iar securitatea lor mai perfecta; si, in toate celelalte privinte, cu atat va fi mai benefic efectul pentru intregul popor american. Intinderea teritoriului, ca este mare sau mica, confera unei natiuni multe dintre caracteristicile sale. Ea marcheaza marimea resurselor sale, a populatiei, a fortei sale fizice. Marcheaza, pe scurt, diferenta dintre o putere mare si una mica. Totusi, chiar folosindu-se uneori de metodele politicii de forta europene, conducatorii noii natiuni ramaneau fideli principiilor care facusera ca tara lor sa fie exceptionala. Puterile europene purtau nenumarate razboaie pentru a preveni ridicarea unei potentiale puteri dominante. In America, combinatia dintre forta si distanta inspira increderea in faptul ca orice provocare putea fi rezolvata dupa ce aceasta se va fi aratat. Natiunile europene, cu marje de supravetuire mult mai stranse, formau coalitii impotriva posibilitatii de schimbare; America se afla suficient de departe pentru a-si adecva politica la rezistenta in fata realitatii schimbarii. Acesta a fost fundamentul geopolitic al avertismentului lui George Washington impotriva aliantelor permanente in vederea atingerii oricarui obiectiv. Ar fi lipsit de intelepciune, spunea el, sa ne implicam, prin legaturi artificiale, in jocul nesigur al politicii sale (a Europei) sau in combinatiile curente si ciocnirile dintre amicitiile sale. Pozitia noastra detasata si distanta ne invita si ne permite sa urmam o alta cale. Noua natiune nu a luat sfatul lui Washington ca pe un rationament geopolitic, de natura practica, ci ca pe o maxima de natura morala. Ca purtatoare a principiului libertatii, America a gasit ca este natural sa interpreteze securitatea conferita de oceanele ce o marginesc drept semn al providentei divine si sa-si atribuie actiunile unui superior inteles moral si nu unei marje de securitate pe care nu o mai detine nici o alta natiune. Un element de baza al politicii externe de inceput a republicii a fost convingerea ca permanentele razboaie din Europa erau rezultatul metodelor cinice de carmuire statala. In vreme ce conducatorii europeni isi bazau sistemul international pe convingerea ca armonia putea fi obtinuta ca rezultat al competentei intre interese egoiste, colegii lor americani aveau in vedere o lume in care statele sa actioneze ca parteneri cooperanti, nu ca rivali neincrezatori. Conducatorii americani respingeau conceptia europeana potrivit careia moralitatea statelor trebuia judecata dupa alte criterii decat moralitatea indivizilor. Potrivit lui Jefferson, exista un singur sistem etic, atat pentru oameni cat si pentru state a da dovada de recunostinta, a-ti respecta toate

angajamentele, in orice conditii, a fi deschis si generos, promovind pe termen lung chiar si interesele ambelor parti. Justetea tonului Americii uneori atat de aspru fata de straini reflecta realitatea ca America se ridicase, de fapt, nu numai impotriva legaturilor legale ce o tinusera inlantuita de vechea tara, ci si impotriva sistemului si valorilor Europei. America punea frecventa razboaielor europene pe seama influentei nefaste a instituiilor guvernamentale care negau valorile libertatii si demnitatii umane. De vreme ce razboiul reprezinta sistemul de guvernare al vechii constructii, scria Thomas Paine, animozitatea intretinuta intre ele de natiuni nu este nimic altceva decat ceea ce atata guvernele lor pentru pentru a mentine spiritul sistemului... Omul nu este dusmanul omului decit prin intermediul unui sistem gresit de guvernare. Ideea ca pacea depinde, mai presus de orice, de promovarea institutiilor democratice a ramas pana in ziua de azi un fundament al gandirii americane. Intelepciunea americana conventionala a sustinut cu consecventa ca democratiile nu-si declara razboi una alteia. Alexander Hamilton, insa, a pus sub semnul intrebarii premisa conform careia republicile erau mai pasnice decat alte forme de guvernamant: Sparta, Atena, Roma si Cartagina au fost cu toate republici; doua dintre ele, Atena si Cartagina, de tip comercial. Si cu toate acestea, s-au angajat in razboaie, ofensive si defensive, la fel de des ca si monarhiile cu care se invecianu la vremea lor... In guvernul Marii Britanii, reprezentantii poporului formeaza una din ramurile legislativului national. Comertul a fost vreme indelungata principala preocupare a acestei tari. Cu toate acestea, putine natiuni au fost angajate mai frecvent in razboi... Hamilton insa reprezenta o mica minoritate. In majoritatea lor coplesitoare, conducatorii americani au fost la fel de convinsi atunci pe cat sint si acum ca America are o responsabilitate speciala in raspindirea valorilor sale ca pe o contributie la pacea mondiala. Atunci ca si acum, neintelegirile apareau cu privire la metoda. Trebuia America sa promoveze activ raspindirea institutiilor democratice ca principal obiectiv al politicii sale externe? Sau trebuia sa se bizuie pe impactul exemplului sau? Punctul de vedere dominant in perioada de inceput a republicii era ca natiunea americana pe cale de a se naste putea servi cel mai bine cauza democratiei practicandu-i virtutile la ea acasa. Cu cuvintele lui Thomas Jefferson, un guvern republican just si solid in America avea sa fie un monument stabil si un exemplu pentru toate popoarele lumii. Un an mai tarziu, Jefferson revenea la tema ca America, de fapt, actiona pentru toata omenirea: ... faptul ca imprejurarile le-au fost potrivnice altora, iar noua favorabile, ne-a impus datoria de a dovedi care este gradul de libertate si autoguvernare pe care o societate se poate aventura sa se lase la indemina membrilor sai individuali. Importanta data de conducatorii americani fundamentelor morale ale comportamentului Americii si semnificatiei acestuia ca simbol al libertatii a condus la respingerea truismelor diplomatiei europene: ca echilibrul puterii distila armonia ultima din competitia intereselor egoiste; si ca ratiunile securitatii depaseau in importanta principiile dreptului civil; cu alte cuvinte, ca scopurile statului justificau mijloacele folosite. Aceste idei fara precedent erau reprezentate de o tara care pe parcursul secolului 19 prospera, avand institutii functionind in buna oranduiala si valori recunoscute. America nu vedea nici un conflict intre principiul superior si necesitatile supravietuirii. In timp, invocarea moralitatii ca mijloc de rezolvare a disputelor internationale a produs un gen unic de ambivalenta si un tip foarte american de suferinta. Daca americanii erau obligati sa-si investeasca politica externa cu acelasi grad de rectitudine ca in cazul existentii lor individuale, cum trebuia atunci considerata securitatea; intr-adevar, insemna aceasta, la extrema, ca supravietuirea era subordonata

moralitatii? Sau devotamentul Americii fata de institutiile democratice conferea automat o aura de moralitate chiar si celor mai aparent individualiste acte? Iar daca asa stateau lucrurile, cum se deosebea aceasta de conceptul european de raison d`etat, care sustinea ca actiunile unui stat nu pot fi judecate decat prin prisma succesului lor? Profesorii Robert Tucker si David Hendrickson au analizat in mod stralucit aceasta ambivalenta a gandirii americane: Marea dilema a lui Jefferson privitoare la guvernare rezida in aparenta sa renuntare la mijloacele pe care statele s-au sprijinit intotdeauna in ultima instanta pentru a-si asigura securitatea si a-si satisface ambitiile, precum si in refuzul sau simultan de a renunta la ambitiile care, in mod normal, conduceau la folosirea acestor mijloace. El voia, cu alte cuvinte, ca America sa poata beneficia in ambele feluri sa se bucure de avantajele puterii, fara sa cada victima consecintelor firesti ale exercitarii ei. Pana in ziua de astazi, tras-impinsul acestor doua modalitati de abordare a fost una dintre temele majore ale politicii externe americane. In 1820, Statele Unite au gasit un compromis intre cele 2 abordari, care le-a permis sa le practice pe amandoua pina dupa cel de-al doilea razboi mondial. America a continuat sa infiereze cele ce se intimplau dincolo de ocean drept rezultate vrednice de dispret ale politicii de echilibru al puterii, considerindu-si in acelasi timp propria expansiune spre vestul continentului nord-american drept destin-manifest. Pana la inceputul secolului douazeci, politica externa americana a fost in esenta destul de simpla: a implini destinul manifest al tarii si a nu se implica in jocurile complicate de dincolo de ocean.America a favorizat guvernele democratice ori de cate ori a fost posibil, dar a refuzat sa actioneze in sensul de a-si justifica preferintele. John Quincy Adams, pe atunci secretar de stat, a rezumat in 1821 aceasta atitudine: Oriunde este sau va fi desfasurat standartul libertatii si independentii, acolo afla-se-vor si inima, binecuvantarile si rugaciunele ei (ale Americii). Ea nu purcede, insa, dincolo de mari in cautarea monstrilor, pe care sa-i ucida. Ea este cea care doreste libertatea si independenta tuturor. Campioana si sustinatoare isi este doar ea insasi Cealalta fata a acestei politici americane de autoretinere a fost decizia de a exclude politica europeana de forta de pe emisfera vestica, la nevoie si prin folosirea unora dintre metodele diplomatiei europene. Doctrina Monroe, care a proclamat aceasta politica, a rezultat din incercarea Sfintei Aliante compusa din Prusia, Rusia si Austria de a inabusi revolutia din Spania, din anii 1820. Opunindu-sa in principiu interventiei in afacerile interne, Marea Britanie nu voia nici ea sa sprijine Sfanta Alianta in emisfera vestica. Ministrul de externe britanic George Canning a propus Statelor Unite o actiune comuna pentru a nu lasa coloniile spaniole din Americi sa cada in miinele Sfintei Aliante. El voia sa se asigure ca, indiferent ce se intimpla in Spania, nici o putere europeana nu avea sa controleze America Latina. Deposedata de coloniile sale, Spania nu mai valora mare lucru, socotea Canning, iar asta urma fie sa descurajeze interventia, fie sa o faca irelevanta. John Quincy Adams intelegea teoria englezilor, dar nu avea incredere in motivele lor. Era prea curind dupa ocupatia britanica a Washingtonului ca America sa se alature tarii-mame de odinioara. Prin urmare, Adams l-a indemnat pe presedintele Monroe sa inlature colonialismul european din Americi ca rezultat al unei decizii americane unilaterale. Doctrina Monroe, proclamata in 1823, a transformat oceanul care despartea Statele Unite de Europa intr-un sant de fortificatii. Pina atunci, regula de baza a politicii externe americane fusese ca Statele Unite sa nu se amestece in luptele pentru putere din Europa. Doctrina Monroe a facut pasul urmator, declarind ca Europa nu trebuie sa se amestece in afacerile interne americane. Iar

ideea lui Monroe despre ce anume constituia afacerile interne americane inteaga emisfera vestica era expansiva de-a binelea. Doctrina Monroe, mai mult nu s-a limitat la declaratii de principiu. Ea avertiza cu indrazneala puterile europene ca noua natiune avea sa porneasca razboi pentru a sustine inviolabilitatea emisferei vestice. Ea declara ca Statele Unite aveau sa priveasca orice extindere a puterii europene a oricarei portiuni a acestei emisfere ca periculoasa pentru pacea si siguranta noastra. In final, intr-un limbaj mai putin cautat, dar mai explicit decat al secretarului sau de stat, cu doi ani inainte, presedintele Monroe respingea orice interventie in controversele europene: In razboaiele puterilor europene, in chestiuni privindu-le pe acestea, noi nu am participat niciodata si nici nu intra in vederile politicii noastre sa facem asa ceva. America intorcea spatele Europei si in acelasi timp isi elibera mainele pentru a se extinde in emisfera vestica. Sub umbrela doctrinei Monroe, America putea duce o politica ce nu se deosebea deloc de visurile oricarui rege european de a-si extinde comertul si influenta, de a anexa teritorii pe scurt, se transforma intr-o Mare Putere fara a trebui sa practice o politica de forta. Dorinta de expansiune a Americii si incredintarea ei ca era o tara mai pura si mai cu principii decat oarecare alta in Europa nu s-au aflat niciodata in contradictie. De vreme ce nu siau considerat expansiunea drept politica externa, Statele Unite si-au putut folosi puterea pentru a-si exercita dominatia asupra indienilor, a Mexicului, a Texasului si pentru a o face cu constiinta impacata. Intr-un cuvint, politica externa a Statelor Unite a fost de a nu avea o politica externa. Ca si Napoleon in legatura cu vanzarea Louisianei, Canning era oarecum indreptatit sa se laude ca adusese la viata Lumea Noua pentru a restabili echilibrul celei Vechi, de vreme ce Marea Britanie lasa sa se inteleaga ca avea sa sprijine doctrina Monroe cu Royal Navy. America, insa, avea sa restabileasca echilibrul european al puterii doar atit cit sa tina Sfinta Alianta in afara emisferei vestice. In rest, puterile europene aveau sa fie nevoite sa se mentina in echilibru fara participarea Americii. Pentru restul secolului, tema principala a politicii externe americane a fost extinderea aplicarii doctrinei Monroe. In 1823, doctrina Monroe avertizase puterile europene sa se tina departe de emisfera vestica. Pina la centenarul doctrinei Monroe, intelesul acesteia a fost treptat extins pentru a justifica hegemonia americana in emisfera vestica. In 1845, presedintele Polk a explicat incorporarea Texasului in Statele Unite ca fiind necesara pentru a se preveni ca un stat independent sa devina aliat cu sau dependent de vre-o natiune straina mai puternic decit el insusi si prin aceasta o amenintare pentru securitatea Americii. Cu alte cuvinte, doctrina Monroe justifica interventia americana nu numai impotriva unei amenintari existente, ci si impotriva oricarei posibilitati de provocare deschisa foarte asemanator cu ce realiza echilibrul european al puterii. Razboiul civil a intrerupt pentru scurt timp preocuparea Americii in domeniul expansiunii teritoriale. Preocuparea de prim ordin a politicii externe a Washingtonului era acum prevenirea recunoasterii Confederatiei de catre natiunile europene, din teama de a nu aparea pe pamintul Americii de Nord un sistem multistatal si, o data cu el, politica de echilibru al puterii promovata de diplomatia europeana. In 1868, insa, presedintele Andrew Jhonson revenea la vechea metoda de justificare a expansiunii prin intermediul doctrinei Monroe, de asta data cu ocazia cumpararii peninsulei Alaska: Stapinirea sau controlul strain asupra acelor comunitati a intirziat pina acum sporirea si a adus prejudicii influentei Statelor Unite. Revolutia cronica si anarhia ar fi tot pe atit de pagubitoare

Ceva mai important decit expansiunea in cadrul continetului american se petrecea, cu toate ca a trecut practic neobservat de asa-zisele Mari Puteri un nou membru se alatura clubului lor cind Statele Unite deveneau cea mai puternica natiune a lumii. In 1875, Statele Unite depaseau Marea Britanie, pe atunci considerata cea mai mare putere industriala a lumii, in productia manufacturiera. La sfarsitul secolului consumau mai multa energie decit Germania, Franta, Autro-Ungaria, Rusia, Japonia si Italia laolalta. Intre Razboiul civil si sfirsitul secolului, productia americana de carbune a crescut cu 800 de procente, cea de bare de otel cu 523 de procente, lungimea cailor ferate cu 567 procente, iar productia de griu cu 256 de procente. Imigrarea a contribuit la dublarea populatiei americane. Iar procesul cresterii parea sa se accelereze. Nici o natiune nu a cunoscut vreodata o asemenea sporire a puterii sale fara a incerca sa o traduca in influenta globala. Conducatorii Americii au fost si ei tentati. Secretarul de stat al presedintelui Andrew Jhonson, Seward, visa la un imperiu incluzind Canada precum si mare parte din Mexic si extinzindu-se mult in Pacific. Administratia Grant voia sa anexeze Republica Dominicana si cocheta cu achizitionarea Cubei. Acesta era genul de initiative pe care conducatorii europeni contemporani, Disraeli sau Bismarck, le intelegeau si le aprobau. Senatul american, insa, raminea concentrat asupra prioritatilor interne si se impotrivea oricaror proiecte expansioniste. El a mentinut afectivele armatei mici (25 000 de oameni) si marina militara slaba. Pina in 1890, armata Americana era a paisprezecea in lume, in urma celei a Bulgariei, iar marina militara Americana era mai mica decit cea a Italiei, cu toate ca puterea industriala a Americii era de treisprezece ori mai mare decit cea a Italiei. America nu participa la conferintele internationale si era tratata ca o putere de rangul al doilea. In 1880, cind Turcia si-a redus institutia diplomatica, ea si-a desfiintat ambasadele din Suedia, Belgia, Olanda si Statele Unite. In acelasi timp, un diplomat german din Madrid s-a oferit sa suporte o reducere de salariu decit sa fie trimis la post in Washington. Insa, odata ajunsa la nivelul de putere al Americii ulterior Razboiului civil, o tara nu va rezista nicicand tentatiei de a-l traduce intr-o pozitie importanta in arena internationala. La sfirsitul anulor 1880, America a inceput sa-si cladeasca marina militara care, nu mai devreme de anul 1880, era mai mica decit cea a unui stat precum Chile, Brazilia sau Argentina. In 1898, ministrul Marinei Militare, Benjamin Tracy, facea lobby pentru o nava de razboi, iar istoricul contemporan al marinei Alfred Thayer Mahan dezvolta o expunere de principii in favoarea ei. Cu toate ca marina militara britanica proteja efectiv America de pradalnicia puterilor europene, conducatorii americani nu au perceput Marea Britanie ca pe protectorul tarii lor. Pe parcursul secolului nouasprezece, Marea Britanie a fost considerate cea mai importanta provocare la adresa intereselor americane, iar Royal Navy cea mai serioasa amenintare strategica. Nu e de mirare ca, atunci cind America a inceput sa-si arate muschii, ea s-a ghindit sa elimine influenta Marii Britanii din emisfera vestica invocind doctrina Monroe, la incurajarea careia Marea Britanie isi adusese in mare masura contributia. Statele Unite nu au fost deloc delicate in privinta provocarilor. In 1895, secretarul de stat Richard Olney a invocat doctrina Monroe pentru a avertiza Marea Britanie cu referire precisa la inegalitatea de forte. La ora actuala, scria el, Statele Unite sunt practic suverane pe acest continent si vointa lor este lege in orice chestiune asupra careia isi extind influenta. Infinitele resurse ale Americii, combinate cu pozitia sa izolata o fac stapina pe situatie si practic invulnerabila impotriva oricarei sau a tuturor celorlalte puteri. Renuntarea Americii la politica de forta era limpede ca nu se aplica la emisfera vestica. In 1920, Marea Britanie renuntase la pretentiile de a avea un rol major in America Centrala.

........................................................................................................................................................... In anii `70 ai secolului optsprezece 13 colonii engleze, care ocupau o fisie ingusta pe malul Atlanticului a continentului nord-american, sau ridicat impotriva asupritorilor Anglia si au format un stat independent republica Statelor Unite ale Americii. In asa fel aceste colonii s-au eliberat de asuprirea Angliei, care impiedica dezvoltarea comertului si a industriei, si care ocupase cele mai bune paminturi pentru aristocratia engleza. Diplomatia Americii diplomatia unei republici burgheze a adus cu sine noi principii. In cunoscuta Declaratie de Independenta, care a fost primita la 4 iulie 1776, se spunea, ca stima reciproca pentru parerile omenirii obliga coloniile rasculate sa declare despre motivile care au cauzat separarea de Anglia. Rebublica Americana a declarat principiile egalitatii tuturor oamenilor si suveranitatea poporului. Pe pamintul american a fost rasadit Copacul eliberarii, si Jefferson spunea, ca pentru ca el sa creasca, trebuie udat cu singele patriotilor si tiranilor la cel putin fiecare 20 de ani. Insusi forma de de introducere a afacerilor externe in Statele Unite a fost mai mult sau mai putin democratica. Ele erau conduse de plenara Congresului. In perioada 5 noiembrie 1774 4 iulie 1776 (declararea independentei), Congresul nu se hotari sa ceara ajutor de la statele straine, caci aceasta ar fi fost recunoscuta ca o tradare nationala. In schimb, Congresul s-a adresat pentru cooperare la alte colonii britanice, la poporul Irlandez si era obsedat in imbunatatirea relatiilor cu indienii. Intreprinderea formala a organului, corespunzator Ministerului facerilor externe, a avut loc la 29 noiembrie 1775. Atunci a fost infiintat Comitetul corespondentei secrete (care a existat pina in aprilie 1777). In ziua de 3 martie 1776 Comitetul secret l-a trimis pe membrul Congresului continental, Din Saylas, in Franta in calitate de agent secret. El a avut misiunea de a dobindi ajutor de la Franta, care era in relatii dusmanoase cu Anglia. Inca din 1763, din timpul inceputului conflictului coloniilor cu Anglia, Franta a avut in America agenti secreti. Cu ajutorul dramaturgului Bomarche, Din Saylas a organizat trimiterea in America a ofiterilor voluntari si a armamentului din arsenalul francez. Ca un adevarat prieten al coloniilor rasculate, Bomarche cu un deosebit entuziasm si-a executat misiunea secreta. El a scris congresului Deputatii D-voastra, Domnilor, vor gasi in mine un prieten credincios, in casa mea un adapost sigur, in lada mea bani, si nu in ultimul rind o totala cooperare pentru realizarea sarcinilor sale, fiind ele oficiale sau secrete Cind Din a venit la Paris, Bomarche l-a facut cunoscut pe american cu toate lucrurile, nespunindu-i insa principalul: ca el, Bomarche, este un agent neoficial al conducerii franceze. Dupa cum s-a adeverit mai tirziu prudenta era necesara. Din i-a povestit totul lui Edward Bankroft, un american, agent secret al Congresului din Franta, care in acelasi timp era si agent secret al conducerii engleze. Totusi, ajutorul primit de coloniile americane prin cooperarea lui Bomarsche si a lui Saylas Din a fost insemnata. Activind din numele firmei Rodrigo Gortales & Co, Saylas Din a dobindit imbracaminte pentru 20 000 oameni, 30 000 muschete, 100 tone de praf, 200 pusti. Firma Gortales & Co a activat din 1776 pina in 1783 si a cheltuit 2 milioane dolari. Din a mai primit 300 000 dolari de la conducerea spaniola. Ministerul de Externe al Angliei, fiind la curent cu activitatea lui Din, a protestat si a inceput a captura corabiile firmei Gortales & Co. Dupa recunoasterea Declaratiei de Independenta s-a ivit posibilitatea de a trimite in Franta un reprezentant oficial al Statelor Unite. Alegerea unui bun diplomat a avut o mare importanta. Americanii erau prea putin cunoscuti in Europa, insa America a putut gasi un asa diplomat, pe care l-a cunoscut toata Europa.

Diplomat la Paris a fost numit singurul american care multi ani a trait in Anglia ca reprezentant al coloniilor, foarte dezvoltat multilateral, care avea foarte mari legaturi personale in Franta. Acesta a fost Veniamin Franklin. El a facut mari descopiriri in energetica si a fost autorul teorii constructiei corabiilor. Franklin a fost ales membru al societatii Regale a invatatilor si a primit pentru truda sa stiintifica medalii de aur. In 1775, dupa razboiul coloniilor nord-americanecu Anglia, Franklin a luat cuvintul in Palatul Lorzilor englezi ca reprezentant al Congresului. El a inaintat 17 cereri ale coloniilor. Cind toti sau napustit asupra lui, lordul Chatam la aparat: Acest om face cinste nu numai Angliei, dar intregii omeniri. Franklin a raspuns calm acestor invinuiri, insa intr-o scrisoare catre Congres el a scris Uitindu-ma la ei, eu ma gindesc, ca ei nu sint in stare sa conduca nici o turma de porci. Venind prima data, in 1767, in Franta, Franklin s-a supus modei din Paris, dar venind a doua oara in 1776 ca diplomat al Republicii Americane el era foarte modest imbracat. Dar simpatia societatii franceze fata de democratia americana era atit de puternica, popularitatea lui Franklin atut de mare, ca lui nu numai ca i-au iertat excentritatea, ci l-au facut ca exemplu al modei. Frizerii au inventat frizura a la Franklin, vitrinile erau infrumusetate cu portretul lui Franklin. Chipul lui Franklin era pe inele, medalioane, pachete de tigari. Deci, venind prima oara in Paris el si-a supus moda, a doua oara el a legislat moda. Franklin a stabilit relatii bune nu numai cu conducerea franceza, dar shi cu corpul diplomatic. El a folosit vechea dusmanie dintre Anglia si Franta pe de o parte, si simpatia societatii franceze catre Republica Americii pe de alta parte, astfel atragind Franta in razboi cu Anglia. Lordul Rockingam a spus ca aparitia lui Franklin in Paris a fost o mai mare lovitura pentru Anglia decit luarea New-Yorkului de catre englezi. Diplomatul englez Stormont a amenintat ca va parasi Parisul daca sefului rasculatilor americani i se va permite sa vina in Paris. Ministrul afacerilor externe, Vergen, a gasit o solutie, spunind ca scrisoarea de interdictie nu a ajuns la destinatie, si acum cind Franklin este deja in Paris, ar fi nepoliticos si scandalos de a-l izgoni. In asa fel Franklin a fost bine primit in Paris. Franklin a reprezezentat conducerea Americii in Europa si a fost nevoit sa actioneze nu numai ca diplomat, ci si ca reprezentant al departamentelor marine si militare si vinzator al marfurilor venite din America. Congresul l-a trimis pe Franklin in Paris impreuna cu Saylas Din si Jhon Gey, judecatorul suprem al statului New-York, si inca doi membri ai Congresului, delegat din Virginia Arthur Lee si Edward Bankroft, spion secret al conducerii engleze. La data de 23 decembrie 1776, Franklin,Din si Lee sau adresat ministrului de externe Vergen cu prima nota diplomatica in istoria Americii. In aceasta nota si in timpul tratativelor, America a propus sa fie incheiat un contract despre vinzare si alianta cu America.Vergen a promis ajutor secret. Si, intradevar, timp de un an America a primit 2 milioane de dolari si un milion ia fost imprumutat